GIUSEPPE VERDI (1813-1901)

În istoria muzicii Giuseppe Verdi a intrat ca reformator al artei de operă, un mare compozitor-
realist. Bogăția de idei artistică, orientarea umanistă a creației sale, legătura cu cultura național-democratică
a Italiei au condiționat însemnătatea istorică a lui Verdi, făcând operele sale populare în lumea întreagă.
Bazându-se pe principiile belcanto-ului italian, Verdi abundă melodica vocală a operelor sale cu
dramatism, intonații eroice. Compozitorul a schimbat esențial caracterul și structura operei italiene
tradiționale. Tinzând spre contopirea principiilor arioso-cantabile și declamative, el și-a creat propriul
stil vocal „mixt”, servind fundament pentru formele libere ale monologului și dialogului în operă. O
verigă importantă a dezvoltării dramaturgice devin la Verdi scenele vocale mari. În cele mai bune
opere ale lui Verdi încărcătura dramaturgică o are orchestra, dar totuși, pentru compozitor sursa
vocală are prioritate. "Vocea și melodia, - spunea Verdi, - pentru mine întotdeauna vor fi principale".
Verdi a scris 26 оpere (6 din ele în 2 redacții); cantate, "Imnul națiunilor" (1862); creații sacre : Те
Deum (1896), Stabat Mater (1897), Requiem; un cvartet de coarde (1873); ansambluri vocale, romanțe,
cântece ș.a.

Referințe biografice. Giuseppe Verdi este un mare compozitor italian de operă din a II-a jum. a
sec. XIX, care a dezvoltat considerabil acest gen. Creațiile lui sunt parte indispensabilă a tuturor teatrelor de
frunte din lume.
G. Verdi s-a născut la 10 octombrie 1813 în localitatea Le Roncole de lîngă Busseto din ducatul
Parma. A studiat orga la Busseto, apoi cu compoziția cu Vincenzo Lavigna, după ce fusese respins la
Conservatorul din Milano. Sprijinit de Antonio Barezzi, în anul 1883 este numit directorul Societății
filarmonice din Busseto. Aici s-a căsătorit cu Marguierita, fiica lui Barezzi și a compus primele lucrări:
cântece, romanțe și opera “Oberto, conte di Bonifacio” (1838). A urmat “O zi de domnie” (1839), scrisă în
condiții dramatice (i-au murit pe rând cei doi copii, apoi soția), astfel că opera sa a fost un eșec total.
Verdi s-a afirmat cu operele “Navuccodonosor” (1841), “Lombarzii în prima cruciadă”, “Atilla”ș.a,
cu un pronunțat substrat patriotic și vocal. La Milano Verdi a intrat în mișcarea culturală Risorgimento 1 , iar
în anul 1847 întreprinde un adevărat turneu european (Elveția, Prusia, Austria). La Paris o reîntâlnește pe
Giuseppina Strepponi, care îi va deveni a doua soție.
În 1850 Verdi se stabilește la Vila Santa Agatha de lângă Busseto, unde vara se transformă în fermier.
În paralel continuă să compună cu pasiune operele sale “Rigoletto”, “Trubadurul”, “Traviata”, “Vecerniile
siciliene”, “Simon Boccanegra”, “Bal mascat”, “Don Carlos”, înnoindu-și mijloacele de expresie în spiritul
tradiției italiene. Transformările s-au reflectat în operele finale “Aida”, “Otello”, “Falstaff”.
Spre sfârșitul vieții Verdi a construit la Milano un cămin pentru muzicienii bătrâni. Păstrându-și
vigoarea și vioiciunea până în ultimul an al vieții, Verdi a murit la 27 ianuarie 1901 la Milano. În ultimul
drum a fost interpretat Corul sclavilor evrei din opera “Nabucco”.

Vizionare: "Viaţa lui Giuseppe Verdi" (serial artistic, 1982)

Seria 1 : https://www.youtube.com/watch?v=tHeax4Ii2N0
Seria 2: https://www.youtube.com/watch?v=wdWEt3qYBE4
Seria 3: https://www.youtube.com/watch?v=uNGwxY2P0xg
Seria 4: https://www.youtube.com/watch?v=K-oKENjJXyM
Seria 5: https://www.youtube.com/watch?v=ZJzR00IScKM
Seria 6: https://www.youtube.com/watch?v=lkEEvv9GvcI
Seria 7: https://www.youtube.com/watch?v=RuVZI9bVvQU

RIGOLETTO

Referinte. Operă în trei acte; a fost scrisa in 1850 pe un libret de Francesco Maria Piave, dupa piesa
Regele se amuză de Victor Hugo. Cu această operă Verdi lărgește sfera tematice prin abordarea unor subiecte

11
La începutul secolului XIX Italia se afla sub dominațiaFfranței, apoi a Austriei. Lupta de eliberare națională și de
creare a statului unitar a durat din deceniul 9, sec.XVIII până în deceniul 7, sec.XIX. Aceasta a fost perioada
Risorgimento
1
de pronunțată critica sociala. In drama lui Hugo sunt personaje aflate pe diferite trepte ale ierarhiei sociale:
monarhul Francisc, umilul si neputinciosul sau bufon, Triboulet si circiumarul asasin, Sparafucile.
Italienizata din cauza cenzurii, opera s-a numit ,,Rigoletto“, Francisc a devenit ducele de Mantaua, iar
Triboulet – Rigoletto.
Dramă muzicală de un conținut conflictual acut, plină de contraste strălucite și antiteze,
acțiunea ei pune in contrast pe de o parte viața ușuratică hedonică, imorală și desfrânată a ducelui, pe care
nici o lege nu-l poate pedepsi, nici chiar razbunarea celor umiliți ; pe de altă parte, drama hidosului si
ridicolului bufon Rigoletto – tată iubitor, plin de dragoste pentri fiica sa Gilda, pură si castă, amîndoi victime
ale inechitații sociale, abuzului si corupției morale.

Subiectul operei
Acțiunea operei are loc în sec. XVI
Actul I, t. 1. La petrecerea oferită în palatul sau, ducele de Mantua povestește invitaților despre o
necunoscută care l-a cucerit prin grația sa. Apoi dispare cu frumoasa contesa Ceprano, in timp ce Rigoletto
ii ironizează sotul. Ironiile sale sunt adresate si contelui Monterone, revoltat pe duce pentru că i-a sedus fiica.
Monterone il blestemă pe bufon ca fiind cel mai apropiat complice al ducelui.
t. 2. Îngrozit, Rigoletto se indreaptă spre casă spre a-și apăra fiica. În drum este acostat de un
necunoscti – asasinul Sparafucille, care își propune serviciile sale contra plată. Întîlnirea cu fiica sa este plină
de bucurie.
După plecarea bufonului sosește însă Ducele, travestit în student, declarându-i Gildei iubire vesnică.
După plecarea Ducelui, Gilda este răpită de către curtenii Ducelui ; la răpire participă și Rigoletto cu ocii
legați, fără să știe pe cine răpește.
Actul II. Curtenii o aduc pe Gilda la palatul Ducelui si o daruiesc acestuia. Descoperind adevărul,
Rigoletto jură sa se razbune.
Actul III. Rigoletto cere banditului Sparafucile sa-l ucida pe ducele aflat in circiuma, unde petrece
cu Maddalena. Ea îl roaga pe Sparafucile să nu-l ucidă pe duce. Dupa un schimb de vorbe, ei convin, că in
locul ducelui va fi ucis primul care va bate in ușa pâna la miezul nopții. Dar Gilda afla lui Sparafucile si
pentru că il iubeste pe duce, se jertveste pentru el. Travestită, patrunde in han ca ,,primul venit “, fiind ucisa
in locul altuia. Rigoletto soseste, plăteste si primește sacul in care crede ca se afla ducele, dar… deodată se
aude cântecul de petrecere ,,La donna e mobile“. În culmea disperării deschide sacul și o descoperă pe Gilda
muribundă, prabușindu-se covârșit de durere peste trupul ei.

Caracterizarea personajelor
Verdi reuseste sa contureze chipurile personajelor operei in cadrul acestei intrigi dramatice,
conferindu-le individualitate si loc distinct in actiune, reflectându-le caracterele si trăirile sub aspect
psihologic, ce le determina actiunile.
Rigoletto – personajul central al dramei, de o mare complexitate a trairilor sufletesti – este o figură
tragică. Respingator și antipatic, crud si necruțător (actul I); suspicios cu curtenii, prefăcut, dar ingrijorat de
soarta fiicei lui, dispărute de acasă (actul II); mânios si răzbunator apoi (actul III); zdrobit si inăbusit de
durere in final. Construcțiile melodice sunt aici pe masura personajului. Melodiile, concordanță cu traiirile
si acțiunile sale; prezintă un fel de recitare sacadată, cu ondulații intonaționale de o mare expresivitate.
Gilda este un adevarat model feminin ideal, creat deVerdi. O mare eroina sensibila si pura, integră și
nobilă, constantă în dragostea ei naivă pentru duce, pâna la sacrificii supreme. Portretul ei muzical este de o
mare valoare artistică.
In contrast, ducele de Mantua, caracter mizerabil, preocupat numai de ditractii si aventurii amoroase,
un frivol cinic, ușuratic, crud si inuman este incadrat in sfere inonaționale ce-i conturează splendid intreaga
fizionomie si caracterul. Melodiile de o extraordinară simplitate si suplețe, atât de pregrante si plastice, încât
încă de pe timpul repetitiilor pentru premiera de la Veneția (11 martie 1851) au devenit șlagăre, iar celebrul
,,La donna e mobile “ din actul III a fost ținut de Verdi in secret pâna la ultima repetiție.
Caracterizări muzicale sunt realizate si pentru alte personaje ale operei: contele Marullo, Maddalena
si Sparafucile.
Tragedia lui Rigoletto, care a pierdut unica fiică, constituie pilonul dramatic al operei. Sursa
tragediei sale, dupa presimțirea lui Rigoletto, este blestemul groaznic al batrânului conte Monterone.
Deaceea, unicul leitmotiv al operei și de bază – leitmotivul blestemului, cu care incepe introducerea
orchestrală. Pateticul, sumbrul c-moll , acordul cu sexta marita si D7 mcş ce-l urmeaza – toate aceste
mijloace contribuie la crearea imiginii tragice. Sunetul repetat insistent in ritm punctat creaza impresia

2
fatalului. Suferintele lui Rigoletto sunt exprimate in intonatii oftânde. Muzica tragică, sumbra din I parte a
introducerii se schimbă cu muzica de dans a balului, ce introduce in acțiune.

Vizionare : Rigoletto (film-operă, subtitre, limba rusă) https://www.youtube.com/watch?v=QgkDQNY5AfQ

TRAVIATA

Referințe. La Traviata (1853), operă în trei acte si 4 tablouri pe un libret de Fr. M. Piave, după
romanul ,,Dama cu camelii” de A. Dumas-fiul. Spre deosebire de celelalte opera verdiene, Traviata si-a gasit
mai greu locul in inimile italienilor. Era pentru prima dată când pe scena teatrului de opera apăreau personaje
ale societatii contemporane, ale caror actiuni se desfasoara in ambianta sociala a epocii moderne.
Ideea principală a operei - prezentarea eroinei principale, Violetta, ca victimă a prejudecatilor
societatii contemporane. (Traviata – femeie decazută). Dupa caracter, Traviata este operă lirico-psihologică
intimă ; baza subiectului o constituie drama personală ce capată un sens social.

Subectul operei.
Actul I. In salonul Violettei Valery, printre invitati se afla si Alfred Germont, prezentat amfitrioanei
de către un prieten. Cucerit de graţia şi frumuseţea ei, Alfred ii declara dragoste, gasind ecou in sufletul
Violettei.
Actul II. t.1.Viloletta şi Alfred se retrag departe de lume pentru a trai fericiți. Îngrijorat de aventura
fiului sau, Germont-tatăl află locul și in lipsa lui Alfred se infăţişează, cerîndu-i Violettei sa renunțe la Alfred,
pentru a nu pata onoarea familiei lui. Cu durere in suflet,Violetta consimte si printr-o scrisoare îi vesteşte lui
Alfred hotarârea de a se intoarce la viaţa ei dinainte.
t.2. La balul dat de Flora Bervoix, Alfred o reintilnește pe Violeta însoţită de baronul Duphol. In
timpul jocului in carti lui Alfred ii merge: îşi învinge duşmanul şi rivalul sau (pe baron). Dorind să-l salveze
de la duel, Violeta îl roagă pe Alfred să plece. Refuzând să-l urmeze,Violeta este insultată nemilos de către
Alfred spre indignarea tuturor.
Actul III. Convins de sinceritatea sentimentelor Violettei pentru fiul sau, Germont vrea să repare
greşeala facută. Printr-o scrisoare anunţă de sosirea fiului sau. Dar e prea tirziu. Învinsă de boala, părăsită de
toti,Violetta îşi trăieşte ultimele ore. Sosirea lui Alfred o înviorează, îi dă speranţe în fericirea viitoare. Treptat
însă puterile o părăsesc, murind în braţele iubitului ei.

Caracteristica imaginii personajului central.

Verdi urmăreşte mai mult decât în operele anterioare conflictul interior al eroinei, zbuciumul
sufletesc al ei, dorinţa de a fi om între oameni, demnă de o dragoste sinceră şi curată. Mijloacele de expresie
se concentrează realizarea portetului realist al Violetei, de un intens zbucium sufletesc si trăiri psihologice.
Portretul Violettei nu se releva de la inceput, ci pe parcursul operei :
- abia schiţat in preludiu prin cele 2 teme : I-a - a mortii Violettei, a II-a – tema dragostei ei, se
contureaza palid in actul I, în scena mărturisirii dragostei (duetul Violeta-Alfred), în recitativ şi în aria
Violetei din finalul actului I;
- devine mai pregnant în actul II (scena cu Germont-tatăl, în care Violeta se impune prin caracter
ferm, tărie si forţă cu care acceptă renunţarea la dragoste ; și în scena cu Alfred);
- atinge cea mai mare fortă in final, în care regretul de a-şi fi irosit tinereţea într-un mod iraţional şi
absurd, este exprimat cu o deosebită fortă, în aria”Adio del passato”, prin care Violeta se desparte de tot ce
a iubit mai mult - viata şi dragostea.
Acest portret muzical i-a oferit lui Verdi posibilitatea de a crea o muzică de factură nouă, deosebită,
predominant lirică, emoţionantă, intimistă, transparentă, de mare finețe atât în partida vocală, cât și în cea
orchestrală ; toate celelalte personaje jucând un rol secundar.

Muzica operei.
În Traviata genurile de cântec-dans constituie un mijloc de caracteristică a imaginilor dramatice.
Intreaga linie a acțiunii dramatice a operei primește dezvaluire muzicală prin cântec si dans. Un rol insemnat
in muzica operei joaca intonatiile si ritmurile valsului. Caracterul valsului în diverse manifestări patrunde
intreaga partitură a operei (în dependență de situatia dramatica concretă dată).
Introducerea este bazata pe 2 teme: I-a temă a mortii Violettei; pe aceasta tema este construită şi
întroducerea la ultimul act al operei; a II-a tema - tema iubirii dintre Alfred şi Violetta. Ea suna în t.1 al
3
actului II în partida Violetei ; în aceasta temă este o legatură intonațională cu altă temă de iubire (duetul
Alfred-Violetta, actul I).

Vizionare : Traviata (film-operă, subtitre, limba română) https://vimeo.com/188403907

AIDA
Referinţe. Operă în patru acte pe un libret de Antonio Ghislanzoni, după scenariul egiptologului
francez Auguste Mariette-bey. A fost scrisă în 1871 la comanda guvernului egiptean pentru inaugurarea
Canalului de Suez şi a Teatrului de Operă din Cairo.
După stilul teatral, Aida este o operă ,,mare” cu scene de masă, alaiuri solemne, ansambluri puternice,
dar în ea este înfăptuită sinteza organică a stilului operei ,,mari” şi a dramei lirico-psihologice, ce au
primit o întruchipare muzicală profundă.
La baza operei stă ideea luptei pentru libertate, sacrificărea sentimentelor şi vieţii pentru patrie.
Această idee ce impune de la prima apariţie scenică a Aidei, frumoasa captivă etiopeancă, ale căror priviri
şi gânduri sunt îndreptate spre patrie. Acestei idei îşi dedică lupta şi tatăl Aidei, viteazul rege etiopean
Amonasro. În jurul acestei idei se ţese întreaga intrigă şi desfăşurarea acţiunii operei.
Acţiunea operei se petrece la Menfis şi Theba, în epoca puterii faraonilor egipteni, care cu forţa
lor militară supuneau popoarele înconjurătoare; într-o epocă dominată de cruzimea fanatică a preoţilor, care
sub chipuri şi odăjdii strălucitoare ascundeau ipocrizie, ură sălbatică şi şovinism.

Subiectul operei
Actul I
t.1. La palatul faraonului în Menfis s-a adus vestea despre năvala etiopenilor. Conducătorul pazei
de la palat, Radames, visează la slava de general. Drept recompensă pentru biruinţă el cere eliberarea iubitei
sale Aida, captiva faraonului.
Îndrăgostită tainic de Radames, Amneris, care apare, este uimită de agitarea lui Radames. Fiica
faraonului îşi dă seama de dargostea lui şi a sclavei. Apariţia şi tulburarea Aidei intensigică suspiciunile.
Faraonul anunţă solemn voinţa zeilor: oştirile egiptene vor fi conduse de către Radames; toţi îl
binecuvântează la luptă.
Aida este confuză, în sufletul ei are loc o luptă chinuitoare între dragostea pentru Radames şi frica
pentru tatăl ei – regele etiopenilor, Amonasro. Ea imploră zeii să-i trimită moartea.
t.2. În templul lui Vulcan în Menfis se petrece ritualul solemn de consacrare a lui Radames. Preoţii
cer zeilor biruinţa Egiptului. Preotul suprem îi încredinţează lui Radames sabia sacră.
Actul II
t.1(3). În apartamentele fiicii faraonului. Amneris, bucuroasă, aşteaptă întoarcerea lui Radames,
care a susţinut biruinţă asupra etiopenilor.
La vederea Aidei tulburarea şi gelozia se trezesc în ea cu o nouă forţă. Aida nu-şi poate ascunde
disperarea. Înfuriată, Amneris ameninţă să pedepsească sclava.
Din piaţă se aud sunetele marşului triumfal – poporul salută biruitorii. Aida iarăşi imploră zeii să-i
trimită moartea – ea nu este în stare să se dezică de dragostea sa.
t.2(4). Întâlnirea solemnă a oştirilor egiptene pe piaţă în Teba. În faţa faraonului trec prizonierii
etiopeni, printre ei se află şi Amonasro. El se grăbeşte să-şi prevină fiica, care se aruncă în întîmpinare –
nimeni nu trebuie să știe identitatea lui.
Pentru a răsplăti vitejia lui Radames, faraonul îi acordă mâna fiicei lui, Amneris.
Actul III (t. 5)
Pe malul Nilului, Aida îl aşteaptă pe Radames. Înaintea lui, însă, soseşte Amonasro. Acesta o
convinge să afle de la tânărul general planul de luptă. Îndrăgostit de Aida, Radames îi divulgă fără să vrea
planul, dar îşi dă seama de greşeala săvârşită în momentul în care apare din nou Amonasro. Amneris, ieşind
din templul în care se ruga înaintea căsătoriei, îi surprinde. Aida şi Amonasro reuşesc să fugă, în timp ce
Radames se predă şi, fiind considerat trădător, este arestat.
Actul IV
t.1 (6) Înaintea judecăţii, Amneris îl imploră pe Radames să renunţe la Aida în schimbul iertării.
Radames refuză şi, în faţa judecătorilor, nu caută să se dezvinovăţească. Condamnarea lui la moarte o aduce
la disperare pe Amneris.

4
 t.2 (7) În cripta unde este îngropat de viu, Radames o descoperă pe Aida. Imnul iubirii, ce-i uneşte
în moarte, este însoţit de cântece funebre şi de plânsul lui Amneris, prăbuşită pe mormântul celor doi
îndrăgostiţi.

Dramaturgia și limbajul
Orchestra în Aida comportă un colorit divers și bogat în aspect timbral. Ea nu se limitează doar
la funcția acompaniatoare, dar participă activ în dezvăluirea situațiilor dramatice și lumii sufletești a
eroilor.
Rămânând fidel principiilor dramaturgiei muzicale realiste, Verdi îmbogățește opera Aida cu noi
realizări : acțiunea operei se dezvoltă încordat, dinamic și constă din scene dramatice mari, dar nu
din numere aparte încheiate (cu excepția romanței lui Radames din actul I). În Aida această tendință
devine unul din principiile muzical-dramatice de frunte. Limbajul armonic și polifonic devine bogat și
subtil; o însemnătate deosebită capătă leitmotivele.
În operă se contrapun două surse contrastante, ce îmbină în sine conflictul de bază : imaginea
luminoasă, pură a Aidei și imaginea aspră a preoților, ce întruchipează forța întunecată a deprimării
și despotismului. Fiecare imagine își are leitmotivul său. Pe contrapunerea acestor două leitmotive este
construit Preludiul la operă, în care se arată expoziția conflictului de bază : 1) Leitmotivul dragostei
Aidei (sonoritatea transparentă a viorilor în registrul acut, cromatisme, imbinarea majorului și minorului
omonim); 2) Leitmotivul preoților (se dezvoltă imitativ). Îmbinarea contrapunctică a ambelor
leitmotive – ciocnirea firească a două forțe ostile. Preludiul se termină cu afirmarea și dezvoltarea
leitmotivului iubirii Aidei.

Vizionare: Aida (film-operă) https://www.youtube.com/watch?v=hCh7sDvLTr0

Rigoletto Traviata Aida
Preludiu Tema blestemului Preludiu Tema morţii Viloetei Preludiu Tema Aidei
Tema suferinţelor Rigoletto Tema iubirii Tema preoţilor
Act. I, t.1 Introducerea Act. I Cântecul de păhar Act. I, t.1 Romanţa lui Radames
Balada Ducelui Duetul Violetta-Alfred Terzetul (Amneris-
Radames-Aida)
Scena Monterone-Rigoletto- Aria Violettei (s.1) Monologul Aidei
curtenii
Act.I, t.2 Duetul Rigoletto- Aria Violettei (s.2) Act.I, t.2 Scena consacrării
Sparafucille finalul
Duetul Gilda-Rigoletto Act. II, t.1 Aria lui Alfred Act.II, Corul sclavelor
t. 3 (femeilor)
Duetul Gilda – Ducele Arioso lui Germont: Duetul Aida-Amneris
(din duetul Violetta-
Germont)
Aria Gildei Duetul Violetta-Ger- Act. II, Marele final.Corul
mont, s.1 t. 4 poporului
Corul curtenilor Duetul Violetta-Ger- Marşul triumfal
mont, s.2
Act.II Corul curtenilor Duetul Violetta-Ger- Povestirea lui
mont, s.3 Amonasro
Aria lui Rigoletto Aria lui Germont Act.III,t.5 Romanţa Aidei
Aria Glidei Act.II, t.2 Corul ţigancelor Duetul Aida-
Amonasro
Duetul Gilda-Rigoletto Corul matadorilor Duetul Aida-Radames
Act.III Cântecul Ducelui Scena jocului în cărţi Act.IV,t.6 Duetul Amneris-
Radames
Cvartetul (Ducele-Madale- Act.III Aria Violettei (de adio) Scena judecăţii
na-Gilda-Rigoletto)
Terzetul (Sparafucille- Duetul Violetta-Alfred Act. IV, Duetul final Aida-
Mada-lena- Gilda) t.7 Radames
Duetul final Glida-Rigoletto

Suplimentar (examen): 1. Corul sclavilor evrei din opera Nabucco; 2. Corul ţiganilor din opera Trubadurul
5