174 Teoria şi practica administrării publice

7. Dincă Dragoş, Servicii publice şi dezvoltare locală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008, 191 p.
8. Cuşnir, Vitalie, Unele aspecte ale reformei administrative-teritoriale şi administrării locale, în Probleme ale edii-
cării statului de drept în Republica Moldova, Chişinău, Tipograia centrală, pp. 201-321.
9. Şandor Sorin Dan, Tripon, Ciprian, Romanian public servants on public administration reforms, Revista Transilva-
nă de Ştiinţe Administrative no 23E/June/2008, pp. 100-116.
10. Ghencea, Flavia, Descentralizarea şi desconcentrarea administrativă – principii de organizare a administraţiei
publice locale, Caietul Ştiinţiic „Reformele administrative şi judiciare în perspectiva integrării europene” nr. 6, Sibiu,
2004, pp. 271-282.
11. Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, vol I, II, ediţia 4, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, 650 p.
12. Petrescu, Rodica, Principiile organizării administraţiei publice locale consacrate de Constituţia României, Revista
Transilvană de Ştiinţe Administrative, nr.1(2)/1999, Cluj-Napoca, pp. 59.
13. Manda, Corneliu, Ştiinţa administraţiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, 286 p.
14. Gheorghe, Filip, Onofrei, M., Elemente de ştiinţa administraţiei, Editura Junimea, Iaşi, 2004, 261 p.
15. Preda, Mircea, Drept administrativ, Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, 383 p.
16. Negulescu, Paul, Tratat de drept administrativ, vol. I, Principii generale, Editura Marvan, Bucureşti, 1934, 609-
623 p.
17. Dincă, Dragoş, Deconcentrarea serviciilor publice, http://www.cadranpolitic.ro, p.1-17.

CONTEXTUL ISTORIC INTERNAŢIONAL DE APARIŢIE ŞI

DEZVOLTARE A PRACTICILOR NOTARIALE ÎN SPAŢIUL
CONSTITUŢIONAL DIN ROMÂNIA ŞI REPUBLICA MOLDOVA
Ion GUCEAC,
membru-corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei,
doctor habilitat în drept, profesor universitar,
Academia de Administrare Publică
de pe lângă Preşedintele Republicii Moldova

Anica TOMA,
doctorandă, Institutul de
Cercetări Juridice şi Politice al Academiei de Ştiinţe a Moldovei

SUMMARY

The authors of the present article consider the process of historical international context of evolution and develop-
ment of the notary practices in the constitutional area of Romania and Republic of Moldova. The work contains the main
international and national sources of notary activity evolution and its development. It analyzes the development of this
important institution as notary institution in human rights protection in the civil circuit and legal system. The notary ac-
tivity is the institution of traditions; it will always remain the main institution in protection and secure individual’s rights
and interests. It was analyzed main aspects of notary institution evolution in Antique Greece, Roman Empire, medieval and
contemporaneous periods in France, Great Britain, Italy and of course in Romania and Republic of Moldova.
Key words: notary institution evolution, development, scriba, tabelliones, agoranomos, constitutional area.

Notariatul este o instituţie a tradiţiilor şi, totodată, o instituţie de tradiţie. Pe bunul şi nepătatul nume al notarului
transmis din generaţie în generaţie în toate orăşele şi orăşelele Europei sau de la curţile regale din vechime şi până
în marile metropole contemporane, s-a clădit argumentul esenţial al profesiunii cu care se fundamentează tradiţia
onorabilităţii notarului. Instituţia notariatului contemporan din Republica Moldova şi România a parcurs o cale lungă
şi complexă în evoluţia sa, fapt ce ne oferă o anumită imagine despre priorităţile dezvoltării şi statornicirii în stat a
acestui instrument de drept important şi necesar de reglementare a diverselor raporturi, îndeosebi de drept civil,
patrimoniale, precum şi a altor sfere şi domenii din viaţa societăţii. Istoric, geneza notariatului se ală în corelaţie cu
dezvoltarea circuitului civil, cu necesitatea obiectivă de a asista participarea actorilor lui la încheierea tranzacţiilor şi
la ixarea juridică a acţiunilor lor, cu protecţia drepturilor lor. Notariatul este un element indispensabil al tuturor siste-
Materiale ale Conferinţei internaţionale ştiinţiico-practice 175
melor juridice, el permite statului să-şi realizeze cu succes funcţiile sale de protecţie, iscale şi judecătoreşti. Instituţia
notariatului este determinată de factori economici, sociali şi politici, din aceste considerente istoria apariţiei acestei
instituţii are o conotaţie importantă în studiul dat şi prezintă evoluţia acesteia în timp cu avansări şi coborâri. Istoricul
apariţiei notariatului s-a alat în mijlocul unor discuţii şi cercetări atât ale autorilor autohtoni (Elena Constantinescu,
Gh. Chibac, Olga Bondarciuc, E. Cojocari, E. Mocanu, A. Cara, D. Grama ş.a.), cât şi români (Ioan Leş, V. Ciobanu), fran-
cezi (Pillebout J., Yaigre J., Planiol M.), spanioli (Bono J.), ruşi (Герасимов В.).
Subiectul principal al dreptului notarial este notarul public, iar istoria instituţiei este legată de apariţia pe scena
istorică a activităţii de întocmire a înscrisurilor constatatoare ale diferitelor operaţii juridice şi ale persoanelor care le
întocmeau. [15] Istoria notariatului şi apariţia notarului este legată de descoperirea şi folosirea scrisului de populaţiile
sumeriene. Primele testamente, contracte de vânzare-cumpărare sau de închiriere au fost scrise în Mesopotamia cu
mii de ani în urmă. [13] În unul din articolele sale – „Din istoria constituţiei şi evoluţiei instituţiei notariatului în Mol-
dova” – cercetătorii D. Grama şi A. Cara au prezentat o serie de documente ce atestă etapele principale ale apariţiei şi
dezvoltării instituţiei notariatului în arealul Carpato-Danubiano-Nistrean în statul Dacia, în Țara Moldovei, în Basara-
bia anilor 1812-1917, în R.A.S.S. Moldovenească, în Republica Moldova, prezentând şi pasaje din documente ce con-
irmă apariţia notariatului cu mii de ani în urmă. [10] Aspecte istorice au fost abordate şi de dna Elena Constantinescu
în teza sa de doctor, care a descris unele momente istorice generale din istoria apariţiei notariatului, atât pe plan
internaţional, cât şi naţional. [7] Airmăm cu vehemenţă importanţa acestor studii ale apariţiei şi dezvoltării instituţiei
notariatului, însă în cercetarea dată vom încerca să aprofundăm studiile în domeniul aspectelor constituţionale ale
apariţiei instituţiei notariatului, şi anume - ne vom axa pe acele surse ce ne demonstrează importanţa notarului ca
un element esenţial al instituţiei notariatului ca apărător al drepturilor fundamentale şi intereselor persoanelor, ca
un garant al securităţii şi stabilităţii persoanelor şi apărător al drepturilor fundamentale prevăzute de Legea funda-
mentală – Constituţia.
Originile instituţiei notariale ca garant al anumitei ordini şi a drepturilor şi intereselor fundamentale din societate,
le regăsim tocmai în perioada antică în spaţiul juridic greco-roman. Din această perspectivă, practici notariale relativ
avansate întâlnim în Grecia antică, unde atribuţiile de „funcţionar public al probei” erau îndeplinite de agoranomos
sau de hieromemmos sau epistates care erau, în acelaşi timp, şi preoţi. [18] Menţiuni cu referire la funcţionarii agora-
nomos erau întâlnite şi în lucrările lui Platon şi Aristotel, care airmau că aceşti funcţionari se preocupau de treburile
pieţei, adică un tip de inspector-supraveghetor, care controlau dacă sunt corect măsurate şi cântărite mărfurile şi
dacă preţurile erau corect stabilite şi nu erau prea mari, ei având responsabilitatea protejării consumatorilor în tran-
zacţiile acestora cu negustorii. [20]
În ce priveşte practicile notariale din Roma antică, sclavii cu educaţie deosebită ţineau „note” (de unde provine şi
noţiunea de ”notar”), cu timpul ei devenind secretari – tabelliones, având ca activitate principală redactarea de acte.
În limba latină, „nota” înseamnă o redacţie prescurtată, o notiţă scrisă de sclavi şi aprobată de părţi, ce constituie
baza convenţiei şi, totodată, un început de dovadă în cazul unui proces izvorât din neexecutarea convenţiei. Aceşti
sclavi s-au specializat în redactarea notelor şi s-a ajuns la o uniformitate oarecare în formularea lor, iar sclavii care se
îndeletniceau cu această activitate au fost denumiţi „notari”, astfel, iind spus, cei ce iau notiţe. [3] Sclavii care ţineau
aceste note aparţineau familiilor cetăţenilor romani bogaţi, ei efectuau înscrierile într-un registru special. Ne raliem la
opinia dnei E. Cojocari, care a menţionat că pe măsura dezvoltării comerţului şi creşterii numărului contractelor (ac-
telor juridice) în forma scrisă în Statul Roman a fost constituită o instituţie nouă – copiştii – care erau împuterniciţi să
perfecteze dispoziţiile scrise ale magistraţilor, ale formulelor judiciare ale pretorilor, îndeplineau registrele judiciare şi
diverse înscrieri ce aveau un caracter public. [6] Aceşti sclavi făceau parte din categoria copiştilor publici, având denu-
mirea de scribae sau scriba. În general, într-o accepţie mai generală, se recunoaşte că scribii sunt strămoşii notarilor,
ie că sunt de origine babiloniană, egipteană sau ebraică.
Adeseori, originea notariatului este căutată în instituţia romană a ”tabelionilor”, deşi nu se poate airma că la sfâr-
şitul epocii republicane au fost create toate condiţiile social-economice pentru transformarea scribului (în limbajul
epocii) într-un adevărat „funcţionar public„. În dreptul roman, mult timp înscrisul a constituit numai un simplu mijloc
probator al unor acte ce se îndeplineau după un anumit ceremonial. [17] Propagarea treptată a documentelor scrise
a determinat apariţia unei profesii liberale, anume aceea a tabelionului, persoanele ce o exercitau iind specializate
în redactarea documentelor juridice. Tabelionii au devenit treptat experţi cunoscând legile şi formulele juridice, ei au
devenit experţi nu doar în redactarea documentelor, dar şi a consultării părţilor în rapoarte juridice private precum
redactarea unor petiţii, atestări sau certiicări solicitate de tribunale. [1]
A fost un fapt absolut iresc ca practicile notariale romane să ie preluate şi perfecţionate de Imperiul Roman
de Răsărit, adică Bizanţul, care, pe parcursul existenţei sale milenare (396-1453), a excelat în ocrotirea drepturilor şi
intereselor fundamentale, desăvârşind în acest sens practica şi legislaţia notarială moştenită de la defunctul Imperiu
Roman. În acest sens, legislaţia bizantină operează cu noţiunile de tabularios şi notarius (termeni folosiţi în nuvelele
lui Justinian cu referire la notari). Spre exemplu, în Nuvela nr. XI Adopţia, se menţionează: „Când o persoană, sub
vârsta pubertăţii, este arogată de către rescriptele imperiale, arogaţia este permisă doar în limitele inchizitorului şi
176 Teoria şi practica administrării publice

ale circumstanţelor cazului. Arogaţia trebuie să ie făcută în faţa unei persoane publice, numită notar, în cazul în care
minorul va muri până la atingerea majoratului, persoana publică va transmite succesorilor săi moştenirea cu excepţia
cazului adopţiei”.
Aceleaşi reguli sunt observate şi la posesia bunurilor în care pretorul (praetor) transmite numele copiilor care
au murit către tabularious şi care nu au avut succesori sau care au fost dezmoşteniţi...” [24] Astfel, observăm că, ger-
menele instituţiei notariatului le găsim în cele mai importante acte juridice ale acelei perioade şi notarul – mai bine
zis – tabularios era persoana publică ce veghea respectarea legilor şi normelor, protejarea intereselor patrimoniale şi
nepatrimoniale ale participanţilor, atât persoane, comercianţi, cât şi, în principiu, a regalităţii.
Evul mediu şi perioada modernă se caracterizează prin cristalizarea practicilor notariale, specializarea şi orien-
tarea spre asigurarea drepturilor fundamentale ale persoanelor. În mod special, dezvoltarea practicilor notariale are
loc în Marea Britanie, iniţial în interiorul hotarelor sale, iar ulterior - prin răspândirea acestor practici în teritoriile
coloniale.
Cu referire la originile notariatului englez, în literatura de specialitate se menţionează că primul notar englez cu-
noscut a fost Swardius, care a atestat o donaţie de pământ din partea Regelui St. Edwards the Confessor (Duhovnicul)
(1035-1065) către mănăstirea sa nou-constituită din Westminster. [21] Următorul notar recunoscut ca unul din cei
mai faimoşi a fost Master Philip, un notar papal angajat de Regele John, după 1200. Cu toate că în prezent notarii în
Marea Britanie nu au aceleaşi împuterniciri ca acei din ţările sistemului notarial latin ca Germania, Franţa, Italia, Marea
Britanie a fost prima care a iniţiat procesul de modernizare a activităţii notariale. În acest sens, în anul 1666, la Londra,
se îniinţează Companiile Scribe, care erau formate din trei profesii distincte (scriberi, avocaţi şi notari), toate aceste
profesii erau preocupate şi de perfectarea actelor. Însă principalul act normativ ce a reglementat activitatea notarială
a fost Actul Notarului Public din 1843, [14] ce prevedea condiţia importantă de a avea o practică în domeniu pentru
a activa în anumite jurisdicţii.
Dezvoltarea practicilor notariale în Italia medievală. Deşi pare a i foarte curios, una din trăsăturile caracteristice
ale profesiunii notariale este modernitatea sa. În toate epocile istoriei notariatul a fost o ocupaţie modernă. Delimi-
tarea în timp a numitei „epoci moderne” se identiică şi cu ajutorul apariţiei istorice a profesiunii moderne bazate
de dreptul latin. Titlul de „Master” (Maestru) era una dintre cele mai mari distincţii din Evul Mediu, iind acordată
doar avocaţilor de vârf ai Şcolilor de Drept din Bologna, Padova şi Paris. Când bătrânul maestru Rolandino Passageri
(1215-1300) dăruia posterităţii sale „Flos ultimarum voluntatum” sau „Summa artis notariae” făcând, cu rodul muncii
şi experienţei sale de o viaţă, din Bologna secolului XIII leagănul notariatului european, el nu făcea altceva decât
să reprezinte o deosebit de modernă idee având la bază superioritatea organizării juridice a antichităţii romane.
Semniicativ, peste puţină vreme debuta în Italia renaşterea. [8] Operele renumitului savant care a descris originile
notariatului european au fost abordate şi dezbătute pe larg la o conferinţă în Italia, Bologna, în perioada 9-10 oc-
tombrie 2000, organizată de către Camera Naţională a Notariatului Italian şi Camera Notariatului din Bologna. Unul
din rezultatele imediate ale acestei conferinţe a fost publicarea unei monograii solide – „Rolandino e l’ars notaria de
Bologna all’Europa” (Rolandino şi arta notarului din Bologna) sub egida autorului Giorgio Tamba.
În dreptul medieval francez, în teritoriile de drept scris funcţionau curiales, funcţionarii împuterniciţi să confere
actelor autenticitate. În teritoriile de drept cutumiar, Charlemagne, într-o circulară din anul 805, a instituit pentru
prima dată notarii – judices cartularii care erau mai degrabă greieri ai jurisdicţiei senioriale sau regale care, în epoca
feudală, au dobândit obiceiul de a redacta, ei înşişi actele juridice. Ulterior, între anii 1300-1302, Filip cel Frumos şi-a
rezervat dreptul de a numi notarii şi a de le ixa taxele. Mai târziu, deja în Franţa perioadei moderne, prin ordonanţa
din 1539 la Villers-Cotterets sub Francisc I şi Henri II, s-a dispus folosirea limbii franceze în toate actele notariale oa-
recum şi divizarea atribuţiilor notariale, astfel, notarii redactau minutele, tabelliones stabileau costurile actului, garde
scels (păstrătorul de sigilii) aplicau sigiliul pentru a face actul executoriu şi garde notes (arhivarul) asigurau păstrarea
şi arhivarea actelor. În acest sens, s-a stabilit organizarea internă a birourilor notariale, care, de fapt, le găsim şi în
prezent utilizate, notarul iind ajutat de personalul auxiliar în autentiicarea, redactarea şi arhivarea actelor notariale,
care ulterior, prin ordinele lui Henric al IV-lea (1594-1610), funcţiile notarilor au devenit ereditare, iar în perioada lui
Ludovic al XIV-lea (1643-1715) au reuniicat toate aceste funcţii într-un singur birou şi a permis notarilor să poată
imprima pe sigiliile lor stema regală. [16]
De asemenea, în Franţa acelei perioade, se regăsesc notari regali, cu o competenţă teritorială limitată; (cu excepţia
notarilor din Paris, Orleans şi Montpellier care aveau competenţa teritorială asupra întregii Franţe), notari senioriali,
notari apostolici (numiţi de Papă). Prima lege franceză a notariatului este promulgată de însuşi Napoleon Bonaparte
la data de 16 martie 1803. Legea notarială respectivă, privită în ansamblu cu cele cinci coduri renumite ale epocii
glorioase napoleoniene (cod civil, cod de procedură civilă, cod penal, cod de procedură penală şi cod comercial, toa-
te elaborate şi adoptate într-un timp record de un deceniu de guvernare napoleoniană ilustră, între anii 1800-1810)
reprezintă fundamentul notariatului francez şi de aici se pun bazele răspândirii rapide a sistemului notarial latin şi,
respectiv, ale respectării drepturilor fundamentale ale persoanelor de către instituţia notarială.
În România, originea notariatului este plasată de unii autori, în secolul al XII-lea (în Transilvania) şi al XIV-lea
Materiale ale Conferinţei internaţionale ştiinţiico-practice 177
(în Țara Românească şi Moldova). [13] Timp îndelungat activitatea notarială era exercitată de către judecătorii, care
aveau atribuţii necontencioase, ceea ce în prezent ar i fost considerată o procedură ciudată şi ieşită din tiparul stan-
dard. Aceasta deoarece, după cum airmă cercetătorul Elena Constantinescu, în unul din articolele sale, precum că
notarul este „un judecător de pace”, citând în acest sens şi o maximă reuşită: „…Acolo unde lucrează notarul, instanţa
se odihneşte…” [5]
O importanţă deosebită în efectuarea activităţii notariale în Țara Moldovei în epoca medievală o aveau actele
juridice realizare prin intermediul instanţelor de stat şi administrative, centrale şi locale. Actele juridice importante
ale boierilor, mănăstirilor, negustorilor şi răzeşilor bogaţi privitor la vânzare-cumpărare, danie, împrumut, arendă,
succesiune etc. erau perfectate şi legalizate în cadrul Sfatului Domnesc, iind autentiicate prin semnătura şi sigiliile
domnitorilor şi celorlalţi membri prezenţi la şedinţe. În unele cazuri Sfatul dispunea de dreptul de a declara nule
documentele de proprietate ale boierilor acuzaţi de înaltă trădare a intereselor ţării şi a domnitorilor. În această pe-
rioadă dezvoltarea comerţului ducea necontenit la creşterea actelor juridice încheiate precum: vânzare-cumpărare,
schimb, donaţie, testamente ş. a. În acest sens, sub inluenţa normelor de drept romano-bizantine care au fost con-
siderate drept surse care s-au regăsit în obiceiurile juridice ale Sintagmei lui Matei Vlastares (1335), Cărţii Româneşti
de învăţătură de la pravilele împărăteşti ale lui Vasile Lupu (1646) ş. a., o bună parte din actele juridice erau întocmite
în formă scrisă, iind în mare parte preluate din modalităţile practicii instituţiei notariatului din Imperiul Roman şi
Imperiul Bizantin. [9]
În continuare, vom analiza per ansamblu reformele constituţionale din ţările româneşti care au inluenţat sepa-
raţia puterilor în stat şi ca rezultat s-au airmat pe arena juridică şi primele acte normative ce conţineau prevederi cu
privire la notariat. Cele mai vechi acte de organizare politică ale ţarilor româneşti datează din secolul al XVIII-lea şi
începutul secolului al XIX-lea. Elemente de organizare politică se regăsesc în Aşezămintele lui Constantin Mavrocor-
dat, din 1740 şi 1743, şi în „Pravilniceasca condica” tipărită în anul 1780 de către Alexandru Ipsilanti. Norme juridice
importante se întâlnesc şi în Codul civil al lui Scarlat Calimah din 1817 şi Legiuirea Caragea din 1818. [2] Aceste din
urmă reglementări vizau însă mai ales raporturile de drept privat. O importanţă deosebită o are Programul de re-
forme elaborat de Tudor Vladimirescu, în 1821. Remarcabil este şi Memoriul „Carvunarilor” din 13 septembrie 1822,
pe care A. D. Xenopol l-a caliicat ca iind „cea dintâi întrupare a unei gândiri constituţionale în Țările Române” şi „cea
dintâi manifestare politică a cugetării liberale”. [22] Proiectul mai prevedea garantarea dreptului de proprietate şi
principiul exproprierii pentru cauză de utilitate publică. Regulamentele Organice, adoptate în 1831 în Muntenia şi
în 1832 în Moldova, ca urmare a prevederilor Tratatului de la Adrianopol, au consinţit o puternică inluenţă a Rusiei
în Principatele române. Cu toate criticile care se aduc acestui document, nu poate i ignorat faptul că el a consacrat
pentru prima oară principiul separaţiei puterilor şi a favorizat dezvoltarea noilor relaţii economice. [2]
Schimbări fundamentale în abordarea şi protejarea notarială a drepturilor fundamentale ale omului sunt atesta-
te după anul 1866, odată cu adoptarea primei Constituţii propriu-zise a României. Constituţia din 1866, care a fost
inspirată din Constituţia belgiană din 1831, considerată la timpul respectiv cea mai liberală din Europa. Ea consacra
o serie de idei importante precum: principiul suveranităţii naţionale, principiul guvernământului reprezentativ, se-
paraţia puterilor, recunoaşterea drepturilor omului ş.a. [23] În aceeaşi perioadă menţionăm şi adoptarea Legii pentru
autentiicarea actelor din 1 septembrie 1866. În conformitate cu prevederile acestei legi, autorităţile competente a
legaliza sub semnătură privată şi a le autentiica erau:
a) tribunalele de judeţ în mod general fără restricţiune;
b) judecătoriile de ocol;
c) judecătoriile comunale;
d) poliţaii şi comisarii de poliţie, numai în mod excepţional şi după distincţiunile prescrise de vale”. [27]
De menţionat faptul că potrivit prevederilor acestui act normativ, competenţa de drept comun în materie apar-
ţinea tribunalelor de judeţ, astfel, conform art. 1 din Legea pentru autentiicarea actelor din 1 septembrie 1866, se
menţiona: „Tribunalele de judeţ sunt competente a legaliza sau învesti cu forma autentică orice acte de valoare, şi
între orice persoane domiciliate sau nu în cuprinsul circomscripţiunei lor”. Toate celelalte instanţe şi autorităţi publice
aveau o competenţă de excepţie în materie de legalizare şi autentiicare de acte. [13]
Evoluţia notariatului în România a parcurs o cale lungă şi a fost inluenţată de regimul politic instalat. În acest
sens, activitatea notarială postbelică a fost puternic inluenţată de factori sociali, economici şi politici. Aceşti factori de
inluenţă care s-au deteriorat continuu după schimbarea regimului politic, începând cu anul 1945, au determinat şi
scăderea circuitului juridic al bunurilor şi valorilor. Foarte multe imobile au trecut în proprietatea statului – unele prin
acte normative, altele preluate abuziv chiar şi fără titlu şi repartizate „potentaţilor zilei”. Această tendinţă de etatizare
a bunurilor, coroborată cu situaţia economică de după război, a scăzut dramatic circuitul valorilor în România şi cu
precădere al celor imobile şi, pe cale de consecinţă, a scăzut până la derizoriu activitatea notarială. Cu toate acestea,
activitatea notarială nu a fost liberalizată încă mult timp, mai ales luând în considerare faptul că în activitatea notari-
ală erau înrolaţi doar acei care nu se regăseau în alte activităţi juridice şi acei care deveneau indezirabili în munca de
partid. Aceşti factori au fost agravaţi şi mai mult prin adoptarea unui şir de acte normative: Legea nr. 18/1968 privind
178 Teoria şi practica administrării publice

controlul averilor, care mai era denumită şi „legea ilicitului”. [25] Respectiva lege a fost abrogată abia în luna octombrie
1996, prin decizia nr. 64/1996 a Curţii Constituţionale, când s-a stabilit că instituirea prin Legea nr. 18/1968 a unei obli-
gaţii de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor este neconstituţiona-
lă, iind contrară art. 41, alin. 7 din Constituţie care instituie prezumţia caracterului licit al dobândirii bunurilor. Cităm
din decizia nr. 64/1996 a Curţii Constituţionale: „Dispoziţiile art. 2, alin. 2) din Legea nr. 18/1968, care stabilesc că „prin
justiicarea provenienţei bunurilor se înţelege obligaţia persoanei în cauză de a dovedi caracterul licit al mijloacelor
folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor”, sunt contrare prevederilor art. 41, alin. (7) teza II din Constituţia
României care instituie prezumţia caracterului licit al dobândirii bunurilor. Urmează deci să se constate că art. 2, alin.
(2) din Legea nr. 18/1968, cu modiicările ulterioare, este abrogat potrivit art. 150, alin. (1) din Constituţie”. [26]
Una din legile de epocă în domeniul notarial era şi Legea nr. 58-59/1974 care interzicea transmiterea terenurilor
prin acte între vii, iar în cazul înstrăinării construcţiilor, terenurile erau trecute în proprietatea statului. [26] Nu poate i
trecut cu vederea şi actul normativ de-o tristă faimă şi anume – Decretul nr. 223/1974 privind trecerea în proprietatea
statului a imobilelor ce aparţineau cetăţenilor români care părăseau teritoriul ţării – cu sau fără aprobare. [28]
Toate aceste acte normative vizau direct proprietatea. Desigur, toate circumstanţele relatate anterior au condus
şi la reducerea numărului notarilor, şi a personalului de specialitate. Într-un judeţ mare funcţionau 8-10 notari cu cca
15-20 funcţionari administrativi, iar la nivel de ţară funcţiona un număr inirm de cca 270 de notari.
Pentru a înţelege adevărata tragedie a lipsei instituţiei notariale din sistemul garantării drepturilor fundamentale
ale omului din România, vom face referinţă la nişte date statistice din perioada de activitate notarială contempora-
nă. Astfel, în prezent cei 2098 de notari în funcţie (dintre care 1163 de notari individuali şi 953 de notari asociaţi) îşi
desfăşoară activitatea în 1157 de birouri individuale (din care 414 sunt birouri de notari asociaţi). În plus, în mediul
rural funcţionează 315 sedii secundare. În acest context, notarii publici pregătesc şi îşi împărtăşesc experienţa cu un
număr de 146 de notari stagiari. În birourile notariale se asigură locuri de muncă pentru 5866 de angajaţi, caliicaţi să
deservească această profesie juridică.
Dar să ne întoarcem puţin la perioada imediat interbelică, când se puneau bazele unei organizări conceptual noi
a notariatului. În acest sens, prin Decretul nr.79 din 31 martie 1950, în România este organizată instituţia notariatului
de stat. La început, atribuţiile notariatelor au fost limitate la autentiicarea înscrisurilor, legalizărilor de acte şi la tri-
mitere în posesie a moştenitorilor. [12] Ulterior, în special prin Decretul nr. 377/1960, atribuţiile notariatelor de stat
au fost extinse considerabil. Procedura succesorală era reglementată de Decretul nr. 40/1953 şi era de competenţa
notarilor de stat. Desigur, nu putem să negăm că în acea perioadă notariatul activa în deplina sa împuternicire pre-
cum este în zilele de astăzi, după modelul sovietic, notariatele de stat au fost organizate ca organe administrative cu
atribuţii speciice procedurii necontencioase. Activitatea notarială era coordonată de Ministerul Justiţiei, iar notarii
erau consideraţi funcţionari publici. [13]
După revoluţia din decembrie 1989 şi ulterioara tranziţie spre o economie de piaţă, în peisajul sociojuridic din
România îşi fac apariţia noi realităţi şi relaţii, fapt care a impus crearea unei noi organizări a instituţiei notariatului.
Drept rezultat, a fost adoptată Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale şi Regulamentul de pu-
nere în aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, la care se adaugă şi norme de înscriere în
registrele notariale. [19]
Cu referire la Republica Moldova, trebuie să menţionăm că instituţia notariatului contemporan a parcurs o cale
lungă şi complexă în evoluţia sa, fapt ce ne oferă o anumită imagine despre priorităţile dezvoltării şi statornicirii în
stat a acestui instrument de drept important şi necesar de reglementare a diverselor raporturi, îndeosebi de drept
civil, patrimoniale, precum şi a altor sfere şi domenii din viaţa societăţii. În Moldova de est (începând cu anul 1813
denumită Basarabia) instituţia notariatului a suferit o serie de modiicări, care mai degrabă pot i caliicate drept
stagnări în dezvoltarea acestei instituţii, luând în considerare faptul că toate documentele în acea perioadă trebuiau
întocmite în limba rusă. Iar dacă ţinem cont de faptul că în marea lor majoritate, populaţia autohtonă nu cunoştea
limba rusă, este de la sine înţeles că au fost efectuate multe prejudicii şi nelegiuiri în această perioadă băştinaşilor.
Cu toate acestea, menţionăm că, în această perioadă a fost adoptat Regulamentul din 14 aprilie 1866 despre partea
notarială, iind inluenţat de Legea notarială rusă din 1866, care presupunea că pe lângă judecătorii să ie instituite şi
9 instituţii notariale care erau guvernate de un notar superior. De asemenea, activau şi notarii inferiori, mai ales că în
calitate de notari erau învestiţi persoane incompetente, fapt care a generat o situaţie dramatică către anul 1917, când
aproape 90% dintre ţărani nu aveau pentru pământurile lor acte de proprietate perfectate de notari publici şi întărite
de primii notari. [4] Este şi iresc că toate acestea au dus la nemulţumirea în masă a populaţiei locale, notarii publici
nu mai aveau un statut al lor şi o lege organică specială, împuternicirile iind transmise autorităţilor judecătoreşti şi
greierilor. Pentru a remedia cumva situaţia, prin Decretul Sovietului Komisarilor Norodnici (SKN) al Rusiei Sovietice
„despre judecătorie” din 24 noiembrie 1917, au fost lichidate instituţiile de justiţie ţariste, inclusiv cele notariale. Si-
tuaţia s-a ameliorat puţin după adoptarea la 4 octombrie 1922 de către SKN al R.S.F.S. Ruse a Regulamentului despre
notariat, care a pus bazele noului sistem notarial sovietic. Cu toate acestea, în teritoriile din partea stângă a Nistrului
(constituită în R.A.S.S. Moldovenească în 1924), unde era aplicată legislaţia Uniunii Sovietice şi a R.S.S. Ucrainene,
Materiale ale Conferinţei internaţionale ştiinţiico-practice 179
situaţia nu a cunoscut careva îmbunătăţiri nici în urma transformării R.A.S.S.M. în R.S.S. Moldovenească, deoarece
o perioadă îndelungată a continuat să ie aplicată legislaţia Uniunii Sovietice şi a R.S.S. Ucrainene. Însă odată cu
adoptarea Codului civil şi a Codului de Procedură Civilă din 1964, a fost necesar de adoptat şi un act normativ ce va
reglementa activitatea notarului de stat. Prin urmare, la data de 5 iulie 1974 a fost adoptată de către Sovietul Suprem
Legea R.S.S. Moldoveneşti nr. 1044-VIII „Cu privire la notariatul de stat”. Această lege conţinea prevederi cu privire la
condiţiile înaintate faţă de notarii de stat, drepturile şi obligaţiile acestora, procedura notarială. [29]
Imediat după declararea independenţei statului nostru, odată cu reformele radicale sociale şi economice care
au demarat în Republica Moldova, precum şi cu apariţia noilor fenomene şi tendinţe în dezvoltarea notariatului, s-a
conturat şi problema creării şi perfecţionării statutului juridic al notarilor.
La moment, atestăm necesitatea includerii unor prevederi noi nu doar în Legea nr. 1453/2002 din 08.11.2002 cu
privire la notariat, ci şi a unor dispoziţii în textul Constituţiei, de natură să reglementeze eicient şi modern instituţia
notariatului, ghidând-o şi motivând-o spre protejarea drepturilor constituţionale ale persoanelor.
În toate aceste eforturi enunţate mai sus, vor prinde bine tratatele constituţionale ale savanţilor din Republica
Moldova. Cu titlu de exemplu cităm studiul ştiinţiico-didactic al prof. I. Guceac, „Curs elementar de drept constitu-
ţional”, în cadrul căruia sunt elucidate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului prin prisma
evoluţiei istorice a protecţiei drepturilor omului în Republica Moldova. [11]
Totodată, importantele modiicări ce se produc în conceperea locului şi rolului notariatului în viaţa omului şi în
societate în genere, apariţia şi dezvoltarea notariatului liber, a principiilor şi a germenilor autoadministrării notariale
condiţionează necesitatea reformării radicale a statutului juridic al acestuia, adaptarea lui la scopurile şi condiţiile de
funcţionare în cadrul relaţiilor de piaţă şi a vectorului de integrare europeană a Republicii Moldova.
Tendinţele de modernizare a instituţiei notariatului sunt într-un tandem cu fenomenul globalizării, reprezentând
evoluţia cea mai semniicativă, inclusiv cea ce priveşte circuitul juridic şi profesiunea notarială. Momentul actual poa-
te i descris prin două coordonate: pe de o parte, pe plan mondial două mari sisteme juridice se ală faţă în faţă: sis-
temul dreptului latin şi sistemul dreptului anglo-saxon. Pe de altă parte, în interiorul sistemului de drept continental
european se confruntă tendinţele divergente ale uniformizării şi naţionalităţii sistemelor de drept ale diverselor state.
În concluzie, profesiunea notarială a fost întotdeauna modernă datorită adaptabilităţii sale. Arta notarului constă,
în ultima instanţă, în capacitatea de a armoniza cerinţele legii cu voinţele individuale. Toate acestea au doar un singur
scop – protecţia constituţională a drepturilor fundamentale ale persoanelor.

BIBLIOGRAFIE
1. Bono J. Historia del derecho notarial espanol, tom I. În: Junta de Decanos de los Colegious Notariales de Es-
pana, 1979, p. 44-45.
2. Călinoiu C., Duculescu V., Duculescu G. Drept constituţional comparat. Tratat, vol. I, Ediţia a IV. Bucureşti: Edit.
Lumina Lex, 2007, p. 268.
3. Ciobanu V. M. Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Vol. II, Bucureşti: Edit. Naţionala, 1997, p. 631.
4. Constantinescu E., Chibac Gh., Bondarciuc O. Notariat, manual pentru studenţi. Chişinău: edit. Pontos, 2001,
p. 14.
5. Constantinescu E. E greu să ii notar, dar nu mai greu decât să ii om. În: „Revista naţională de drept”, nr. 7, iulie
2006, p. 2-9.
6. Cojocari E. Drept notarial. Manual. Chişinău: Edit. Ruxanda, 1998, p. 11. Constantinescu E. Unele aspecte ale
dreptului succesoral al Republicii Moldova. Teză de doctor în drept. Chişinău, 1996, 200 p.
7. Giorgio Tamba ş. a. Rolandino e l’ars notaria de Bologna all’Europa. Atti del convegno internazionale a Studi
storici sulla igura e l’opera din Rolandino: organizzato dal Consiglio notarile din Bologna sotto l’egida de Consiglio
nazionale del notariale Bologna, citta europea della cultura, 9-10 ottobre 2000. Milano: A.Giufre 2002, 826 p.
8. Grigoral N. Instituţii feudale din Moldova. I Organizarea de stat până la mijlocul sec. al XVIII-lea, Bucureşti:
Editura Academiei R.S. România, 1971, p. 216-218; vezi Grama D., Cara A., op. cit, p. 51.
9. Grama D., Cara A. Din istoria constituirii şi evoluţiei instituţiei notariatului în Moldova. În: „Revista Moldove-
nească de Drept Internaţional şi Relaţii internaţionale”, nr. 1, 2009, p. 47-56.
10. Guceac I. Curs elementar de drept constituţional. Vol. II, Chişinău: FEP Tipograia centrală, 2004, 496 p.
11. Hilserad A., Rizeanu D., Zirra C. Notariatul de stat. Bucureşti: Edit. Ştiinţiica, 1964, p.54.
12. Leş I. Manual de drept notarial. Bucureşti: Editura CH Beck, 2008, p. 8.
13. Nigel P. Brooke R. Brookes notary. London: Edit. Sweet&Maxwell, 2002, p.12.
14. Pillebout J.F. Droit professionnel notarial. Edit.: Litec, 7eme ed., 2006, p. 15.
15. Pillebout J.F., Yaigre J. Droit notariale. France: Editure Litec, 2004, p. 16.
16. Planiol M. Traité élèmentaire de droit civil Troisiéme édition, Tome deuxième, Libraire Générale de droit &
jurisprudence, Paris, 1905, p. 47.
17. Popa I. Notarul: funcţie de autoritate publică. În: Buletinul notarilor publici nr. 1, 2009, p. 34-43.
 180 Teoria şi practica administrării publice

18. Reglementări privind organizarea activităţii notarilor publici. Sub coordonarea lui Mănescu V. Preşedintele
Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România, 2005. Bucureşti: Editura Notarom, 2005, p. 1-145.
19. Ross D. The Works of Aristotle. Oxford: 1921, p.10.
20. Turner Robert, Recunoaşterea actelor notariale engleze în Europa – o revoluţie a common law. În: Buletinul
Notarilor publici nr.1/2009, p. 32.
21. Xenopol A. Istoria partidelor politice în România, vol. I, Bucureşti: 1910, p. 99.
22. Negulescu P., Alexeianu G. Tratat de drept public, vol. I. Bucureşti: Editura Casa Şcoalelor, 1942, p.178.

ACTE NORMATIVE
23. Codex Iustinian. 535 CE. [on-line:] http://www.fordham.edu/halsall/basis/535institutes.asp#XIII. Obligationes.
(vizitat 08.04.2013).
24. Legea nr. 18/1968 privind controlul averilor (abrogat) [on-line:] http://www.monitoruljuridic.ro (vizitat
08.04.2013).
25. Legea nr. 58-59/1974 care interzicea transmiterea terenurilor prin acte între vii, iar în cazul înstrăinării con-
strucţiilor, terenurile erau trecute în proprietatea statului (abrogat) [on-line:] http://www.monitoruljuridic.ro
26. Legea privind autentiicarea actelor nr.1 din 01.09.1866. (abrogat) [on-line:] http://www.lege-online.ro/lr-LE-
GE-din-1886-(50631).html (vizitat 09.05.2013).
27. Decretul nr. 223/1974 privind trecerea în proprietatea statului a imobilelor (abrogat)[on-line:] http://www.
monitoruljuridic.ro
28. Лежя Републичий Советиче Сочиалисте Молдовенешть «Ку привире ла нотариатул де стат». Кишинэу.
Едит. „Картя Молдовеняскэ”, 1975, п. 4-64.

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CAPACITATEA JURIDICĂ

DE MUNCĂ A SALARIATULUI
Nicolae ROMANDAŞ,
doctor în drept, profesor universitar,
Academia de Administrare Publică
de pe lângă Preşedintele Republicii Moldova

Eduard BOIŞTEANU,
doctor în drept, conferențiar universitar,
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți

SUMMARY

In this article, the authors have approached the labour legal capacity of the employee. Thus, it was mentioned that,
unlike civil legal capacity, the legal capacity subjected to the research, has an unitary character, and therefore, it cannot be
fragmented in the ability of use and of exercise.
However, the authors have analyzed the basic conditions of labor legal capacity, and especially: the age and the voli-
tional criterion.

În conformitate cu art. 1 din Codul muncii al Republicii Moldova (în continuare – CM al RM), prin noţiunea de salariat
se subînţelege o persoană izică (bărbat sau femeie) care prestează o muncă conform unei anumite specialităţi, caliicări
sau într-o anumită funcţie, în schimbul unui salariu, în baza contractului individual de muncă. [1]
Aşadar, calitatea de salariat poate i atribuită unei persoane în baza unor trăsături (caracteristici) speciice raportului
juridic de muncă, în forma sa tipică (întemeiată pe contractul individual de muncă). În condiţiile de aplicare a unor noi
forme de organizare a muncii, de apariţie a unor raporturi de muncă de nivel transnaţional, precum şi a unor raporturi
de muncă de natură „deghizată”, apare necesitatea de a formula o altă deiniţie legală a noţiunii de salariat, care ar lua
în considerare şi cazurile privind raporturile atipice de muncă. Pot i preluate, în acest sens, unele construcţii juridice,
statornicite în practica judiciară a Uniunii Europene.
În ciuda multitudinii de legislaţie comunitară secundară, sensul termenului de „lucrător” a fost reliefat de Curtea
Europeană de Justiţie. Astfel, termenul de „lucrător” cuprinde persoanele angajate în ţara-gazdă, cele care se ală în că-

Powered by TCPDF (www.tcpdf.org)