SISTEMUL ENDOCRIN

Cuprinde un ansamblu de organe, răspândite în diferite zone ale corpului, care se

află într-o strânsă corelație funcțională. Acestea sunt glande endocrine, specializate în
producerea și secretarea unor substanțe numite hormone.
Hormonii sunt elinimați direct în sânge, din care cauză glandele endocrine se mai
numesc glande cu secreție internă. Hormonii acționează prin stimularea sau inhibarea
activității diferitelor organe, reglând astfel procese foarte importante și vitale pentru
organism: creșterea și dezvoltarea organismului; nutriția- intervenind asupra prelucrării
proteinelor, glucidelor, lipidelor; maturarea organelor reproducătoare.
Principalele glande endocrine sunt: hipofiza, tiroida, paratoroidele, timusul,
suprarenalele, gonadele, pancreasul endocrine, placenta (temporar).
Sistemul endocrine lucrează în strânsă corelație cu sistemul nervos, ambele fiind sisteme
integratoare, prin care organismul își autoreglează activitatea și se adaptează situațiilor
mereu schimbătoare ale mediului.
Hipofiza
Hipofiza (glanda pituitară) situată la baza creierului într-o lojă format de șaua turcească a
osului sfenoid și de duramater, este legată de baza hipotalamusului prin tija pituitară.
Hipofiza are formă ovoidă, mărimea unui bob de fasole, cântărește aproximativ,5 g la
omși este format din trei lobi. Lobul anterior și lobul intermediar au origine embriologică
comună, epitelială, iar lobul posterior are origine nervoasă ca și hipotalamusul.
 Lobul anterior (adenohipofiza), secretă o serie de hormone cu roluri metabolice
complexe
 Lobul intermediar hipofizar - secretă hormonal melanocitostimulator
 Lobul posterior (neurohipofiza), cu origine nervoasă care secretă doi hormoni.
Lobul posterior este legat de hipotalamus prin tractul hipotalamo-hipofizar, iar lobul
anterior prin vase de sânge ce formează sistemul porthipofizar.
 Adenohipofiza, denumită astfel, din cauza structurii sale microscopice, asemănătoare
cu aceea a unei glande, este constituită din cordoane anastomozate de celule, cu aspect
secretor și o bogată rețea de capilare sinusoide, reprezintă aproximativ 75% din masa
glandulară.
Din lobul anterior al hipofizei au fost izolați următorii hormoni: STH
(somatotropul/ hormonal de creștere), ACTH (corticotropina), TSH (tirotropina),
gonadotropinele (FSH- foliculostimulant, LH- luteinizant), prolactina.
Studiul structurii chimice a hormonilor hipofizei anterioare, a arătat că toți au o
constituție proteică, iar trei dintre ei sunt glicoproteine (TSH, FSH, LH).
Reglarea activității secretorii a hipofizei. Hipofiza anterioară reglează activitatea
mai multor glande endocrine, și, la rândul său este reglată prin mecanisme nervoase și
umorale.
 Somatotropul (STH) este numit și hormonul de creștere, deoarece stimulează
creșterea oaselor lungi și sinteza proteinelor, contribuind împreună cu alți hormoni
(tiroidieni, gonadali) la creșterea organismului. Sub acțiunea STH sunt diminuate
eliminările de N, P, K, Ca, Na și crește conținutul de proteine a organismului, hormonul
stimulează transportul aminoacizilor în celule și activează încorporarea lor în noi
proteine, acțiuni care explică creșterea scheletului și a diferitelor viscere. STH
influențează și metabolismul glucidic, stimulând descărcarea de glucoză din ficat și
diminuând consumul tisular de glucoză, ceea ce are ca rezultat creșterea glicemiei;
metabolizează acizii grași din depozitele lipidice ale organismului și stimulează sinteza
de corpi cetonici (cetogeneza), furnizând astfel energia necesară sintezelor proteice.
Secreția de STH este controlată de hipotalamus prin doi neurohormoni; unul
stimulează secreția și celălalt o inhibă. Hormonul de creștere se secretă în tot cursul vieții,
iar inaniția, hipoglicemia, ceșterea concentrației plasmatice și starile de stress produc
descărcări crescute de STH.
Insuficiența secreției în perioada de creștere are ca rezultat nanismul hipofizar
(piticismul), caracterizat printr-o dezvoltare somatică redusă, dar armonioasă și o
dezvoltare psihică normală.
Excesul de STH în perioada de creștere a organismului este urmat de gigantism,
caracterizat printr-o creștere exagerată în înălțime, uneori peste 2 m, forța musculară nu
este proporțională cu înălțimea; iar dacă survine la adult provoacă acromegalia,
caracterizată prin creșterea extremităților și a volumului visceral.
Tirotropina (TSH) stimulează secreția tiroidiană. Secreția de TSH este controlată
atât printr-un mecanism de feed-back negativ, exercitat ce concentrațiile crescute de
hormoni tiroidieni asupra adenohipofizei; cât și printr-un mecanism nervos care
acționează prin descărcarea unui hormon eliberator de tirotropină din hipotalamus (TRH).
Astfel, schimbări survenite în mediul intern sau extern produc modificări adecvate ale
secreției tiriodiene.
Corticotropina (ACTH) stimulează secreția corticosuprarenalei (glucocorticizi,
iar în mică măsură și secreția de mineralocorticoizi). Secreția de ACTH este controlată de
centrii hipotalamici prin intermediul unui neurohormon – hormonal eliberator de
corticotropina-, care ajunge la nivelul adenohipofizei prin vasele sistemului port.
Creșterea concentrației plasmatice a glucocorticoizilor liberi, printr-un mecanism de
feedback negativ, scade secreția de ACTH, prin acțiune atât asupra hipotalamului cât și
asupra hipofizei, iar diminuarea nivelului glucocorticoizilor liberi plasmatici (de
exemplu, în insuficiența corticosuprarenaliană cronică) activează sinteza și descărcările
crescute de ACTH.
Gonadotropinele reglează activitatea gonadelor, atât la femeie cât și la bărbat.
Adenohipofiza secretă doi hormoni gonadotropi: hormonul foliculostimulant (FSH) și
hormonal luteinizant (LH), care acționează într-o corelație strânsă, controlând secreția
hormonilor sexuali și formarea gameților. Secreția gonadotropinelor este controlată, de
asemenea, de centrii hipotalamici.
Prolactina, a cărei funcție la bărbat nu este cunoscută, la femeie stimulează
dezvoltarea glandelor mamare și menține secreția lactată. Controlul secreției de
prolactină se efectuează de către centrii hipotalamici prin doi neurohormoni, unul
inhibitor și celălalt stimulator. Secreția de prolactină crește după efortul fizic, stresul
chirurgical și emoțional, stimularea zonei mamelonare, somn, graviditate. În sarcină
secreția de prolactină crește, atingând un maxim în timpul nașterii și apoi scade, la 8 zile
după naștere. Suptul produce o descărcare promptă de prolactină, a cărei intensitate scade
după cea de-a 3-a lună.
Lobul intermediar hipofizar reprezintă doar 2% din masa glandei, are forma unei
lame epiteliale, care la adult aderă stâns de lobul posterior și de aceea e dificil de
delimitat. Din lobul intermediar s-a izolat hormonul melanocitostimulator (MSH) care
provoacă pigmentarea pielii, ca urmare a dispersiei granulelor de melanină din celulele
melanofore ale pielii. În lipsa hormonului, granulele de melanină se concentrează în jurul
nucleului melanoforelor și pielea se decolorează.
Lobul posterior hipofizar împreună cu tija pituitară constituie morfo-funcțională
denumită, neurohipofiză. Microscopic este alcătuit dintr-o stromă conjunctivo-vasculară,
fibre nervoase provenitee din tractul hipotalamo-hipofizar, celule gliale și celule din
ceilalți lobi hipofizari. Hormonii hipofizei posterioare – antidiuretic (ADH) și
ocitocina- sunt secretați de neuronii hipotalamici anteriori și apoi transportați prin axonii
acestor neuroni până la lobul posterior hipofizar. Din aceste terminații nervoase hormonii
se eliberează direct în sânge.
ADH are ca acțiune principală conservarea apei în organism prin scăderea
eliminărilor hidrice renale, datorită creșterii permeabilității părții terminale a nefronului.
Sub acțiunea ADH volumul urinar scade și concentrația urinară crește. În doze mari
hormonul produce creșterea tensiunii arteriale prin acțiunea sa asupra musculaturii netede
din pereții arteriolari și de aceea mai este numit vasopresina.
Descărcarea de ADH din neurohipofiă se face sub influența impulsurilor provenite
de la nivelul osmoreceptorilor și al baroreceptorilor, printr-un mechanism de feedback.
Variațiile volumului lichidelor extracelulare influențează secreția de ADH, iar lezarea
nucleilor hipotalamici sau a lobului posterior hipofizar provoacă diabetul insipid.
Sindromul, datorat deficitului de ADH, se manifestă prin eliminarea unor cantități mari
de urină diluată (poliurie), concomitent cu ingestia unor cantități de apă corespunzătoare
celor pierdute (polidipsie).
Ocitocina are ca efect principal contracția celulelor mioepiteliale din pereții
canalelor galactofore, urmată de ejecția laptelui; de asemenea, provoacă contracția
musculaturii netede a uterului, efect slab pe uterul negravid și din ce în ce mai puternic pe
uterul gravid pe măsură ce se apropie de termen. În timpul travaliului crește secreția de
ocitocină contribuind la realizarea expulziei fetale.