Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humuleștii Noi, Neamț, România – d.

31 decembrie
1889, Iași, România) a fost un scriitor, dascăl și diacon român. Figură principală
a literaturii române din secolul al XIX-lea, este cunoscut pentru autobiografia
Amintiri din copilărie, precum și pentru nuvelele și povestirile sale. Principala
contribuție a lui Creangă la literatura fantastică și pentru copii include
narațiuni structurate în jurul unor protagoniști eponimi (Ivan Turbincă, Dănilă
Prepeleac, Stan Pățitul), precum și basme ce pictează tabloul valorilor autohtone
(Povestea porcului, Capra cu trei iezi, Soacra cu trei nurori, Punguța cu doi bani,
Fata babei și fata moșneagului). Considerate pe scară largă drept capodopere ale
limbii și umorului românesc, scrierile sale ocupă o poziție de mijloc între o
culegere din surse folclorice și o contribuție originală la un realism literar de
inspirație rurală.

Alături de I.L.Caragiale, Ioan Slavici și Mihai Eminescu, Ion Creangă este

considerat unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române.[6]

Un preot ortodox român caterisit, cu un stil de viață neconvențional, Creangă a

avut un impact timpuriu ca educator inovator și autor de manuale, în timp ce urma o
scurtă carieră în politica naționalistă cu Fracțiunea Liberă și Independentă.
Debutul său literar a venit târziu în viață, urmând îndeaproape începutul
prieteniei sale strânse cu poetul național român Mihai Eminescu și afilierea lor
comună cu influenta societate literară conservatoare Junimea. Deși văzut cu rezervă
de mulți dintre colegii săi de acolo și apreciat în primul rând pentru
înregistrările sale de tradiție orală, Creangă a contribuit la propagarea
ghidurilor culturale ale grupului într-o formă accesibilă. Criticii de mai târziu
l-au descris adesea, alături de Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici, drept
unul dintre cei mai împliniți reprezentanți ai literaturii junimiste.
În 1866, participă la insurecția ce urmărea scoaterea Moldovei din Principatele
Unite. Alexandru Ioan Cuza este silit să abdice, iar anti-unioniști moldoveni au
găsit momentul prielnic pentru a acționa. Aceștia doreau să-l facă domn al Moldovei
independente pe Nicolae Rosetti-Roznovanu. Mitropolitul Calinic i-a binecuvântat pe
insurecționiști, a fost semnat actul de independență a Moldovei și, cu crucea în
mână, a pornit în fruntea răsculaților. Printre răsculați, spune George Călinescu,
se afla diaconul Ion Creangă, alături de prietenul său, diaconul Ienăchescu.
Creangă ar fi îndemnat și el mulțimea cu talentul său oratoric. Autoritățile
solicită sprijinul armatei. Creangă și ceilalți participanți au ridicat baricade pe
Ulița Mare a Iașiului. Trupele primesc ordin și trag în anti-unioniști. Rămân în
urmă 100 de morți. Răsculații fără arme de foc fug pe unde apucă, inclusiv Creangă
și Ienăchescu, care, după cum arată Călinescu, se ascund într-o pivniță cu vinuri
și se consolează punându-se pe băut.[1]

După ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este
exclus definitiv din rândurile clerului (10 octombrie 1872), deoarece și-a părăsit
nevasta, a tras cu pușca în ciorile care murdăreau Biserica Golia și s-a tuns ca un
mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon. (În 1993, el a
fost reprimit post-mortem în rândurile clerului.) [19] Ca urmare a excluderii din
cler, ministrul Tell îl destituie și din postul de institutor, însă venirea lui
Titu Maiorescu la minister contribuie la renumirea sa pe acest post. A colaborat la
elaborarea a patru manuale școlare, între care și un „Abecedar” (1868).

În 1873 se încheie procesul său de divorț, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în
îngrijire. A căutat o casă în care să se mute, alegând o locuință în mahalaua Țicău
(bojdeuca).