Testament de Tudor Arghezi

Poezia “Testament” este una dintre cele mai emblema5ce poezii ale lui Tudor Arghezi.
Aceasta se afla în deschiderea volumului său de debut, "Cuvinte potrivite" (1927), și servește
ca un adevărat manifest ar5s5c, an5cipând și ilustrând temele și concepțiile este5ce care vor
caracteriza întreaga sa operă.
Poezia ,,Testament’’ se situează între tradiționalism și modernism, deoarece discursul
liric este direct și accesibil, vocabularul este bogat, cuprinde expresii din registrul popular,
arhaic și regional, se păstrează rima împerecheată, însă apar din sfera modernismului
redefinirea conceptului de frumos care se poate naște din urât și grotesc, asocierile
oximoronice și șocante, lexicul abrupt, colțuros.
Tema centrală a poeziei este concepția despre artă a lui Arghezi care definește întreaga
sa creație lirică. Cuvântul devine atotputernic, iar opera literară devine rezultatul unei
combinații între har divin și trudă umană. Prin intermediul acestei poezii, Arghezi își exprimă
viziunea asupra originii creației, relația dintre autor și ci5tor, și importanța cuvântului poe5c
ca material este5c.
Titlul, simplu și suges5v, îndeamnă la o interpretare vastă. În sens denota5v,
"Testament" este un act oficial de încredințare a bunurilor materiale. Conota5v, el devine
moștenire spirituală pentru ci5tori sau pentru aceia care îmbrățișează munca cu condeiul. De
asemenea, se pot iden5fica conotații religioase, referindu-se la Vechiul și Noul Testament.
Discursul liric este structurat în cinci strofe inegale ca număr de versuri. Aceste secvențe
urmăresc o axă temporală care începe cu trecutul inspirațional, trece prin prezentul creator și
se proiectează în viitorul îndatorat. Tema5c, se conturează trei idei esențiale: legătura între
generații, responsabilitatea urmașilor în fața moștenirii primite, și lupta ar5stului pentru a crea
cuvinte potrivite.
Încă de la începutul poeziei, în incipit, autorul adresează un monolog direct unui simbolic
"fiu", suges5v pentru un discipol, alt poet sau ci5tor. Cuvântul-cheie, "cartea", capătă mul5ple
semnificații, de la obiect cultural și poezie la creație, devenind și legătura între generații și
granița dintre trecut și viitor. Descendența eului liric la o comunitate este sugerată prin
metafore precum "străbunii mei" și "bătrânii mei", evidențiind creația literară ca o acumulare
spirituală moștenită.
În a doua strofă, poetul își asumă rolul de depozitar al experiențelor înaintașilor,
exprimându-și suferința printr-o hiperbolă puternică: "De osemintele vărsate-n mine".
Aceasta subliniază legătura profundă pe care Arghezi o simte cu trecutul, transformând
suferința strămoșilor în artă.
Strofa a treia surprinde metamorfoza materialului în spiritual, ilustrând evoluția
spirituală prin transformarea uneltelor țărăneș5 în simboluri ale ac5vității intelectuale. Se
evidențiază procesul elaborat al creației, prezentat ca o "schimbare" a uneltelor, iar limbajul
poe5c se naște din vorbirea simplă a bătrânilor.
A patra strofă aduce în prim-plan datoria poetului de a ilustra suferința și răzvră5rea
poporului său, exprimată prin metafora puternică a vioarei: "Durerea noastră surdă și amară
/ O grămădii pe-o singură vioară". Poetul devine un Orfeu modern, creând arta din suferința
colec5vă, iar limbajul poe5c surprinde este5ca urâtului, aducând inovație s5lis5că în literatura
română.
În a cincea strofă, Arghezi personifică poezia ca o "domniță răsfățată", plină de
sensibilitate și noblețe. Aceasta este prezentată ca o uniune perfectă între "slova de foc" și
"slova făurită", exprimată prin comparația cu fierul îmbrățișat în clește, sugerând temperatura
înaltă la care sunt supuse cuvintele în procesul creator. Versurile finale subliniază condiția
creatorului, privit ca un "rob" care scrie cartea ce va fi ci5tă de "Domnul" (ci5torul).
AsYel, "Testament" se dezvăluie ca o poezie complexă, în care Arghezi exprimă nu doar o
viziune asupra artei, ci și o profundă legătură cu tradiția, o conș5en5zare a datoriei poetului
față de societate și o dorință de a crea cuvinte care să reziste trecerii 5mpului. Această
capodoperă a literaturii române rămâne un pilon fundamental în opera lui Arghezi și în
evoluția poeziei româneș5.