Opera lui Costache Negruzzi infatiseaza figura unui domnitor

machiavelic, a unui rabunator ce isi contureaza, pe parcursul nuvelei,

imaginea aflata sub marele nume de Alexandru Lapusneanu. In timp ce
scrierea sa se concentreaza in cea mai mare masura pe surprinderea
portretului predominant al despotului, un element esential ce ia parte la
constructia sa ca personaj este contrastul ce se stabileste intre el si figura
femeii ce ii sta alaturi in parcursul sau.
Ruxanda este doamna al carui intreg destin este pus sub semnul
influentei norodului. O instanta ce se dezvaluie a nu avea niciodata
putere asupra propriei vieti, odata cu conditia sa de femeie desprinsa din
vremurile cu mult trecute, surprinse de Negruzzi. Ea este astfel introdusa
ca “soţie, fiica şi sora de domn”, declaratie ce o plaseaza in postura de
instanta a carei prezenta este constant dependenta de cea a figurilor
masculine din viata sa.
Ajunsa langa domnitorul Lapusneanu, acesta este momentul in care
caracterul sau se reflecta in cea mai mare masura, prin intermediul a
doua scene profund semnificative:
Prima scena, aceea a aparitiei figurii sale in planul narativ, este cea
intitulata “Ai sa dai sama, doamna!...”. Aici, Ruxanda este portretizata
prin intermediul dialogului sau cu despotul, dar si prin prezenta-i
surprinsa de viziunea scriitorului. Ea apare drept o femeie firava,
marcata de fragilitate, frumusete si puritate (“Figura ei avea acea
frumuseţă care făcea odinioară vestite pre femeile României şi care se
găseşte rar acum”). Dincolo insa de aspectul sau, ea poate fi descrisa prin
intermediul prezentei pronuntate a caracterului sau marinimos (“ar fi
voit să-l iubească (pe Lapusneanu), dacă ar fi aflat în el cât de puţină
simţire omenească.”). Ea e astfel un personaj in formarea caruia in rol
predominant se afla latura emotiva a fiintei. Observand figura lui
Alexandru Lapusneanu, aceea a unui despot lucid, se contureaza, in acest
punct, doua imagini contrastuale intre cei doi. Prin urmare, in dialogul
dintre ei, interactiunea dintre cele doua sfere predominante rezulta in
scoaterea la iveala a trasaturilor conducatorului.
Ruxanda este portretizata ca fiinta cu suflet bun, insa asuprit de un
context al existentei sumbru. Astfel, in viata sa, esenta propriilor valori
se pierde, fapt regasit in declaratia “Ea însă era tristă şi tânjitoare, ca
floarea espusă arşiţii soarelui, ce nu are nimică s-o umbrească.”. Prin
limbajul creatorului, ea este expusa asadar ca o fiinta lipsita de aparare.
Ruxanda apeleaza astfel la indulgenta sotului sau, scotand la iveala nu
numai caracterul sau profund uman, ci si inclinatia spre tainele
religioase “Judecă că după viaţă este şi moarte şi că măria-ta eşti muritor
şi ai să dai seamă! Pentru că, cu monăstirile nu se răscumpără sângele, ci
mai ales ispiteşti şi înfrunţi pre Dumnezeu, socotind că făcând biserci îl
poţi împăca”. In acelasi timp, Lapusneanu se caracterizeaza ca un om
lipsit de frica propriilor consecinte, cat si de orice urma de empatie “să
nu-ţi mai scape din gură astfel de vorbe nebune, că, zău, nu ştiu ce se
poate întâmpla”.
-
In esenta, atunci cand femeia capata imaginea omeniei in forma sa cea
mai profunda, barbatul de langa ea reprezinta insasi dezumanizarea.
Astfel, cei doi au caracter simbolic in opera lui Negruzzi, prin
constituirea a doua tipologii umane complementare.
-
Cea de-a doua scena semnificativa in surprinderea raportului dintre cele
doua personaje este cea prin intermediul careia creatorul isi incheie
opera, partea ce contureaza actul suprem de otravire a despotului. Scena
data are un impact mare asupra imaginii personajelor pentru ca este,
astfel, primul moment in care cele doua instante actioneaza in opozitie
fata de caracterul tipic al fiecaruia dintre ei. Atunci cand Ruxandei ii este
oferita otrava, refuzul initial este unul inevitabil, printr-o ultima
demonstrare a firii sale inocente. Ea isi arat iubirea fata de tiranul din
viata sa, insa tot ajunge la infaptuirea pacatului suprem cu gandul la
propria-i familie ” Voi să daţi seamă înaintea lui Dumnezeu, zise
suspinînd, că voi m-aţi făcut să fac acest păcat.” In acelasi timp,
Lapusneanu apare, in final, in singura ipostaza distinctiva din evolutia
sa, intr-un moment marcat de sensibilitatea trairii, atunci cand, fiind pus
in fata mortii, se dezvaluie, pentru prima data, cuprins de emotie
“omorâţi-mă, să scap de durere”, “îmi arde sufletul”.
Uciderea sotului Ruxandei a fost gestul suprem si simbolic al recapatarii
propriei forte asupra vietii sale. Un moment emblematic, ce reuseste, in
final, sa puna accentul pe dualitatea dintre doua extreme ce au un impact
semnificativ una asupra celeilalte, dintre fiinta permanent lipsita de
putere, si cea care isi exercita forta absoluta. Negruzzi expune, astfel,
prin finalul operei sale, o esenta profund semnificativa a punerii omului
fata in fata cu propriul destin, ce se oglindeste in persoana ce i sta
alaturi.
Astfel, imaginea Ruxandei constituie un important punct contrastual
pentru figura lui Lapusneanu. Ea devine asadar o individualitate
indispensabila operei prin capacitatea sa de a dezvalui, a reflecta, si a-si
exercita influenta asupra imaginii instantei despotice.