Traficul de persoane și traficul de migranți – cele

mai extinse forme de crimă organizată

transfrontalieră

Începând din ultima parte a secolului trecut, traficul de persoane şi de

migranţi a devenit una din cele mai extinse forme de manifestare a
criminalităţii transnaţionale, înregistrând cea mai rapidă creştere, imediat
după traficul de droguri, generând profituri uriaşe pentru organizaţiile
criminale.

1. Consideraţii generale

Fenomenul traficului de persoane nu este o problemă nouă, specifică

societăţii actuale, fiind prezentă în istorie încă din Antichitate. Recunoaşterea,
însă, a traficului de persoane ca o problemă socială a reprezentat o etapă de o
importanţă majoră în procesul de elaborare a unor instrumente juridice adecvate
care să abolească acest comerţ, cum ar fi: Acordul Internaţional de la Paris pentru
suprimarea comerţului cu sclavi albi, din anul 1904; Convenţia Internaţională
privind suprimarea traficului cu femei şi copii, din anul 1921; Convenţia
Internaţională privind suprimarea traficului cu femei adulte, din anul 1933;
Convenţia pentru suprimarea traficului de persoane şi a exploatării prostituării
altora, din anul 1949 etc.

Autorii analizaţi identifică următoarele cauze de apariţie şi, respectiv,

proliferare a fenomenului:

a) conflictele armate – cu titlu de exemplu, conflictul armat din fosta

Iugoslavie a făcut ca ţările din regiunea Centrală şi Nord-Est europeană să devină
o zonă ce rivalizeză cu regimurile tradiţionale din America Latină, Asia de Sud-
Est sau Africa, constituind una dintre cele mai importante surse de femei şi copii
traficaţi pentru exploatare sexuală sau muncă forţată în Europa Occidentală;
această situaţie a fost considerată ca fiind al patrulea val de femei traficate în
Europa, după cel din anii ’70 când femeile traficate proveneau din Asia de Sud-
Est şi cele două valuri din anii ’80 când femeile traficate proveneau din Africa şi
America Latină1;

1
Europol, Trafficking of women and children for sexual exploitation in the EU: The involvement of western
Balkans organized crime, 2007, p. 7;
 b) efectele tranziţiei din Sud-Estul Europei, care au generat o creştere a
sărăciei, a şomajului şi apariţia discriminării pe piaţa muncii între bărbaţi şi femei;

c) corupţie, cu precădere corupţia în sistemul administraţiei publice;

d) controlul slab al graniţelor, respectiv, inexistenţa unui sistem de

evidenţă a persoanelor care emigrează;

e) lipsa unui cadru legislativ sau, dimpotrivă, existenţa unui cadru

legislativ inadecvat cu privire la migraţie şi la combaterea traficului de
persoane şi protecţia victimelor, dar şi în ceea ce priveşte cooperarea între
autorităţile competente ale statelor etc.;

f) condiţiile restrictive cu privire la migraţia legală în ţările cu economie

mai dezvoltată;

g) internaţionalizarea grupărilor criminale, urmare a globalizării şi

deschiderii graniţelor, dar şi profiturile mari ce pot fi obţinute în urma traficului
de femei, în special.

Noţiunea de trafic de persoane este confundată frecvent cu cea de trafic de

migranţi, deşi aceste două sintagme sunt fundamental diferite.

În rapoartele UNODC este clarificată diferenţa foarte subtilă care există

între cele două forme de manifestare a crimei organizate şi sunt sumarizate patru
diferenţe considerate esenţiale, şi anume:

1. consimţământul – traficul de migranţi presupune întotdeauna

consimţământul, în timp ce traficul victimelor, a femeilor şi copiilor în special,
presupune lipsa consimţământului or chiar dacă acesta a existat inițial, el este
ulterior înfrânt urmare a metodelor abuzive şi violente utilizate de către traficanţi;

2. exploatarea – traficul de migranţi se finalizează la momentul ajungerii

la destinaţie, în timp ce traficul de persoane implică o permanentă exploatare a
victimelor;

3. caracterul transnaţional – traficul de migranţi este întotdeauna

transnaţional, în timp ce traficul de persoane poate să nu aibă caracter
transnaţional;

4. sursa de profit – în cazul traficului de migranţi profitul este rezultatul

asigurării transportului sau intrării ilegale într-o ţară, în timp ce în cazul traficului
de persoane profitul este rezultatul exploatării victimelor.
 Indiferent de faptul că vorbim despre trafic de persoane sau trafic de
migranţi, este indubitabil faptul că acestea reprezintă o violare flagrantă a
drepturilor omului şi o atingere adusă demnităţii şi integrităţii fiinţei umane asupra
securităţii individului şi valorilor sociale şi morale.

Date fiind proporţiile îngrijorătoare ale fenomenului şi modul în care acesta

afectează nu numai indivizii, dar şi statele, comunitatea internaţională a fost
preocupată de elaborarea unor instrumente juridice adecvate.

2. Cadrul juridic internaţional pentru combaterea traficului de

persoane.

Având în vedere că la nivel internaţional nu exista un instrument juridic

universal care să cuprindă măsuri destinate prevenirii traficului de persoane, dar
şi acţiuni privind pedepsirea traficanţilor şi protecţia victimelor acestui trafic,
Adunarea Generală a ONU, prin Rezoluţia 53/111 din 9 decembrie 1998, a creat
un comitet interguvernamental, care avea ca mandat elaborarea unui instrument
internaţional de luptă împotriva traficului de femei şi al copiilor. În acest sens, a
fost elaborat Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea
traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor. Protocolul a fost
adoptat de către Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 55/25 şi a intrat în
vigoare la data de 25 decembrie 2003, fiind primul instrument juridic global
obligatoriu, cu o definiţie a traficului de persoane.

Protocolul are ca scop armonizarea legislaţiilor naţionale în sensul incriminării

traficului de persoane, armonizare care să permită realizarea unei cooperări
internaţionale în investigarea şi pedepsirea cazurilor de trafic de persoane. Un
obiectiv adiţional al Protocolului îl reprezintă protecţia şi asistenţa victimelor
traficului de persoane, cu respectarea drepturilor lor fundamentale internaţional
recunoscute. Protocolul completează Convenţia de la Palermo în sensul în care
Protocolul urmează să fie interpretat împreună cu Convenţia.

Protocolul defineşte traficul de persoane ca implicând recrutarea,

transportul, transferul, adăpostirea sau primirea de persoane prin
ameninţare, de recurgere sau prin recurgere la forţă ori la alte forme de
constrângere, prin răpire, fraudă, înşelăciune, abuz de autoritate sau de o
situaţie de vulnerabilitate ori prin ofertă sau acceptarea de plăţi ori avantaje
pentru a obţine consimţământul unei persoane, având autoritate asupra
alteia în scopul exploatării. Exploatarea conţine, cel puţin, exploatarea prin
prostituarea altei persoane sau alte forme de exploatare, precum munca sau
serviciile forţate, sclavia sau practicile analoage sclaviei, folosirea sau prelevarea
de organe2.

În accepţiunea Protocolului, consimţământul unei victime este indiferent atunci

când oricare dintre mijloacele mai sus enunţate a fost folosit. De asemenea, este
important de menţionat faptul că recrutarea, transportul, transferul, adăpostirea
sau primirea unui copil (orice persoană cu vârsta mai mică de 18 ani) în scopul
exploatării este considerat trafic de persoane, chiar dacă nu este folosit niciunul
din mijloacele mai sus enunţate.

În ceea ce priveşte domeniul de aplicare se prevede faptul că Protocolul urmează

să se aplice în ipoteza în care infracţiunile mai sus evocate sunt de natură
transnaţională şi dacă este implicat un grup infracţional, dar şi pentru protecţia
victimelor infracţiunii.

Considerând definiţia mai sus menţionată, este indubitabil că traficul de

persoane presupune trei elemente constitutive:

a) acţiunea, constând în recrutarea, transportul, transferul, adăpostirea sau

primirea unei persoane;

b) mijloacele, constând în ameninţare, recurgere la forţă ori la alte forme

de constrângere, răpire, fraudă, înşelăciune, abuz de autoritate sau o situaţie de
vulnerabilitate ori prin ofertă sau acceptarea de plăţi ori avantaje, pentru a obţine
controlul asupra victimei;

c) scopul, constând în exploatare, care include exploatarea prin prostituare

a unei persoane sau alte forme de exploatare, precum munca sau serviciile forţate,
sclavia sau practicile analoage sclaviei, folosirea sau prelevarea de organe.

Definiţia traficului de persoane, acreditată de către Protocol, are rolul de

a crea un consens la nivel internaţional cu privire la fenomenul traficului de
persoane, astfel încât statele părţi să adopte acele măsuri legislative necesare
pentru incriminarea traficului de persoane.

Analizând dispoziţiile art. 5 din Protocol, rezultă că statele părţi nu sunt

obligate să preia întocmai terminologia utilizată în cuprinsul acestuia, dar au
obligaţia convenţională asumată de a adapta legislaţia naţională, astfel încât să
dea efect conceptelor reglementate în cuprinsul Protocolului. Definiţiile ar trebui
să fie dinamice şi flexibile, astfel încât să asigure un răspuns adecvat şi eficient la

2
Art. 3, lit. a) din Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al
femeilor şi copiilor;
fenomenul traficului de persoane, considerând suplimentar următoarele aspecte:
traficul de persoane se produce atât înlăuntrul graniţelor naţionale, cât şi în afara
acestora; scopurile exploatării pot fi multiple şi sub nicio formă nu trebuie reduse
la exploatarea sexuală; victimele traficului sunt copii, femei şi bărbaţi; traficul de
persoane se produce cu sau fără implicarea unor grupări de crimă organizată.

3. Cadrul juridic internaţional pentru prevenirea traficului ilegal de

migranţi

Traficul ilegal de migranţi e o formă de criminalitate care presupune

procurarea de bani sau alte avantaje materiale în schimbul intrării unei persoane
într-un stat, fără ca acea persoană să fie cetăţean sau rezident al statului respectiv.
Traficul ilegal de migranţi afectează toate ţările din lume şi afectează integritatea
acestora şi duce, de asemenea, la pierderea de vieţi omeneşti.

Creşterea considerabilă a activităţilor grupurilor criminale organizate în materie

de trafic ilegal de migranţi şi a altor activităţi infracţionale legate de acesta, a fost
unul dintre elementele principale care a fost avut în vedere la elaborarea unui
instrument juridic principal, care să aibă ca obiect toate aspectele traficului ilegal
de migranţi. Astfel fiind, prin Rezoluţia 53/111 din 9 decembrie 1998, Adunarea
Generală a ONU a decis crearea unui comitet interguvernamental, care avea ca
mandat elaborarea unui instrument internaţional de luptă împotriva traficului şi
transportului de migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe mare.

Protocolul împotriva traficului ilegal de migranţi pe calea terestră, a

aerului şi pe mare a fost adoptat de către Adunarea Generală a ONU prin
Rezoluţia 55/25 şi a intrat în vigoare la data de 28 ianuarie 2004. Protocolul
completează Convenţia de la Palermo, urmând să fie interpretat împreună cu
prevederile Convenţiei.

Protocolul are ca obiect prevenirea şi combaterea traficului ilegal de migranţi,

promovarea cooperării dintre statele părţi în acest scop, protejând în acelaşi timp
drepturile migranţilor care fac obiectul acestui trafic3.

Principala realizare a acestui Protocol a fost aceea că, pentru prima dată,
printr-un instrument juridic internaţional, s-a dat o definiţie a traficului ilegal de
migranţi, definiţie agreată şi dezvoltată ulterior. Astfel fiind, prin trafic ilegal de
imigranţi se înţelege faptul de a asigura, în scopul obţinerii direct sau indirect
a unui folos financiar or a unui alt folos material intrarea ilegală într-un stat
parte a unei persoane care nu este nici cetăţean, nici rezident permanent al
acelui stat. Protocolul defineşte, de asemenea, sintagmele de „intrare ilegală”,

3
Art. 2 din Protocolul împotriva traficului ilegal de migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe mare;
„document de călătorie sau de identitate fraudulos”, „navă”. Potrivit
Protocolului, statele părţi şi-au asumat obligaţia de a incrimina următoarele fapte,
atunci când acestea au fost comise intenţionat4: trafic ilegal de migranţi, fapte
comise cu scopul de a permite traficul ilegal de migranţi, fapta de a permite unei
persoane care nu este nici cetăţean, nici rezident permanent să rămână în statul
respectiv fără respectarea condiţiilor legale prin utilizarea unor mijloace ilegale.

Protocolul se aplică anchetelor şi urmăririlor relative la infracţiunile mai

sus enunţate, atunci când aceste infracţiuni au caracter transnaţional, în săvârşirea
lor este implicat un grup infracţional organizat, precum şi în situaţia în care se
impune asigurarea protecţiei drepturilor persoanei care a făcut obiectul
Protocolului.

Au fost stabilite în sarcina statelor obligaţia de a adopta măsuri legislative

care să confere caracter de circumstanţă agravantă următoarelor fapte5: fapte de a
pune în pericol sau de a risca punerea în pericol a vieţii ori securităţii migranţilor
sau tratamentul inuman sau degradant aplicat acestor migranţi, inclusiv pentru
exploatare. Protocolul stabileşte, de asemenea, măsurile care se iau împotriva
traficului de migranţi pe mare, stabilind în sarcina statelor obligaţia de a colabora
în vederea prevenirii şi opririi traficului, conform dreptului internaţional al mării.
Statele părţi, în special cele care au frontiere comune sau sunt situate pe itinerariile
folosite pentru traficul ilegal de migranţi, şi-au asumat obligaţia de a face schimb
de informaţii pertinente cu privire la o serie de aspecte considerate de către acestea
a fi minimale.

Pentru a se preveni folosirea mijloacelor de transport utilizate de către

transportatorii comerciali pentru comiterea infracţiunilor care intră în sfera de
aplicare a Protocolului, s-a stabilit în sarcina statelor de a introduce acele măsuri
legislative care să asigure obligarea oricărei companii de transport sau proprietar/
utilizator de mijloc de transport, de a verifica dacă toţi pasagerii posedă
documentele de călătorie pentru intrarea în statul primitor. A stabilit, de
asemenea, în sarcina statelor obligaţia de a elibera documente de călătorie sau de
identitate care să nu poată fi uşor folosite sau într-un mod impropriu, falsificate,
replicate, reproduse.

Un accent deosebit este pus pe măsurile de protecţie şi de asistenţă pentru

protejarea drepturilor migranţilor, în special al dreptului la viaţă şi dreptului de a
nu fi supus la tortură sau altor tratamente de tortură, inumane sau degradante.
Statele părţi şi-au asumat o serie de obligaţii şi în ceea ce priveşte acceptarea fără
întârziere nejustificată sau nerezonabilă a întoarcerii unei persoane care a făcut

4
Idem, art. 6, alin. (1);
5
Idem, art. 6, alin. (3);
obiectul unuia sau unora dintre faptele prevăzute de Protocol şi care este cetăţean
sau are dreptul de a avea reşedinţa permanentă pe teritoriul statului sursă.

4. Instrumente juridice adoptate la nivel pan-european şi european

4.1. Cadrul juridic la nivelul Uniunii Europene

Evoluţiile de la nivel mondial coroborate cu factori regionali au făcut ca

traficul de persoane şi de migranţi să devină una din cele mai importante probleme
în Europa. Astfel fiind, la nivel european au fost elaborate o serie de instrumente
juridice în scopul prevenirii şi combaterii acestui fenomen, solicitându-se expres
statelor membre să aibă în vedere faptul că traficul de persoane şi traficul ilegal
de migranţi îmbracă forme din ce în ce mai variate, penetrând o serie de domenii
care au scăpat reglementărilor juridice anterioare.

Potrivit Europol, traficul de fiinţe umane este una dintre cele mai profitabile
activităţi de criminalitate organizată şi e săvârşit de multe ori împotriva unora
dintre cele mai vulnerabile persoane, cum ar fi copiii.

Consiliul a considerat că prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate

şi, în mod special, a traficului de persoane, impune în mod necesar o abordare
comună. Astfel fiind, la data de 24 februarie 1997 a fost adoptată Acţiunea
Comună 97/154/JAI cu privire la lupta împotriva traficului de fiinţe umane
şi a exploatării sexuale a copiilor6. Acţiunea Comună a fost justificată de nevoia
stabilirii unor reguli comune pentru lupta împotriva traficului de fiinţe umane şi a
exploatării sexuale a copiilor, luptă de natură să faciliteze şi acţiunile desfăşurate
de Comunitate împotriva imigraţiei ilegale şi, deopotrivă, să îmbunătăţească
cooperarea judiciară în materie penală. Acţiunea Comună definea pentru prima
dată traficul de fiinţe umane, exploatarea sexuală a unui copil şi exploatarea
sexuală a unui adult. Obligaţia de cooperare între state se concretiza în comisiile
rogatorii, desemnarea autorităţilor de contact în cazul de executare a comisiilor
rogatorii, transmiterea direct a cererilor de asistenţă şi transmiterea de informaţii.

În anul 2002, Consiliul JAI a adoptat un act legislativ cu caracter

obligatoriu, respectiv, Decizia-cadru 2002/629/JAI a Consiliului din 19 iulie
2002 privind combaterea traficului de persoane7. Decizia-cadru a înlocuit
Acţiunea Comună şi a stabilit în sarcina statelor membre obligaţia de incriminare
a unor fapte privind traficul de persoane. În ceea ce priveşte sancţiunile aplicabile,
Consiliul a impus în sarcina statelor membre obligaţia de a prevedea un minim
special al pedepselor atunci când infracţiunea este săvârşită în anumite condiţii şi
a stabilit, de asemenea, obligaţia în sarcina statelor membre de a angaja
6
Publicată în JO nr. L 63 din 4 martie 1997;
7
Publicată în JO nr. L 203 din 1 august 2002;
răspunderea persoanei juridice în cazul comiterii uneia din infracţiunile prevăzute
de către Decizia-cadru. De asemenea, pentru a se asigura protecţia victimelor
traficului de persoane a fost stabilită în sarcina statelor membre obligaţia de a
asigura protecţia acestora, în conformitate cu Decizia-cadru nr. 2001/220/JAI a
Consiliului din 15 martie 2001 privind statutul victimei în cadrul procesului
penal8. În baza Deciziei amintite, au fost întocmite planuri de acţiune cu scopul
de a dezvolta standarde, practici şi mecanisme de prevenire şi combatere a
traficului de fiinţe umane.

Amplificarea fenomenului, în pofida instrumentelor juridice deja elaborate

atât la nivel internaţional, cât şi european, a determinat UE să elaboreze un nou
act legislativ, respectiv, o directivă care este obligatorie pentru statele membre în
ceea ce priveşte rezultatul ce trebuie atins, dar lasă la dispoziţia acestora formele
şi metodele de transpunere. În acest sens, a fost elaborată şi adoptată Directiva
2011/36/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 aprilie
20119 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane şi protejarea
victimelor acestuia, Directivă care a înlocuit Decizia-cadru 2002/629/JAI a
Consiliului. Structura Directivei este relativ asemănătoare cu cea a Deciziei-
cadru, fiind însă mult mai elaborate dispoziţiile legislative cu privire la
competenţa de urmărire şi judecată, precum şi cele relative la protecţia
victimelor. Elementul material al infracţiunii, în accepţiunea Directivei, este
reprezentat de recrutarea, transportul, transferul, adăpostirea sau primirea
de persoane, inclusiv schimbul sau transferul de control asupra persoanelor
în cauză. Acţiunile enunţate trebuie să fie comise prin următoarele mijloace:
ameninţare sau uz de forţă sau alte forme de constrângere; fraudă sau
înşelăciune; răpire; abuz de putere; profitarea de starea de vulnerabilitate a
victimei; oferirea sau primirea de bani sau alte foloase.

4.2. Cadrul juridic elaborat la nivelul Consiliului Europei

Începând cu anii ‘90, Consiliul Europei s-a afirmat în lupta împotriva

traficului de fiinţe umane, cu atât mai mult cu cât această formă de criminalitate
atinge probleme care intră în sfera de competenţă a acestuia, cum ar fi: exploatarea
sexuală a femeilor şi copiilor, protecţia femeilor împotriva violenţei, crima
organizată, migraţia etc. Au fost astfel întreprinse mai multe acţiuni concretizate
în elaborarea şi adoptarea de instrumente juridice, strategii, activităţi de cercetare,
monitorizare. Cu titul de exemplu, în anii 2000, Consiliul Europei a adoptat o
serie de Recomandări ale Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire
la lupta împotriva traficului de fiinţe umane în scopul exploatării sexuale, privind
protecţia copiilor împotriva exploatării sexuale.

8
Publicată în JO nr. L 82 din 22 martie 2001;
9
Publicată în JO nr. L101 din 15 aprilie 2011;
 Instrumentul juridic relevant adoptat de către Consiliul Europei
este Convenţia privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane intrată în
vigoare la data de 1 februarie 2008. Convenţia a fost semnată de România la
data de 16 mai 2005 şi a fost ratificată prin Legea nr. 300/2006 10. Obiectivele
Convenţiei sunt prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane, garantarea
egalităţii dintre femei şi bărbaţi, protecţia drepturilor fundamentale ale victimelor
şi promovarea cooperării internaţionale în domeniul luptei împotriva traficului de
fiinţe umane. Convenţia defineşte, la rândul său, traficul de persoane, definiţie
care nu diferă de cele mai sus enunţate, consacrate de instrumentele juridice
internaţionale şi europene analizate. Convenţia stabileşte în sarcina statelor
obligaţia de a proceda la elaborarea unor legi care să asigure incriminarea faptelor
referitoare la traficul de persoane, utilizarea serviciilor unei victime, dar şi a
faptelor care în accepţiunea Convenţiei reprezintă infracţiuni privind documentele
de călătorie sau de identificare.

5. Instrumente juridice adoptate la nivel naţional

În România, legea-cadru este Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi

combaterea traficului de persoane11. Activitatea de prevenire şi combatere a
traficului de persoane, dar şi protecţia şi asistenţa victimelor traficului se
desfăşoară în conformitate cu prevederile legii-cadru mai sus enunţate, ale
Regulamentului său de aplicare12 şi ale Planului naţional de acţiune pentru
combaterea traficului de fiinţe umane13. În baza prevederilor legale enunţate a fost
constituit un grup interministerial de lucru pentru coordonarea şi evaluarea
activităţii de prevenire şi combatere a traficului de persoane.

Legea nr. 678/2001 conţine, pe lângă norme de incriminare a unor fapte ca

infracţiuni în acord cu instrumentele juridice internaţionale semnate şi ratificate
de România, şi norme care reglementează prevenirea traficului de persoane,
instituţiile cu responsabilităţi în acest domeniu, dispoziţii speciale în materia
confiscării, impunităţii, reducerea pedepselor, dispoziţii relative la procedura
judiciară, precum şi dispoziţii relative la protecţia şi asistenţa victimelor şi
cooperarea internaţională.

10
Publicată în M. Of. nr. 622 din 19 iulie 2006;
11
Publicată în M. Of. nr. 783 din 11 decembrie 2001;
12
Aprobat prin H.G. 299/2003, publicat în M. Of. nr. 206 din 31 martie 2003;
13
Aprobat prin H.G. 1216/2001, publicat în M. Of. nr. 806 din 17 decembrie 2001;
 Odată cu adoptarea Noului Cod Penal au fost preluate în integralitate în
Titlul I – Infracţiuni contra persoanei, Cap. VII – Traficul şi exploatarea
persoanelor vulnerabile normele de incriminare prevăzute de Legea nr. 678/2001.

Date fiind cele de mai sus, în opinia specialiştilor, incriminarea faptelor

conform reglementării anterioare devine inaplicabilă după intrarea în vigoare a
Noului Cod Penal, Legea nr. 678/2001 continuând să reglementeze numai aspecte
de ordin procesual penal, tehnicile speciale de investigare şi alte măsuri de
prevenţie a faptelor şi de consiliere a victimelor supuse exploatării. Potrivit
prevederilor Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009
privind Codul Penal14, odată cu intrarea în vigoare a reglementărilor din Codul
Penal s-au abrogat art. 12, 13, 141 şi art. 15-19 din Legea nr. 678/2001.

14
Publicată în M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie.
 BIBLIOGRAFIE

1. Europol, Trafficking of women and children for sexual exploitation in

the EU: The involvement of western Balkans organized crime, 2007, p.
7;
2. Art. 3, lit. a) din Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea
traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor;
3. Art. 2 din Protocolul împotriva traficului ilegal de migranţi pe calea
terestră, a aerului şi pe mare;
4. Idem, art. 6, alin. (1);
5. Idem, art. 6, alin. (3);
6. Publicată în JO nr. L 63 din 4 martie 1997;
7. Publicată în JO nr. L 203 din 1 august 2002;
8. Publicată în JO nr. L 82 din 22 martie 2001;
9. Publicată în JO nr. L101 din 15 aprilie 2011;
10.Publicată în M. Of. nr. 622 din 19 iulie 2006;
11.Publicată în M. Of. nr. 783 din 11 decembrie 2001;
12.Aprobat prin H.G. 299/2003, publicat în M. Of. nr. 206 din 31 martie
2003;
13.Aprobat prin H.G. 1216/2001, publicat în M. Of. nr. 806 din 17
decembrie 2001;
14.Publicată în M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie.