Renunțarea la moștenire

Cuprins:
1. Condiţii de fond şi de formă
2. Efectele renunţării la moştenire
3. Prezumția de renunțare la succesiune
4. Revocarea renunţării
5. Speță

Introducere
Atitudinea unui mostenitor fata de mostenirea la care este chemat poate fi pozitiva( de
acceptare) sau negativa ( de renuntare), astfel în acest referat la disciplina Drept civil succesiuni, am
decis să vorbesc despre renuntarea la mostenire, adica atitudinea negativa a mostenitorului fata de
mostenirea ce i se cuvine.

Mai întâi de toate, trebuie să specificăm că renunţarea la succesiune este un act juridic unilateral,
expres si solemn, prin care moştenitorul declară că renunţă la titlul de moştenitor. Moştenitorul
trebuie să dea această declaraţie în cadrul termenului de prescripţie de un an al dreptului de opţiune
succesorală, care este prevăzut de Art. 1103 Cod civil. Astfel, persoana dată devine străină de
moștenire, declaraţia de renunţare la moştenire desfiinţind cu efect retroactiv vocaţia succesorală a
declarantului. Acest drept de renunțare la succesiune este cunoscut tuturor moștenitorilor.

1. Condiții de fond și de formă

Pentru a avea putere juridică și a fi valabil, declarația de renunțare a moștenirii trebuie să

îndeplinească o serie de condiții de fond și de formă.

În primul rând, spre deosebire de acceptarea moştenirii care poate fi şi tacită, renunţarea nu poate
fi decat expresă. De asemenea, ea nu poate fi dedusă din anumite circumstanţe de fapt. Lăsarea
bunurilor succesorale în folosinţa altor comoştenitori, la fel, nu are semnificaţia renunţării la
moştenire, căci renunţarea nu poate fi prezumată. Precum și neexercitarea dreptului de opţiune
succesorală în cadrul termenului de prescripţie nu reprezintă o renunţare tacită la moştenire, chiar
daca produce efecte asemănătoare. Diferenta este ca prescripţia stinge titlul de moştenitor, in timp
ce despre renunţător se va considera că nici n-a fost vreodată moştenitor.

În al doilea rând, trebuie de menționat că renunţarea la moştenire este valabilă şi produce efecte
numai dacă succesibilul nu şi-a exercitat anterior dreptul de opţiune fie prin acceptare tacită sau
forţată. Aceasta deoarece acceptarea succesiunii este irevocabilă, ceea ce înseamnă că cel care a
acceptat moştenirea nu mai poate reveni asupra acceptării.

În al treilea rând, renunţarea, ca şi acceptarea, este un act juridic indivizibil, astfel succesibilul
nu poate renunţa în parte la dreptul său succesoral pentru a accepta restul.

În cele din urmă, precizăm că renunţarea trebuie să fie impersonală şi cu titlu gratuit.

În ceea ce privește condițiile de formă, chiar și în definiția renunțării la moștenire se accentuează

faptul că este un act juridic solemn. Astfel, conform art. 1.120 alin. 2 NCC, „declaraţia de renunţare
se face în formă autentică la orice notar public” și aceasta se va înscrie, pe cheltuiala renunţătorului,
în registrul naţional notarial, precum și în Registrul naţional de evidenţă a opţiunilor succesorale.
Astfel, deducem că renunţarea trebuie să îndeplinească două condiţii de formă: una de validitate şi
alta de opozabilitate.

2. Efectele renunţării la moştenire

Ca urmare a renunţării, în condiţiile legii, vocația succesibilului se desfiinţează cu efect
retroactiv şi cu opozabilitate erga omnes, el devenind străin de succesiune. De aici deducem
următoarele consecinţe:

1. Renunţătorul devine străin de orice drept succesoral, dar şi de orice eventuale datorii sau
sarcini ale moştenirii.
2. În caz de deces al renunţătorului, partea de moştenire la care ar fi avut dreptul nu se
transmite la proprii moştenitori, iar descendenţii lui nu vor putea veni la moştenire prin
reprezentare ci numai în nume propriu, în condiţiile legii.
3. Dacă renunţătorul a beneficiat de o donaţie din partea celui care lasă moştenirea, nu va fi
obligat la raport, indiferent că donaţia s-a făcut cu sau fără scutire de raport, putând păstra
liberalitatea în limitele cotităţii disponibile.
4. O dată cu calitatea de moştenitor, renunţătorul pierde şi beneficiul sezinei la care a avut
dreptul în calitate de soţ supravieţuitor, descendent sau ascendent privilegiat.
5. Creditorii succesibilului renunţător nu au dreptul să urmărească patrimoniul succesoral.
6. Renunţătorul nu are obligaţia de a plăti taxe succesorale.

3. Prezumția de renunțare la succesiune

Cum am menționat deja anterior, ca regulă „renunţarea la moştenire nu se presupune” conform
art. 1120 alin. 1 C. civ. Însă, există și excepție de la această regulă stabilită prin art. 1112 Cod civil,
care instituie o prezumție de renunțare la moștenire pentru succesibilul care nu a acceptat
moştenirea în termenul de un an de la data deschiderii acesteia şi nici nu a efectuat niciun act din
care să reiasă că a acceptat tacit succesiunea. Astfel, prezumţia de renunţare la succesiune operează,
după împlinirea termenului de un an de la deschiderea moştenirii, dacă succesibilul, citat de notarul
public în condiţiile legii, nu face dovada exercitării dreptului de opţiune succesorală.

4. Revocarea renunțării

La acest capitol mai putem mneționa că, deși, in principiu, renunţarea la moştenire, ca şi
acceptarea, este un act irevocabil, in intenţia de a se evita vacanţa succesorală, legea permite – in
mod excepţional – revocarea renunţării, dar numai dacă sunt indeplinite două condiţii cumulative:
să nu se fi împlinit termenul de opţiune succesorală de un an și ca moştenirea să nu fi fost acceptată
de alţi succesibili care au vocaţie la partea care i-ar reveni.

5. Speță
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută
a certificatului de vacanţă succesorală, invocând ca motiv preluarea abuzivă a imobilului de către
stat tocmai în baza unei declaraţii de renunţare abuzivă.
Pe fondul cauzei, curtea a reţinut următoarele.
Potrivit art. 700 C. civ., dreptul de a accepta succesiunea se prescrie într-un termen de 6 luni, socotit
de la deschiderea succesiunii.
Potrivit art. 694 C. civ., cel care a acceptat succesiunea nu mai poate reveni asupra acceptării,
opţiunea succesorală fiind un act juridic unilateral şi, în principiu, irevocabil.
De asemenea, opţiunea succesorală este un act juridic indivizibil, nefiind posibilă acceptarea în
parte a moştenirii (a unor bunuri din moştenire şi renunţarea la rest).
Sub acest aspect, din actele dosarului rezultă că la data de 13 decembrie 1960 a decedat I.E., tatăl
recurentei-reclamante, cu ultimul domiciliu în Bucureşti.
Din declaraţiile de renunţare la succesiunea defunctului rezultă că recurenta-reclamantă, în
calitate de fiică, şi mama acesteia, după decesul tatălui, au continuat să locuiască în acelaşi imobil.
Aceste aspecte sunt de natură să conducă la concluzia, că recurenta-reclamantă a acceptat tacit
succesiunea defunctului tată, folosinţa bunurilor succesorale şi plata impozitelor aferente imobilului
reprezentând manifestări de voinţă ale moştenitorilor în sensul acceptării succesiunii.
Din acest punct de vedere, declaraţia de renunţare la succesiune, dată ulterior acceptării acesteia,
este lovită de nulitate absolută, cauza acesteia fiind ilicită, conform art. 948 C. civ., aceasta fiind
formulată cu încălcarea dispoziţiilor art. 694 C. civ.
Pe de altă parte, declaraţiile de renunţare la succesiune s-au făcut peste termenul prevăzut de art.
700 C. civ., care instituie regula prescriptibilităţii dreptului de a accepta succesiunea.
Declaraţia de renunţare la moştenire făcută peste termenul prevăzut de art. 700 C. civ. nu produce
efecte din următoarele considerente.
Dacă succesibilul nu şi-a exercitat dreptul de opţiune în termenul prevăzut de 700 C. civ., potrivit
regulilor aplicabile prescripţiei extinctive în puterea legii, se stinge dreptul de a accepta moştenirea
şi, o dată cu acest drept, se stinge, cu efect retroactiv, şi titlul de moştenitor, acesta devenind străin
de succesiune. Stingerea prin prescripţie a dreptului de opţiune atrage chiar stingerea vocaţiei
succesorale.
Prin urmare, declaraţia de renunţare expresă dată după 6 ani de la data decesului defunctului nici nu
era necesară în condiţiile în care succesibilii nu au acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art.
700 C. civ.
 INSTANŢA
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Reclamanta B.M. solicită constatarea nulităţii absolute a declaraţiei de renunţare la succesiunea
soţului său, B.I.
In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că soţul său a decedat la data de 01.03.1989, iar
succesiunea acestuia a fost acceptată tacit de aceasta împreună cu fiul său B.I. care, în prezent, este
decedat, că actele de acceptare tacită constau în folosirea şi însuşirea bunurilor din masa succesorală
în termenul de opţiune succesorală, iar după mai mult de un an de la data decesului soţului a fost
emis certificatul de moştenitor, fiind înscrisă la renunţători, deşi a acceptat tacit succesiunea şi nici
nu-şi aminteşte să fi dat declaraţia de renunţare..
A mai arătat reclamanta că renunţarea la succesiune este valabilă şi produce efecte numai în
situaţia în care, anterior, succesibilul nu şi-a exercitat anterior dreptul de opţiune prin acceptare, fie
şi tacită sau forţată, că cel care a acceptat succesiunea nu mai poate reveni asupra acceptării, ea
fiind irevocabilă, astfel că declaraţia de renunţare este lipsită de orice efect juridic.
In dovedirea acţiunii sale, reclamanta s-a folosit de proba cu înscrisuri şi martori.
In cadrul probei cu martori, având în vedere lipsa de opoziţie a pârâtelor, au fost audiaţi fiii
reclamantei, aceştia declarând că atât ei cât şi mama reclamantă au dat declaraţii de renunţare la
succesiunea tatălui lor, respectiv soţului, singurul acceptant fiind fratele B.I, dar că, anterior
declaraţiei, mama a acceptat tacit succesiunea prin coordonarea şi folosirea bunurilor din masa
succesorală, mama fiind şi coproprietară a casei de locuit.
Din declaraţia autentificată, a cărei nulitate absolută se solicită a fi constatată, rezultă că aceasta
nu este una de renunţare la succesiunea defunctului ci doar una prin care reclamanta B.M. a declarat
că nu a făcut nici un act de acceptare tacită, forţată sau expresă a succesiunii în termenul legal de
opţiune şi că a înţeles să rămână străină.
Deosebirea dintre o declaraţie de renunţare la succesiune şi o declaraţie de neacceptare a
succesiunii este una esenţială
Pentru vicii de consimţământ, declaraţia de neacceptare este anulabilă, acţiunea fiind supusă,
însă, termenului general de prescripţie.
Raportat strict la declaraţia a cărei nulitate se invocă, acest motiv nu-şi găseşte aplicabilitate,
întrucât se solicită a se constata o situaţie de fapt contrară celei declarate de reclamantă printr-un act
autentic. In condiţiile în care reclamanta a declarat în anul 1990 că nu a făcut nici un act de
acceptare tacită, forţată sau expresă a succesiunii, solicitarea făcută după două decenii este lipsită de
orice temei juridic.
In speţă, folosinţa locuinţei de către reclamantă s-a făcut în calitatea sa de coproprietară, cu cota
de 1, în speţă nefiind făcută vreo partajare de nici o natură, cota de 1 fiind una ideală, deci
stăpânirea, în această
,0concretă, nu echivalează cu o acceptare tacită a succesiunii .
Faţă de aceste considerente de fapt şi drept, instanţa va dispune respingerea acţiunii.

6. Concluzii

7. În practica instanțelor judecătorești s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în

aplicarea art. 13 din Legea nr. 18/1991, republicată, referitor la posibilitatea repunerii în
termenul de acceptare a succesiunii a succesibililor care au renunțat la moștenire.
8. Astfel, unele instanțe au considerat că prin Legea nr. 18/1991 legiuitorul a creat instituția
repunerii în termenul de acceptare a succesiunii, având în vedere rațiunea că, de regulă,
atitudinea moștenitorilor față de succesiune a fost condiționată și uneori determinată de ceea
ce a constituit atunci activul succesoral.
9. Alte instanțe, dimpotrivă, au considerat că opțiunea succesorală a erezilor este un act juridic
unilateral, voluntar, în sensul că fiecare dintre erezi are libertatea de alegere, potrivit
principiului că nimeni nu poate fi moștenitor fără voia lui, conform art. 686 din Codul civil.
10. În motivarea punctului de vedere menționat s-a arătat că eredele renunțător nu poate
beneficia de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii, de reconstituirea dreptului de
proprietate, deoarece eredele care renunță, conform art. 696 din Codul civil, devine persoană
străină de moștenirea fostului proprietar.
11. S-a mai relevat că renunțarea privește atât bunurile existente în succesiune la data decesului
autorului, cât și bunurile care eventual ar intra în succesiunea respectivă, situația fiind
asemănătoare cu a succesibilului care renunță la moștenire, crezând că este insolvabilă. De
aceea, cel care renunță la succesiune nu intră în categoria persoanelor care sunt moștenitori,
el neputând dovedi această calitate întrucât, în acest caz, nu este vorba de neacceptarea
succesiunii în condițiile art. 700 din Codul civil și care este doar prezumat de lege ca
renunțător, ci, dimpotrivă, se dovedește cu certitudine (declarație notarială) că nu este
moștenitor, dat fiind faptul că a renunțat expres la succesiune.
12.