Emotiile-Tristețe Și Frică

Portofoliu: Managementul emoțiilor în școală
Universitatea din București

PIPP ID CREDIS, anul I
Managementul Emoțiilor în școală PROF.UNIV.DR.ION-OVIDIU PÂNIȘOARĂ
DINU ELENA
ISTRATESCU ROTARU OANA CRISTINA
POPESCU BISOCEANU CAMELIA
RANETE ANDREEA DANIELA
ȘERBAN MITAN MARINELA FLORENTINA
Tristeţea este o formă specifică a luptelor dintre contrarii. Fără îndoială, individul care se
instalează în tristeţe, ca într-un fel de concluzie afectivă a unei serii de evenimente cu un
caracter strict personal nu va resimţi niciodată nevoia de a teoretiza pe marginea ei şi de a-i
atribui prin urmare, un sens mai profund şi mai general.
Tristețea este emotia pierderii cu care toți ne confruntăm în diferite momente ale vieții noastre,
deoarece pierderea face parte din viața. Dispariția unui obiect care are valoare afectivă, o
separare, o plecare, o schimbare, o deceptie, un deces sunt situații care duc la dispariția a ceva
la care ținem și de care am fost atașați. (Gallo, 2020)
Tristețea este o emoție fundamentală resimțită de toți oamenii în raport cu anumite
circumstanțe existențiale. Ea poate fi depășită doar dacă este cu adevărat înțeleasă. Atunci
când vă confruntați cu stări de spirit asociate acestei emotii, primul pas este să recunoașteți ce
tip de tristețe experimentați.
● Tristețea de scurtă durată. Este o stare de spirit pasageră, care durează câteva zile,
maximum o săptămână și nu are întotdeauna o cauză evidentă. Cel mai bun remediu în
acest caz este relaxarea, un program corect de odihna, evadarea din cotidian și
mișcarea. Plictiseala, lipsa somnului, sedentarismul și stresul excesiv sunt toate asociate
cu tristețea pasagera, resimțită pe termen scurt.
● Tristețea declanșată. Este o schimbare bruscă a stării de spirit, provocată de un
eveniment al vieții, precum pierderea locului de muncă sau decesul unui apropiat. Cauza
este întotdeauna cunoscută, însă problema constă în sentimentul pierderii oricărei
speranțe, care alimentează tristețea persistentă. În această situație, Deepak Chopra
afirmă că tristețea trebuie să fie procesată, exteriorizată și împărtășită cu altcineva
dornic să asculte și să ofere consolare. Interiorizarea suferinței și victimizarea sunt două
greșeli care stau în calea rezolvării tristeții declanșate. Autorul spune că acest tip de
tristețe se extinde pe o durata nelimitată de timp, însă în cazul unui adult sănătos,
echilibrul emoțional se restabilește în general după 6 luni.
Mânia și tristețea sunt unul și același lucru. Tristețea este o mânie pasivă; mânia este o
tristețe activă. Tristețea se manifestă cu ușurință și vi se pare mai naturală decât mânia, dar
asta numai pentru că voi intrați mult mai ușor în rezonanță cu pasivitatea. Este foarte greu ca un
om trist să se enerveze; dacă se va enerva, tristețea lui va dispărea. Este vorba de aceeași
polaritate eternă - aceea între masculin și feminin, între yin si yang, între solar si lunar - care se
manifestă inclusiv la nivelul emoțiilor noastre. Mânia este masculină, tristețea este feminină. De
aceea, dacă rezonați cu tristețea, va fi greu să vă înfuriați. Exploziile interioare nu vă vor fi de
niciun folos, căci nu veți face altceva decât să vă exploatați în continuare pasivitatea. Este mult
mai bine să o scoateți la lumină, să o manifestați în exterior. Tristețea are frumusețea ei! Nu
este nimic greșit în a fi trist. În realitate, tristețea vă conferă profunzime. Râsul este superficial;
fericirea vine și pleacă imediat.Tristețea pătrunde până în adâncul ființei, până în măduva
1
DINU ELENA
spinării. Nici un alt sentiment nu este la fel de profund ca tristețea. Singura problemă legată de
tristețe, disperare, mânie, lipsa de speranță, anxietate, teama, suferința, este faptul că doriți să
scăpați de ele. Este necesar să învățați să trăiți împreună cu ele. Aceasta este singura cale de
scăpare. Viața nu se poate integra și nu poate crește decât într-un anumit context și emoțiile
reprezintă acest context. (Osho, 2003)
Ca si furia, sau bucuria sau frica, tristețea are o expresie facială universală, recunoscută
în orice cultură de pe orice continent. Tristețea ca și durerea ne învață că anumite situații ne fac
rău și deci este mai bine să învățăm cum să le evităm pe viitor, cel puțin pe cele care pot fi
evitate.
Tristeţea este o emoţie normală, care însoțește maturizarea psihică şi face parte din experienţa
noastră. Prin urmare, nu trebuie să eliminăm şi să refulăm total tristeţea, încercare nerealistă şi
care, din punct de vedere psihologic, ar avea urmări negative. In schimb, ca toate emoţiile,
tristeţea va avea de câştigat dacă este controlată între anumite limite, dincolo de care devine
primejdioasă.
Chiar dacă societatea noastră valorizează în mai mică măsură această emoţie,
acceptaţi-o: ea vă va ajuta să reflectaţi, să vă amintiţi, să înţelegeţi mai bine lumea, să evitaţi
repetarea aceloraşi greşeli. Acceptaţi-o şi pentru că este o emoţie inevitabilă, căci să vrei să
trăieşti fără tristeţe ar fi la fel de irealizabil ca atunci când ai vrea să trăieşti fără să îmbătrâneşti.
(Lelord, Andre, 2003)
Tristeţea este o emoţie de care ne temem adesea, deoarece provoacă suferinţă. Totuși,
plânsul este o reacţie fundamentală pentru a elibera hormonii stresului (adrenalina) stocaţi în
corp. Plânsul curăţă corpul din punct de vedere fiziologic și psihologic. După aceea ne simţim
goi și mai ușori. Această trecere de la tristeţe la bucurie necesită un efort, dar acesta merită
osteneala, căci bucuria este inseparabilă de suferinţă, pentru a fi pe deplin savurată.
Copilului îi este teamă să plângă. În felul acesta, el cere ajutor, consolare, însă adultul
nu i le poate oferi ori de câte ori copilul are nevoie. Acesta se simte imediat singur și
neputincios. Așadar, trebuie să înveţe, de-a lungul timpului și în diverse circumstanţe, să-și
vorbească lui însuși, pentru a se consola singur și pentru a-și găsi acele cuvinte care îi
domolesc tristeţea. Trebuie, de asemenea, să găsească în el curajul de a se pune iar în mișcare
pentru a se juca, a vorbi din nou și a se gândi la altceva.
Deseori, noi, părinţii, suntem supuși unei încercări atunci când simţim tristeţea copilului
nostru, căci acest lucru ne trezește propria teamă de a nu reuși să-l consolăm. Îl ascultăm, îl
mângâiem, dar asta nu funcţionează întotdeauna și, uneori, ajungem să ne enervăm. Ne vine
să zicem: „Oprește-te din plâns, îmi ţipi în urechi, acum ești mare!“ Trebuie să știm să ascultăm
supărarea copilului, dar fără să-i oferim mereu consolare, ci mai degrabă să-l ajutăm să accepte
tristeţea, aceasta fiind una dintre cheile pentru a-l ajuta să o depășească. (Alix, 2021,)
Lisa Feldman Barrett un renumit psiholog și neurocercetător, autoare a cărții „How
emotions are made: The secret life of the brain „ contestă ideea că emoțiile sunt pre-programate
2
DINU ELENA
în creier. Ea susține că emoțiile sunt construite în momentul prezent pe baza unei combinații de
stimuli senzoriali, experiențe anterioare și influențe culturale.
Autoarea subliniază faptul că emoții precum fericirea, furia, frica, tristețea nu sunt definite în
mod universal, ci sunt modelate în funcție de mediul în care trăim. Creierul construiește emoțiile
folosind concepte și cunoștințe conceptuale, iar acestea sunt dobândite prin învățare și
modelează modul în care experimentăm și exprimăm emoțiile. Corpul joacă un rol important în
atribuirea de sens a emoțiilor, de exemplu schimbările fiziologice precum creșterea ritmului
cardiac sau palmele transpirate nu sunt doar consecințe ale emoțiilor, ci fac parte din procesul
de construcție a acestora.
Tristețea nu este o stare emoțională intrinsecă sau universală. Ea poate coexista cu
sentimente de dezamăgire, durere, frustrare sau dor. Pentru reglarea tristeții putem experimenta
diferite strategii: implicarea în activități care ne aduc bucurie sau confort, căutarea sprijinului
social, implicarea în exerciții fizice sau activități creative precum arta sau scrisul. Implicarea în
activități care promovează emoții pozitive și bunăstare pot ajuta la contrabalansarea experienței
tristeții.
În concluzie, autoarea Lisa Feldman Barrett susține că reglarea emoțională este o
abilitate care necesită practică și răbdare, iar prin înțelegerea naturii construite a emoțiilor și
explorarea diferitelor strategii putem dezvolta modalități eficiente de gestionare a experiențelor
emoționale. (Barrett, 2017)
Frica
Frica sau teama, nu există decât o singură formă esențială de teamă. Toate celelalte
mici temeri sunt rezultatele secundare derivate din această formă principală de teamă, pe care
orice om o poartă în suflet
Frica este răspunsul vital, fundamental al ființei umane la un pericol fizic sau emoțional
și, totodată, o emoție crucială pentru evoluția omenirii. Dacă nu ar exista senzația de frică, nu
am fi capabili să ne protejăm de pericolele care apar și care pot avea consecințe grave.
Mult timp s-a crezut că a inspira frică este o excelentă metodă pedagogică: copiilor
trebuia să le fie frică de părinţi ca să nu facă prostii, servitorilor de stăpâni ca să
muncească mai cu spor, femeilor de soţi ca să-şi cunoască locul etc. Ceea ce permitea -
teoretic - fiecăruia să-şi îndeplinească corect funcţia socială: elevii erau ascultători de frica
pedepselor, credincioşii mergeau la biserică şi nu comiteau păcate de frica de iad ... Totuşi, frica
3
DINU ELENA
nu era de dorit decât în cazul membrilor "dominanți" ai societăţii, astfel Încât să nu creeze
probleme. Pentru "dominatori" însă, ea nu era dorită. (Lelord, Andre, 2003)
Frica este o emoție puternică, însă la fel ca celelalte emoții este construită și modelată
de predicțiile și cunoștințele conceptuale ale creierului. Lisa Barrett evidențiază faptul că
răspunsurile la frică pot varia în funcție de indivizi, culturi, ceea ce duce la variația în intensitate
și manifestarea fricii. (Barrett, 2017)
Deși este o emoție negativă și, în general, neplăcută, frica este utilă pentru că
îndeplinește un rol important în siguranța și integritatea noastră, deoarece ne mobilizează
energetic organismul pentru a reacționa în fața pericolului.
Anumite frici sunt înnăscute și se regăsesc la toate ființele umane, fiind utile, pentru că
sprijină supraviețuirea și păstrează siguranța și integritatea individului, dar există și situații de
frică generate de experiențe individuale sau colective traumatizante.
Frica este prezentă la toţi copiii. Chiar dacă uneori aceasta este agasantă pentru adultul
care nu o înţelege mereu, este esenţială pentru ca micuţul, încă fragil, să se protejeze, să aibă
timp să observe situaţiile și să evalueze pericolele. Fricile sunt, de asemenea, un mijloc
nemaipomenit pentru ca micuţul să exprime ceea ce simte, ceea ce-i depășește înţelegerea și
să aibă încredere în cei din jurul lui.
Creierul copilului mic este încă nedezvoltat. El resimte emoţiile mult mai intens și mult mai
frecvent decât adulţii. Are, așadar, nevoie de aceștia pentru a-și înţelege mai bine ideile
fanteziste de copil: „Înţeleg că ţi-e frică (de o pasăre, de un zgomot, de un clovn), dar ce ţi s-ar
putea întâmpla? “Pentru a-l ajuta, îi putem sugera: „Ce-ai face dacă s-ar adeveri ceea ce îţi
provoacă frică? Ce te-ar putea liniști?“ (Alix, 2021, p6)
Copilul trebuie să găsească puterea de a-și depăși fricile, în ciuda crizelor de anxietate
și a coșmarurilor care-l paralizează. Va trebui să înveţe să-și transforme imaginile înfricoșătoare
în imagini liniștitoare: „Dacă număr până la trei, va dispărea. O voi ruga pe mama să mă
însoţească pentru a verifica dacă există ceva în spatele perdelei...“ În mod progresiv, își poate
domoli fricile fie confruntându-se cu realitatea, fie imaginându-și un final fericit, din care iese
învingător.
Frica nu ne va părăsi niciodată, când prieten care ne salvează, când duşman care ne
paralizează. (LELORD, 2003,)
4
DINU ELENA
1) Povești care implică frica tristețea

STUDENT: Dinu Elena
Sentimentul de tristețe l-am putut simți la liceu, când odată cu fericirea pe care o aveam
la începutul anului, un nou început, o nouă școală, noi profesori, am conștientizat că o să fiu
plecată de acasă, că o să-mi văd părinții mult mai rar și nu o să mai am timp să vorbesc cu ei.
Pentru că era o distanță considerabilă între satul meu și liceul, am hotărât cu părinții mei să stau
la internat, ceea ce mi-a provocat o tristețe profundă. Gândul la un nou început, că trebuie să
mă descurc singură, fără niciun ajutor din partea părinților, m-a înfricoșat. Tristețea s-a
accentuat odată cu prima noapte în cadrul internatului și alături de trei persoane necunoscute în
cameră, care simțeau și ele același sentiment cu care mă confruntam și eu. Odată ce zilele au
trecut, tristețea s-a estompat, internatul nu a mai fost atât de înfricoșător iar colegele mele de
cameră nu mai erau atât de speriat cum îmi făcusem eu impresia la începutul anului. Cu ajutorul
părinților și al psihologului din cadrul liceului, am putut trece peste această teamă, iar în anul
următor de liceu am putut să mă bucur cu totul de experiența de a sta la internat. Sentimentul
de tristețe de atunci, îl pot descrie acum, ca fiind o cărămidă pusă la zidul dezvoltării mele,
acest sentiment mi-a dezvoltat caracterul puternic de acum și m-a învățat cum să reacționez în
situația în care mă simt tristă pe parcursul vieții mele.
Frica mea enormă s-a petrecut în clasa a IX-a, fiind o elevă foarte bună în gimnaziu, de
8,9 și 10, când am ajuns la liceu, a fost mult mai greu, matematica fiind cea mai grea materie cu
care m-am confruntat. Frica mea a fost mereu să nu îmi dezamăgesc părinții, că nu o să fie
mândri de mine și că o să se supere foarte tare când o să afle de notele mele mici, de care nu
eram deloc mândră. Chiar dacă părinții mei nu au fost niciodată dezamăgiți de mine sau de
notele mele mici, în subconștientul meu știam că pot mai mult dar nimic nu dădea roade.
Această frică a ținut până am cerut ajutorul mamei mele, până când mi-am înfruntat frica de a
recunoaște că am nevoie de ajutor și că nu mă pot descurca singură. Notele mele s-au
îmbunătățit cu ajutorul unui meditator, iar încrederea în mine și în forțele mele s-a îmbunătățit
considerabil cu sprijinul părinților mei. Sentimentul de frică, pe care l-am dobândit atunci, a putut
să îmi arate acum cât de puternică sunt și că orice frică aș întâlni acum, ar fi mult mai ușor de
confruntat și de trecut peste ea.
5
DINU ELENA
2) Povești care implică frica și tristețea

STUDENT: Istratescu Rotaru Oana Cristina
O experiență care m-a marcat profund și în care am simțit frică în cadrul școlii, s-a
petrecut la ora de matematică. Mai exact, eram în clasa a V a la ora de matematică, iar
profesorul a scos un coleg la tablă și l-a pus să rezolve o problemă. Pentru că nu a știut, l-a lovit
cu palmele peste față și a țipat la el. Acesta plângea și avea obrajii roșii, iar noi eram îngroziți în
bănci. Nimeni nu a avut curajul să spună nimic. De atunci și până la sfârșitul clasei a VIII-a mi-a
fost frică de acel profesor și probabil de aici și repulsia pe care o simt când vine vorba despre
disciplina matematică.
Privind înapoi, mi-aș fi dorit să am curajul de a le spune părinților ce se întâmplase la ore și să
cer ajutor. Acum aș lua atitudine și nu aș accepta un astfel de comportament.
Eram în clasa a III-a și urma să mergem într-o excursie. Doamna învățătoare ne-a spus
că doar cei care vor reuși să învețe pe de rost tabla înmulțirii vor merge în excursie, iar ceilalți
vor rămâne acasă. Încântată, am început să repet mereu tabla înmulțirii, însă de multe ori mă
încurcam și nu reușeam să o memorez. Era mai greu decât crezusem. În final, a venit și ziua
evaluării, unii dintre colegi răspundeau cu siguranță, alții rămâneau tăcuți sau răspundeau
greșit. Pentru că aveam mari emoții, când mi-a venit rândul m-am încurcat și am greșit
răspunsul. Evident că am rămas acasă.
Am plâns și am fost tristă pentru că nu am reușit să merg în excursie împreună cu colegii mei.
6
DINU ELENA

STUDENT: Popescu Bisoceanu Camelia
În mijlocul semestrului I ,în timpul clasei a 4-a, părinții m-au anunțat scurt că ne mutam
în alt oraș și că îmi voi continua studiile în altă școală. Ideea de a mă despărți de colegii cu care
petrecusem ultimii 3 ani și cu care eram prietenă mă copleșea. Ajunsă într-un colectiv nou, nu
am încercat sa îmi fac prieteni, dimpotrivă nu îmi doream decât să revin la fosta școala. Toți mă
priveau ca pe o ciudată, nu vorbeam cu nimeni și stăteam retrasă în pauze în banca din spatele
clasei, desenând pe toate caietele. Lipsa atenției în timpul orelor și necomunicarea cu noii
colegi a determinat-o pe doamna invatatoare să vorbească cu părinții în speranța găsirii unor
soluții pentru reintegrarea mea în noul colectiv.
Într-una din zile, invatatoarea m-a luat de mână și m-a dus intr-una din clasele alăturate unde
mă astepta un profesor de desen. O perioadă domnul R. a fost singurul meu prieten, pentru ca
desenând mă simțeam în lumea mea, ajungând să îi povestesc motivul pentru care eram atât
de tristă.
Într-una din zile, Dna învățătoare le-a propus elevilor să facă ca tema pentru acasă câte un
desen despre prietenie, iar de 1 iunie a intrat în clasă cu o cutie în care erau împăturite niște foi.
Ne-a rugat pe fiecare să luăm câte una și să o dăruim colegului de banca. Am fost uimită să
descopăr în foaia pe care o primisem un desen cu mulți copii tinandu-se de mana, colorați în
culori vii și cu zâmbetul pe fața. Zâmbeam pentru prima dată uitându-mă în jurul meu la colegii
care țineau strâns desenele primite și căutând din priviri desenul pe care îl făcusem la rândul
meu. Dna N. ne-a rugat să împărtășim impresiile despre desene și câteva cuvinte despre
prietenie. Mi-am dat seama atunci că aveam colegi care îmi împărtășeau pasiunea pentru
desen și care îmi puteau deveni prieteni. Am continuat să discutăm în pauze, să încerc sa îi
cunosc mai bine, trecând de la starea de tristețe și indiferența la curiozitatea și bucuria de a
avea noi prieteni printre colegii de clasa.
La începutul clasei a 2-a învățătoarea ne-a anunțat că Maria nu va veni o perioada la

școala. Spre sfârșitul semestrului am văzut-o pe Maria însoțită de mama ei la poarta școlii. Ne
fusese dor de ea și am fi vrut să o strângem în brațe și să povestim. Am vrut să mă duc spre ea
să o salut si am văzut că plânge și o ține pe mama ei de mână. Orele începuseră și Maria nu
intra în clasă…într-un final s-a deschis ușa, Maria era tot însoțită de mama și nu părea fericită
să ne vadă. Țin minte că s-a așezat în prima bancă și a pus capul în pământ și a început să
plângă în timp ce mama ei pleca din clasă…A fost o zi grea pentru Maria, nici unul din noi nu a
reușit să o convingă să ne povestească de ce este atât de tristă, nu vroia sa vorbească cu
nimeni. Fiecare zi era la fel…venea însoțită și plângea după ce mama ei părăsea clasa,
7
DINU ELENA
raspundea cu greu la întrebările învățătoarei, cu noi de abia mai comunica. Maria se operase de
apendicita, o luase salvarea chiar din timpul orelor iar părinții ei, plecați fiind în acea zi în alta
localitate, au ajuns la spital chiar când Maria a intrat în sala de operații. Totul a decurs bine doar
că fetița s-a speriat din cauza durerilor și frica de injectii si de spital s-au accentuat în lipsa
mamei care să o liniștească. Timpul petrecut alături de mama în spital, apoi perioada de
recuperare acasă au făcut-o să se simtă iar în siguranța. Dar frica de abandon, de a se trezi iar
singură pe un pat de spital nu o lăsau să doarmă noaptea și nici să își dorească să revină la
școala. Se gândea mereu că ceva i se întâmplă și mama ei nu va fi acolo să o ajute. După
lungi discuții cu psihologul școlii, cu părinții și învățătoarea, Maria a înțeles că nu este singură
niciodată, indiferent de ce se întâmplă cu ea, vor fi colegi care o vor ajuta, învățătoarea sau alți
oameni cărora le poate cere ajutorul în orice problemă.
8
DINU ELENA

STUDENT: Ranete Andreea Daniela
Totul a început în vacanța de vară. Urma să încep clasa a 2-a la școala din localitatea
unde m-am născut și unde am terminat clasa I. Eram foarte fericită că o să încep din nou școala
și că îmi voi revedea colegii și pe draga noastră, învățătoare. Mă acomodasem destul de
repede la ritmul acesta de „scoala”, îmi era foarte dragă învățătoarea, aveam doua prietene
foarte bune, pot spune că mă duceam cu tot dragul și cu bucurie la scoala.
Într-o zi, aproape de sfârșitul vacanței de vară, am fost chemat de către mama și tatăl meu în
camera mea pentru a-mi spune ceva important. Când am intrat în camera, am observat că
mama îmi strângea hainele ,erau foarte multe bagaje în camera. Nu prea am înțeles pe moment
ce se întâmplă, apoi tata a început sa îmi spună și să-mi explice ce se întâmplă cu adevărat.
Trebuia să ne mutam în alt oraș, tata primise o ofertă pentru o mărire în grad la locul de muncă.
Nu am putut să înțeleg atunci de ce a fost nevoit să accepte aceea ofertă, nu voiam să înțeleg
că este ceva important și că este o decizie foarte bună aceasta de a ne muta și de a accepta
oferta. A venit și ziua când a trebuit să mă duc la noua școală unde am fost înscrisă, îmi aduc
foarte bine aminte că în acea dimineața preferam să mă ducă mama la spital decât să mă duc
la școala. Simțeam o frică foarte puternică. Îmi era frică că nu mă pot acomoda cu noii colegii și
cu învățătoarea. Mă gândeam cum o să fiu marginalizată de către colegi doar pentru că sunt
nou venită, simțeam acea frică de un nou început.
Într-un final totul a fost bine, colegii m-au primit foarte călduros, m-am simțit destul de bine în
preajma lor și a doamnei învățătoare.
Amintindu-mi această mică povestioară prin care am trecut, acum ca și adult privesc altfel
oferta tatei de muncă, o oportunitate foarte mare și benefică pentru el și familie. În momentul de
față, nu aș mai simți acea frică de nou început, aș lua această schimbare în bine și m-aș bucura
de această „nouă viața”.
În copilărie, am avut un animal de companie foarte drag pe care-l iubeam din tot sufletul.
Era o catelușă, îi pusesem numele Bella, era cu mine peste tot, orice făceam cu ea, pot spune
că era cea mai bună prietenă. În vacanța de iarnă, am plecat la bunici, pe Bella am lăsat-o
acasă cu părinții mei. Țin minte că atunci când am plecat, ea a rămas în pragul casei și se uita
cu niște ochișori plini de lacrimi la mine, ca și cum mă implora să nu plec. Bineînțeles, că mi-am
luat la revedere de la ea și am plecat către bunici.
M-am întors acasă, cu o zi înainte am început școala. Când am intrat în curte eram foarte mirat
că Bella nu a venit să mă întâmpine, am crezut pe moment că este în casa. Am început să o
strig, dar Bella nu venea. La un moment dat am intrat în casă și am întrebat-o pe mama unde
este Bella, atunci am observat că mamei începuse să-i dea lacrimile, am simțit că mi-a spus cu
9
DINU ELENA
o durere în suflet că Bella s-a dus la cer. Pot spune că până atunci nu am simțit niciodată așa
durere,am început să plâng și să o întreb pe mama de ce s-a întâmplat așa ceva cu ea. Mama
a început să-mi explice că așa a vrut Dumnezeu să o ia la el și că acolo o să-i fie bine. Am
suferit foarte mult după ea, nu puteam să accept ideea că ea nu mai este printre noi.
De atunci și până acum un an de zile, n-am mai putut să-mi mai iau un animal de companie.
Credeam că o să trec din nou prin această durere și tristețe prin care am trecut cu Bella.
Acum privind situația, pot spune că înțelegeam că așa a fost as fie, că acolo unde este o să-i
fie bine și că tot ce este în viața este trecător și toți vin și pleacă.
10
DINU ELENA
5) Povești care implică tristețea și frica

STUDENT: Șerban Mitan Marinela Florentina
Diana nu se simte deloc bine. E vremea să vină mămica să o ia de la grădiniță, dar ea

nu își găsește jucăria preferată. Simte că are un nod în gât și că o înțeapă ochii. Este atât de
tristă, încât cuvintele nu vor să iasă. Cu toate că prietenii ei se pregătesc de plecare, ea nu se
poate ridica de la măsuță.
Ca să îi distragă gândurile, doamna educatoare, o îmbrățișează și o roagă să o ajute să
expună lucrările copiilor pe perete, dar acest lucru nu alungă tristețea copilului.
Văzând că nu o poate să o înveselească, doamna educatoare adună copiii la măsuța
Dianei, spunându-le că vor juca un joc înainte de plecarea acasă. „E aici, ba nu-i aici”. Imediat
copiii au început să caute jucăria, strigând bucuroși „e aici, ba nu-i aici”, bucuria apărând repede
pe chipul Dianei. Au căutat în sertărele, pe sub măsuțe, și chiar și sub covor, dar jucăria nu era.
Au ieșit pe hol, au căutat în dulăpioare și în pantofiori, iar când Diana și-a deschis ghiozdănelul
ce să vezi, jucăria se afla în siguranță în el. Câtă bucurie se citea pe chipul fetiței. Mulțumind
colegilor și educatoarei pentru ajutor, a plecat acasă bucuroasă, povestindu-i mămicii pățania
de la grădiniță.
Despărțirea de jucăria preferată se aseamănă de multe ori, mai ales în cazul
preșcolarilor, cu despărțirea de mama. Trebuie să gestionăm corect tristețea copilului și să nu
minimizăm gravitatea pierderii.
Copiii sunt la ora de istorie, iar astăzi este rândul Rebecăi să aducă harta și planșele
pentru lecție. Dar vai, debaraua e atât de înghesuită și plină de materiale stranii. Data trecută un
păianjen uriaș, era pe hartă și Rebeca s-a speriat atât de tare, încât a început să plângă, iar
colegii au râs de ea. Nu e vina ei că nu îi plac păianjenii.
Ajunsă în fața ușii, a rămas cu mâna pe clanță, ezitând să o deschidă. Trecând prin
zona doamna educatoare a văzut-o și a întrebat-o de ce nu intră. Izbucnind în plâns Rebeca îi
povesti de frica ei de păianjeni și de faptul că debaraua o înspăimântă.
Calm și cu răbdare doamna învățătoare i-a explicat că este normal, să simțim frică, toată
lumea se sperie și că uneori depășind fricile devenim mai încrezători și mai puternici. Au
deschis ușa împreună, au aprins lumina, și au luat materialele necesare pentru ora de istorie.
Rebeca a înțeles că frica este specifică tuturor oamenilor și s-a gândit că poate și bietului
păianjen i-a fost teamă de ea, iar de atunci a vorbit despre fricile ei, și a încercat ușor, ușor să
treacă peste ele.
Copiii nu au nevoie să li se amintească că odată cu vârsta, adulții consideră fricile lor
exagerate. Consider că învățătoarea a procedat corect, i-a sporit încrederea în sine când a
11
DINU ELENA
menționat că frica este specifică tuturor oamenilor și că este bine să discutăm despre fricile
noastre. În acest mod vom trece mai ușor peste ele.
12
DINU ELENA
Bibliografie:
1) Alix, C. (2021). Emoțiile Sarei bucuria și tristețea. Bookzone.
2) Alix, C. (2021). Emoțiile Sarei frica și curajul. Bookzone.
3) Barrett, L. F. (2017). How emotions are made: the secret life of the brain. Pan Macmillan.
4) Gallo, L. (2020). Emoțiile negative. Niculescu.
5) Lelord, Andre, F. C. i. (2003). Cum să ne exprimăm emoțiile și sentimentele. Trei.
6) Osho. (2003). EMOȚIILE Cum ne putem elibera de mânie, gelozie și teamă. Mix.
13

Emotiile-Tristețe Și Frică

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Emotiile-Tristețe Și Frică

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Portofoliu: Managementul emoțiilor în școală

Universitatea din București

1) Povești care implică frica tristețea

2) Povești care implică frica și tristețea

3) Povești care implică frica și tristețea

La începutul clasei a 2-a învățătoarea ne-a anunțat că Maria nu va veni o perioada la

4) Povești care implică frica și tristețea

5) Povești care implică tristețea și frica

Diana nu se simte deloc bine. E vremea să vină mămica să o ia de la grădiniță, dar ea

1) Alix, C. (2021). Emoțiile Sarei bucuria și tristețea. Bookzone.

2) Alix, C. (2021). Emoțiile Sarei frica și curajul. Bookzone.

4) Gallo, L. (2020). Emoțiile negative. Niculescu.

5) Lelord, Andre, F. C. i. (2003). Cum să ne exprimăm emoțiile și sentimentele. Trei.

S-ar putea să vă placă și