Tema si viziunea despre lume

Din ceas, dedus (Joc secund)

Ion Barbu
La nivelul poeziei, modernismul rămâne un curent literar a cărui complexitate depășește sfera
unei singure tipologii, deoarece în literatura noastră există trei viziuni poetice diferite care
argumentează diversitatea orientărilor literare în perioada interbelică: estetica urâtului promovată
de T. Arghezi, poezia expresionist-mitologică a lui L. Blaga și ermetismul experimentalist
practicat de Ion Barbu.

Universul operei poetice barbiene se creionează, în concepția lui Tudor Vianu (Introducere în
poezia lui Ion Barbu), în trei etape de evoluție: parnasiană, baladic-orientală și ermetică.
Recunoscut matematician, într-un interviu acordat lui I. Valerian, Ion Barbu își definea poezia:
Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei, așa că, rămânând poet, n-am părăsit
niciodată domeniul divin al geometriei.
Aparținând etapei ermetice a liricii barbiene, poezia Din ceas, dedus…, care deschide ciclul
Joc secund, este o artă poetică care dezvăluie viziunea despre lume a poetului, organizată în jurul
conceptului de poezie pură.
Trăsături care fac posibilă încadrarea într-o tipologie/perioadă/orientare tematică
Modernitatea poeziei barbiene derivă, în primul rând, prin paradoxul operei desăvârșite care
nu lămurește, ci ermetizează mesajul transmis, astfel că acesta reflectă o conștiință modernă.
Ruptura între ființa umană și univers instaurează o criză a relației omului cu divinitatea, cu
realitatea, cu celălalt, dar și cu sinele, caracteristică a întregii poetici moderniste. La nivelul
limbajului artistic, această ruptură se materializează într-o suită de metaforizări, ambiguizări
semantice. Din ceas, dedus…prefigurează total ceea ce Nicolae Manolescu numește poezie
modernă, o aventură pură a limbajului.
În al doilea rând, fiind o artă poetică, Din ceas, dedus… exprimă conștientizarea unei
convenții literare, promovând un orizont metafizic căruia modalitatea artistică îi servește ca
mijlocire și exprimare analogică (Alexandru Paleologu), fiind adept al poeziei pure, după
modelul propus de Stephane Mallarme, Paul Valery și Edgar Poe.
Prezentarea temei reflectate în text prin referire la două imagini semnificative/
Sublinierea a patru elemente semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a autorului
Tema poeziei este creația, jocul secund, care organizează discursul liric semantic și stilistic.
Semnificativ este faptul că ambele catrene ale poeziei sunt eliptice de predicat, dar nu lipsesc
verbele la gerunziu și participiu: dedus, intrată, mântuit, tăind, care creează efectul de
suspendare a temporalității. Titlul, reluat în incipit, sugerează, printr-o imagine metaforică
inedită, imaginea realității, ceasul ca timp măsurat, obiectiv, căreia i se sustrage (dedus) actul de
creație, adâncul acestei calme creste.
 Viziunea lui Barbu despre lume fiind mediată de perspectiva asupra creației, universul
imaginar se construiește pe baza metaforei oglinzii în care se reflectă adâncul acestei calme
creste. Doi termeni sunt esențiali pentru înțelegerea mesajului poetic: oglindă și tăind, primul
pentru că trimite la ideea reflectării realității în poezie, al doilea pentru că exprimă ruptura dintre
real și imaginar. Astfel, poezia este o re-creere a realității, un univers secund trecut prin
subiectivitatea lirică, un joc mai pur care încetează a mai fi o copie a realității: Din ceas, dedus
adâncul acestei calme creste,/Intrată prin oglindă în mântuit azur,/Tăind pe înecarea cirezilor
agreste/În grupurile apei, un joc secund, mai pur.
Relația de opoziție dintre nadir și implicitul zenit, mai ales sub influența epitetului latent,
deschide calea spre o interpretare a universului imaginar ca posibilitate/potențialitate, astfel că
prima strofă prezintă principiul nașterii lumii secunde, iar cea de-a doua vizează rolul poetului.
Rostul poetului se vădește abia când istovește cântec, truda devine supraomenească și ascunsă:
Și cântec istovește: ascuns, cum numai marea,/Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.
Prin urmare poezia se definește la Barbu în termeni platonicieni, dar nu ca o degradare, ca o
copie secundă mai puțin valoroasă a Ideii, ci dimpotrivă, ca o copie mai pură. Venind de la zenit,
de la punctul generator al universului, Ideea atinge realitatea, se încorporează în cuvinte, forme
ale realității, dar, prin înecarea cirezilor agreste, învelișul grosolan al realului devine cântec
ascuns și pur, liber de toate convențiile poeziei de până atunci.
Zborul invers al harfelor răsfirate sunt imagini metaforice ale trudei creatoare, o întoarcere
spre puritatea primordială care face posibilă ivirea creației. Așadar, universul reflectat în poezie
nu mai conține nimic din impuritatea lumii reale. Sintaxa poetică este în acord cu ideile lirice,
dislocările topice argumentează ermetismul, iar lexicul rar, neologic creează sonorități
deosebite: nadir latent, cirezi agreste, joc secund.
Exprimarea unei opinii argumentate privind viziunea despre lume
În opinia mea, Din ceas dedus…este o poezie care propune o nouă poetică în care actul de
creație se confundă cu efortul reflexiv, imaterial, de a plăsmui o lume posibilă, după cum
sugerează Vladimir Streinu: În afară de versurile finale, cu adevărat largi și încântătoare, va
observa oricine, cu destulă ușurință, cuprinsul intelectual din cele două strofe.
În concluzie, viziunea despre lume a lui Barbu se evidențiază în poezia Din ceas, dedus…prin
concepția despre artă văzută ca joc (are caracter ludic, gratuit, fără scopuri materiale) mai pur
decât realitatea reflectată. Jocul este secund, accesul la el nu se face oricum, ci prin intermediul
intelectului (dedus), poezia devenind un raționament logic, un act de gândire.