EVOLUŢIA SEMANTICA A CUVINTELOR

S-a demonstrat că între dezvoltarea limbii şi

dezvoltarea societăţii există o strânsă legătură. Limba
fiind un fenomen social se comportă, în general, ca toate
celelalte fenomene sociale. În raportul dintre limbă şi
societate, dezvoltarea societăţii se reflectă în limbă şi
duce, în mod implicit, la dezvoltarea limbii. Dintre toate
compartimentele limbii, schimbările ce se petrec în viaţa
socială se oglindesc cel mai direct şi mediat în lexic care,
între celelalte, este şi cel mai mobil.

Lexicul reflectă toate schimbările din sfera producţiei

sociale şi a gândirii umane. De aici rezultă că în
compoziţia lui asistăm la o permanentă modificare, atât în
planul formei cât şi al conţinutului cuvintelor. Aceste
schimbări se petrec însă potrivit specificului procesului
dezvoltării în limbă, într-o perioadă îndelungată de timp şi
în proporţii relativ reduse, greu sesizabile întrucât nu
afectează comunicarea între oameni, care cu greu îşi dau
seama, uneori ei înşişi, că, în vorbirea lor, au intervenit
modificări. Atât forma sonoră cât şi conţinutul cuvintelor
se schimbă treptat şi neîntrerupt, nu numai pentru că limba
trebuie să exprime mereu noţiuni noi, ci şi pentru că
trebuie să-şi formeze mereu noi mijloace gramaticale, mai
simple, cu care să cuprindă un volum de idei mereu sporit.
In strânsă legătură cu evoluţia gândirii, a puterii de
abstractizare se dezvoltă şi limba. Progresul culturii,
dezvoltarea impetuoasă a ştiinţei şi tehnicii reclamă

1
dezvoltarea în proporţii corespunzătoare a limbii, care să
fie capabilă să contribuie la exprimarea noilor realităţi.
Analizând structura cuvântului, s-a văzut că sfera
semantică a cuvântului poate conţine un singur sens sau mai
multe sensuri. La rândul lor, aceste sensuri, reflectând
caracterul sistematic al limbii, sunt organizate într-un
anumit mod, într-un sistem, pe baza raporturilor existente
în mod obiectiv în realitate. Conţinutul cuvântului este un
sistem de sensuri. Fie că este vorba de un sens sau de mai
multe sensuri, ele se schimbă în procesul evoluţiei
societăţii şi a limbii. Dar cu toate că sensurile se
înmulţesc sau scad la număr, aceasta fiind una din
caracteristicile fundamentale ale conţinutului cuvântului,
mişcarea aceasta nu distruge, la început, tipul semantic
fundamental al unui cuvânt, căci dacă i se adaugă un sens
nou, sensul nou se plasează într-una din extremele
structurii existente. în cazul cuvintelor polisemantice,
deci, unitatea de conţinut a cuvântului nu se sparge prin
înmulţirea sau pierderea unor sensuri. Aşadar, în cadrul
cuvintelor cu mai multe sensuri, care sunt organizate într-
un sistem alcătuind conţinutul cuvântului, mecanismul de
schimbare a cuvântului (a sensurilor componente) prezintă
aspecte specifice, fără a duce la spargerea unităţii
conţinutului. Astfel pot să apară sensuri noi, pot dispare
unele sensuri din conţinutul cuvântului, sau un sens se
poate schimba dispărând, dar fiind înlocuit cu un alt sens -
o dispariţie şi apariţie prin înlocuirea cu un sens mai nou,
mai rezistent. în condiţiile schimbării sensurilor
conţinutului cuvântului, menţinerea unitară a conţinutului
este necesară tocmai pentru a nu se paraliza funcţia de
mijlocitor al înţelegerii între oameni. Această unitate se

2
realizează pe baza existenţei constantei semantice în
cuvânt. „Constanta semantică nu este rezultanta organizării
spontane a conţinutului, ci consecinţa faptului că referim
mereu cuvintele la realitate. Ea este urmare a actului de
cunoaştere. Constanta semantică nu este „sensul general”, ci
unul dintre înţelesurile cuvântului, cel mai rezistent,
datorită celei mai adecvate reflectări a obiectelor.
Celelalte sensuri sunt într-un fel sau altul în raport cu
constanta lor Dar în evoluţia limbii se schimbă nu numai
sensurile cunoaşterii semantice. Constanta semantică este ea
însăşi modificabilă, schimbându-se în întregime conţinutul,
înţelesurile cuvântului. Se poate schimba, în concluzie,
sensul unui cuvânt monosemantic sau polisemantic precum şi
întreg conţinutul şi constanta semantică.

Clasificarea schimbărilor de sens

S-a văzut, din cele expuse, că sensul cuvintelor nu

este imuabil, că nu poate fi schimbat, dimpotrivă, el este
printre elementele mai mobile ale limbii.
Procesul schimbării sensurilor cuvintelor se manifestă
sub diferite forme, în raport cu gradul modificărilor şi cu
cauzele care le determină. în dezvoltarea limbii, a
lexicului, s-au înregistrat diferite tipuri de schimbare a
sensului cuvintelor. în cercetarea fenomenelor de limbă s-a
încercat, în repetate rânduri
o clasificare a tipurilor schimbărilor de sens şi stabilirea
acestora. H. Paul, M. Breal, L. Şăineanu şi alţii au
încercat să clasifice în diferite chipuri schimbările de
sens, dar nu s-a ajuns încă la o clasificare unitară.
Mecanismul schimbării sensului cuvintelor poate fi
analizat atât din punctul de vedere al rezultatelor

3
obţinute, al operaţiilor efectuate asupra sensului, cât şi
din punctul de vedere al cauzelor care le determină pe plan
psihic, al activităţii pe care
o efectuează sistemul nervos, sub forma unor procese psihice
care le generează şi care, la rândul lor, sunt condiţionate
de modificările petrecute în procesul cunoaşterii şi
realitatea obiectivă. în acest fel, pentru clasificarea
modificărilor sensului (sau sensurilor) cuvintelor deosebim
un criteriu logic şi un criteriu psihologic. Criteriul logic
priveşte operaţiile care se petrec asupra noţiunii, care au
ca rezultat schimbarea sensului cuvintelor; criteriul
psihologic priveşte procesele psihice, determinate de cauze
din realitatea obiectivă, prin intermediul cărora se
modifică sensul cuvintelor. S-ar mai putea clasifica
schimbările de sens şi după cauzele din realitatea obiectivă
care le determină, în afara proceselor şi activităţii psihice,
după valoarea figurată pe care rezultatele acestor schimbări o
dobândesc, apreciată din punct de vedere stilistic, după
valoarea lor stilistică. După criteriile amintite, schimbările
sensurilor cuvintelor pot constitui diverse grupări.

Clasificarea logică a schimbărilor de sens

În cadrul acestei clasificări sunt studiate modifici

petrecute în afara sau în conţinutul noţiunilor exprimate p
sensurile cuvintelor respective şi care duc la modific
sensurilor, sau a constantei semantice, din conţinutul
cuvântul' având ca rezultat schimbarea totală a
înţelesurilor acestuia.

1. Strâmtarea de sens. Este tipul de modificare prin care se

restrânge sfera noţiunii. De la un sens bazat pe o noţiune

4
generală s-a trecut la un alt sens, având la bază o noţiune
mai puţin generală, prin adăugarea unor note în plus pe lângă
cele deja existente. De exemplu; -scorţişoară- putea să însemne
scoarţă sfărâmată a oricărui copac. Astăzi, însă, cuvântul
însemnează scoarţa unui copac, folosită drept condiment în
arta culinară. Operaţie, în sensul cel mai larg înseamnă
„activitate depusă cu un anumit scop”. În fiecare
specialitate, cuvântul respectiv are, însă, alt înţeles:
„intervenţie chirurgicală, calcul aritmetic, acţiune
militară” etc. Haină, de la sensul de „îmbrăcăminte” şi-a
schimbat sensul în „veston”. Lat. manere a însemnat mai întâi
„a rămânea” şi numai după aceea „a rămânea peste noapte, a
petrece noaptea”, de unde rom. am mas sau mîi (peste noapte).
La fel: lat. nutricium, însemnând, la început, orice fel de
hrană, a devenit „hrana vitelor”, „nutreţ”; iar lat. petere
şi-a modificat sensul de la „a cere” la „a cere în
căsătorie” (a peţi). Lat. vindecare s-a transformat din: „a
elibera, a scăpa” în „a scăpa de o boală”, „a se vindeca”.
Astfel, în fiecare exemplu, prima noţiune are un conţinut
mai sărac în note şi o sferă mai largă; a doua noţiune şi-a
îmbogăţit conţinutul cu alte note şi şi-a restrâns sfera. în
urma acestei operaţii efectuate asupra noţiunii, sensul
cuvântului s-a schimbat. Prin urmare, în această categorie de
schimbări semantice s-a trecut de a un sens bazat pe o
noţiune mai generală, la un alt sens bazat pe o noţiune mai
puţin generală.

2. Lărgirea de sens. Este fenomenul când sfera unei noţiuni

devine mai cuprinzătoare. Operaţia logică este aici inversă
faţă de procesul înfăţişat mai sus. Conţinutul noţiunii
devine mai sărac în note esenţiale, se restrânge, în timp ce

5
sfera noţiunii exprimate prin sensul respectiv se
îmbogăţeşte, devine mai cuprinzătoare, ducând la schimbarea
sensului.
Prin lărgirea sensului, sensul nou are la bază o
noţiune de un grad mai înalt de generalitate faţă de
noţiunea cuprinsă în sensul mai vechi.
Lărgirea sensului, ca tip de modificare şi schimbare a
acestuia, se realizează pe diferite căi, poate fi provocată
de factori diferiţi în procesul vorbirii, cum sunt:
1. Trecerea unui cuvânt din graiul unui cerc restrâns de vorbitori din

domeniul unei specialităţi oarecare în limba comună. Lat.

veteranus, „soldat bătrân” a devenit în limba comună „bătrân” cu
sensul de „vârstnic”, folosit mai general. Lat. eruncare era
mai întâi un termen agricol, care însemna „a plivi un câmp
de buruieni, a arunca buruienile (bălăriile)”. Mai târziu el
a intrat în limba comună cu sensul de „a arunca”. Lat.
intervallum, termen din domeniul fortificaţiilor, desemnând
spaţiul dintre şanţuri, ajunge în limba comună cu înţelesul
de „spaţiu, distanţă”. Fr. compagnon, „tovarăş de pâine”
(soldat cu care îşi împărţea un altul pâinea cazonă dată la
doi soldaţi), a ajuns cu sensul „tovarăş”.
2. Abstractizarea, trecerea de la particular la general. Aat.

passer, care însemna „vrabie”, a devenit în româneşte „pasăre”

cu sens general. Legumen, care însemna „păstaie”, şi-a extins
sensul, ajungând să desemneze tot felul de plante
comestibile: „zarzavaturi”. Pecunia este la început folosit
cu sensul de „bogăţie de vite”, însemnând apoi orice
bogăţie.
3. Dispariţia sinonimului. în latineşte casa avea sensul de

„cocioabă”, iar domus „casă de piatră”. Cu timpul domus a

6
dispărut, iar cuvântul casa rom. şi-a lărgit sensul,
modificându-se în acest fel conţinutul cuvântului.
4. Generalizarea greşită, în lipsa termenului corespunzător. Un
copil, care a cunoscut o apă curgătoare în locurile
copilăriei, văzând altă apă o va numi cu denumirea celei dintâi;
„Uite Oltul!” - pentru Dunăre. Micul parizian văzând, cu
ocazia unei călătorii, un fluviu, va exclama: „Voila une
Seine!”.
Prin aceste operaţii noţiunea a doua are un conţinut
mai restrâns cu mai puţine note şi o sferă mai largă. Prin
urmare, este vorba de trecerea de la o noţiune mai puţin
generală la alta mai generală, prin renunţarea la o serie de
note şi menţinerea altora, ce are ca rezultat schimbarea
sensului iniţial.

Clasificarea psihologică a schimbărilor de sens

Schimbările de sens pot fi cercetate şi prin prisma

proceselor psihice care stau la baza lor, pornind de la
mecanismul psihologic care are ca rezultat pe plan
lingvistic schimbarea sensului cuvântului. Clasificarea
psihologică a schimbărilor de sens foloseşte drept criteriu
procesele psihice ca urmare a cărora se ajunge la un sens
nou. Mecanismul intern al acestor procese psihice
interesează psihologia, la baza explicării lui stând
asociaţiile între centri, teoria reflexelor condiţionate a
lui I. P. Pavlov şi legile activităţii nervoase superioare.
Conform clasificării psihologice a schimbărilor de
sens, se disting două tipuri principale: transferul de nume,
transferul de sens.
- Transferul de nume. -Este fenomenul când vorbitorii
denumesc un obiect nou cu un cuvânt mai vechi. Transferul de

7
nume se datoreşte asemănării obiectelor. Zicem: poalele munţilor,
coarnele plugului, gura podului, talpa piciorului etc. De fapt, ceea ce, în
clasificările tradiţionale, se consideră „transfer de nume”,
trebuie arătat că este, în esenţă, tot un transfer de sens,
pentru că, privit cuvântul în structura sa, ajunge să
exprime un al doilea sens prin acelaşi complex sonor. Deci,
în esenţă, nu numele se deplasează ci sensului vechi al
cuvântului i se adaugă un sens nou. Din acest punct de
vedere ceea ce se consideră: transfer de nume nu este decât o
variantă a transferului de sens care duce la îmbogăţirea sferei
semantice, a conţinutului cuvântului. Deci transferul de
sens şi aderenţa de sens nu sunt decât variante ale
transferului (deplasării) de sens ca tip fundamental de
schimbare de sens, apreciat din punct de vedere psihologic.
- Transferul se sens. Denumit şi deplasarea sensului, este
fenomenul trecerii sensului unui cuvânt asupra altui cuvânt.
El se explică, psihologic, pe baza unor asociaţii ce se nasc
în procesul vorbirii şi cărora le corespund, pe plan psihic,
anumite conexiuni între centri nervoşi, pe baza unor
legături temporare explicabile prin legile activităţii
nervoase superioare. Acest fenomen constituie o dovadă în
plus pentru confirmarea şi întărirea tezei despre legătura
dintre limbă şi gândire. Tocmai prin această interacţiune se
explică tipurile psihologice ale schimbărilor de sens.
Această categorie cuprinde, de fapt, cele mai multe
dintre modificările semantice din istoria unei limbi. Acesta
pentru că deplasarea sensului, prin referirea permanentă la
realitate, este o consecinţă a unor schimbări sau aspecte
din realitatea însăşi (schimbarea obiectului, legăturile
dintre obiecte, atitudinea vorbitorului faţă de ele etc.).
Celelalte tipuri de modificări de sens de care vorbesc unele

8
clasificări, „înnobilarea” şi „decăderea, degradarea”
sensului, sunt două dintre rezultatele „morale” pe care le
poate avea deplasarea sensului şi nu formează categorii
aparte din punctul de vedere care ne interesează. Ele ar
putea constitui obiectul atenţiei unor clasificări care ar
folosi drept criteriu, eventual, aspectul afectiv al
sensului, dar care, ar suferi de subiectivism, neputând
constitui un criteriu obiectiv stabil. Transferul de sens,
ca urmare a unor procese psihice, nu este legat de
vorbitori* el se petrece în virtutea legităţii mişcării
proceselor psihice, indiferent de atitudinea vorbitorului,
şi la orice vorbitor, dacă există condiţiile respective.
Faţă de aceste schimbări, ce ţin de acţiunea legilor
activităţii nervoase, şi fără a le modifica, atitudinea
vorbitorului poate stabili relaţii noi, înmulţindu-le pe
cele existente şi care se transmit apoi la toţi vorbitorii.
Transferul semantic (de nume şi de sens) poate fi provocat
de diferiţi factori.
„ 1. Transferul de sens se datoreşte asemănării formei sonore a
două cuvinte. De ex.: sub influenţa cuvintelor xydoй - „rău”,
rus, xydoжество, care iniţial însemna „pictură”, şi-a
schimbat sensul, însemnând astăzi: „ieşire din comun”,
„extravaganţă”, „capriciu”. Magh. ildomos „înţelept”, „ager
la minte”, şi-a schimbat înţelesul în „bine crescut”,
„manierat”, sub influenţa lui illedelmes cu acelaşi sens.
2. Transferul semantic pe bază de asemănări in conţinut. Aceasta
constă în faptul că două noţiuni (fenomene, obiecte, fiinţe)
prezintă asemănări interioare sau exterioare care fac
posibilă transpunerea numelor unora asupra celorlalte,
ducând la îmbogăţirea sau schimbarea sensului. Asemănările
semantice între noţiuni, ca urmare a asemănărilor din

9
realitate între obiecte, pe baza unor însuşiri comune, duc
la dezvoltarea omonimiei şi sinonimiei dar înainte de toate
a polisemiei. Astfel, pe baza unor însuşiri sau funcţiuni
comune ale noţiunilor denumite, cuvântul cap a căpătat
sensurile: „cap de pod”, „şef-conducător” (cap de oşti -
capul oştirii), „cap de insulă” (Capul Bunei Speranţe). Braţ
este numele care s-a dat unui element al macaralei,
escavatorului etc. Picior a cunoscut, prin lărgirea
conţinutului semantic, sensurile de „piciorul mesei”,
„piciorul scaunului”. Mobilă, pentru toate piesele componente.
Acest transfer se întâlneşte îndeosebi pentru numirea unor
aspecte din viaţa omului, (găină, măgar, lipitoare, viperă).
Transferul semantic pe baza asemănărilor între obiecte
şi animale a dus la îmbogăţirea sferei semantice şi la
transferarea numelui, ex.: capră, (capra de gimnastică, de
tăiat lemne, la trăsură etc.), cocoş (de la puşcă),
quadrantem>cadran.
în toate aceste cazuri, transferul sensului, sau pe
planul complexului sonor, al numelui, a fost posibil,
datorită asemănărilor între una sau mai multe trăsături ale
obiectelor şi fenomenelor. Dominant rămâne sensul iniţiat,
pentru că sensul nou este o nuanţă în plus la sensul
fundamental, dar sunt cazuri când sensul nou, fiind mai mult
folosit, ia locul sensului iniţial, devenind dominant. Ex.:
ciocan, cu sensul de „perforator pneumatic” se foloseşte în
specialitatea respectivă cu acest sens, devenind dominant;
manevră (operaţie militară); operaţie (intervenţie chirurgicală,
matematică, militară).
Transferul semantic pe baza unor asemănări în conţinut
poate cunoaşte şi alte forme. O variantă este aceea a
asemănărilor cu valoare afectivă. Intre diferite realităţi

10
s-au stabilit asemănări de natură afectivă, pe plan afectiv,
ajungându-se la schimbarea sensului, prin transferul de sens
şi de nume. Pentru a exprima stări sufleteşti, se folosesc
noţiuni cu sensuri diferite, îmbogăţindu-li-se sfera
semantică şi schimbându-se sensul iniţial:
i se face părul măciucă, îi clănţănesc dinţii, a pălit. Pentru a exprima
îngâmfarea se folosesc transferări de sens şi de nume: se-
nfoaie, se umflă-n pene, s-a roşit, pentru ruşine etc. Alte exemple:
inimos (bun), rânzos (nervos, rău), viperă (femeie rea) etc.
3. Transferul de sens se mai datoreşte şi legăturilor

sintagmatice, contactului sintagmatic. In acest caz transferul de sens

şi de nume este declanşat de faptul că, din motive
obiective, noţiunile se folosesc mereu împreună. Ele se
suprapun sau se succed în diferite situaţii ale vorbirii.
Orice fenomen există în timp şi în spaţiu. Reprezentările
noastre, de asemenea, iau naştere în timp şi în spaţiu. După
cum reprezentările (noţiunile) care se ating, adică între
care se realizează contactul semantic, ne apar în atingere
(raport) simultană sau succesivă, deosebim contactul simultan şi
succesiv.
- în contactul simultan esenţial este faptul că ambele
noţiuni sunt concomitent factori care se ating şi astfel se
produce fenomenul de schimbare de sens, schimbându-se şi
numele noţiunilor. Sensurile noţiunilor în contact simultan
se suprapun, folosindu-se unul în locul celuilalt. Astfel,
prin contact sintagmatic simultan se transferă numele
activităţii sau obiectului pentru a indica locul: mă duc la
serviciu sau la comitet. Firesc ar fi: „sediul comitetului”. La
fel: poştă, cu sensul de scrisori- corespondenţă: mi-ai adus
poşta?, a sosit poşta; facultate (instituţia) cu sensul cantitativ:

11
„toată facultatea să fie mâine la manifestaţie”. Se
transferă numele şi sensul cerealelor pentru locul unde se
cultivă: „a intrat în porumb, grâu”, „nu se vede din grâu”.
- Pe baza asocierii, noţiunile se provoacă, se cauzează
unele pe altele, iar pe această bază se produce un contact
semantic, ceea ce, pe plan lingvistic, duce la un transfer
de sens. întrucât efectul succede cauzei, în acest caz de
contact sintagmatic vorbim de un contact succesiv. Astfel,
transferăm numele acţiunii, prin prisma rezultatului ei:
stătută (pentru apă), închis (aer: din cauză că uşa a stat
închisă), uzat, purtat (palton). Aceste participii care arată o
acţiune suferită se folosesc ca nume ale obiectelor care au
suferit acţiunea, schimbându-şi sensul.
- Forma cea mai frecventă de transfer de sens pe baza
legăturilor sintagmatice este aderenţa de sens, reprezentând şi
procedeul tipic de schimbare de sens, pe această cale. Când
două cuvinte sunt folosite mereu împreună într-o singură
sintagmă, se întâmplă ca sensul unuia să treacă asupra
celuilalt. în sintagme atributive, atributul preia sensul
numelui: roşii pentru „pătlăgele roşii”, vinete - „pătlăgele
vinete”, clătite - „foi clătite”, cotidian - „ziar cotidian”.
Uneori , din sintagmă dispare atributul, sensul fiind
preluat de celălalt cuvânt: apus pentru „apus de soare”,
răsărit - răsăritul soarelui.

Schimbările de sens după valoarea lor stilistică

Evoluţiile semantice sunt clasificate şi după criterii

stilistice. Folosind anumite mijloace stilistice (tropi -
figuri de stil) se ajunge la un sens nou al cuvântului.
Schimbările de sens poartă în acest caz numele procedeului
stilistic din care au rezultat. Dintre acestea, cele mai

12
frecvente evoluţii semantice, prin intermediul figurilor de
stil, ne reţin atenţia:
- Metafora este o schimbare de sens care are la bază o
comparaţie, lipsind unul din termeni. Un cuvânt îşi
schimbă sensul datorită asemănării obiectului denumit cu
alt obiect. Se numeşte ochi nu numai organul vederii ci şi
un pătrat de geam, o mâncare de ouă etc.; fereastră înseamnă
şi un interval de 1-2 ore libere între două ore de curs
sau seminar. Adesea vorbitorii folosesc metafore cu
privire la lucrurile înconjurătoare, atribuindu-le
calităţi omeneşti: braţele (fotoliului), gură (de canal),
limbă (de pământ), (soarele) se duce la culcare; (razele
soarelui) se joacă (în părul copilului) etc. Despre cineva
care luptă vitejeşte spunem că e un leu, despre o femeie rea,
că e o viperă etc. Tot aşa vorbim despre drumul vieţii etc.
- Metonimia apare atunci când între două obiecte există
o legătură în spaţiu sau în timp, sau una funcţională. Pe
baza acestei legături se ajunge la folosirea unui termen
impropriu în locul celui propriu. Zicem coniac la o băutură
fabricată iniţial în localitatea Cognac; canicula, „numele
constelaţiei Sirius”, înseamnă şi „căldură mare”, pentru
că apariţia lor coincide în timp; limbă - se numeşte nu
numai muşchiul mobil din gură, ci şi „sistemul de mesaje
sonore”, pentru că între ele există o legătură
funcţională, limba fiind organul principal al vorbirii.
- Hiperbola, înrudită cu metafora, constă în exagerarea
în sens augmentativ a unui fapt, a unei trăsături, cu
scopul de a produce o impresie puternică. De ex. „Şi
vorba-i e tunet, răsufletul ger, / Iar barda din stânga ajunge
la cer, /Şi vodă-i un munte” (G.Coşbuc, „Paşa Hasan”).

13
Despre un om rău se spune că are o inimă de piatră, sau o piatră în
loc de inimă. Se foloseşte abstractul cu valoare concretă
pentru o singură persoană care are calitatea sau defectul
respectiv: o capacitate pentru un om capabil, sau: o scârnăvie
pentru un om scâmav, meschin etc.
- Ironia, ca mijloc stilistic de schimbare a sensului,
pe baza unor asemănări afective, constă în folosirea unui
cuvânt în locul contrariului său: aghiuţă, derivat cu un
sufix de diminutiv, ar trebui să însemne „sfințişor”, dar
e folosit pentru „tartorul dracilor”; deştept foc, pentru
„prost” etc.
Tipurile acestor clasificări de schimburi semantice
reflectă în esenţa lor şi procesul, mecanismul care le-a
generat şi care a stat la baza clasificărilor respective.
Astfel, în prima
clasificare se reflectă schimbările, procesele petrecute în
cuprinsul noţiunii, în a doua, procesele psihice, iar ultima
reţine modificările stilistice, afective intervenite în
conţinutul noţiunii. Tipurile analizate conţin şi exprimă
mai mult sau mai puţin evident şi cauzele care le-au
generat.
Considerate din punct de vedere al structurii
cuvântului, al raportului dintre sens şi complexul sonor, al
oglindirii vieţii sociale în evoluţia semantică, toate
variantele analizate mai sus se pot grupa în trei categorii,
care reflectă posibilităţile de schimbare a sensului.
- Cuvintele care şi păstrează neschimbat complexul
sonor dar îşimodifică sensul- cazul polisemanticelor.
- Cuvintele care îşi modifică complexul sonor, fară
să îşi schimbe sensul - fenomen care dă naştere
sinonimiei.

14
 - Cuvintele care îşi schimbă atât complexul sonor cât
şi sensul în evoluţia limbii.
Toate tipurile de evoluţii semantice, din punct de
vedere al rezultatului procesului efectuat, se încadrează în
una din categoriile respective. Ex.; a ierta înseamnă „a
elibera” provenit din latinescul liberto, zglobiu avea, în
trecut, înţelesul de „rău”, ţeastă, din lat. testa, însemna la
început „hârb” etc.

Cauzele schimbărilor de sens

Datorită legăturii dintre limbă şi societate, aşa cum

s-a văzut, sensurile cuvintelor se schimbă, cuvintele
evoluează sub raport semantic, acest fenomen încadrându-se
în procesul general de desăvârşire a limbii, în tendinţa
acesteia de perfecţionare şi abstractizare continuă.
Evoluţia semantică a cuvintelor îşi are, fară a le confunda
cu mecanismul realizării lor, anumite cauze. Cercetând
cauzele care determină evoluţia sensurilor cuvintelor
majoritatea lingviştilor le-au grupat, din punctul de vedere
al raportului lor cu limba, în două categorii; cauze externe,
extralingvistice şi cauze interne, lingvistice. Cercetarea succesivă a
fiecăreia duce la întregirea tabloului privind evoluţia
semantică a cuvintelor.
Examinarea lor va ilustra, deopotrivă, influenţa pe
care dezvoltarea societăţii o exercită asupra limbii,
interdependenţa dintre dezvoltarea limbii şi dezvoltarea
societăţii.

Cauze externe - extralingvistice

Schimbarea sensului cuvintelor, a constantei semantice

15
poate fi provocată de cauze din afară, exterioare limbii.
Unii lingvişti, însă, au interpretat unilateral această
cale, considerată ca unică, fără a analiza şi cauzele
interne, specifice limbii, aşa cum au afirmat V.M.
Jirmunski, sau I. Coteanu, care lasă perspectiva ca cele
lingvistice să fie studiate în viitor. Cauzele
extralingvistice se grupează în mai multe categorii.
1. Evoluţii semantice cauzate de schimbarea obiectului, a realităţii
denumite printr-un cuvânt. De ex.: mai de mult se scria cu
pana de gâscă. Din acest motiv, instrumentul de scris a fost
denumit pană, plume, Feder, pero etc. Intre timp obiectul s-a
schimbat, azi nu se mai scrie cu pană de gâscă, dar
denumirea s-a păstrat. Tocul, printre alte sensuri, îl are şi
pe acela de „suport al peniţei de scris”, dar când a devenit
şi rezervor de cerneală, el şi- a schimbat sensul. Fr.
brigand, din it. brigante, care însemna „soldat pedestru” şi-a
schimbat sensul în hoţ, tâlhar, pentru că adesea soldaţii
jefuiau. La fel poştă însemna: „staţia unde se schimbau caii
în timpul călătoriilor”, iar astăzi înseamnă instituţia care
transportă şi distribuie corespondenţa. Lat. quadrantem,
însemna, la origine, „suprafaţă cu patru laturi, pătrat”,
care a devenit în fr. cadran „suprafaţă pe care se indică
ora”.Conventum, însemna „locul unde se desfăşurau
înţelegerile, convorbirile, loc de rugăciune”, apoi a primit
înţelesul de „pact, înţelegere, acord pentru încheierea
luptelor” (răscoala de la 1437). Germ. kugel însemna iniţial
„sferă”, apoi a primit sensul „ghiulea”; soli: „debit,
datorie”, a căpătat sensul „cotă planificată, obligatorie
către stat”.
2. Schimbarea atitudinii vorbitorilor faţă de obiectele şi

16
fenomenele denumite duce Ia schimbarea sensului. Ex.: lat.
invitare, un derivat al lui invitus, însemna întâi „a sili”.
Vechiul slav. Mѫka (muncă) însemna „chin”, astăzi având cu
totul alt sens, munca devenind o chestiune de onoare.
Cuvântul boier este din ce în ce mai folosit cu valoarea
peiorativă de „leneş”.
3. Schimbările în viaţa socială şi atitudinea claselor sociale, influenţa acestora,

pot duce la schimbarea sensului. Ex.; cuvintele: mişel, prost,

au însemnat la început „sărac”, „simplu”, iar apoi, sensul
s-a schimbat. Clasele suprapuse au dat cuvântului rus
„mojic” (=”ţăran”) sensul de „grosolan, prost crescut”,
trecând şi la noi - „mojic”. Paganus însemna în latineşte:
„sătean” (derivat de la pagus), deoarece, în perioada târzie,
orăşenii deveniseră creştini şi numai printre ţărani se mai
găseau închinători ai vechilor culte, cuvântul a căpătat
sensul de „păgân”, cu care a rămas până astăzi în limbile
romanice.
4. Convenţia. Membrii unei colectivităţi mai restrânse se
înţeleg între ei să acorde unor cuvinte ale limbii comune cu
totul alt sens decât cel cunoscut de alţii. Este cazul
cuvintelor şi expresiilor argotice ca: sanatoriu „închisoare”,
fr. lampion „sergent de stradă” (în rom. sticlete, curcan, cu
acelaşi sens) etc.
5. Schimbări cauzate de dezvoltarea culturii sau de absenţa

acesteia la unii cetăţeni. Atom, nu mai e, ca pentru grecii

antici, „ceea ce nu se poate subdiviza”. Balenă nu mai
înseamnă pentru noi „peşte mare”, ci o specie de cetacee. în
expresia: „nu ştiu dacă e o versiune sau e adevărat”, pentru
unii cetăţeni „versiune” însemnează: „versiune falsă”.
6. Influenţa limbilor străine constituie o altă cauză a

17
schimbărilor de sens. Rom. lume însemna, la început,
„lumină” (lat. lumen: „lumină”), apoi a căpătat şi sensul de
„univers”, „totalitatea oamenilor” etc., încât sensul
iniţial a dispărut complet.
7. Interdicţia de vocabular, Colectivitatea vorbitoare interzice
pronunţarea unor cuvinte. Vorbitorii se folosesc, pentru
denumirea noţiunilor, de alte cuvinte, cărora le atribuie
valoarea semantică a cuvântului interzis. Interdicţia de
vocabular îmbracă două aspecte: 1. fenomenul tabu; 2.
eufemismul.
- Fenomenul tabu îşi are originea în credinţele şi
concepţiile religioase ale oamenilor primitivi, fiind
provocat de superstiţii. Oamenii primitivi credeau că pot
evita acţiunea distrugătoare a unor zeităţi răufăcătoare,
forţe ale naturii „potrivnice” omului primitiv, sau animale
de pradă, dacă nu Ie pronunţă numele, sau îl înlocuiesc cu
alţi termeni mângâietori. Din aceste motive, cuvintele
respective nu se mai rosteau, ajungeau atinse de tabu. Voind
să evite pericolul apariţiei unei fiare (sau alt pericol),
oamenii evitau pronunţarea numelui acestora. Unele popoare
primitive, de exemplu kafrii, cred că dacă îţi spui numele
dai o părticică din tine şi slăbeşti. De aceea ei refuză să
spună cum se numesc, iar soţiile lor n-au voie să rostească
numele soţului. în regiunile nordice ale Europei şi Asiei a
dispărut numele vechi al ursului. în locul acestuia s-au
folosit denumiri metaforice: sl. medved „mâncător de miere”,
la noi: „moş martin”, „bunicul”, „uncheşul”, „cafeniul”. Tot
din credinţa că pronunţarea numelui ar aduce răul, din teama
faţă de aceste închipuiri supranaturale, numele dracului se
foloseşte foarte rar şi este înlocuit prin: „necuratul”,
„ducă-se pe pustii”, „michiduţă”, „ucigă-1 crucea”, „ucigă-1

18
toaca”, „naiba”, „încornoratul”, „departe de locurile
astea”, „diavolul”, „aghiuţă” etc. Şi expresia: „du-te
dracului” s-a înlocuit cu „du-te ciorilor”, „fire-ai al
ciorilor”, şi în franceză cu : „va te promenner” (= „du-te
şi te plimbă”). Se consideră că unele animale pot fi
înduplecate, dacă li se dau nume de îmbunare. Ex.: pentru
nevăstuică: lat. mustela (tinerică), fr. belette (frumuşica), it
.domnuola (cuconiţa, domniţa), suedie katt (jucăuşa), port.doninitta
(mica doamnă), span.comandraja (cumătriţa), bulg.nevestulka, sârbă
nevestica etc. Pericolul ce se dezlănţuia asupra celui ce ar
pronunţa adevăratul nume (în credinţa primitivilor), îi
făceau să-l înlocuiască. Antichitatea romană cunoştea nişte
divinităţi foarte temute, care hotărăsc destinul omului.
Care a fost numele lor adevărat noi nu-1 cunoaştem pentru că
oamenii se temeau să îl pronunţe. Aceste „fiinţe” se numesc
parce, nume atins de tabu. La noi acesta a fost înlocuit cu
cuvântul rusalii, care derivă din lat. rosa, (= trandafir), -un
nume măgulitor. Şi acest nume a ajuns repede să fie atins de
tabu şi a fost înlocuit cu ielele, pron. pers. pers. a IlI-a
pl. fem. în unele regiuni' se numesc „dânsele”,
„frumoasele”.
Nu numai numele unei fiinţe fantastice au fost atinse
de tabu, ci şi numele unor obiecte sau fenomene ale naturii.
Cuvântul latin ignis (= foc) nu s-a păstrat în nici o limbă.
El a fost atins de tabu şi a fost înlocuit în latina
populară cu focus (= foc).
-Eufemismul. Asemănător cu fenomenul tabu, eufemismul
însemnează şi el evitarea pronunţării unor cuvinte. De
această dată cauza nu este superstiţia ci sentimentul de
pudoare al omului civilizat. în locul unor cuvinte sau
expresii brutale, care depăşesc limitele bunei cuviinţe,

19
într-o societate civilizată, se folosesc alte cuvinte, care
atenuează brutalitatea sau indecenţa expresiei. Eufemismele
- cuvinte care nu sună bine -, considerate grosolane,
necuviincioase, sunt părăsite. Ex.: a vărsa, în rom. a fost
simţit prea vulgar şi s-a înlocuit prin a voma etc.
în afară de cauzele enumerate, evoluţia semantică a
cuvintelor se mai poate datora, aşa cum a reieşit din
clasificarea analizată, şi folosirii figurilor de stil,
exprimându-se prin aceasta şi mecanismul schimbării.
Toate aceste cuvinte duc Ia evoluţia sau schimbarea
propriu-zisă a sensului cuvintelor, acţionând din afara
limbii, exterioare acesteia, fiind însoţite, în unele
cazuri, şi de schimbarea complexului sonor (tabu,
eufemismul), în altele realizându-se în condiţiile
menţinerii aceluiaşi complex sonor.
Cauze interne - lingvistice

Schimbarea sensului cuvintelor nu este determinată

numai de cauze din afara limbii ci şi din cauze interne,
lingvistice. Dacă unii lingvişti s-au ocupat numai de
cauzele externe, au fost lingvişti care au absolutizat numai
cauzele lingvistice, ca E. Wellander etc. Studierea atentă a
schimbărilor de sens a dus la descoperirea atât a cauzelor
interne cât şi a celor externe care le generează, aşa cum
sunt menţionate de F. Asan şi Al. Graur. Cauzele lingvistice
sunt următoarele:
1. Influenţa complexului sonor al unui cuvânt poate duce la
modificarea sensului. Acest fenomen a fost studiat în cadrul
transferului de sens. Pe baza asemănării formale, un cuvânt
puţin cunoscut este interpretat ca având un sens apropiat de
al altui cuvânt mai cunoscut, cu forma asemănătoare. Empieter,

20
în franţuzeşte, însemnează „a călca” (pe terenul altuia),
apoi „a ştirbi drepturile”, fiind derivat de la pied (=
„picior”). În româneşte a devenit a impieta, pe care mulţi îl
înţeleg ca: „a pângări”, „a comite o impietate”, din cauza
asemănării formale cu pietate, cu care nu are nici o legătură
etimologică. Mutual din lat. mutualis (= „reciproc”), a fost
pus de unii în legătură cu mut şi este folosit uneori cu
sensul: „pe tăcute”. Aceste cazuri se întâlnesc în fenomenul
cunoscut sub numele de etimologie populară.

2. Influenţa contextului. Şi această cauză a fost explicată în

cadrul clasificării sensurilor, vorbindu-se despre
legăturile sintagmatice. Fiind mult întrebuinţat, în
legătură cu anumite cuvinte, un cuvânt poate primi sensul
acelora, astfel încât i se adaugă anumite note sau se
modifică sensul vechi. Din denumirea de început clavecin a piano-
forte, adică: „instrument cu clape care cântă şi piano şi
forte”, a rămas numai piano (= „pian”), care a primit sensul
întregii expresii. în fr. fromage (= „brânză”), vine din lat.
(caseus) formaticus, (brânză) „pusă în formă”; a rămas deci
numai epitetul pentru întreaga expresie. în latineşte verus
era adjectiv şi însemna: „adevărat”. Fiind mult folosit în
expresia comobrinus verus (= „văr adevărat”, adică: „văr
primar”), verus, în forma lui românească: văr, a ajuns să
absoarbă sensul lui consobrinus, pierzându-1 pe al său propriu
(în aromână, până azi, se zice: „cusurin ver”).

3. Pierderea legăturii cu familia de cuvinte (etimologică) din care

provine, cauzează schimbarea sensului cuvintelor. Această
pierdere este cauzată de schimbări fonetice. Latinescul
quadrus (= „patrat”) schimbându-se în quodrus (neutru: quodrum),

21
îşi pierde astfel legătura formală cu quattuor (= „patru”),
a putut ajunge în româneşte, sub forma codru, la înţelesul de
pădure, total deosebit de cel primitiv. Bazaconie, care înseamnă
„faptă caraghioasă”, „prostie”, a provenit din 6es+ 3aKOHie (=
„fără lege”), schimbându-şi sensul pentru că elementele din
care e format cuvântul nu există în limba română. A
dispărut, de asemenea, legătura dintre virtute şi lat. vir (=
„bărbat”); virtute, însemnând în latineşte „fel de a fi al
bărbatului, curaj, bărbăţie”, a ajuns astăzi cu sensul
„atitudine morală exemplară”.

4. Trecerea unui cuvânt din limbajul tehnic in limba comună şi invers.

Aperitiv, termen medical, avea sensul „care deschidea porii

vaselor din organism”, iar apoi s-a dat unei băuturi care
provoca pofta de mâncare şi gustărilor luate înainte de
masă. în această folosire specială cuvântul se modifică,
dobândeşte un sens nou, care poate să treacă dincolo de
limitele unui grup îngust. Astfel, diversele sensuri ale
cuvântului operaţie au apărut tocmai prin folosirea iui în
cercul specialiştilor din domeniul medicinii, financiar-
bancar, militar, matematic etc. Disecţie, a diseca, a trecut în
limba comună cu sensul: „a diseca lucrurile”.
5. înţelegerea greşită a cuvintelor duce adesea la schimbarea

sensului acestora. Dilemă înseamnă „situaţie din care există

două ieşiri, ambele dezavantajoase”. Cel care aude spunându-
se: „sunt în dilemă” înţelege că dilemă însemnează
„încurcătură” şi zice „sunt în mare dilemă de bani”, sau
poate fi întâlnit mai frecvent sensul de „nedumerire”,
„problemă”. Peripeţie însemnează „schimbare bruscă de
situaţie”; „eveniment neaşteptat”, de aceea se spune corect:
„o călătorie cu peripeţii”. De aici s-a ajuns la sensul

22
„aventură”, des întâlnit.

6. Flexiunea gramaticală (morfologică) a cuvintelor poate duce

la schimbarea sensului. Ex.: schimbarea diatezei verbului, a

vorbi şi a se vorbi, a uita cu sensul de: „a nu ţine minte, a pierde
din memorie” şi a se uita - a privi. La fel, flexiunea de
plural: cap, capi - capete; corn, coarne - corni - cornuri, cot, coate - coţi - coturi;
de gen etc. poate aduce schimbarea sensului. Aceste mijloace
de diferenţiere lexicală au fost cercetate amănunţit de
Mioara Avram.

7. Polarizarea sensurilor duce la modificarea sistemului

conţinutului cuvântului. Polarizarea este fenomenul
lingvistic care duce la constituirea a două sensuri
contradictorii, pentru acelaşi cuvânt. Dintr-un cuvânt cu un
singur sens se dezvoltă, cu timpul, în procesul vorbirii,
două sensuri reciproc opuse. în latineşte tempestas însemna
„starea timpului”, de unde a trecut la acela de „timp
frumos” şi, totodată, la acela de „furtună”; cu timpul
dispărând unul din sensurile contrarii şi rămânând numai
sensul de „furtună”. Altus însemna „adânc” (adică depărtat în
sus). Cuvântul obraz însemna „faţă”, ca sediu al sfielii („om
fară obraz”), dar în acelaşi timp, şi ca mediu al
îndrăznelii („mai ai obraz să te arăţi înaintea mea”). Cu
acelaşi sufix, de la cuvântul curte (suprafaţă împrejmuită în
jurul casei) s-au format dguă derivate semantice
contradictorii: curtean - argat şi boier. în urmă în limba noastră
are, pe de o parte, înţelesul de: „în timpul pe care l-am
depăşit”, deci „în trecut”, pe de altă parte: „în timpul
care vine după cel actual”, prin urmare: „în viitor” etc.

Toate aceste cauze analizate provoacă schimbarea

23
sensului cuvintelor, luând aspectul unuia din tipurile de
schimbări menţionate. întreagă această evoluţie, în
ansamblul ei, se desfăşoară în strânsă legătură cu
dezvoltarea societăţii, fapt evidenţiat în mod deosebit de
cercetarea cauzelor extralingvistice, precum şi de
celelalte.
Cercetarea schimbării sensului cuvintelor permite
stabilirea câtorva concluzii cu privire la mecanismul
realizării acestora, la raporturile dintre sensurile
complexului sonor.
„Un sens al unui cuvânt nu se poate transforma în
indiferent care alt sens; schimbările semantice sunt
posibile numai în anumite limite. Aceste limite sunt
constituite de configuraţia logică a conţinutului cuvântului
existentă la un moment dat.
Un sens nou al unui cuvânt este neapărat legat de un
sens vechi. Legătura dintre sensuri o formează notele comune
din conţinutul noţiunilor care stau la baza sensurilor
respective.
Conţinutul semantic al cuvântului apare ca un tot
organizat nu numai din punct de vedere sincronic şi
diacronic, între sensurile vechi şi cele noi stabilindu-se
anumite relaţii”.

Oglindirea dezvoltării societăţii în evoluţia semantică a cuvintelor

De la începutul analizei, s-a menţionat că cercetarea

schimbării sensurilor cuvintelor nu se poate face fară a
avea în permanenţă în vedere dezvoltarea societăţii; nu se
poate face decât în strânsă legătură cu considerarea
evoluţiei societăţii. Această interdependenţă decurge, pe un
plan mai general, din legătura dintre limbă şi societate.

24
Limba, ca fenomen social, evoluează, ca şi celelalte
fenomene sociale, în strânsă legătură cu evoluţia societăţii
însăşi. Schimbările care intervin în viaţa socială dau
naştere şi la schimbări în limbă. Limba este un mijloc de
comunicare între membrii comunităţii, ea face posibilă
reflectarea lumii înconjurătoare prin intermediul
cuvintelor. Reflectarea obiectelor şi fenomenelor
înconjurătoare, ca un proces complex, se realizează prin
cuvinte. Rezultatul acestui proces de reflectare este
cunoaşterea lumii de către om. Cunoaşterea, la rândul ei,
este posibilă prin cuvânt.
Reflectând realitatea, cuvintele fac posibilă
cunoaşterea lumii şi acţiunea omului asupra acesteia în mod
adecvat. în cuvinte se oglindesc, aşadar, obiectele,
fenomenele şi procesele lumii înconjurătoare şi ele fac
posibilă cunoaşterea raţională, în afara contactului direct
cu acestea.
Dezvoltarea societăţii se reflectă în toate fenomenele
sociale şi prin urmare şi în limbă. în cadrul limbii,
compartimentul în care schimbările din viaţa socială se
reflectă mai direct şi sunt mai uşor sesizabile este lexicul.
Problema schimbării sensului cuvintelor este unul din
capitolele acestuia, care oglindeşte concret acest raport.
Dezvoltarea societăţii se oglindeşte în evoluţia semantică a
cuvintelor. O schimbare din viaţa socială impune şi o
schimbare în lexic, prin apariţia unor cuvinte sau sensuri
noi care să denumească noile realităţi.
Dezvoltarea societăţii în evoluţia semantică a
cuvintelor, care poate constitui o concluzie a cercetării
întreprinse, se poate ilustra prin numeroase exemple.
în trecut, cuvântul mişel avea înţelesul de „om sărac”,

25
aşa cum întâlnim la cronicari, pentru ca, ulterior, odată cu
întărirea feudalismului, din dispreţul şi ura boierimii faţă
de ţărănimea obidită, să i se asocieze şi sensul de
„netrebnic”, care, folosindu- se frecvent, a rămas până
astăzi, iar vechiul sens (de om simplu, ţăran simplu) a
dispărut, sensul actual, în urma generalizării şi
răspândirii cunoscute, fiind cel folosit în vorbire.
Casă, din lat.casa, însemna „cocioabă”, iar azi este
numele unei locuinţe, clădiri, mai mult sau mai puţin
confortabilă, cu destinaţii diferite. Mândru, când a fost
împrumutat din slavă, însemna înţelept iar astăzi, fară a-şi
fi modificat forma, a ajuns să însemneze, pe de o parte:
frumos, pe de altă parte: trufaş. Plugul de astăzi nu mai este
acelaşi ca acum 2-300 de ani, dar a păstrat acelaşi nume,
schimbându-se sensul. Poştă însemna „staţia unde se schimbau
caii în timpul unei călătorii mai lungi” iar astăzi înseamnă
„serviciul care transportă şi distribuie corespondenţa”.
Căuzaş, pentru burghezia noastră în ascensiune, era patriotul
revoluţionar care lucra pentru progresul ţării, şi cuvântul
era considerat ca o apelaţie de mare cinste, iar peste
câteva decenii, pentru aceeaşi burghezie devenită
reacţionară a căpătat sensul de „scandalagiu”. Cu acest
sens: la I.L. Caragiale: „Ce sunteţi Dv., mă rog ? vagabonzi
de pe uliţă ? nu..., zavragii ? nu..., Căuzaşi ? nu ... Dv.
adică noi, suntem cetăţeni, d-le, suntem onorabili...”.
Şi mai evident se oglindeşte dezvoltarea societăţii în
evoluţia semantică a cuvintelor şi în lexic, în general,
dacă ne referim la realităţile contemporane ale vieţii şi
muncii.
În acest fel, evoluţia societăţii se oglindeşte şi
determină evoluţia limbii, lexicul fiind oglinda cea mai

26
fidelă şi imediată a schimbărilor din viaţa socială.
- Cum se comportă sensul nou faţă de cel vechi în cadrul
mecanismului procesului schimbării sensurilor, în decursul
evoluţiei societăţii şi a limbii ?
Uneori, cele două sensuri coexistă vreme mai
îndelungată, folosind aceeaşi formă fiind întrebuinţate unul
într- un domeniu, celălalt în altul, în expresii sintactice
diferite. De ex.: cuvântul funcţie, intrat în limba noastră cu
sensul de „slujbă, ocupaţie”, pe care îl mai păstrează până
astăzi, a primit şi sensul din matematică „mărime variabilă
dependentă”, care s-a răspândit şi în afara cercului de
specialişti. Astăzi cuvântul se foloseşte în expresii ca: „a
fi în funcţie de...”. Cuvântul cal a căpătat un sens nou
atunci când a ajuns să fie numele unităţii de măsură a
puterii, dar sensul vechi continuă să existe în uzul
general.
Alteori, prin lupta între cele două sensuri, unul
izbuteşte să-l înlăture pe celălalt. Sensul nou, ajutat de
schimbările din societate, poate învinge pe cel vechi:
tramvaiul cu cai a făcut loc celui electric, lampa cu petrol a făcut loc
celei electrice, sensurile cuvintelor schimbându-se.
Poate să apară şi aspectul contrar: sensul vechi se
menţine, iar cel nou e ignorat. Ex.: lege avea întâi numai
sensul propriu. La acesta s-a adăugat sensul de religie, care
multă vreme a fost puternic, dar astăzi a dispărut, în
schimb sensul iniţial s-a generalizat (se vorbeşte de legile
naturii etc.).

27