Dosar tematic

DUPĂ AFTER THE

RESTAURARE. RESTORATION.
IPOTETICE HYPOTHETICAL
EVOLUȚII ALE EVOLUTIONS OF
CONCEPTULUI THE CONCEPT
DE MONUMENT OF HISTORICAL
ISTORIC MONUMENT
text: Kázmér KOVÁCS

Acum două decenii apărea în limba română Alegoria
patrimoniului de Françoise Choay1. Cartea oferea - cum
oferă și azi - o istorie comentată a apariției și evoluției
conceptului de monument istoric, atât de precisă și
completă încât puține lucruri mai rămân de spus pe
marginea esenței fenomenului patrimonial. Douăzeci de
ani reprezintă însă un interval suficient pentru a încerca
o sumară trecere în revistă - atât cât poate încăpea într-o
revistă de specialitate - a câtorva dintre aspectele care
pot corespunde unuia sau altuia dintre multele sensuri
posibile ale post-restaurării.
În 2001, la trei ani după apariția Alegoriei și la doi după
lansarea cărții la București în prezența autoarei, apărea
ARHITECTURA > Nr. 6/2017-1/2018 (672-673) > Dosar tematic
It was two decades ago that the Romanian edition of
Françoise Choay’s The Allegory of the Heritage1 was
published. The book offered - and it still does - such
an accurate and complex commented history of the
apparition and evolution of the concept of historical
monument that little is left to say about the essence of
patrimonial phenomenon. However, a twenty-year interval
is long enough to account for attempting a brief survey on
several aspects selected from among the many possible
definitions of post-restoration publishable in the outline of
a specialized magazine.
In 2001, three years after The Allegory came out and
two years after the launch of the book taking place
in Bucharest in the presence of the author, the new

în sfârșit și noua lege românească a monumentelor
istorice2. Întreaga serie a reglementărilor anterioare,
postbelice, în cadrul căreia au fost restaurate numeroase
monumente istorice3, fusese abrogată în 19774. Astfel,
se poate vorbi de o restaurare a cadrului legislativ
patrimonial din România. În intervalul de timp trecut
de atunci, așadar o perioadă de post-restaurare
juridică, susținutul efort de a normaliza intervențiile
asupra patrimoniului cultural se lovește de o la fel de
susținută rezistență din partea necesarilor parteneri
întru conservare: proprietari sau administratori de
monumente istorice, profesioniști ai edificării. Cum
lucrurile se desfășoară pe fundalul revoluției informatice
(sau electro-telematice, după o expresie inventată de
Choay), când spațiul virtual este frecvent confundat cu
cel real, condițiile nu sunt favorabile realizării unui relativ,
necesar consens bazat pe valorile patrimoniale; deși
acestea sunt împărtășite de toți, rămân nerecunoscute
ca atare de majoritatea membrilor societății. Pe termen
lung, tratarea optimă a mediului edificat, care să mențină
echilibrul dintre conservarea structurilor istorice și
înnoirea fondului construit prin adăugarea unor piese
noi, depinde de educarea consecventă nu doar a
specialiștilor conservării, ci și a publicului.
Un al doilea aspect, mai specific, al post-restaurării este,
firește, posteritatea oricărui monument istoric restaurat.
Arhitectura, și cu atât mai mult arhitectura devenită
patrimoniu cultural, durează peste mai multe generații.
Din acest punct de vedere, secvența următoare restaurării
ține de persistența în timp a edificiilor și reprezintă chiar
Romanian law on historical monuments was finally
passed2. As the whole series of previous post-war
regulations enabling the restoration of numerous
historical monuments3 had been abolished in 19774,
this amounted to a restitution of the Romanian heritage
legislation. Throughout this seemingly legal post-
restitution period, the sustained effort undertaken
to normalize the interventions on cultural heritage
clashes against an equally sustained opposition coming
from the indispensable partners in conservation: the
owners or administrators of the historical monuments,
construction domain experts. Given the fact that
things unfold in the context of the informational (or
electro-telematic, according to an expression coined
by Choay) revolution and virtual space is frequently
taken for the real one, the conditions are not favourable
to achieving a related necessary consensus grounded
on patrimonial values; although shared by all, their
essence remains unknown to the majority of society.
On the long term, the optimal approach for the built
environment which would help maintain the balance
between the conservation of historical buildings and
the renewal of the built stock through the addition of
new elements is tributary to the constant education of
both conservation experts and the public.
Secondly, a yet more specific aspect of post-restoration is
definitely the posterity inherent to all restored historical
monuments. Architecture, in general, and architectural
heritage, in particular, last several generations. From
this point of view, the post-restoration phase relies on
the temporal endurance of the buildings, representing
the actual stake of the intervention focused on them.
Hotel Privo, Târgu Mureș (foto Kázmér KOVÁCS)
Ansamblul este alcătuit din vila Secession Csonka, restaurată, o extindere minimalistă și o grădină urbană (2011-2013).
Arhitecți: Oliver Nemes, Adrian Roșca, Laura Nemes. Găzduiește un hotel și un restaurant de calitate ieșită din comun,
care aduc beneficii proprietarilor. Monumentul istoric restaurat trăiește astfel o posteritate ce confirmă că o proiectare
și execuție îngrijite, laolaltă cu un proiect de afaceri bine imaginat fac ca patrimoniul construit să fie fiabil ecologic (prin
reutilizare), cultural, social și, nu în ultimul rând, economic
The complex comprises the restored Secession style Csonka Villa, a minimalist extension and an urban garden (2011-
2013). Architects: Oliver Nemes, Adrian Roșca, Laura Nemes. It hosts a high-quality hotel and restaurant bringing benefits
to the owners. The restored historical monument therefore experiences a posterity confirming that an authentic design and
execution backed up by a well-conceived business project contribute to an ecologically (resulting from reuse), culturally,
socially and economically reliable built heritage
miza intervenției asupra lor. Acomodarea funcțională, The functional adaptation, the public perception of
percepția monumentului, integrarea sa în mereu the monument and its integration in the immutable
prezentul locuirii contribuie la succesul demersului de contemporariness of habitation contribute to the success
proiectare și justifică investiția - financiară, desigur, dar și of the design enterprise while accounting for the
profesională, culturală, socială - în menținerea existenței primarily financial as well as professional, cultural and
fizice a unor structuri vetuste. Cercetarea cazurilor de social investment meant to maintain the physical existence
of antiquated structures. The research on successful
intervenții reușite, mai mult decât a încercărilor ratate,
interventions, to a greater extent than on failed attempts,
poate furniza repere pentru bunele practici și, mai ales, may provide not only reference points for good practices,
argumente puternice în favoarea continuării eforturilor but also strong arguments encouraging further efforts for
de salvgardare a mediului construit valoros. safeguarding the valuable built environment.
Însă teritoriul de investigație poate cel mai incitant în Yet the probably most exciting investigation area in the
contextul post-restaurării este cel prospectiv: cum va context of post-restoration is the prospective one: how

50 51
 arăta lumea oamenilor, după ce practicile, doctrinele,
obiceiurile restauratoare (în sens restrâns) vor fi
devenit trecut? În altă parte5 am presupus că, la capătul
evoluției conceptului de monument istoric, conservarea
patrimoniului construit se va integra practicilor generale
de edificare a mediului locuit. Aceasta nu va însemna
nicidecum abandonarea conservării, ci dispariția
treptată, dezirabilă, a disparităților dintre construirea
de arhitectură nouă și păstrarea de arhitectură veche.
Abordarea proiect(ant)ului va muta accentul de pe
invenție pe acomodare contextuală, în funcție de datele
de temă și de amplasament, fără accidente.
„Existenţa fizică a monumentelor istorice poate fi
prelungită în timp, îndeajuns pentru a susţine reîntemeierea
unei noi identităţi culturale a speciei, sub semnul unor
coordonate spaţiale diferite de cele tradiţionale. Cu
toate acestea, numărul şi ponderea marilor monumente
ale arhitecturii universale e în relativă descreştere.
Conservarea, posibil integrată, a patrimoniului construit
şi totalitatea activităţilor subsumate acestei preocupări
îşi vor căpăta sensul antropologic deplin numai dacă, la
capătul evoluţiei lor, anulându-se pe sine, se vor topi în
sistemul integrat al gestului edificator care, numai el, va
putea susţine corporalitatea prezenţei noastre în timp.”6
Din nou, condiția prealabilă pentru apariția acestei
fecunde armonii între tabere, (doar) în aparență
ireconciliabile, este educația. Piedica majoră în fața
realizării adecvate a mediului antropic nu este absența
mijloacelor materiale, ci ignoranța.
Dosarul tematic al numărului dublu - ultimul din 2017
ARHITECTURA > Nr. 6/2017-1/2018 (672-673) > Dosar tematic
și primul din 2018 - al revistei Arhitectura este dedicat,
foarte oportun, „post-restaurării”. El nu-și poate propune
eradicarea ignoranței în materie de patrimoniu construit,
nici măcar atingerea unui număr suficient de mare de
aspecte ale încurcatei chestiuni. Tentativa prezentă se
mărginește la a semnala prin exemple o problematică
și la a chema la conjugarea eforturilor de cunoaștere și
recunoaștere care ar putea, în timp, rezulta în atitudini
mai potrivite față de domeniul patrimonial. Astfel,
contribuțiile care urmează nu alcătuiesc o narațiune,
nici nu se constituie în propedeutică a unei teorii a post-
restaurării. Dosarul apare mai curând ca o colecție
de fragmente, după chipul și asemănarea domeniului
patrimonial, dar și după al vremurilor de reprezentare
divizată a lumii7 pe care le trăim.
Piesele de cercetare din numerele curente pun în lumină
diverse aspecte ale domeniului cercetat: tematica
lor se întinde de la renovare urbană la conservarea
conservării - adică a intervențiilor restauratoare care au
fost depășite în materie de doctrină, tehnici și materiale
de construcție; conservarea straturilor istorice și a
patrimoniului imaterial - esența monumentului istoric
- aporiile restaurării. Acestea sunt doar câteva dintre
nenumărate implicații posibile ale temei. Tot așa cum
fiecare monument istoric este unic în felul său, singulare
sunt și modalitățile lor de restaurare și irepetabil rămâne
și destinul edificiilor ori siturilor istorice. Iar reflecția
asupra patrimoniului cultural și a complexelor probleme
pe care le pune restaurarea și re-restaurarea rămâne, și
ea, veșnic schimbătoare.
52
will the human world look like once the restoration
practices, doctrines and customs (sensu stricto) will
have been left behind? In another work5 we assumed
that when the evolution of the concept of historical
monument comes to end, built heritage conservation
will align itself to the general building practices of
the inhabited environment. However, this will not
mean giving up on conservation, but a gradual and
desirable disappearance of all disparities between
the creation of new architecture and the preservation
of old architecture. The approach of the designer
and/or project will shift emphasis from invention to a
contingency-free contextual adaptation based on the
data relating to the theme and the location.
„The physical existence of historical monuments
can be made to last long enough to sustain the re-
establishment of a new cultural identity of the species,
under the sign of spatial coordinates differing from the
traditional ones. Nevertheless, the total number and
density of great universal architectural monuments
is relatively decreasing. The possibly integrated
conservation of the built environment and the totality
of activities subsumed to this concern will regain their
full anthropological meaning only if, at the end of their
evolution, they dissolve, by annihilating themselves, into
the integrated system of the construction expression
which alone is able to support the corporeality of our
presence in time.”6
Furthermore, the preliminary condition for the existence
of this prolific harmony among the (only) seemingly
antagonistic sides is education. The major drawback for
the triumph of the anthropic environment is not the lack
of material means, but ignorance.
The thematic dossier of Arhitectura double issue - the
last one in 2017 and the first in 2018 - is quite timely
dedicated to „post-restoration”. Nevertheless, it cannot
aim at eradicating ignorance in terms of built heritage
and not even approaching a fairly large range of aspects
related to this intricate matter. The current attempt
limits itself to signalling and illustrating a topic as well
as summoning to conjugate cognition and recognition
efforts which might, in time, result in more adequate
attitudes towards the patrimonial domain. Therefore,
the following contributions do not act as a narration,
nor do they serve as an introductory course into a
post-restoration theory. The dossier rather amounts
to a collection of fragments in the image and likeness
of both the patrimonial domain and the segregated
representation of the world7 we live in.
The research pieces included in the current issues
highlight the various aspects of the domain in question:
their themes range from urban renovation to the
conservation of conservation, namely restoration
interventions that have been exceeded in terms of
doctrine, techniques and construction materials;
the conservation of historic layers and immaterial
heritage - the essence of the historical monument -
the aporia of restoration. These are but a few of the
innumerable possible aspects of the theme. Just as
each historical monument is unique in and of itself, so
are its restoration methods and the singular destinies of
historical edifices and sites. The reflection on cultural
heritage and the complex problems prompted by
restoration and re-restoration will thus preserve its
eternally dynamic character.
Textul care deschide dosarul tematic este articolul
semnat de Françoise Choay, reluat dintr-un număr
mai vechi al revistei Arhitectura. Republicarea sa este
justificată în primul rând de actualitatea dezbaterii la
care contribuie, aceea care se adresează chiar ideii de
restaurare. Comentarea aprofundată și nuanțată a poziției
celor două figuri emblematice ale istoricei gâlcevi,
Ruskin și Viollet-le-Duc, aruncă o lumină proaspătă
asupra dialogului dintre ei, actualizează chestiunea și, nu
în ultimul rând, sfidează metehne de gândire pietrificată.
Problematizarea restaurării inaugurează cum nu se
poate mai bine seria de contribuții care urmează.
Lucrările cuplului de arhitecți valencieni, Fernando Vegas
și Camilla Mileto, excelează prin sensibilitate contextuală.
Fără a fi restaurări propriu-zise - putându-se astfel situa
într-o ipotetică zonă de „meta-restaurare” -, intervențiile
lor de renovare urbană îmbină într-un mod fastuos
arhitectura nouă cu conservarea și integrarea structurilor
urbane vechi, valoroase. Proiectul prezentat aici este
o ilustrare exemplară a unui principiu de proiectare ce
poate aspira, pe bună dreptate, la edificarea mediului
locuit într-o posibilă epocă post-restaurare.
Arhitectul și profesorul italian Stefano D’Avino este
prezent în dosarul tematic cu o reflecție generată de
cutremurele recente din Umbria (2016), care au făcut
să cadă porțiuni importante de centre urbane vechi
în teritoriul afectat. În aparență o chestiune de „pre-
restaurare”, problematica formulată în contextul unei
urgențe care ar putea scădea apetitul speculativ este
pusă în perspectiva marii serii de dezastre seismice
care au avut loc în Italia în ultima jumătate de secol,
a experienței dobândite de-a lungul eforturilor de
restaurare și reconstrucție care le-au urmat. Intervențiile,
diferite de cele obișnuite în absența catastrofelor
naturale, dobândesc un caracter exemplar prin unicitate,
dar și prin „imediatețea”, amploarea și diversitatea
soluțiilor pe care le reclamă vastitatea distrugerilor.
Dimpotrivă, perspectiva reflexivă pe care o deschide
articolul lui Arnóth Ádám este una mediată de o
restaurare îndeplinită deja de mai multe decenii.
Doctrinele de intervenție asupra monumentelor istorice
au evoluat mult față de la cele despre care stau mărturie
restaurările anilor 1970 din Ungaria. Autorul pledează
pentru neschimbarea rezultatelor intervențiilor de atunci,
pentru a documenta astfel istoria ideilor în materie de
patrimoniu construit. Avem așadar de contemplat un caz
de conservare a restaurării, o restaurare de grad secund.
Față de acest studiu de caz epistemologic ungar,
exemplele de intervenție prezentate de Köllő Miklós
sunt culese din propria practică arhitecturală recentă,
desfășurată cu precădere în Scaunul Gheorgheni.
Învățămintele, succesele și insuccesele relatate de el vor
suna destul de familiar pentru oricine a fost implicat în
restaurarea de arhitectură, dar, în același timp, tocmai
prin recurența lor, vor funcționa ca revelator pentru o
analiză sistemică a societății românești în raporturile sale
cu patrimoniul construit.
Eseul Irinei Popescu-Criveanu abordează chestiuni
de maximă generalitate ale post-restaurării prin
The text opening the thematic dossier is the article
written by Françoise Choay and previously published
in a former issue of Arhitectura. Its republication is
primarily tributary to the topicality of the debate which
it contributes to, that of addressing the very idea of
restoration. The in-depth and nuanced review of the
position assumed by the two emblematic figures of
the legendary quarrel, Ruskin and Viollet-le-Duc, shed
new light on their dialogue, revisited the topic and
finally defied errors grounded on petrified thinking.
Problematizing restoration quite wisely inaugurates the
following series of contributions.
The works belonging to the Valencia-born couple of
architects Fernando Vegas and Camilla Mileto excel
in their contextual sensitivity. Even though their works
do not qualify as actual restorations - pertaining to
a rather hypothetical “meta-restoration” area -, their
urban renewal interventions exceptionally combine
new architecture and the conservation and integration
of valuable old urban structures. The project included
in the dossier is an exemplary illustration of a design
principle rightly aspiring to the creation of the inhabited
environment in an eventual post-restoration era.
The Italian architect and Professor Stefano D’Avino
contributed to the thematic dossier with a view
generated by the recent earthquakes in Umbria
(2016) leading to the destruction of important parts
of the old urban centres in the affected territory.
Apparently dealing with “pre-restoration”, the
problem formulated in the context of an urgency
which might diminish the speculators’ appetite was
set against the great series of seismic disasters
occurring in Italy in the last half of the century and
the experience gained from the ensuing restoration
and reconstruction efforts. The interventions, different
from the ones undertaken in the absence of natural
calamities, acquire an exemplary character not only
through their singularity, but also the immediacy,
escalation and variety of solutions required by the
profusion of the damages.
On the contrary, the reflexive perspective launched
by Arnóth Ádám’s article is mediated by a
restoration carried out for several decades now.
The historical monuments intervention doctrines
have evolved considerably from the restoration
works carried out in the 1970’s in Hungary. The
author advocates the immutability of the former
intervention results with a view to substantiating
the history of ideas in the built heritage domain.
We are therefore dealing with a case of restoration
conservation, a second-degree restoration.
In relation to this Hungarian epistemic case, the
intervention examples presented by Köllő Miklós
are selected from his own recent architectural
practice mainly carried out in Gheorgheni district.
The examples, successes and failures recounted
by him will sound quite familiar to anyone who has
been involved in architectural restoration yet at the
same time it is their recurrency that will act as an
eye-opening for a systemic analysis of the Romanian
society and its relations to built heritage.
Irina Popescu-Criveanu’s essay particularly
approaches general post-restoration issues making
use of some of the best known monuments. She thus
53
 intermediul celor mai familiare monumente. Izbutește
astfel să formuleze, printr-o remarcabilă performanță
beletristică, aspectele cel mai greu de prins și
comunicat ale chestiunii: aspectul afectiv-memorial,
continuitatea și întărirea valorilor patrimoniale peste
generații. Poziționat în centrul dosarului tematic, acest
text de antropologie urbană conferă orientare teoretică
întregului dosar tematic.
Seria de articole care urmează se înscriu în categoria
studiilor de caz; în afară de acest aspect unificator,
fiecare exemplu în parte este unic, pledând astfel, ca
grup, pentru importanța alegerii soluțiilor optime pentru
fiecare lucrare în parte, nelăsând rutina și comoditatea
să impună eventuale rezolvări facile. Casa Albă din
Viscri, proiectată de Werner Desimpelaere și prezentată
de Daniela Puia, pe lângă a fi potrivită pentru a deveni
paradigma conservării de arhitectură vernaculară,
apare ca reprezentativă pentru cazul fără pereche al
satelor săsești din Transilvania.
Reconstrucția blocului de la colțul străzii Câmpineanu
din București cu bulevardul Bălcescu a fost proiectată
de Georgeta Gabrea și este prezentată tot de ea.
Reprezintă un caz aparte pentru că, fiind vorba de un
edificiu în întregime nou, nu este vorba de restaurare, ci
de reconstituirea ambianței urbane pe care o determina
și o determină fațada eclectică a blocului de colț.
Monumentul istoric propriu-zis a dispărut în substanța
sa cu desăvârșire, dar memoria sa (de grad secund:
memoria memoriei) este evocată durabil de această
proiectare de stil, executată cu grijă și sensibilitate.
Intervenția se situează în ipostaza posterioară aceleia în
ARHITECTURA > Nr. 6/2017-1/2018 (672-673) > Dosar tematic
care restaurarea ar fi fost încă posibilă.
Ca într-o multi-fațetată antiteză, cazul restaurării Palatului
Telefoanelor de pe Calea Victoriei, comentat de Niels
Auner, aduce în discuție alternative nenumărate la
opțiunea extremă, reprezentată de reconstrucție. În
pofida amplorii lucrărilor de consolidare și a începuturile
lor problematice, care au pricinuit pierderi importante
de valoare patrimonială și au făcut necesară o intervenție
peremptorie a Uniunii Arhitecților, rezultatul intervenției
este totuși un monument istoric salvat in extremis.
Tot în acest context se înscrie studiul de caz dedicat
de Adrian Panaitescu Mănăstirii Văcărești. Notorie,
demolarea acestui monument istoric valoros rămâne,
între multe alte valori prăpădite în zadar, o pierdere
cu care posteritatea nu se poate resemna ușor. Autorul
prezintă nu doar monumentul istoric de odinioară,
într-o rememorare aproape rituală, ci trece în revistă și
încercările nefructuoase de a-l restitui. Este, probabil,
cazul cel mai elocvent pentru ilustrarea barbariei cu care
a fost restructurată - destructurată? - capitala României,
pildă grăitoare a unui urbanism lipsit de discernământ
care se manifestă și în prezent - când strident și arogant,
când perfid -, deși acest mod de intervenție era deja
în anii 1980 dezavuat empiric și învechit din punct de
vedere conceptual. Este și exemplul enorm al evidenței
că, odată dispărut, monumentul istoric, cu întreaga
sa încărcătură de valori culturale, este pierdut pentru
totdeauna. Iar în lipsa lui, restaurarea devine imposibilă.
Cazul muzeului comunitar de la Chiojdu, monument
54
manages to convey, with the help of a remarkable
artful literary achievement, the most ineffable and
incommunicable facets of the matter in question:
the emotional-memorial aspect, the continuity and
consolidation of patrimonial values over the course of
generations. Placed at the core of the thematic dossier,
this urban anthropology text offers a theoretical
orientation to the entire content of the dossier.
The ensuing articles fall within the category of case
studies; apart from this unifying aspect, each example
is unique in and of itself as it collectively advocates
the importance of choosing the best answers for each
individual work, preventing routine and commodity
from entailing potential offhand solutions. Apart from
being suitable to act as a vernacular architecture
conservation paradigm, The White House in Viscri,
designed by Werner Desimpelaere and presented
by Daniela Puia, is deemed representative for the
singular case of Transylvanian Saxon villages.
The reconstruction of the apartment building located
at the intersection of Câmpineanu Street and Bălcescu
Avenue in Bucharest was designed and presented by
Georgeta Gabrea and it represents a particular case:
since it is an entirely new edifice, it is not a matter of
restoring but recomposing the urban atmosphere
that the eclectic façade of the corner building has
been generating to the present day. The historical
monument per se has effectively disappeared yet its
second-degree memory is persistently evoked by
the rigorously and delicately executed characteristic
design. The intervention refers to the hypothesis
subsequent to the one which would have allowed
restoration.
As in a manifold antithesis, the restoration case of
The Telephone Palace on Victoriei Road analyzed
by Niels Auner brings up numerous alternatives to
the extreme option represented by reconstruction.
Despite the extent of the consolidation works and
their problematic start causing considerable heritage
loss and calling for a conspicuous intervention from
the Union of Romanian Architects, the result of the
intervention is nonetheless a historical monument
saved in extremis.
The same context serves as a background for
the case study dedicated by Adrian Panaitescu to
Văcăreşti Monastery. The notorious demolition of
this inestimable historical monument continues to
represent, among many other assets vainly destroyed,
a loss that posterity finds difficult to cope with. The
author presents the formerly historical monument in
an almost ceremonial retrospection while reviewing
the failed reconstruction attempts. It is probably the
most eloquent case illustrating the brutality of the
restructuring (or is it the destruction?) of the Romanian
capital, an instance indicative of a blind, clamorous,
arrogant and treacherous urban planning continuing
into the present day, even though this intervention
method was empirically disavowed and conceptually
obsolete in the 1980s. In addition, it is the perfect
example proving that once it disappears, the historical
monument, along with its entire valuable cultural
content, is forever lost. In its absence, restoration
becomes impossible.
The case of the community museum in Chiojdu, an
18th-century rural architecture historical monument
istoric de arhitectură ţărănească de secol XVIII, devenit
printr-un lăudabil demers de restaurare-reabilitare
Centrul de Cultură Arhitecturală Rurală al Uniunii
Arhitecților din România, transformat în obiect de studiu
de atelier de către tinerii arhitecţi Mihaela Pelteacu,
Daniela Puia şi Bogdan Mihăilă, încheie dosarul tematic
într-un descrescendo bine temperat, cu o notă optimistă:
există viaţă post-restaurare prin implicarea comunităţii.
Ca și cu alte prilejuri, tema centrală a acestui număr
dublu revine și în componentele rubricilor permanente
ale revistei, prin alegerea deliberată a contribuțiilor.
Astfel, „Notele de proiect” prezintă proiectele Andei
Ştefan de restaurare şi conversie a unei reședințe
interbelice din strada Dumbrava Roșie din București şi a
Vilei Oromulu, clădire monument istoric care împreună
cu noua clădire de birouri construită de firma DSBA
alcătuiesc ansamblul Victoria Office Building. Proiectul
de licență al lui Nicholas Cantoni, prezentat la capitolul
„Promisiuni”, susține viguros nădejdea că monumentele
istorice vor avea parte și de acum încolo de restaurare -
și, odată cu ea, de o existență ulterioară, post-restaurare.
Proiectele culturale evocate: al Loredanei Brumă, care
prezintă „arhiva Cezara Mucenic”, și al lui Iosif Király,
discutând relația, mereu tensionată, dar de nedesfăcut,
dintre reprezentarea literară a spațiului și realitatea
spațiului urban; eseul-semnal al Mihaelei Dumitru-
Trancă, pledând pentru recuperarea spectaculosului,
neștiutului patrimoniu al crucilor de piatră din Bărăgan,
sunt legate direct sau indirect de ideea centrală a revistei.
La capătul oricărei intervenții de restaurare se află un
edificiu, un țesut urban, o grădină istorică, un peisaj
cultural, imaginate și realizate într-un trecut mai mult
sau mai puțin îndepărtat, dar actualizate prin reevaluare
conceptuală și revalorificare economică, tehnică,
funcțională. Mediul construit post-restaurare este mai
bogat din punct de vedere arhitectural, mai prețios decât
un mediu în întregime nou. A pleda pentru restaurare
echivalează, așadar, cu a susține cauza comună a unui
mediu locuit mai bun.
NOTE
1. Editura Simetria, București, 1998.
2. Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor
istorice, actualizată în 2013.
3. Cf., de pildă: Gheorghe Curinschi-Vorona, Arhitectură,
urbansim, restaurare, București, Editura Tehnică, 1996.
4. Prin Decretul nr. 442/1977. Pentru istoria legislației
românești vizând conservarea patrimoniului cultural, a se
vedea: Cezara Mucenic, „Legislația privind monumentele
istorice din România 1892-1992” în Revista Monumentelor
Istorice, 1992, Numărul 2, Anul LXI, p. 14-20.
5. Timpul monumentului istoric, București, Paideia, 2003.
6. Ibid., capitolul IV.
7. Dalibor Veselý, Architecture in the Age of Diveded
Representation, Cambridge, Mass., The MIT Press, 2004.
converted into the Rural Architectural Cultural Center
belonging to The Union of Romanian Architects through a
commendable restoration-rehabilitation endeavour and turned
into a workshop case study by the young architects Mihaela
Pelteacu, Daniela Puia and Bogdan Mihăilă, concludes the
thematic dossier in a well-balanced descrescendo delivering
an optimistic message: post-restoration life is made possible
through community involvement.
As well as on other occasions, the central theme of
the current double issue is present in the permanent
headings of the magazine due to the deliberate selection
of the contributions. Consequently, „Project Reports”
features Anda Ştefan’s restoration and conversion
projects for an interwar residence situated on Dumbrava
Roşie Street in Bucharest and Oromolu Villa, a historical
monument building which, along with the new office
block erected by DSBA, make up Victoria Office Building
Complex. Nicholas Cantoni’s diploma project included
in „Promises” section firmly supports the hope that
historical monuments will continue to benefit from
restoration works in the future and enjoy a subsequent
post-restoration existence. The cultural projects
belonging to Loredana Brumă, who presented the
„Cezara Mucenic Archive”; Iosif Király, who studied the
constantly tensed yet unbreakable relationship between
the literary representation of space and the reality of
urban space; and the noteworthy essay written by
Mihaela Dumitru-Trancă and advocating the recuperation
of the spectacular and unknown heritage of the stone
crosses in Bărăgan are (in)directly linked to the central
idea of the magazine.
Each restoration intervention gives rise to an edifice,
an urban tissue, a historical garden, a cultural
landscape devised and executed in a more or less
distant past yet updated by means of a conceptual
reassessment and an economic, technical and
functional recovery. The post-restoration built
environment is richer from an architectural point of
view as it holds more value than a newly-created
environment. Advocating restoration is therefore
equivalent to supporting the common cause of a
better inhabited environment.
NOTE
1. Simetria Publishing House, Bucharest, 1998.
2. Law no. 422/2001 on the Protection of Historical
Monuments, updated in 2013.
3. For example, see: Gheorghe Curinschi-Vorona,
Architectură, urbanism, restaurare, Bucharest, Technical
Publishing House, 1996.
4. By decree no. 442/1977. For the history of the Romanian
legislation on cultural heritage conservation, see ”Cezara
Mucenic, “Legislaţia privind monumentele istorice din
România 1892-1992” [The Law on Historical Monuments in
Romania 1892-1992] in Revista Monumentelor Istorice, 1992,
no.2, LXI, p.14-20.
5. Timpul monumentului istoric, Bucharest, Paideia, 2003.
6. Ibid., chapter IV.
7. Dalibor Veselý, Architecture in the Age of Diveded
Representation, Cambridge, Mass., The MIT Press, 2004.
55