sec 0 Hadrian, Augustus
Interesul pentru arhitectură şi arte în imperiul roman facilitează
păstrarea multor artifacte greceşti
sec. 4
Se constată un apetit pentru colecţia obiectelor de artă, care
capătă valoare de tezaur într-o perioadă în care banii îşi pierd din
valoare.
sec 7 Theodoric cel Mare
Cucereşte Roma, asigură conservarea patrimoniului cultural,
căutând legitimitatea necesară guvernării teritoriului nou cucerit.
Poziţia sa reprezintă o excepţie într-o perioadă în care clădirile
erau păstrate doar dacă erau de folos.
sec 12 - 1162
În conflictul dintre împărat şi papă, Roma ţine partea împăratului,
sperând să obţină statutul de oraş liber, independent de ierarhia
nobiliară. Senatul Romei decide protejarea columnei lui Traian,
pentru a simboliza o paralelă cu vechiul imperiu.
sec 15 Perioada Renaşterii
Are loc o generalizare a interesului pentru înţelegerea arhitecturii
şi artei trecutului, contrastat prin neglijenţă în privinţa conservării
operelor propriu-zise, o dată ce ele erau considerate înţelese,
măsurate, studiate. Continuă practica de până acum de a refolosi
sau recicla vechile clădiri.
Raphael Sanzio
Raportul lui Raphael către papă insistă asupra necesităţii de a
proteja clădirile care supravieţuiseră, făcând apel la spiritul
creştin şi respectul faţă de înaintaşi, şi punctând valoarea lor
educativă în prezent şi viitor.
Alberti
Teoretizează relaţia cu construcţiile trecutului, justificând
intervenţia asupra lor pentru a corecta greşeli, de construcţie sau
de concepţie, compoziţie (templul malatestian Rimini, santamaria
novella Florenţa)
sec 16 Francisc I
În Franţa apare ideea de zonă de protecţie a unui monument
(maison carree Nimes)
1738 - 1438
Descoperirea oraşelor Herculanes şi Pompei duce la o spargere a
monopolului colecţionarilor asupra operelor de artă din
antichitate, şi se pun bazele unei ştiinţe preocupate cu cercetarea
şi documentarea acestor relicve de către encicopledişti.
Monumentul, etimologic asociat amintirii, este definit prin
dimensiune şi prestanţă.
1789 - 1794 Revoluţia Franceză
Este atacat şi parţial distrus patrimoniul artistic al Franţei. 40000
de castele, reşedinţe nobiliare, biserici, mânăstiri, abaţii, intră în
patrimoniul statului în urma naţionalizării proprietăţilor deţinute
de nobilime şi cler. Distrugerii îi urmează o a doua fază, în care
imposibilitatea de a înlocui aceste construcţii duce la reafirmarea
valorii lor economice, şi apar voci care subliniază valoarea lor
artistică şi istorică. Ritmul distrugerilor scade. Un anticar iniţiază
inventarierea construcţiilor rămase (1790), şi acest gest
reprezintă asocierea dintre naţiune şi patrimoniu cultural.
sec 19-
Ideile concretizate în urma revoluţiei franceze sunt preluate şi în
restul Europei. Friedrich Shinkel, în Prusia, consideră că îngrijirea
monumentelor este de interes general şi ar trebui finanţată de
stat. El pledează pentru un minim necesar de intervenţii.
La Roma, Raphael Stern (arcul lui Constantin, colloseum) şi
Giuseppe Valadier (colloseum, arcul lui Titus) ajung intuitiv la
soluţii valide încă şi azi - intervenţii vizibile, cu materiale
contemporane, care completează imaginea generală a
monumentului fără să imite vechiul la nivel de detaliu.
Într-o scrisoare adresată regelui în 1930, François Guizot îi cere,
în calitate de ministru de interne, instituirea unui inspector
general al monumentelor istorice. După şapte ani, apare şi o
comisie a monumentelor istorice, care să asiste inspectorul
general în activitatea sa. Spre sfârşitul secolului, este înfiinţat
ministerului culturii.
Prosper Mérimée aduce în vizor bogăţia arhitecturii romanice, şi
încearcă să normeze relaţia dintre arhitecţi şi monumente,
pledând pentru specializare, moderaţie, modestie.
Viollet-le-Duc
Cel de-al treilea inspector general al monumentelor istorice.
Pentru prima oară defineşte termenul de restaurare: mai mult
decât conservare, reparaţie sau reconstrucţie, restaurarea este
restabilirea într-o integralitate care poate să nu fi existat
niciodată. El dă această definiţie după ani de practică, bazată pe
ideea de a da clădirii o nouă speranţă de viaţă, mai mare decât
cea care tocmai s-a scurs. Consideră că arhitectura medievală nu
are elemente superflue, şi intervenţia trebuie aibă loc în urma
înţelegerii funcţiunii şi acţiunii fiecărei componente alterate.
Deseori, intervenţiile sale schimbă substanţial imaginea
obiectului vizat, încercându-se un upgrade stilistic. (Carcassone,
Pierrefonds, Notre Dame Vezelay, Notre Dame Paris).
Constant Dufeux sf laurenţiu Paris
Paul Abadie catedrala angouleme
Andre Leconte episcopia Curtea de Argeş, trei ierarhi Iaşi, sf
dumitru Craiova, domneasca Targovişte
George Gilbert Scott chircester cathedral, westminster abbey
sec 19 Franţa
În paris are loc intervenţia lui Haussman. Lărgirea spaţiilor urbane
schimbă raportul dintre monument şi restul ţesutului construit.
Victor Hugo critică atacul asupra patrimoniului cultural datorat
dezvoltării industriale şi urbanistice din această perioadă, şi lipsa
unei poziţii oficiale şi a unei legislaţii adecvate protejării acestui
patrimoniu. În opinia sa, exercitarea dreptului de a demola o
clădire aflată în proprietate privată ar trebui subordonat
interesului public de conservare a imobilelor de valoare.
John Ruskin, Marea Britanie
Interesul turistic pentru valorile culturale ale continentului este
dublat de un interes politic al Marii Britanii de a reintegra în
societate forţele armate la sfârşitul campaniei lui Napoleon.
Soluţia găsită este un program de construire a peste 200 de
biserici în localităţile rurale, astfel se naşte un interes pentru
arhitectura gotică a trecutului.
John Ruskin defineşte pentru prima dată importanţa
patrimoniului urban minor, dincolo de scara impunătoare sau de
decoraţia bogată: evocarea onestă a unui mod de viaţă din
trecut. “Putem trăi fără arhitectură (...), dar fără ea nu ne putem
aduce aminte. (...) există două datorii ale arhitecturii naţionale
care nu pot fi ocolite: să facă astfel ca arhitectura prezentului să
dăinuiască la scara istoriei, şi să o păstreze, ca o bijuterie de
nepreţuit pe cea a epocilor trecute.”
Doctrina antiintervenţionistă înaintată de el critică poziţia luată
de violet-le-Duc şi de şcoala sa, fiind de părere că efemeritatea
arhitecturii trebuie acceptată, şi întreţinerea este de preferat
restaurării în maniera practicată de ei. Monumentul este o
creaţie ce aparţine trecutului, şi intervenţia asupra lui, chiar cu
cele mai bune intenţii, este inevitabil distructivă, şi deci ilegitimă.
Atitudinea sa aminteşte de principiile dezvoltării durabile:
urmărirea satisfacerii nevoilor prezentului fără a compromite
posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi.
sec 19+ Camillo Boito, Italia
Are loc constituirea statului naţional şi apare nevoia de a arăta
naţiunii istoria şi forţa fostului imperiu. Intervenţile caută să
recupereze integralitatea şi splendoarea construcţiei. Boito
găseşte o cale de mijloc între poziţiile extreme înaintate de le-Duc
şi Ruskin, o abordare ştiinţifică, nu polemică. Un concept
important este păstrarea autenticitatăţii. Monumentul se
compune din diverse straturi, fiecare având asociată o valoare
proprie. „Dacă completări ori reconstruiri se dovedesc a fi
indispensabile, le-aş face astfel încât să se vadă că aceste lucrări
sunt opera contemporaneităţii. Este mai bine să consolidezi decât
să repari, este preferabil să repari decât să restaurezi.”
1. păstrarea patinei istorice
2. păstrarea intervenţiilor realizate în decursul timpului
3. refuzul tipologiei stilistice propus de le-Duc
4. legitimitatea prezentului de a interveni în diverse feluri
5. marcarea ostentativă a intervenţiilor
6. descrierea operaţiilor de restaurare, inscripţionarea sau
publicarea
7. ierarhizarea profunzimii şi complexităţii intervenţiilor în funcţie
de perioada istorică asupra căreia se intervine:
antichitate - restaurare arheologică, anastiloză
ev mediu - restaurare picturală, minim necesar de completări
renaştere, baroc, contemporan - restaurare arhitectonică,
intervenţii mai ample, dar vizibile:
 diferenţierea stilului
 diferenţierea materialului
 eliminarea figurilor şi a ornamentelor
 expunerea părţilor vechi suprimate într-un loc deschis publicului
 inscripţionarea elementelor adăugate cu data restaurării
 epigrafii descriptive pe monument
 documentarea fotografică şi scrisă a lucrărilor în faze succesive
 notorietatea
1903 Alois Riegl, Viena
Scrie Cultul modern al monumentelor, sintetizează studiile sale în
urma elaborării unei legi pentru protejarea patrimoniului istoric.
Neavând o pregătire de specialitate, el începe cu un demers
teoretic ce caută să definească monumentul istoric şi diversele
sale valenţe. Subliniază diferenţa semantică dintre monument (a
priori încărcat cu semnificaţie) şi monument istoric (a posteriori)
din punct de vedere al încărcării cu semnificaţie.
Pentru a restaura, trebuie să analizăm în mod particular lucrarea
vizată şi valorile pe care aceasta le are pentru a putea genera o
soluţie adecvată, nuanţată:
1. valori de rememorare
 valoare istorică: ilustrarea particulară a unui stadiu în dezvoltarea
creaţiei umane
 rememorare intenţională: fixarea intenţionată a unui moment
istoric în conştiinţa colectivă prin edificare
2. valori de comtemporaneitate
 valoarea de utilizare: adecvare la cerinţele prezentului,
integritate.
 valoarea artistică: monumentul ca exemplu specific al unei
expresii artistice asociate unei perioade. sunt importante forma,
culoarea şi concepţia, nu urmele degradării
Post WW1 - 1931 Carta de la Atena
Au loc distrugeri importante ale fondului construit urban, mai
ales pe frontul de vest. O parte din monumentele istorice
dispărute sunt reconstruite, ele fiind considerate repere
importante pentru păstrarea unei identităţi culturale şi a unui stil
de viaţă. Apare Liga Naţiunilor (precursoare ONU), incluzând
Organizaţia de Cooperare Intelectuală (precursor UNESCO), care
organizează Conferinţa de la Atena. Aceasta reprezintă prima
încercare de a formaliza şi standardiza la nivel internaţional teoria
şi practica de restaurare, bazându-se în parte pe experienţa
acumulată până acum.
 recunoaşte proeminenşa dreptului comunităţii în faţa celui privat
asupra conservării monumentelor
 recomandă respectarea caracterului ambiental în cazul
intervenţiilor învecinate monumentelor istorice
 recomandă folosirea tehnicii moderne de consolidare
(reconstrucţia acropolei foloseşte betonul armat, metalul,
cimentul portland) şi păstrarea elementelor decorative originale
 recomandă folosirea anastilozei cu marcarea completărilor.
 întăreşte cooperarea internaţională în domeniul protecţiei
monumentelor ca bunuri ale îtregii omeniri
În 1933, CIAM promovează o concepţie statistică asupra
conservării patrimoniului, contrară celei conturate cu trei ani mai
devreme. “Trecutul nu poate supravieţui în totalitate, trebuie ales
deci cu grijă ceea ce trebuie păstrat. Dacă avem de-a face du o
serie mare de obiecte similare, unele pot fi păstrate, altele
demolate”
Perioada Musollini Cezare Brandi
Este înfiinţat Institutul Central de Restaurare. Brandi elaborează o
serie de norme şi metodologii sintetizate într-o lucrare publicată
la sfârşitul anilor ’60, Teoria Restaurării. Arată distincţia dintre
reabilitare, reparare, şi restaurare. Aceasta din urmă este văzută
ca o intervenţie umană specifică asupra unei opere de artă,
distincte în raport cu alte obiecte de uz curent. “Este necesară,
astfel, definirea restaurării pe baza conceptului operei de artă de
la care îşi dobândeşte calificarea şi du a procedeelor practice care
caracterizează restaurarea propriuzisă. Restaurarea reprezintă
modelul metodologic al recunoaşterii operei de artă, în
consistenţa sa fizică şi în dubla sa polaritate estetică şi istorică, în
vederea transmiterii către viitor.”
 se intervine numai asupra materiei, nu şi asupra ideii care a stat
la baza construcţiei
 este vizată obţinerea unei unităţi potenţiale a operei de artă, în
măsura în care acest lucru este posibil, fără a comite un fals
istoric sau a înlătura urmele trecerii timpului. Fiecare fragment
conţine urmele întregului, şi trebuie încercată dezvoltarea
potenţialei unităţi originale, proporţional cu gradul de
supravieţuire formală încă prezentă în aceste fragmente. Este
respinsă posibilitatea intervenţiei prin analogie. Arta generează
obiecte unice, chiar atunci când foloseşte tehnici, motive sau
teme comun întâlnite. În legătură cu reîntregirea operei de artă,
“Integrarea va trebui să fie insesizabilă ca atare de la distanţa de
la care opara de artă este perceptibilă în ansamblu, dar imediat
reperabilă, fără a fi necesare mijloace speciale în acest scop, la o
vizualizare de aproape.” Brandi face distincţia între stratul vizibil
şi substrat, la realizarea acestuia din urmă fiind permisă o
libertate mai mare.
 intervenţia nu trebuie să împiedice, dimpotrivă, să înlesnească,
viitoarele intervenţii
Restaurarea ruinelor trebuie să se limiteze la acţiuni de
conservare, consolidare, anastiloză. Ele conţin mult prea puţin
material pentru a extrapola forma iniţială, şi primează valorile
istorice.
Păstrarea adăugirilor se justifică necondiţionat, în timp ce
înlăturarea trebuie întotdeauna justificată temeinic şi, oricum,
realizată astfel încât să păstreze măcar amprenta adăugirii asupra
operei.
 1964 Carta de la Veneţia
Se repetă, la o scară şi mai mare, distrugerile patrimoniului
arhitectural al Europei. Se recurge din nou la reconstituirea unor
construcţii sau spaţii urbane simbolice, atât în est cât şi în vest,
activitate a cărei validitate este pusă în discuţie. În Egipt,
modificarea cursului Nilului pune problema reconstruirii unor
temple la cote mai înalte, care generează un program
internaţional. Cu această ocazie, revine în prim plan necesitatea
de a găsi o serie de principii universale în domeniul restaurării,
adresată în cadrul unei conferinţe din Veneţia. Rezultatul
conferinţei reprezintă atitudinea prevalentă în acest domeniu,
valabilă până în ziua de azi:
1. Conceptul de monument istoric acoperă atât opera arhitecturală
izolată dar şi ansamblul rural sau urban în care se găseşte
mărturia unei civilizaţii particulare, a unei rezolvări semnificative
sau a unui eveniment istoric.
2. Trebuie să se facă recurs la toată ştiinţa şi tehnica ce poate
contribui la studiul şi protejarea patrimoniului arhitectural.
3. Scopul conservării şi restaurării monumentelor este de a le
proteja atât ca opere de artă cât şi ca mărturii istorice
4. Se impune întreţinerea permanentă
5. Conservarea monumentelor este întotdeauna facilitată de către
alocarea unor funcţiuni sociale, fără însă a modifica dispunerea,
compoziţia sau decoraţia clădirii în schimbarea funcţiunii.
6. Conservarea cadrului este esenţială pentru a păstra relaţiile de
masă şi culoare ce influenţează percepţia monumentului
7. Monumentul este inseparabil de istoria căriea îi este mărturie şi
de amplasamentul său. Strămutarea este inacceptabilă,
exceptând cazurile extreme.
8. Obiectele sculpturale, picturile sau decoraţia care formează parte
integrantă din monument pot fi extrase doar dacă aceasta este
singura modalitate de a le asigura protecţia.
9. Procesul restaurării este o operaţie extrem de specializată. Scopul
ei este de a păstra şi evidenţia valoarea estetică şi istorică a
monumentului şi se bazează pe respetul materialului original şi a
documentelor autentice. Ea trebuie să se oprească acolo unde
începe ipoteza, iar în acest caz orice lucrare suplimentară ce este
indispensabilă trebuie să se distingă de compoziţia arhitecturală
şi să poarte amprenta contemporaneităţii. Restaurarea trebuie
precedată şi urmată de studii arheologice şi istorice.
10. Acolo unde tehnicile tradiţionale se dovedesc inadecvate,
consolidarea unui monument poate fi realizată prin folosirea
oricărei tehnici moderne de conservare şi construcţie a cărei
eficacitate a fost demonstrată ştiinţific şi probată de experienţă.
11. Trebuie respectată contribuţia valoroasă a tuturor perioadelor ce
au contribuit la edificarea monumentului, unitatea de stil nefiind
un scop al restaurării. Atunci când o construcţie inculde opera
suprapusă a diferite perioade, revelarea unei stări ascunse poate
fi justificată în circumstanţe excepţionale, dacă prezintă un
interes istoric, arheologic sau estetic mai mare şi dacă starea de
conservare este suficient de bună. Evaluarea acestor factori nu
poate sta exclusiv în sarcina individului însărcinat cu lucrarea.
12. Înlocuirea părţilor lipsă trebuie să se integreze armonios cu
întregul, dar în acelaşi timp să fie deosebită de original, astgel
încât restaurarea să nu falsifice mărturia istorică.
13. Completările nu pot fi admise decât în măsura în care ele nu
impietează asupra părţilor de interes ale clădirii, asupra cadrului
său tradiţional, echilibrul compoziţiei sale şi a relaţiei cu
vecinătăţile.
14. Ambientul monumentelor trebuie să facă obiectul unei griji
speciale pentru salvgardarea integrităţii şi purităţii sale şi
asigurarea unei prezentări potrivite. Lucrările de conservare şi
restaurare realizate în astfel de locuri trbeuie să se inspire din
principiile cuprinse în articolele precedente.
15. Săpăturile arheologice trebuie realizate în conformitate cu
standardele ştiinţifice şi recomandările definind principiile
internaţionale de aplicat în aceste cazuri şi adoptate de către
UNESCO în 1956. Ruinele trebuiesc păstrate şi trebuiesc adoptate
măsuri pentru conservarea şi protecţia permanentă a
caracteristicilor lor arhitecturale precum şi a obiectelor ce au fost
descoperite. În plus, trebuiesc luate toate măsurile pentru a
facilita înţelegerea monumentului şi pentru prezentarea sa fără
însă a-i distorsiona semnificaţia. Orice lucrare de reconstituire
trebuie respinsă a priori. Este permisă doar anastiloza, iar
materialul utilizat trebuie întotdeauna să fie recognoscibil,
folosirea sa redusă la minimul necesar.
16. Întotdeauna trebuie să se realizeze o documentaţie precisă sub
forma unei cercetări analitice şi critice, ilustrată cu fotografii şi
desene. Fiecare etapă a lucrărilor de eliberare, consolidare,
reconstituire şi integrare, precun şi caracteristicile tehnice şi
formale identificate pe parcursul lucrărilor trebuiesc incluse.
Această documentaţie trebuie depusă în arhivele instituţiilor
publice li trebuie pusă la dispoziţia cercetătorilor, eventual
publicarea sa.
Principiile restaurării monumentelor istorice  descoperirea ierarhiei spaţiale a clădirii, prin intermediul
Principiul prudenţei: se impune o cercetare prealabilă pentru interpretării decoraţiei, mărimii, scării sau dispunerii încăperilor
identificarea problemelor, în urma căreia se impune fie sau a circulaţiilor
 identificarea spaţiilor prin raportare la tipologia programului
conservarea, fie restaurarea monumentului.
arhitectural
 identificarea mărturiilor ce pot conduce la datarea precisă
Principiul acţiunii minime necesare:
 identificarea elementelor ce trebuiesc cercetate cu mijloace
 limitarea intervenţiei la locurile a căror stare impune o acţiune
speciale
contemporană
 limitarea intervenţiilor la tipurile de acţiuni care conservă
materialul şi structura istorică în defavoarea celor care presupun
înlocuirea acestora sec 19 - Începuturile Restaurările din România
 limitarea intervenţiei la tehnicile de intervenţie care afectează în
cel mai mic grad materialul istoric Intervenţii de factură romantică
Schlatter:
Principiul utilizării materialelor şi tehnicilor tradiţionale:
 Bismana: adăugiri de factură neogotică în incintă
 respectarea şi conservarea prioritară a elementelor de
 Bistriţa: reconstruită total după 1840
construcţie realizate cu materiale în tehnici tradiţionale
 Arnota: idem, 1856
 utilizarea materialelor în tehnici tradiţionale ori de câte ori este
 Curtea Veche: turlă, ferestre, şi anexe neogotice
vorba de reîntregirea elementelor constructive ale monumentului
 Antim: rozasă neogotică
istoric
 Radu Vodă: parament, supraînălţare cornişă şi fronton neo-gotic
Principiul reversibilităţii intervenţiei: intervenţiile contemporane  Steindl: Castelul Hunedoara: galerie şi scară neogotică
să fie executate cu astfel de materiale şi în tehnici care să permită Kagerbauer:
eventualele reveniri  Castelul Bonţida: goticizarea bastionului renaşcentist de nord-
vest
Principiul marcării intervenţiei:  Sf. Mihail din Cluj-Napoca: turn neogotic
 intervenţiile contemporane să fie marcate ori de câte ori ele
înlocuiesc, întregesc sau completează materialul istoric cu unul Intervenţii de factură romantică (neogotică) în
nou restaurările maghiare ale bisericilor evanghelice
 marcarea intervenţiei trebuie să nu impieteze totuşi asupra
din Transilvania
unităţii edificiului ca operă de artă
 Darlos: portalul şi zona sa superioară
Principiul conservării:  Atel: ferestre neogotice, refacerea portalului
 orice intervenţie contemporană asupra unei structuri istorice are  Curciu: portalul şi zona sa superioară
drept prioritate asigurarea conservării materialului original  Malancrav: parament, fresce interioare
 nici o intervenţie asupra unui monument istoric nu trebuie să  Xavier Villacros: Biserica Sf. Gheorghe: turn
pună conservarea pe un loc subordonat reabilitării sale K. A. Romstorfer:
funcţionale sau eventualelor completări aduse în vederea folosirii  Putna: introducerea unui tambur
sale contemporane.  Biserica Mânăstirii Sf. Ioan, Suceava: reconstituirea acoperişului,
Criteriul respecrului autenticităţii: acoperire cu ţigle smălţuite, introducerea antepridvorului la nord,
noi profile decorative din interior
 autenticitatea materialului constă în persistenţa materialelor
 Mirăuţi, Suceava: refacere integrală cu reluarea formelor sec. 17
originale de construcţie sau, în cazul în care acestea au fost
A. Lecomte du Nouy (1875-1914):
înlocuite în decursul timpului, de menţinerea tipului original
 Sf. Nicolae-Domnesc, Iaşi: demolare, reconstruire arbitrară
tradiţional de material. Mai concret, trebuie păstrate materialele
 Sf. Dumitru, Craiova: demolare, reconstruire arbitrară
istorice găsite în operă sau, după caz, înlocuite fie cu materiale
 Vechea Mitropolie, Târgovişte: demolare, reconstruire arbitrară
identice recuperate din alte părţi ale clădirii sau din alte clădiri
asemănătoare. Altfel, trebuiesc folosite materiale nou prelucrate,  Sf. Trei Ierarhi, Iaşi: modificări la turle (supraînălţare), modificare
dar obţinute din locurile sau prin tehnologiile tradiţionale. a contraforturilor, reconstruire a bolţilor pridvorului la o cotă
inferioară, demolarea clopotniţei şi reconstruirea arbitrară a casei
 autenticitatea concepţiei constă în răstrarea în timp a concepţiei
originale şi a celor care au marcat existenţa istorică a edificiului. ecumeneşti (sala gotică)
Se realizează prin decelarea diferitelor etape de construire, şi prin  Mânăstirea Argeşului: demolarea clădirilor de incintă şi edificarea
palatului episcopal, înlocuirea ancadramentelor originale şi a
conservarea lor scrupuloasă prin respectarea principiilor
ştiinţifice de intervenţie. pietrei de parament, extragerea freşcei şi modificarea părţii
 autenticitatea execuţiei constă în conservarea materială a superioare a turlelor prin adăugarea unui coronament metalic
edificiului sau a părţilor sale în tehnica originală de execuţie a
De la întemeierea comisiunii Monumentelor
construcţiei sau prin tehnicile tradiţionale folosite în decursul
timpului pentru diversele adaptări sau modificări ale construcţiei. Istorice la restaurarea istorică: primii
Se concretizează prin folosirea exclusivă a tehnicilor tradiţionale restauratori români
acolo unde este posibil, doar în cazuri excepţionale fiind
acceptabilă folosirea tehnicilor contemporane probate prin Ion Mincu: Stavropoleos
experienţă. Alexandru Băicoveanu:
 autenticitatea amplasamentului, cadrului, ambientului constă în  adept al restaurării stilistice şi al inovaţiei de tip A. Lecomte du
păstrarea locului pentru care a fost creat edificuiul şi a cadrului Nouy
tradiţional în care această creaţie s-a desăvârşit, importante fiind  Sf. Gheorghe, Hârlău: înlăturarea tencuielii zugrăvite, înlocuirea
raporturile volumetrice şi cromatice. paramentului original cu materiale noi (piatra de râu înlocuită cu
piatră făţuită)
Cercetarea monumentelor istorice: studiul istoric  Sf. Bicolae, Popăuţi
 Evaluarea situaţiei existente Grigore Cerkez:
 Investigaţii de specialitate  Sf. Nicolae Domnesc, Curtea de Argeş (1919-20)
 sinteza cercetărilor, stabilirea etapelor de construire  Mânăstirea Cetăţuia, Iaşi: modificări de caracter muntenesc la
 stabilirea valorilor istorice arhondaric şi chilii
 evidenţierea obligaţiilor, destricţiilor şi permisivităţilor de  Biserica Sf. Anton, Curtea Veche: reconstituire prin analogie
construire Domenico rupollo: palatul Mogoşoaia: ridicarea înălţimii etajului,
Studiul istoric este parte a documentaţiei tehnice referitoare la o crearea unei cornişe lombarde, coşuri veneţiene (înlocuind
formele neogotice), modificarea formei golurilor de la arc în
clădire monument istoric. Prezintă ca prim rezultat evoluţia în
mâner de paner la trilobat, introducerea a 2 balcoane ce
timp a edificiului şi situaţia existentă. Investigaţia pleacă de la flanchează loggia de vest, completarea cu un corp pe latura de N
arhive, literatura de specialitate sau beletristică, cercetările
cartografice, dosare de autorizare, evaluare iconografică,
evaluare arhitecturală in situ.
cercetarea arhitecturală
 stabilirea ordinii relative a construirii
 explicarea particularităţilor structurale (deschideri blocate,
schimbări de zidării, goluri în zidărie)
 distincţia între ceea ce este tipic şi atipic structurii clădirii, dintre
caracteristicile redundante şi cele semnificative.
 caracterizarea materialelor şi a tehnicilor folosite, precum şi
motivele utilizării lor.
 descoperirea mărturiilor care dovedesc existenţa unor construcţii
sau părţi de construcţie dispărute
 descoperirea şi marcarea acelor caracteristici structurale care nu
pot fi explicate altfel decât ca aparţinând unei faze anterioare de
construcţie, ulterior demolată
 distincţia dintre decoraţia iniţială şi cele ulterioare
 descoperirea materialelor refolosite şi a locurilor din care ele
provin
 descoperirea logicii funcţionale la momentul iniţial, pentru
proprietarii iniţialo, precum şi în etapele ulterioare ale existenţei
clădirii