sec 0 Hadrian, Augustus
Interesul pentru arhitectură şi arte în
imperiul roman facilitează păstrarea multor
artifacte greceşti
sec. 4
Se constată un apetit pentru colecţia
obiectelor de artă, care capătă valoare de
tezaur într-o perioadă în care banii îşi pierd
din valoare.
sec 7 Theodoric cel Mare
Cucereşte Roma, asigură conservarea
patrimoniului cultural, căutând
legitimitatea necesară guvernării
teritoriului nou cucerit. Poziţia sa
reprezintă o excepţie într-o perioadă în
care clădirile erau păstrate doar dacă erau
de folos.
sec 12 - 1162
În conflictul dintre împărat şi papă, Roma
ţine partea împăratului, sperând să obţină
statutul de oraş liber, independent de
ierarhia nobiliară. Senatul Romei decide
protejarea columnei lui Traian, pentru a
simboliza o paralelă cu vechiul imperiu.
sec 15 Perioada Renaşterii
Are loc o generalizare a interesului pentru
înţelegerea arhitecturii şi artei trecutului,
contrastat prin neglijenţă în privinţa
conservării operelor propriu-zise, o dată ce
ele erau considerate înţelese, măsurate,
studiate. Continuă practica de până acum
de a refolosi sau recicla vechile clădiri.
Raphael Sanzio
Raportul lui Raphael către papă insistă
asupra necesităţii de a proteja clădirile care
supravieţuiseră, făcând apel la spiritul
creştin şi respectul faţă de înaintaşi, şi
punctând valoarea lor educativă în prezent
şi viitor.
Alberti
Teoretizează relaţia cu construcţiile
trecutului, justificând intervenţia asupra lor
pentru a corecta greşeli, de construcţie sau
de concepţie, compoziţie (templul
malatestian Rimini, santamaria novella
Florenţa)
sec 16 Francisc I
În Franţa apare ideea de zonă de protecţie
a unui monument (maison carree Nimes)
1738 - 1438
Descoperirea oraşelor Herculanes şi
Pompei duce la o spargere a monopolului
colecţionarilor asupra operelor de artă din
antichitate, şi se pun bazele unei ştiinţe
preocupate cu cercetarea şi documentarea
acestor relicve de către encicopledişti.
Monumentul, etimologic asociat amintirii, Viollet-le-Duc
este definit prin dimensiune şi prestanţă. Cel de-al treilea inspector general al
monumentelor istorice. Pentru prima oară
1789 - 1794 Revoluţia Franceză
defineşte termenul de restaurare: mai mult
Este atacat şi parţial distrus patrimoniul
decât conservare, reparaţie sau
artistic al Franţei. 40000 de castele,
reconstrucţie, restaurarea este restabilirea
reşedinţe nobiliare, biserici, mânăstiri,
într-o integralitate care poate să nu fi
abaţii, intră în patrimoniul statului în urma
existat niciodată. El dă această definiţie
naţionalizării proprietăţilor deţinute de
după ani de practică, bazată pe ideea de a
nobilime şi cler. Distrugerii îi urmează o a
da clădirii o nouă speranţă de viaţă, mai
doua fază, în care imposibilitatea de a
mare decât cea care tocmai s-a scurs.
înlocui aceste construcţii duce la
Consideră că arhitectura medievală nu are
reafirmarea valorii lor economice, şi apar
elemente superflue, şi intervenţia trebuie
voci care subliniază valoarea lor artistică şi
aibă loc în urma înţelegerii funcţiunii şi
istorică. Ritmul distrugerilor scade. Un
acţiunii fiecărei componente alterate.
anticar iniţiază inventarierea construcţiilor
Deseori, intervenţiile sale schimbă
rămase (1790), şi acest gest reprezintă
substanţial imaginea obiectului vizat,
asocierea dintre naţiune şi patrimoniu
încercându-se un upgrade stilistic.
cultural.
(Carcassone, Pierrefonds, Notre Dame
sec 19- Vezelay, Notre Dame Paris).
Ideile concretizate în urma revoluţiei
Constant Dufeux sf laurenţiu Paris
franceze sunt preluate şi în restul Europei.
Paul Abadie catedrala angouleme
Friedrich Shinkel, în Prusia, consideră că
îngrijirea monumentelor este de interes Andre Leconte episcopia Curtea de Argeş,
general şi ar trebui finanţată de stat. El trei ierarhi Iaşi, sf dumitru Craiova,
pledează pentru un minim necesar de domneasca Targovişte
intervenţii. George Gilbert Scott chircester cathedral,
La Roma, Raphael Stern (arcul lui westminster abbey
Constantin, colloseum) şi Giuseppe
sec 19 Franţa
Valadier (colloseum, arcul lui Titus) ajung
În paris are loc intervenţia lui Haussman.
intuitiv la soluţii valide încă şi azi -
Lărgirea spaţiilor urbane schimbă raportul
intervenţii vizibile, cu materiale
dintre monument şi restul ţesutului
contemporane, care completează imaginea
construit.
generală a monumentului fără să imite
vechiul la nivel de detaliu. Victor Hugo critică atacul asupra
patrimoniului cultural datorat dezvoltării
Într-o scrisoare adresată regelui în 1930,
industriale şi urbanistice din această
François Guizot îi cere, în calitate de
perioadă, şi lipsa unei poziţii oficiale şi a
ministru de interne, instituirea unui
unei legislaţii adecvate protejării acestui
inspector general al monumentelor istorice.
patrimoniu. În opinia sa, exercitarea
După şapte ani, apare şi o comisie a
dreptului de a demola o clădire aflată în
monumentelor istorice, care să asiste
proprietate privată ar trebui subordonat
inspectorul general în activitatea sa. Spre
interesului public de conservare a
sfârşitul secolului, este înfiinţat ministerului
imobilelor de valoare.
culturii.
John Ruskin, Marea Britanie
Prosper Mérimée aduce în vizor bogăţia
Interesul turistic pentru valorile culturale
arhitecturii romanice, şi încearcă să
ale continentului este dublat de un interes
normeze relaţia dintre arhitecţi şi
politic al Marii Britanii de a reintegra în
monumente, pledând pentru specializare,
societate forţele armate la sfârşitul
moderaţie, modestie.
campaniei lui Napoleon. Soluţia găsită este
un program de construire a peste 200 de
biserici în localităţile rurale, astfel se naşte
un interes pentru arhitectura gotică a
trecutului.
John Ruskin defineşte pentru prima dată
importanţa patrimoniului urban minor,
dincolo de scara impunătoare sau de
decoraţia bogată: evocarea onestă a unui
mod de viaţă din trecut. “Putem trăi fără
arhitectură (...), dar fără ea nu ne putem
 aduce aminte. (...) există două datorii ale
arhitecturii naţionale care nu pot fi ocolite:
să facă astfel ca arhitectura prezentului să
dăinuiască la scara istoriei, şi să o păstreze,
ca o bijuterie de nepreţuit pe cea a epocilor
trecute.”
Doctrina antiintervenţionistă înaintată de el
critică poziţia luată de violet-le-Duc şi de
şcoala sa, fiind de părere că efemeritatea
arhitecturii trebuie acceptată, şi
întreţinerea este de preferat restaurării în
maniera practicată de ei. Monumentul este
o creaţie ce aparţine trecutului, şi
intervenţia asupra lui, chiar cu cele mai
bune intenţii, este inevitabil distructivă, şi
deci ilegitimă. Atitudinea sa aminteşte de
principiile dezvoltării durabile: urmărirea
satisfacerii nevoilor prezentului fără a
compromite posibilitatea generaţiilor
viitoare de a-şi satisface propriile nevoi.
sec 19+ Camillo Boito, Italia
Are loc constituirea statului naţional şi
apare nevoia de a arăta naţiunii istoria şi
forţa fostului imperiu. Intervenţile caută să
recupereze integralitatea şi splendoarea
construcţiei. Boito găseşte o cale de mijloc
între poziţiile extreme înaintate de le-Duc şi
Ruskin, o abordare ştiinţifică, nu polemică.
Un concept important este păstrarea
autenticitatăţii. Monumentul se compune
din diverse straturi, fiecare având asociată
o valoare proprie. „Dacă completări ori
reconstruiri se dovedesc a fi indispensabile,
le-aş face astfel încât să se vadă că aceste
lucrări sunt opera contemporaneităţii. Este
mai bine să consolidezi decât să repari, este
preferabil să repari decât să restaurezi.”
1. păstrarea patinei istorice
2. păstrarea intervenţiilor realizate în decursul
timpului
3. refuzul tipologiei stilistice propus de le-Duc
4. legitimitatea prezentului de a interveni în
diverse feluri
5. marcarea ostentativă a intervenţiilor
6. descrierea operaţiilor de restaurare,
inscripţionarea sau publicarea
7. ierarhizarea profunzimii şi complexităţii
intervenţiilor în funcţie de perioada istorică
asupra căreia se intervine:
antichitate - restaurare arheologică,
anastiloză
ev mediu - restaurare picturală, minim
necesar de completări
renaştere, baroc, contemporan - restaurare
arhitectonică, intervenţii mai ample, dar
vizibile:
 diferenţierea stilului
 diferenţierea materialului
 eliminarea figurilor şi a ornamentelor
 expunerea părţilor vechi suprimate într-un
loc deschis publicului
 inscripţionarea elementelor adăugate cu
data restaurării
 epigrafii descriptive pe monument
 documentarea fotografică şi scrisă a
lucrărilor în faze succesive
 notorietatea
1903 Alois Riegl, Viena
Scrie Cultul modern al monumentelor,
sintetizează studiile sale în urma elaborării
unei legi pentru protejarea patrimoniului
istoric. Neavând o pregătire de specialitate,
el începe cu un demers teoretic ce caută să
definească monumentul istoric şi diversele
sale valenţe. Subliniază diferenţa semantică
dintre monument (a priori încărcat cu
semnificaţie) şi monument istoric (a
posteriori) din punct de vedere al încărcării
cu semnificaţie.
Pentru a restaura, trebuie să analizăm în
mod particular lucrarea vizată şi valorile pe
care aceasta le are pentru a putea genera o
soluţie adecvată, nuanţată:
1. valori de rememorare
 valoare istorică: ilustrarea particulară a
unui stadiu în dezvoltarea creaţiei umane
 rememorare intenţională: fixarea
intenţionată a unui moment istoric în
conştiinţa colectivă prin edificare
2. valori de comtemporaneitate
 valoarea de utilizare: adecvare la cerinţele
prezentului, integritate.
 valoarea artistică: monumentul ca exemplu
specific al unei expresii artistice asociate
unei perioade. sunt importante forma,
culoarea şi concepţia, nu urmele degradării
Post WW1 - 1931 Carta de la Atena
Au loc distrugeri importante ale fondului
construit urban, mai ales pe frontul de vest.
O parte din monumentele istorice
dispărute sunt reconstruite, ele fiind
considerate repere importante pentru
păstrarea unei identităţi culturale şi a unui
stil de viaţă. Apare Liga Naţiunilor
(precursoare ONU), incluzând Organizaţia
de Cooperare Intelectuală (precursor
UNESCO), care organizează Conferinţa de la
Atena. Aceasta reprezintă prima încercare
de a formaliza şi standardiza la nivel
internaţional teoria şi practica de
restaurare, bazându-se în parte pe
experienţa acumulată până acum.
 recunoaşte proeminenşa dreptului
comunităţii în faţa celui privat asupra
conservării monumentelor
 recomandă respectarea caracterului
ambiental în cazul intervenţiilor învecinate
monumentelor istorice
 recomandă folosirea tehnicii moderne de
consolidare (reconstrucţia acropolei
foloseşte betonul armat, metalul, cimentul
portland) şi păstrarea elementelor
decorative originale
 recomandă folosirea anastilozei cu
marcarea completărilor.
 întăreşte cooperarea internaţională în
domeniul protecţiei monumentelor ca
bunuri ale îtregii omeniri
În 1933, CIAM promovează o concepţie
statistică asupra conservării patrimoniului,
contrară celei conturate cu trei ani mai
devreme. “Trecutul nu poate supravieţui în
totalitate, trebuie ales deci cu grijă ceea ce
trebuie păstrat. Dacă avem de-a face du o
serie mare de obiecte similare, unele pot fi
păstrate, altele demolate”
Perioada Musollini Cezare Brandi
Este înfiinţat Institutul Central de
Restaurare. Brandi elaborează o serie de
norme şi metodologii sintetizate într-o
lucrare publicată la sfârşitul anilor ’60,
Teoria Restaurării. Arată distincţia dintre
reabilitare, reparare, şi restaurare. Aceasta
din urmă este văzută ca o intervenţie
umană specifică asupra unei opere de artă,
distincte în raport cu alte obiecte de uz
curent. “Este necesară, astfel, definirea
restaurării pe baza conceptului operei de
artă de la care îşi dobândeşte calificarea şi
du a procedeelor practice care
caracterizează restaurarea propriuzisă.
Restaurarea reprezintă modelul
metodologic al recunoaşterii operei de artă,
în consistenţa sa fizică şi în dubla sa
polaritate estetică şi istorică, în vederea
transmiterii către viitor.”
 se intervine numai asupra materiei, nu şi
asupra ideii care a stat la baza construcţiei
 este vizată obţinerea unei unităţi potenţiale
a operei de artă, în măsura în care acest
lucru este posibil, fără a comite un fals
istoric sau a înlătura urmele trecerii
timpului. Fiecare fragment conţine urmele
întregului, şi trebuie încercată dezvoltarea
potenţialei unităţi originale, proporţional cu
gradul de supravieţuire formală încă
prezentă în aceste fragmente. Este respinsă
posibilitatea intervenţiei prin analogie. Arta
generează obiecte unice, chiar atunci când
foloseşte tehnici, motive sau teme comun
întâlnite. În legătură cu reîntregirea operei
de artă, “Integrarea va trebui să fie
insesizabilă ca atare de la distanţa de la
care opara de artă este perceptibilă în
ansamblu, dar imediat reperabilă, fără a fi
necesare mijloace speciale în acest scop, la
o vizualizare de aproape.” Brandi face
distincţia între stratul vizibil şi substrat, la
realizarea acestuia din urmă fiind permisă o
libertate mai mare.
 intervenţia nu trebuie să împiedice,
dimpotrivă, să înlesnească, viitoarele
intervenţii
 Restaurarea ruinelor trebuie să se limiteze
la acţiuni de conservare, consolidare,
anastiloză. Ele conţin mult prea puţin
material pentru a extrapola forma iniţială,
şi primează valorile istorice.
Păstrarea adăugirilor se justifică
necondiţionat, în timp ce înlăturarea
trebuie întotdeauna justificată temeinic şi,
oricum, realizată astfel încât să păstreze
măcar amprenta adăugirii asupra operei.
1964 Carta de la Veneţia
Se repetă, la o scară şi mai mare,
distrugerile patrimoniului arhitectural al
Europei. Se recurge din nou la
reconstituirea unor construcţii sau spaţii
urbane simbolice, atât în est cât şi în vest,
activitate a cărei validitate este pusă în
discuţie. În Egipt, modificarea cursului
Nilului pune problema reconstruirii unor
temple la cote mai înalte, care generează
un program internaţional. Cu această
ocazie, revine în prim plan necesitatea de a
găsi o serie de principii universale în
domeniul restaurării, adresată în cadrul
unei conferinţe din Veneţia. Rezultatul
conferinţei reprezintă atitudinea prevalentă
în acest domeniu, valabilă până în ziua de
azi:
1. Conceptul de monument istoric acoperă
atât opera arhitecturală izolată dar şi
ansamblul rural sau urban în care se
găseşte mărturia unei civilizaţii particulare,
a unei rezolvări semnificative sau a unui
eveniment istoric.
2. Trebuie să se facă recurs la toată ştiinţa şi
tehnica ce poate contribui la studiul şi
protejarea patrimoniului arhitectural.
3. Scopul conservării şi restaurării
monumentelor este de a le proteja atât ca
opere de artă cât şi ca mărturii istorice
4. Se impune întreţinerea permanentă
5. Conservarea monumentelor este
întotdeauna facilitată de către alocarea
unor funcţiuni sociale, fără însă a modifica
dispunerea, compoziţia sau decoraţia
clădirii în schimbarea funcţiunii.
6. Conservarea cadrului este esenţială pentru
a păstra relaţiile de masă şi culoare ce
influenţează percepţia monumentului
7. Monumentul este inseparabil de istoria
căriea îi este mărturie şi de amplasamentul
său. Strămutarea este inacceptabilă,
exceptând cazurile extreme.
8. Obiectele sculpturale, picturile sau
decoraţia care formează parte integrantă
din monument pot fi extrase doar dacă
aceasta este singura modalitate de a le
asigura protecţia.
9. Procesul restaurării este o operaţie extrem
de specializată. Scopul ei este de a păstra şi
evidenţia valoarea estetică şi istorică a
monumentului şi se bazează pe respetul
materialului original şi a documentelor
autentice. Ea trebuie să se oprească acolo
unde începe ipoteza, iar în acest caz orice
lucrare suplimentară ce este indispensabilă
trebuie să se distingă de compoziţia
arhitecturală şi să poarte amprenta
contemporaneităţii. Restaurarea trebuie
precedată şi urmată de studii arheologice şi
istorice.
10. Acolo unde tehnicile tradiţionale
se dovedesc inadecvate, consolidarea unui
monument poate fi realizată prin folosirea
oricărei tehnici moderne de conservare şi
construcţie a cărei eficacitate a fost
demonstrată ştiinţific şi probată de
experienţă.
11. Trebuie respectată contribuţia
valoroasă a tuturor perioadelor ce au
contribuit la edificarea monumentului,
unitatea de stil nefiind un scop al
restaurării. Atunci când o construcţie
inculde opera suprapusă a diferite
perioade, revelarea unei stări ascunse
poate fi justificată în circumstanţe
excepţionale, dacă prezintă un interes
istoric, arheologic sau estetic mai mare şi
dacă starea de conservare este suficient de
bună. Evaluarea acestor factori nu poate
sta exclusiv în sarcina individului însărcinat
cu lucrarea.
12. Înlocuirea părţilor lipsă trebuie să
se integreze armonios cu întregul, dar în
acelaşi timp să fie deosebită de original,
astgel încât restaurarea să nu falsifice
mărturia istorică.
13. Completările nu pot fi admise
decât în măsura în care ele nu impietează
asupra părţilor de interes ale clădirii,
asupra cadrului său tradiţional, echilibrul
compoziţiei sale şi a relaţiei cu vecinătăţile.
14. Ambientul monumentelor trebuie
să facă obiectul unei griji speciale pentru
salvgardarea integrităţii şi purităţii sale şi
asigurarea unei prezentări potrivite.
Lucrările de conservare şi restaurare
realizate în astfel de locuri trbeuie să se
inspire din principiile cuprinse în articolele
precedente.
15. Săpăturile arheologice trebuie
realizate în conformitate cu standardele
ştiinţifice şi recomandările definind
principiile internaţionale de aplicat în
aceste cazuri şi adoptate de către UNESCO
în 1956. Ruinele trebuiesc păstrate şi
trebuiesc adoptate măsuri pentru
conservarea şi protecţia permanentă a
caracteristicilor lor arhitecturale precum şi
a obiectelor ce au fost descoperite. În plus,
trebuiesc luate toate măsurile pentru a
facilita înţelegerea monumentului şi pentru
prezentarea sa fără însă a-i distorsiona
semnificaţia. Orice lucrare de reconstituire
trebuie respinsă a priori. Este permisă doar
anastiloza, iar materialul utilizat trebuie
întotdeauna să fie recognoscibil, folosirea
sa redusă la minimul necesar.
16. Întotdeauna trebuie să se
realizeze o documentaţie precisă sub forma
unei cercetări analitice şi critice, ilustrată cu
fotografii şi desene. Fiecare etapă a
lucrărilor de eliberare, consolidare,
reconstituire şi integrare, precun şi
caracteristicile tehnice şi formale
identificate pe parcursul lucrărilor trebuiesc
incluse. Această documentaţie trebuie
depusă în arhivele instituţiilor publice li
trebuie pusă la dispoziţia cercetătorilor,
eventual publicarea sa.
Principiile restaurării monumentelor
istorice
Principiul prudenţei: se impune o cercetare
prealabilă pentru identificarea
problemelor, în urma căreia se impune fie
conservarea, fie restaurarea
monumentului.
Principiul acţiunii minime necesare:
 limitarea intervenţiei la locurile a căror
stare impune o acţiune contemporană
 limitarea intervenţiilor la tipurile de acţiuni
care conservă materialul şi structura
istorică în defavoarea celor care presupun
înlocuirea acestora
 limitarea intervenţiei la tehnicile de
intervenţie care afectează în cel mai mic
grad materialul istoric
Principiul utilizării materialelor şi
tehnicilor tradiţionale:
 respectarea şi conservarea prioritară a
elementelor de construcţie realizate cu
materiale în tehnici tradiţionale
 utilizarea materialelor în tehnici
tradiţionale ori de câte ori este vorba de
reîntregirea elementelor constructive ale
monumentului istoric
Principiul reversibilităţii intervenţiei:
intervenţiile contemporane să fie executate
cu astfel de materiale şi în tehnici care să
permită eventualele reveniri
Principiul marcării intervenţiei:
 intervenţiile contemporane să fie marcate
ori de câte ori ele înlocuiesc, întregesc sau
completează materialul istoric cu unul nou
 marcarea intervenţiei trebuie să nu
impieteze totuşi asupra unităţii edificiului
ca operă de artă
Principiul conservării:
 orice intervenţie contemporană asupra
unei structuri istorice are drept prioritate
asigurarea conservării materialului original
 nici o intervenţie asupra unui monument
istoric nu trebuie să pună conservarea pe
un loc subordonat reabilitării sale
funcţionale sau eventualelor completări
aduse în vederea folosirii sale
contemporane.
Criteriul respecrului autenticităţii:
 autenticitatea materialului constă în
persistenţa materialelor originale de
construcţie sau, în cazul în care acestea au
fost înlocuite în decursul timpului, de
menţinerea tipului original tradiţional de
material. Mai concret, trebuie păstrate
materialele istorice găsite în operă sau,
după caz, înlocuite fie cu materiale identice
recuperate din alte părţi ale clădirii sau din
alte clădiri asemănătoare. Altfel, trebuiesc
folosite materiale nou prelucrate, dar
obţinute din locurile sau prin tehnologiile
tradiţionale.
 autenticitatea concepţiei constă în
răstrarea în timp a concepţiei originale şi a
celor care au marcat existenţa istorică a
edificiului. Se realizează prin decelarea
diferitelor etape de construire, şi prin
conservarea lor scrupuloasă prin
respectarea principiilor ştiinţifice de
intervenţie.
 autenticitatea execuţiei constă în
conservarea materială a edificiului sau a
părţilor sale în tehnica originală de execuţie
a construcţiei sau prin tehnicile tradiţionale
folosite în decursul timpului pentru
diversele adaptări sau modificări ale
construcţiei. Se concretizează prin folosirea
exclusivă a tehnicilor tradiţionale acolo
unde este posibil, doar în cazuri
excepţionale fiind acceptabilă folosirea
tehnicilor contemporane probate prin
experienţă.
 autenticitatea amplasamentului, cadrului,
ambientului constă în păstrarea locului
pentru care a fost creat edificuiul şi a
cadrului tradiţional în care această creaţie
s-a desăvârşit, importante fiind raporturile
volumetrice şi cromatice.
Cercetarea monumentelor istorice: studiul istoriccornişă şi fronton neo-gotic
 Evaluarea situaţiei existente
 Investigaţii de specialitate
 sinteza cercetărilor, stabilirea etapelor de
construire
 stabilirea valorilor istorice
 evidenţierea obligaţiilor, destricţiilor şi
permisivităţilor de construire
Studiul istoric este parte a documentaţiei
tehnice referitoare la o clădire monument
istoric. Prezintă ca prim rezultat evoluţia în
timp a edificiului şi situaţia existentă.
Investigaţia pleacă de la arhive, literatura
de specialitate sau beletristică, cercetările
cartografice, dosare de autorizare, evaluare
iconografică, evaluare arhitecturală in situ.
cercetarea arhitecturală
 stabilirea ordinii relative a construirii
 explicarea particularităţilor structurale
(deschideri blocate, schimbări de zidării,
goluri în zidărie)
 distincţia între ceea ce este tipic şi atipic
structurii clădirii, dintre caracteristicile
redundante şi cele semnificative.
 caracterizarea materialelor şi a tehnicilor
folosite, precum şi motivele utilizării lor.
 descoperirea mărturiilor care dovedesc
existenţa unor construcţii sau părţi de
construcţie dispărute
 descoperirea şi marcarea acelor
caracteristici structurale care nu pot fi
explicate altfel decât ca aparţinând unei
faze anterioare de construcţie, ulterior
demolată
 distincţia dintre decoraţia iniţială şi cele
ulterioare
 descoperirea materialelor refolosite şi a
locurilor din care ele provin
 descoperirea logicii funcţionale
momentul iniţial, pentru proprietarii
iniţialo, precum şi în etapele ulterioare ale
existenţei clădirii
 descoperirea ierarhiei spaţiale a clădirii,
prin intermediul interpretării decoraţiei,
mărimii, scării sau dispunerii încăperilor sau
a circulaţiilor
 identificarea spaţiilor prin raportare la
tipologia programului arhitectural
 identificarea mărturiilor ce pot conduce la
datarea precisă
 identificarea elementelor ce trebuiesc
cercetate cu mijloace speciale
sec 19 - ÎnceputurileRestaurările din Româniacu materiale noi (piatra de râu înlocuită cu
Intervenţii de factură romantică
Schlatter:
 Bismana: adăugiri de factură neogotică în
incintă
 Bistriţa: reconstruită total după 1840
 Arnota: idem, 1856
 Curtea Veche: turlă, ferestre, şi anexe
neogotice
 Antim: rozasă neogotică
 Radu Vodă: parament, supraînălţare
 Steindl: Castelul Hunedoara: galerie şi scară
neogotică
Kagerbauer:
 Castelul Bonţida: goticizarea bastionului
renaşcentist de nord-vest
 Sf. Mihail din Cluj-Napoca: turn neogotic
Intervenţii de factură romantică
(neogotică) în restaurările maghiare
ale bisericilor evanghelice din
Transilvania
 Darlos: portalul şi zona sa superioară
 Atel: ferestre neogotice, refacerea
portalului
 Curciu: portalul şi zona sa superioară
 Malancrav: parament, fresce interioare
 Xavier Villacros: Biserica Sf. Gheorghe: turn
K. A. Romstorfer:
 Putna: introducerea unui tambur
 Biserica Mânăstirii Sf. Ioan, Suceava:
reconstituirea acoperişului, acoperire cu
ţigle smălţuite, introducerea
antepridvorului la nord, noi profile
decorative din interior
 Mirăuţi, Suceava: refacere integrală cu
reluarea formelor sec. 17
A. Lecomte du Nouy (1875-1914):
 Sf. Nicolae-Domnesc, Iaşi: demolare,
reconstruire arbitrară
 Sf. Dumitru, Craiova: demolare,
reconstruire arbitrară
 Vechea Mitropolie, Târgovişte: demolare,
reconstruire arbitrară
 Sf. Trei Ierarhi, Iaşi: modificări la turle
(supraînălţare), modificare a
contraforturilor, reconstruire a bolţilor
pridvorului la o cotă inferioară, demolarea
clopotniţei şi reconstruirea arbitrară a casei
ecumeneşti (sala gotică)
 Mânăstirea Argeşului: demolarea clădirilor
la de incintă şi edificarea palatului episcopal,
înlocuirea ancadramentelor originale şi a
pietrei de parament, extragerea freşcei şi
modificarea părţii superioare a turlelor prin
adăugarea unui coronament metalic
De la întemeierea comisiunii
Monumentelor Istorice la restaurarea
istorică: primii restauratori români
Ion Mincu: Stavropoleos
Alexandru Băicoveanu:
 adept al restaurării stilistice şi al inovaţiei
de tip A. Lecomte du Nouy
 Sf. Gheorghe, Hârlău: înlăturarea tencuielii
zugrăvite, înlocuirea paramentului original
piatră făţuită)
 Sf. Bicolae, Popăuţi
Grigore Cerkez:
 Sf. Nicolae Domnesc, Curtea de Argeş
(1919-20)
 Mânăstirea Cetăţuia, Iaşi: modificări de
caracter muntenesc la arhondaric şi chilii
 Biserica Sf. Anton, Curtea Veche:
reconstituire prin analogie
Domenico rupollo: palatul Mogoşoaia:
ridicarea înălţimii etajului, crearea unei
cornişe lombarde, coşuri veneţiene
(înlocuind formele neogotice), modificarea
formei golurilor de la arc în mâner de paner
la trilobat, introducerea a 2 balcoane ce
flanchează loggia de vest, completarea cu
un corp pe latura de N