1.Finanțe au o strânsă legătură cu statul, mai exact cu veniturile cu cheltuielele acestuia.

Odată cu
dezvoltarea statului și finanțele au căpătat un sens mai larg incluzând: Bugetul statului, creditul
operațiunele bancare, adică toate sferele vieții economice a cărora relații pot fi cuantificate prin
intermediul banilor.

-Finanțele reprezintă domeniul care se ocupă cu studiul și gestionarea banilor și a altor active financiare.
În esență, ele se concentrează pe procesele de alocare a resurselor în cadrul economiei, cu scopul de a
optimiza eficiența utilizării acestor resurse și de a maximiza valoarea pentru deținătorii de capital.

-Finanțele publice Finanțele publice reprezintă un domeniu al finanțelor care se ocupă cu studiul
modului în care guvernele colectează și cheltuiesc resursele financiare, cu scopul de a asigura o
distribuție eficientă și echitabilă a acestora în cadrul societății. Acest domeniu abordează, de asemenea,
impactul politicilor fiscale și bugetare asupra economiei.

2. Funcțiile finanțelor publice reprezintă diferitele moduri în care guvernul utilizează resursele
financiare pentru a influența economia și societatea. Acestea sunt esențiale în gestionarea și alocarea
eficientă a resurselor financiare ale statului și în atingerea obiectivelor de politică publică

Funcția de Redistribuire: Aceasta se referă la modul în care guvernul redistribuie venitul și averea în
cadrul societății pentru a reduce inegalitățile economice și sociale. Prin impozite progresive, transferuri
sociale, subvenții și alte măsuri, guvernul poate sprijini grupurile vulnerabile și poate asigura un grad mai
mare de echitate socială.

Funcția de Control: Finanțele publice pot fi folosite ca un instrument de control și reglementare a

activităților economice. Prin impozite, subvenții, tarife și reglementări fiscale, guvernul poate influența
comportamentul economic al companiilor și al indivizilor pentru a atinge anumite obiective sociale sau
economice, cum ar fi protecția mediului sau promovarea unor industrii specifice.

Funcția de Stabilizare: Finanțele publice sunt folosite pentru a stabiliza economia, controlând
fluctuațiile ciclurilor economice și combatând fenomene precum inflația sau șomajul. Prin politica fiscală
(impozite și cheltuieli guvernamentale) și, în unele cazuri, politica monetară, guvernul poate influența
nivelul cererii agregate, contribuind la stabilitatea economică.

3. Mecanismul financiar reprezintă sistemul prin care resursele financiare sunt create, distribuite și
gestionate în economie

Componentele  Instituții Financiare: Bănci, fonduri de pensii, companii de asigurări etc., care
facilitează mobilizarea și alocarea resurselor.
 Piețe Financiare: Bursa de valori, piețele de obligațiuni și alte piețe unde se tranzacționează
instrumente financiare.
 Instrumente Financiare: Acțiuni, obligațiuni, derivate etc., prin care se efectuează investiții
și se gestionează riscurile.
 Reglementări și Supraveghere: Legi și norme care asigură funcționarea corectă și sigură a
piețelor și instituțiilor financiare.

1. Pârghiile economico-financiare
2. Politica Monetară:
3. Politica de venituri
4. Politica Fiscală:
5. Politica de Curs Valutar:
6. Politici Prudențiale:

1
4. Resursele financiare ale statului reprezintă totalitatea fondurilor de care dispune guvernul pentru a
finanța activitățile și serviciile publice, a implementa politici și a asigura funcționarea corespunzătoare a
instituțiilor statului.

Venituri din Activități Fiscale

 mpozite directe: Impozit pe venit, impozit pe profit, impozite pe proprietate etc., care sunt
plătite direct de către contribuabil la bugetul statului.

 Impozite indirecte: TVA (taxa pe valoarea adăugată), accize, taxe vamale etc., care sunt
incluse în prețul bunurilor și serviciilor și sunt colectate de la consumatori de către vânzători,
pentru a fi ulterior virate la bugetul de stat.

Venituri din Activități Nefiscale

 Venituri din proprietate: Dividende, dobânzi și alte venituri din activitățile de investiții ale
statului, inclusiv profiturile întreprinderilor de stat.
 Taxe și tarife pentru servicii publice: Plăți pentru servicii oferite direct de stat, cum ar fi taxele
pentru eliberarea pașapoartelor sau licențelor, tarifele pentru utilizarea utilităților publice etc.
 Vânzări de bunuri și servicii: Venituri obținute din vânzarea de bunuri și prestarea de servicii în
regim concurențial de către instituțiile statului.
 Amendamente și sancțiuni: Venituri obținute din aplicarea de amenzi și penalități pentru
nerespectarea legislației.
 Venituri din donații și granturi: Fonduri primite de la alte state, organizații internaționale sau
entități private sub formă de ajutor nerambursabil.

Factorii cheie care influențează resursele financiare ale statului includ:

1. Performanța economică: Nivelul de creștere economică afectează veniturile din

impozite și activități economice.
2. Structura fiscală: Tipurile și ratele impozitelor determină volumul veniturilor fiscale.
3. Demografia: Vârsta și distribuția veniturilor populației influențează necesitățile de
cheltuieli și veniturile fiscale.
4. Politici guvernamentale: Deciziile privind cheltuielile, impozitarea și îndatorarea
afectează resursele financiare.
5. Contextul internațional: Economia globală și relațiile externe pot impacta veniturile și
cheltuielile.
6. Tehnologia și inovația: Influentează eficiența colectării veniturilor și pot genera noi
surse de venit.
7. Stabilitatea socială și politică: Afectează capacitatea de colectare a veniturilor și
prioritățile de cheltuieli.
8. Schimbările climatice: Nevoia de finanțare pentru adaptare și mitigare poate modifica
structura resurselor financiare.

5. Impozitul este o contribuție obligatorie, impusă de o autoritate guvernamentală, fără a primi un

beneficiu direct în schimb. Elementele constitutive principale ale unui impozit sunt următoarele:

Sursa arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din avere.

Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie achitat statului. Neachitarea
impozitului până la termenul stabilit prin lege, atrage după sine obligaţiacontribuabilului de a
plăti şi majorări de întârziere.
2
Asieta se înţelege totalitatea măsurilor care se iau de organele fiscale în legătură cu fiecare
subiect impozabil, pentru identificarea obiectului impozabil, stabilirea mărimii materiei
impozabile şi determinarea impozitului datorat statului.

Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. La impozitele directe, obiect al

impunerii poate fi, după caz, venitul sau averea. În cazul impozitelor indirecte, materia supusă
impunerii poate fi produsul care face obiectul vânzării, serviciul prestat, bunul importat sau
uneori cel exportat

Cota impozitului reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere.

Suportătorul este persoana care suportă efectiv impozitul. În mod normal, subiectul
impozitului ar trebui să fie şi suportătorul real al acestuia. Unitatea de impunere

Subiectul este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata acestuia. Astfel, de
exemplu, la impozitul pe salariu, subiect al impozitului este muncitorulsau funcţionarul,

Pentru exprimarea dimensiunii obiectului impozabil se foloseşte o anumită unitate demăsură,

care poartă denumirea de unitate de impunere.

6. Principiile de impozitare reprezintă normele de bază care ghidează crearea și administrarea

sistemelor fiscale, urmărind să asigure eficiența, echitatea și simplitatea acestora. Principalele
principii sunt:

1. Echitatea: Toți contribuabilii cu situații financiare similare ar trebui să plătească o sumă

similară de impozit, iar cei cu mai multe resurse ar trebui să contribuie proporțional mai
mult.
2. Certitudinea: Regulile fiscale trebuie să fie clare și precise, astfel încât contribuabilii să
știe exact obligațiile lor fiscale.
3. Principiul comodităţii perceperii impozitelor cere ca impozitele să fie percepute la
4. termenele şi în modul cel mai convenabil pentru contribuabil.
5. Eficiența: Sistemul fiscal ar trebui să colecteze suficiente venituri pentru a finanța
cheltuielile publice, fără a distorsiona economia.
6. Neutralitatea: Impozitarea nu ar trebui să influențeze negativ deciziile economice sau
comportamentul contribuabililor.
7. Principiul randamentului impozitelor urmărea ca sistemul fiscal să asigure încasarea
impozitelor cu un minim de cheltuieli şi să fie cât mai puţin apăsător pentru plătitori.
8. Flexibilitatea: Sistemul fiscal ar trebui să fie capabil să se adapteze la schimbările
economice și sociale.

7.Aşezarea şi perceperea impozitelor

Stabilirea obiectului impozabil Această operaţiune are drept scop constatarea şi evaluarea
materiei impozabile. Pentru ca veniturile sau averea să poată fi supuse impunerii, este
necesar mai întâi ca organele fiscalesă constate existenţa de fapt a acestora, iar apoi să
procedeze la evaluarea lor

Determinarea cuantumului impozitului După stabilirea obiectului impozabil, se trece la

calcularea impozitului propriu-zis. Înfuncţie de modul de stabilire, distingem impozite de
repartiţie şi impozite de cotitate.

3
 Perceperea impozitelor Odată stabilită mărimea impozitului, organele fiscale trebuie să
aducă la cunoştinţă contribuabililor cuantumul impozitului datorat statului şi termenele de
plată a acestuia. După aceasta se trece la perceperea (încasarea) impozitelor. Încasarea
impozitelor printr-un apparat fiscal propriu s-a generalizat în perioada capitalismului
ascendent şi se utilizează şi în prezent.

8.Caracterizarea generala a impozitelor

Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile şi/sau averea persoanelor
fizice şi juridice la dispoziţia statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Această
prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţiedirectă din
partea statului.

Impozitele directe prezintă următoarele trăsături distinctive:

 sunt impozite nominative, ce cad în sarcina unei anumite persoane fizice sau juridice;

 se stabilesc în funcţie de veniturile sau averea contribuabililor, pe baza cotelor de

impozit prevăzute de lege;

 au un cuantum şi termene de plată precis stabilite, acestea fiind aduse din timp la

cunoştinţa plătitorilor;

 subiectul şi suportatorul sunt, în intenţia legiuitorului, una şi aceeaşi persoană;

 tehnica de percepere a celor mai multe impozite directe este cea a rolului

„nominativ”.

 sunt transparente deoarece elementele care privesc asieta fiscală pot fi uşor

identificate de contribuabili;

 sunt pretabile la dublă impunere;

sunt pasibile de reacţii psihologice.

Impozitele indirecte sunt taxe impuse asupra cheltuielilor de consum, producție sau vânzare a bunurilor
și serviciilor. Acestea sunt percepute de la producători sau comercianți, dar, în cele din urmă, sunt
transferate consumatorilor prin prețurile produselor sau serviciilor.

Impozitele indirecte se deosebesc de cele directe prin câteva caracteristici esenţiale:

 îmbracă, în principal forma impozitelor pe consum, deoarece se percep la vânzarea

anumitor mărfuri sau la prestarea unor servicii;

 nu au un caracter nominativ, ele se realizează de la toţi cei care consumă bunuri din

categoria celor impuse, independent de veniturile, averea sau situaţia personală a

4
acestora;

 în cazul impozitelor indirecte nu se mai acordă facilităţile fiscale cunoscute la

aşezarea impozitelor directe (scutirea de la impunere a minimului neimpozabil,

reduceri sau scutiri de impozit pentru cei cu sarcini sociale etc);

 perceperea impozitelor indirecte necesită un cost relativ redus, ceea ce justifică

preferinţa unor ţări pentru impozitele indirecte;

 cotele de impozit nu sunt diferenţiate în funcţie de venitul, averea sau situaţia

personală a celui care cumpără mărfurile sau serviciile care fac obiectul impozitelor

indirecte;

 subiectul şi suportătorul nu sunt una şi aceeaşi persoană, în calitatea de plătitori ai

impozitelor indirecte apar, de regulă, întreprinzătorii (agenţii economici), iar în

calitatea de suportatori, consumatorii bunurilor sau serviciilor ce cad sub incidenţa

acestor impozite;

 tehnica de percepere este diferită de cea a impozitelor directe, în cazul lor nefiind

posibilă deschiderea „rolului nominativ”.

Taxele de consumaţie sunt impozite indirecte care se includ în preţul devânzare al mărfurilor fabricate şi
realizate în interiorul ţării care percepe impozitul. De regulă, printre aceste mărfuri întâlnim:
zahărul,pastele făinoase, orezul, sarea, uleiul, vinul, berea, ceaiul, cafeaua, cacao, textilele,încălţămintea

Taxele specifice de consumaţie sau accizele sunt aşezate asupra unor produse care se consumă în
cantităţi mari şi care nu pot fi înlocuite de cumpărători cu altele, pentru ca în acestfel impozitul să aibă
în mod constant un randament fiscal cât mai ridicat. Drept urmare, accizele se instituie asupra unor
produse care au o cerere neelastică, cum sunt: vinul, cidrul, berea, apele minerale etc. În România se
practică accize pe produse, cum sunt: băuturile alcoolice, vinurile şi produsele pe bază de vin, berea,
produsele din tutun, produsele petroliere

TVA reprezintă Taxa pe Valoarea Adăugată, un tip de impozit indirect aplicat majorității bunurilor și
serviciilor consumate sau utilizate în Uniunea Europeană și în multe alte țări. TVA este percepută la
diferite niveluri, care variază în funcție de tipul de bun sau serviciu și de țară. În general, TVA este plătită
de consumatorul final, iar afacerile colectează și remit această taxă autorităților fiscale.

Asemănări:

1. Scopul: Atât impozitele directe, cât și cele indirecte au scopul de a genera venituri pentru
guvern, care sunt utilizate pentru finanțarea serviciilor publice și proiectelor.
2. Reglementare: Ambele tipuri de impozite sunt stabilite și reglementate prin legi și
reglementări fiscale, care definesc ratele, baza de impozitare și excepțiile aplicabile.
5
Deosebiri:

1. Definire:
o Impozitele directe sunt plătite direct de către contribuabil către guvern. Acestea
sunt adesea proporționale cu veniturile sau proprietatea contribuabilului.
o Impozitele indirecte sunt plătite inițial de către o altă parte, cum ar fi
producătorii sau comercianții, și apoi transferate consumatorilor prin prețuri mai
mari. Acestea sunt, în general, aplicate bunurilor și serviciilor.
2. Exemple:
o Directe: Impozitul pe venit, impozitul pe proprietate, impozitul pe profit.
o Indirecte: TVA (Taxa pe Valoarea Adăugată), accizele, taxele vamale.
3. Vizibilitate:
o Directe: Sunt transparente pentru contribuabil, deoarece acesta este conștient de
suma exactă pe care o datorează guvernului.
o Indirecte: Sunt mai puțin transparente pentru consumator, deoarece sunt
încorporate în prețul produselor și serviciilor.
4. Elasticitate:
o Directe: Pot fi mai flexibile, deoarece guvernele pot ajusta ratele în funcție de
veniturile sau proprietatea contribuabililor.
o Indirecte: Sunt adesea considerate regresive, deoarece toți consumatorii plătesc
aceeași rată, indiferent de veniturile lor.
5. Impact asupra comportamentului:
o Directe: Pot influența deciziile economice ale individurilor și companiilor (de
exemplu, decizia de a investi).
o Indirecte: Pot influența comportamentul consumatorilor prin modificarea
prețurilor relative ale bunurilor și serviciilor.
6. Administrare:
o Directe: Necesită adesea un sistem complex de declarare și colectare.
o Indirecte: Sunt, în general, mai ușor de colectat la punctul de vânzare.

9. Celtuieli

Cheltuielile publice concretizează cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie afinanţelor publice,
şi anume aceea a repartizării resurselor financiare publice pe destinaţii.

După criteriul economic cheltuielile publice pot fi 6 :

 cheltuieli de personal (retribuţiile salariaţilor din sectorul public şi contribuţiile

sociale aferente);

 cheltuieli cu producerea de bunuri şi servicii adresate pieţei şi non-pieţei (excepţie

cele pentru formarea brută de capital);

 cheltuieli pentru capitalul fix (ieşiri aferente formării şi acumulării de capital fix);

 cheltuieli cu dobânzile (plăţi efectuate către creditorii nerezidenţi şi rezidenţi);

 cheltuieli de transfer (ieşiri efectuate către entităţile publice de rang inferior,

6
organizaţiile internaţionale sau guvernele altor state);

 cheltuieli pentru beneficii sociale (transferuri pentru securitate şi asistenţă socială);

 alte cheltuieli (dividende plătite în contul firmelor cu capital de stat sau mixte, ieşiri

ocazionate de crearea rezervelor tehnice în cazul firmelor de asigurări de stat,

diverse rente).

 cheltuieli pentru protecţie socială (pensii, ajutore pentru şomeri şi persoane cu

disabilităţi, indemnizaţii pentru copii, etc).

a) Factori demografici, care se referă la creşterea populaţiei şi la modificarea

structurii acesteia pe vârste şi categorii socio-profesionale. O astfel de evoluţie determină

creşterea cheltuielilor publice pentru învăţământ, sănătate, securitate socială, ordine publică

etc., precum şi a celor legate de sporirea numărului de locuri de muncă în sectorul public;

b) Factori economici, referitori la dezvoltarea economiei şi la modernizarea acesteia

pe baza cercetării ştiinţifice, a noilor cerinţe ale utilizării resurselor şi a creării de bunuri

materiale şi servicii. Pe lângă faptul că pe seama bugetului de stat se asigură finanţarea unor

acţiuni economice costisitoare, redistribuirea resurselor financiare publice ajută la repararea

prejudiciilor create de repartiţia concurenţială în economia de piaţă. Astfel, bugetul joacă rol

de filtru şi asigură redistribuirea pe principii mai echilibrate şi bazate pe eficientă;

c) Factori sociali. Creşterea venitului mediu pe locuitor în societate antrenează

preocuparea statului ca, prin efort financiar, să aloce resurse pentru armonizarea veniturilor

categoriilor sociale cuprinse în sectorul public, inclusiv a persoanelor în vârstă sau care

necesită asistenţă socială;

d) Urbanizarea. Aceasta reprezintă un factor de creştere a cheltuielilor publice,

antrenând resurse financiare atât pentru crearea şi dezvoltarea centrelor urbane, cât şi pentru

finanţarea unor utilităţi publice caracteristice mediului respectiv;

e) Factori militari, care prin pregătirea sau purtarea de războaie, conduc la creşterea

cheltuielilor legate de apariţia unor conflicte armate sau de eliminarea efectelor nefavorabile

7
ale acestora pe plan economic şi social;

Principalele surse utilizate pentru finanţarea cheltuielilor social - culturale sunt:

 fondurile bugetare, care constituie în multe cazuri sursa principală şi care, în

România, includ bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele

locale şi unele fonduri speciale;

 cotizaţii sau contribuţii ale persoanelor fizice sau juridice şi care alimentează unele

fonduri predestinate cum sunt fondul de asigurări sociale, fondul pentru ajutor de

şomaj, fondul pentru sănătate ş.a.

 fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau private, pentru acţiuni privind

protecţia muncii, perfecţionarea pregătirii profesionale a angajaţilor, acţiuni

sociale iniţiate de respectivele firme;

 venituri ale unor instituţii social-culturale din propria lor activitate;

 veniturile populaţiei, din care aceasta suportă prin tarife / preţuri etc., costul unor

servicii / bunuri de factură social - culturală;

 fondurile organizaţiilor nelucrative (fundaţii, aşezăminte, societăţi filantropice,

organizaţii neguvernamentale, instituţii de cult ş.a)

 surse externe din partea unor organizaţii internaţionale (Banca Mondială,

Organizaţia mondială a sănătăţii, UNICEF), organisme regionale (UNESCO,

Uniunea Europeană) sau state.

10. Asigurările sociale de sănătate reprezintă un element cheie al sistemelor de protecție socială,
având rolul de a asigura accesul la servicii de sănătate pentru populație. Acestea sunt concepute
pentru a proteja individul împotriva riscurilor financiare asociate cu costurile îngrijirii medicale.
Iată câteva aspecte fundamentale ale asigurărilor sociale de sănătate:

Principii de Bază

 Solidaritate: Asigurările sociale de sănătate se bazează pe principiul solidarității între

membrii societății. Acest lucru înseamnă că toți contribuabilii participă la finanțarea
sistemului, iar beneficiile sunt disponibile pentru toți membrii, indiferent de contribuțiile
individuale.

8
  Obligatoriu: De obicei, participarea la sistemul de asigurări sociale de sănătate este
obligatorie pentru anumite categorii de populație, cum ar fi angajații și angajatorii, pentru
a asigura o bază largă de finanțare.
 Drepturi garantate: Sistemul asigură accesul la o gamă largă de servicii medicale, de la
prevenție și tratament primar până la îngrijire specializată și de urgență, în funcție de
reglementările fiecărei țări.

Finanțare

 Contribuții: Finanțarea sistemului de asigurări sociale de sănătate este asigurată în

principal prin contribuții obligatorii, care pot fi procentuale din venituri, plătite de
angajați, angajatori și, în unele cazuri, de stat.
 Buget de stat: În unele sisteme, guvernul poate subvenționa sistemul de asigurări sociale
de sănătate pentru a acoperi anumite grupuri de populație, cum ar fi pensionarii, șomerii
sau persoanele cu venituri mici.

În Uniunea Europeană şi în România se aplică un sistem de asigurare a pensiilor bazat

pe trei piloni respectiv:

Pilonul I: Sistemul public de asigurări de pensii, în care sunt cuprinşi toţi angajaţii

inclusiv, rezidenţi, pe baza contribuţiilor angajatorilor şi angajaţilor, devenit sistemul bazat pe

principiul “Pay as you go” respectiv, „generaţia activă suportă pensiile pentru generaţia

inactivă”.

Pilonul II: sistem de pensii private, finanţate de angajatori şi angajaţi, până la

producerea evenimentului de ieşire la pensie a angajaţilor, fondurile sunt folosite pentru

investiţii, respectându-se regulile şi tendinţa care funcţionează pe piaţa de capital. Pe baza

acestui sistem de ieşire la pensie, cel în cauză beneficiază de o pensie aflată în corelaţie

directă cu mărimea contribuţiilor sale la acest fond.

Pilonul III: sistem individual de pensii bazat pe contracte bilaterale, încheiate de

angajaţi cu societăţi private de asigurări de viaţă.â

11.Bugetul de stat reprezintă un document financiar anual care planifică veniturile și cheltuielile
guvernului pentru un an fiscal specific. Este un instrument esențial prin care guvernul gestionează
resursele financiare ale țării, finanțând diverse servicii publice, proiecte de dezvoltare și inițiative
sociale. Bugetul de stat reflectă prioritățile politice și economice ale guvernului și joacă un rol crucial în
gestionarea economică a unei țări.

9
Principii

a) principiul anualităţii;

b) principiul universalităţii;

c) principiul unităţii;

d) principiul neafectarii veniturilor bugetare;

e) principiul specializării bugetare;

f) principiul echilibrului bugetar;

g) principiul publicităţii;

h) principiul unităţii monetare.

Bugetul local reprezintă planificarea financiară anuală a veniturilor și cheltuielilor autorităților

locale, cum ar fi municipii, orașe sau comune. Acesta este un instrument esențial pentru
administrația locală, permițându-i să gestioneze resursele financiare în vederea satisfacerii
nevoilor comunității și a finanțării serviciilor publice la nivel local. Bugetul local reflectă
prioritățile comunității respective și este adaptat specificităților și nevoilor sale.

12. Datoria publică cuprinde totalitatea sumelor împrumutate de autorităţile publice centrale, de
unităţile administrativ-teritoriale şi de alte entităţi publice,de la persoane fizice sau juridice pe piaţa
internă şi în străinătate şi rămase derambursat la un moment dat.

Împrumuturile publice reprezintă mijloacele prin care guvernele obțin fonduri suplimentare pentru a
finanța deficitul bugetar, a acoperi cheltuielile publice sau a investi în proiecte de dezvoltare. Aceste
împrumuturi pot proveni din surse interne (de la cetățeni, bănci și alte instituții financiare din țară) sau
externe (de la guverne străine, organizații internaționale sau investitori internaționali).

Împrumuturi Interne

 Obligațiuni guvernamentale: Instrumente de datorie emise de guvern pentru a atrage capital de

la investitorii interni. Acestea au o dată de maturitate și oferă deținătorului dobândă.
 Certificate de trezorerie: Instrumente de datorie pe termen scurt, utilizate pentru gestionarea
nevoilor de finanțare pe termen scurt ale guvernului.
 Împrumuturi de la bănci locale: Guvernul poate lua împrumuturi direct de la băncile comerciale
sau de la banca centrală a țării.

Împrumuturi Externe

 Împrumuturi bilaterale: Fonduri împrumutate de la guvernele altor țări, adesea însoțite de

condiții specifice.
 Împrumuturi de la instituții financiare internaționale: Cum ar fi Banca Mondială, Fondul
Monetar Internațional (FMI) sau bănci regionale de dezvoltare. Aceste împrumuturi pot fi
destinate proiectelor de dezvoltare sau sprijinului în situații de criză.
 Emisiuni de obligațiuni internaționale: Guvernul poate emite obligațiuni pe piețele
internaționale de capital pentru a atrage investitori străini.

10
13. Riscurile în cadrul unei firme pot varia semnificativ în funcție de industrie, mărime, piața de
desfacere și alte variabile. Totuși, există câteva categorii principale de risc pe care majoritatea
firmelor le întâlnesc într-o formă sau alta:

1. Riscuri financiare: Acestea includ fluctuațiile ratei dobânzilor, riscurile de credit

(incapacitatea clienților de a plăti), riscuri de lichiditate (incapacitatea firmei de a-și
asigura fondurile necesare pentru operațiunile curente sau de investiții), precum și riscuri
valutare pentru firmele care operează pe piețe internaționale.
2. Riscuri operaționale: Acestea sunt legate de procesele interne ale firmei, cum ar fi
eșecurile sistemelor IT, defecțiunile în lanțul de aprovizionare, erorile umane, sau alte
probleme care pot perturba operațiunile zilnice ale firmei.
3. Riscuri de piață: Schimbările în cererea consumatorilor, intensificarea concurenței,
evoluțiile tehnologice care pot învechi produsele sau serviciile firmei, sau modificările în
reglementările de piață sunt toate riscuri de piață care pot afecta veniturile și
profitabilitatea.
4. Riscuri juridice și de reglementare: Acestea includ schimbările în legi și reglementări
care pot afecta modul în care firma operează, riscurile legate de litigii, probleme de
conformitate, drepturi de proprietate intelectuală și alte chestiuni legale.
5. Riscuri strategice: Deciziile de management greșite, eșecul de a răspunde la schimbările
pieței, sau adoptarea unei strategii greșite pot avea un impact negativ semnificativ asupra
firmei.
6. Riscuri de mediu: Acestea se referă la riscurile asociate cu schimbările climatice,
dezastrele naturale sau alte evenimente de mediu care pot afecta operațiunile firmei sau
lanțul de aprovizionare.
7. Riscuri de reputație: Percepția negativă a publicului, scandalurile sau problemele de
etică pot dăuna reputației firmei, afectând încrederea clienților și partenerilor.

14. Există mai multe tipuri de credite disponibile pentru diverse nevoi și situații financiare. Iată
câteva dintre ele:

1. Credit ipotecar: Este un împrumut acordat de către o instituție financiară pentru

achiziționarea unei proprietăți imobiliare. Proprietatea este utilizată ca garanție și în cazul
neachitării împrumutului, banca poate executa ipoteca pentru a-și recupera banii.
2. Credit de consum: Este un împrumut acordat pentru achiziționarea bunurilor de consum
sau pentru alte nevoi personale, cum ar fi reparații la locuință, vacanțe sau chiar
consolidarea datoriilor. Aceste credite pot fi garantate sau ne-garantate, în funcție de
circumstanțe.
3. Credit auto: Este un tip de credit utilizat pentru a cumpăra un vehicul. Împrumutul este
garantat de vehiculul cumpărat, iar în cazul neachitării, creditorul poate recupera
vehiculul.
4. Credit pentru afaceri(commercial): Este un împrumut acordat unei afaceri sau unui
antreprenor pentru a finanța activitățile de zi cu zi, extinderea afacerii, achiziționarea de
echipamente sau alte nevoi comerciale.

15. Băncile comerciale (de depozit) se delimitează de băncile specializate. Deşi efectuează toate
tipurile de operaţiuni bancare, operaţiunile de bază sunt constituirea de depozite şiutilizarea lor
pentru acordarea de credite.

Operațiunile pasive se referă la modul în care băncile își procură fondurile necesare pentru a
finanța diverse activități. Principalele surse de finanțare în cadrul operațiunilor pasive includ:

11
capital propriu- - fonduri proprii (din profit) - - împrumuturi obţinute de la alte bănci sau prin
rescontare- - depozite bancare

Operațiunile active ale băncilor implică utilizarea fondurilor atrase prin operațiunile pasive
pentru a genera venituri. Printre principalele activități active se numără: credite- - numerar - -
titluri (publice, efecte comerciale clasice) - - reserve

16. În România, ca și în alte țări, există o gamă variată de instituții financiare naționale și
internaționale care operează în cadrul sistemului financiar. Aceste instituții joacă un rol crucial în
economie, oferind finanțare, facilitând tranzacții și gestionând riscuri. Iată o prezentare generală
a celor mai importante dintre aceste instituții:

Instituții Financiare Naționale

1. Banca Națională a României (BNR): Este banca centrală a României, responsabilă

pentru politica monetară, emisiunea monedei naționale și supravegherea sistemului
bancar. BNR joacă un rol esențial în menținerea stabilității financiare.
2. Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF): Este autoritatea care reglementează și
supraveghează piața de capital, industria asigurărilor și sistemul de pensii private. ASF
contribuie la protecția investitorilor și la promovarea unui mediu financiar stabil și
transparent.
3. Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare: Protejează depozitele clienților în cazul
falimentului unei bănci, contribuind astfel la stabilitatea și încrederea în sistemul bancar.
4. Bănci Comerciale Naționale: Sunt instituții financiare care oferă o gamă largă de
servicii bancare, inclusiv depozite, credite și servicii de plată. Exemple includ Banca
Transilvania, BRD - Groupe Société Générale și BCR (Banca Comercială Română).
5. Instituții de Credit Nebancare (IFN): Oferă credite și alte servicii financiare, dar nu pot
accepta depozite de la public. Acestea includ companii de leasing și credite de consum.

Instituții Financiare Internaționale cu Prezență în România

1. Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD): Investește în proiecte

de privatizare și dezvoltare a infrastructurii, promovând tranziția către economii de piață.
2. Banca Mondială: Oferă asistență tehnică și financiară pentru proiecte de dezvoltare și
reformă, cu scopul de a reduce sărăcia și a sprijini creșterea economică sustenabilă.
3. Fondul Monetar Internațional (FMI): Deși România nu este în prezent sub un acord de
finanțare cu FMI, instituția a avut programe de asistență financiară și de supraveghere cu
România în trecut.
4. Bănci Comerciale Internaționale: Multe bănci internaționale operează în România,
oferind servicii similare cu cele ale băncilor naționale. Printre acestea se numără
Raiffeisen Bank, UniCredit Bank și ING Bank.

Substanţa funcţionalităţii băncii de emisiune se manifestă prin cinci funcţii principale :

 de emisiune ;

 de creditare ;

 de centru valutar;

 de bancă a băncilor ;

12
 de bancă a statului.

17. Bugetul de venituri și cheltuieli reprezintă un instrument fundamental în planificarea și

gestionarea financiară, fie că este vorba despre o entitate guvernamentală, o organizație sau un
individ. Acesta reflectă estimările de venituri (sau încasări) și cheltuieli (sau plăți) pentru o
perioadă determinată, de obicei un an fiscal. Într-un context mai larg, bugetul de venituri și
cheltuieli este esențial pentru stabilirea priorităților economice și pentru alocarea resurselor în
mod eficient. Iată o descriere generală a componentelor cheie și a procesului de bugetare:

Venituri

Veniturile reprezintă fluxurile de intrări financiare estimate să fie încasate în perioada bugetară.
Acestea pot proveni din diverse surse, în funcție de natura entității care întocmește bugetul:

 Pentru guverne, veniturile provin în principal din taxe și impozite (directe și indirecte),
taxe vamale, venituri din proprietăți de stat (de exemplu, închirieri sau concesiuni),
venituri din vânzarea de bunuri și servicii și, uneori, din împrumuturi sau ajutoare
internaționale.
 În cazul companiilor, veniturile includ vânzările de bunuri și servicii, veniturile din
dobânzi și dividende, și pot include și venituri extraordinare.
 Pentru persoane fizice, veniturile provin din salarii, venituri din activități independente,
dividende, dobânzi, rente sau alte surse de venit pasiv.

Cheltuieli

Cheltuielile reprezintă fluxurile de ieșiri financiare estimate pentru acoperirea costurilor asociate
cu activitățile entității în perioada bugetară:

 Guvernele alocă cheltuieli pentru servicii publice (educație, sănătate, apărare,

infrastructură etc.), transferuri sociale (pensii, ajutoare sociale), cheltuieli administrative
și serviciul datoriei publice.
 Companiile includ în bugetele lor cheltuielile operaționale (salarii, chirie, utilități),
cheltuielile de capital (investiții în echipamente, tehnologie), costurile cu materiile prime,
marketingul și alte cheltuieli necesare desfășurării activității.
 Persoanele fizice planifică cheltuieli pentru necesități de bază (alimentație, locuință,
utilități), educație, sănătate, economii și investiții, precum și pentru divertisment și alte
activități personale.

Procesul de Bugetare

1. Estimarea veniturilor: Se începe prin estimarea sumelor de bani care se așteaptă să fie
încasate în perioada bugetară.
2. Identificarea cheltuielilor: Se determină cheltuielile necesare pentru îndeplinirea
obiectivelor entității și se prioritizează în funcție de disponibilitatea resurselor financiare.
3. Echilibrarea bugetului: Scopul este de a asigura că veniturile acoperă cheltuielile. Dacă
veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, se poate vorbi despre un excedent bugetar; în
caz contrar, despre un deficit.
4. Monitorizarea și ajustarea: Pe parcursul anului fiscal, veniturile și cheltuielile reale pot
să difere de estimări, necesitând ajustări ale bugetului.

13
14