CURSUL 16-19.01.

2024

Vom discuta în paralel despre împrumutul de folosință și împrumutul de consumație.

În primul rând, vezi 2144. Reținem că (,) contractul de împrumut, indiferent că vorbim de cel
de folosință sau de cel de consumație, este un contract REAL și, deci, pentru încheierea sa valabilă este
necesară remiterea bunului.

O observație cu privire la caracterul real: a auzit el că noi ne dăm filme în general că un contract
real e un contract prin care se transferă un drept real (EVIDENT CĂ NU E AȘA!!!). Vânzarea, de
exemplu, nu o să fie niciodată în viața ei un contract real. Când discutăm despre un act juridic real avem
în vedere un act juridic care derogă de la regula consensualismului.

Consensualismul înseamnă că acordul de voință este NECESAR și SUFICIENT indiferent de

forma în care se exprimă voința părților. (să NU zicem niciodată în viață că înseamnă că se încheie actul
prin simplul acord de voințe, pentru că treaba asta cu acordul de voințe se aplică la orice fel de contract,
dar nu la toate acesta este necesar și suficient).

Când discutăm de un contract solemn nu mai este suficient să ai un acord de voință indiferent
de forma pe care o alegi pentru exprimarea consimțământului, legea luând în considerare manifestarea
aceasta de voință doar dacă aceasta îmbracă o anumită formă.

Contractele reale sunt cele în privința cărora nu avem o cerință specifică de formă, ci de
formalism. Diferența dintre formă și formalism constă în faptul că forma este un mijloc/ o modalitate de
exteriorizare a voinței juridice, pe când formalismul este un fapt distinct, independent de exprimarea
consimțământului. (ex: înscrierea în cf este un formalism de publicitate). Când spui că remiterea bunului
este necesară pentru încheierea valabilă a contractului se cheamă că avem consimțământ (care poate fi
exprimat oricum), dar pe lângă libertatea de formă este necesar formalismul remiterii bunului. Remiterea
bunului nu are vreo treabă cu manifestarea de voință, fiind o cerință distinctă și suplimentară.

Majoritatea covârșitoare a contractelor de împrumut cu care ne vom întâlni sunt contractele de

credit bancar/ cele făcute de IFN-uri. În cazul acestora există legislație specială care derogă de la dreptul
comun în sensul în care acestea nu sunt contracte reale (încheierea lor valabilă nu este condiționată de
remiterea sumei de bani împrumutate).

Vezi 2145: este o consecință a caracterului real a contractului de împrumut. Vezi și 1279 (3).
Regula de la 1279 (3) se aplică și la 2145.

Evident că contractul de împrumut este INVARIABIL un contract cu executare UNO ICTU. Nu

există obligații cu executare succesivă în acest tip de contract, indiferent dacă vorbim de ÎF/ÎC. Dacă
punem problema ratelor/ dobânzilor trebuie să ne reamintim că faptul că părțile aleg să fracționeze o
prestație NU înseamnă că respectiva prestație se transformă în una cu executare succesivă.
 Împrumut de folosință (vezi 2146) va avea invariabil caracter gratuit, fiind un act
dezinteresat (NU o liberalitate). Împrumutul de consumație (vezi 2159) poate avea atât caracter
gratuit, cât și oneros.

Referitor la 2159 trebuie reținut că trebuie ignorate exprimările nefericite cu până la proba
contrară și se prezumă. Nu este vorba despre prezumții relative, ci despre norme supletive care se aplică
în lipsă de stipulație contrară. Alin. (1) se referă la faptul că dacă se face un împrumut de consumație,
iar părțile nu specifică nimic în legătură cu natura oneroasă/gratuită, avem 2 aspecte care ne interesează:

• Regula în materia împrumutului de consumație este că el are caracter gratuit;

• Această regulă e stabilită printr-o normă supletivă de la care părțile pot deroga;

Din Alin. (2) trebuie să reținem că regula se inversează atunci când împrumutul de consumație vizează
o sumă de bani.

Împrumutul de folosință NU are efect translativ de proprietate (nu transferă drepturi

preexistente) cu consecința că împrumutatului îi revine dubla obligație (vezi 2148):

• de a conserva substanța bunului împrumutat;

• de a nu-i modifica destinația;

Împrumutul de consumație are efect translativ (vezi 2160).

În momentul în care discutăm despre efectul translativ/ netranslativ de proprietate al unui

contract ne interesează discuția legată de riscuri. Regula este că contractul de împrumut de
FOLOSINȚĂ, având caracter netranslativ de proprietate, NU OPEREAZĂ un transfer al riscurilor. În
materia împrumutului de CONSUMAȚIE regula este că OPEREAZĂ transferul riscurilor.

Vezi 2160+1274. Trebuie să ne aducem aminte discuția referitoare la momentul la care operează
transferul riscurilor (la momentul preluării bunului). În cazul împrumutului de consumație, discuția de
la 1274 NU va mai prezenta relevanță pentru că acesta va fi încheiat valabil numai în măsura în care a
operat tradițiunea bunului (predare+ preluare). În momentul în care spunem că un contract are caracter
real, nu spunem că el se încheie valabil doar pentru că ți-am pune bunul la dispoziție. Acesta se încheie
valabil atunci când ne-am pus de acord, ți-am pus bunul la dispoziție și tu l-ai preluat (deci contract real
valabil=consimțământ+ tradițiune).

Revenind la împrumutul de folosință (vezi 2149):

❖ Alin (1): formularea nu este fericită pentru că discută despre răspundere.

-Evident că comodatarul răspunde dacă există din partea lui o faptă culpabilă;

-Dat fiind caracterul netranslativ de proprietate, în materia împrumutului de folosință, împrumutatul are
obligația de a conserva substanța bunului. Dacă el nu-și îndeplinește în mod culpabil această obligație
și determină pieirea/deteriorarea bunului, evident că va răspunde (răspundere contractuală cu caracter
subiectiv);

-ceea ce povestește textul acesta de fapt este că împrumutatul NU garantează pentru că nu preia riscul
pierii independente de culpa lui;

❖ Alin. (2):

-dacă împrumutatul își încalcă una dintre principalele obligații ce-i revin din contract și folosește bunul
aiurea (cu altă destinație/ prelungește folosința după scadența restituirii);

-vizează o ipoteză de preluare a riscurilor;

-dacă spunem că preia riscurile, înseamnă că preia riscurile unui eveniment fortuit;

-textul are, însă, în vedere ipoteza în care acesta NU cauzează distrugerea (n-are nicio culpă legată de
distrugerea bunului), însă anterior acestui moment, a încălcat alte obligații contractuale (predare la
termen/ menținerea destinației);

-practic, preluarea riscurilor intervine ca o sancțiune pentru încălcarea acestor obligații contractuale;

❖ Tot ca o derogare de la regula potrivită căreia împrumutatul NU suportă riscurile mai avem și
2150:

Toate discuțiile astea vizează împrumutul de folosință !!!!

În contractul de împrumut, indiferent că e de folosință/consumație, avem obligația de

RESTITUIRE. Aceasta are natură contractuală și NU se confundă cu restituirea în temeiul legii (nu se
aplică regulile de la 1635 și următoarele).

Vezi 712.

Î: este vreo diferență între 712 și prevederile din materia împrumutului de consumație sau e același
lucru?

R: Diferența dintre împrumutul de consumație și cvasiuzufruct e că la 712 proprietarul are posibilitatea

de a alege între restituirea unui bun echivalent sau restituirea în valoare (fie un bun de gen din aceeași
categorie, fie o executare în echivalent). Această opțiune NU există, în principiu, în cazul împrumutului
de consumație.
 În ceea ce privește obligațiile ÎMPRUMUTATULUI:

➢ Împrumut de folosință:
➢ Conservare substanță bun;
➢ Menținere destinație bun;
➢ Restituire bun (se face în natură, se restituie exact bunul care a fost împrumutat);
➢ Împrumut de consumație:
➢ Restituire bun (2164)

O altă diferență între cele două contracte este că împrumutul de folosință poate viza orice fel de
bunuri mobile/imobile. În ceea ce privește împrumutul de consumație (vezi 2158) acesta poate viza doar
bani/ bunuri care prin natura lor sunt fungibile/consumptibile.

Vezi 2151 (discuțiile astea referitoare le cheltuieli nu interesează la împrumutul de consumație).

Î:Cui îi revine obligația de a efectua cheltuielile legate de conservarea bunului împrumutat?

R: Nimănui. Problema noastră era dacă vreuna dintre părțile contractante în cazul împrumutului de
folosință are obligația față de cealaltă parte de a efectua anumite cheltuieli de întreținere în legătură cu
bunul. Niciuna din părți nu îi poate cere cocontractantului să efectueze lucrări în legătură cu bunul.

2151 (1): comodantul nu poate, de exemplu, să-i ceară comodatarului să schimbe cauciucurile
sparte de la mașina pe care i-a dat-o în comodat. Dacă, în schimb, împrumutatul schimbă cauciucurile
de bună voie și nesilit de nimeni, acesta NU va putea pretinde restituirea acestor cheltuieli de la
comodant. Este așa deoarece pornim de la regulile de la îmbogățirea fără justă cauză: la îmbogățirea
fără justă cauză ipoteza era că eu-însărăcit, m-am aflat în eroare, am crezut că bunul e al meu și am
făcut lucrări cu el ca după să aflu că e al tău și tu beneficiezi de fapt de ele. Regulile din materia
îmbogățirii fără justă cauză NU se vor aplica, însă, dacă eu fac niște lucrări care îmi beneficiază mie,
dar în final ajunge să se folosească și altul de ele.

2151 (2): de data asta legiuitorul atenuează puțin situația împrumutatului pentru că în subtext se
aplică regulile de la gestiune de afaceri.

Ceea ce interesează și trebuie reținut din acest articol este că niciuna dintre părți NU este
obligată să facă lucrări de menținere în stare de utilizare/conservare/reparare etc.

SPEȚĂ: Avem un contract de împrumut având ca obiect o sumă de bani, iar în contract nu se specifică
durata pentru care s-a făcut împrumutul. După un anumit interval de timp se face o cerere de chemare
în judecată de către împrumutător împotriva împrumutatului solicitând restituirea sumei de bani.
Împrumutatul face varii apărări, dar cu ocazia ultimului termen de judecată, împrumutatul invocă
prescripția dreptului la acțiune în ceea ce privește solicitarea ca instanța de judecată să fixeze un
termen/ o dată de restituire.

Î: la ce se referă împrumutatul? Cum ar trebui să soluționeze instanța? Mai precis, ce facem dacă avem
un contract de împrumut și nu s-a specificat un termen la care devine scadentă obligația de restituire?

R: În speță este vorba de un contract de împrumut de consumație pentru că poartă asupra unor bunuri
consumptibile prin natura lor (o sumă bani). Având în vedere că obiectul este o sumă de bani devine
incident 2159 (2).

Î: Este vreo diferență în ceea ce privește restituirea după cum împrumutul este de folosință/ de
consumație?

r: Da, este. Vezi 2155 (pentru împrumutul de folosință).

La alin (1):Împrumutatul este obligat să restituie bunul:

➢ La împlinirea termenului convenit;

➢ În lipsă de termen, după ce s-a folosit de bun potrivit convenției;
-ex: îți împrumut o mașină de găurit pentru ca să-ți fixezi niște lustre în apartamentul pe care
tocmai la-ai cumpărat. După ce faci treaba asta îmi dai mașina de găurit înapoi.

La alin. (2): nu e convenit termen/ nu se prevede întrebuințarea bunului/ întrebuințarea are caracter
permanent: TREBUIE SĂ RESTITUIE BUNUL LA CEREREA COMODANTULUI;

De aici rezultă că la 2155 avem 3 ipoteze:

a) Se stabilește termen----obligația de restituire devine scadentă la împlinirea termenului;

b) Nu se stabilește termen, dar se specifică în contract utilitatea pentru care s-a împrumutat
bunul----obligația de restituire devine scadentă după folosirea bunului potrivit utilității stabilite
prin convenție;
c) Nu avem stabilit nici termen, nici utilitate----obligația devine scadentă când vrea mușchiul
împrumutătorului (se poate cere restituire oricând);

!!!!!NU confundați contractul de împrumut de folosință cu actul de toleranță: Contractul de împrumut,

deși e încheiat cu titlu gratuit, are natură de act juridic. Actul de toleranță prin care permiți altcuiva să
utilizeze de facto bunul tău, fără a-i constitui un drept în acest sens, este un act non-juridic. Interesează
acest aspect pentru că contractul de împrumut are forță obligatorie, chiar dacă este atenuată, pe când
actul de toleranță, care e un act non-juridic, nu are forță obligatorie.
!!!!!NU confundați contractul de împrumut de folosință, care are invariabil caracter gratuit, cu
contractele unilaterale cu caracter oneros: la contractul de împrumut de folosință lipsește orice fel de
contraprestație.

În ceea ce privește contractele unilaterale oneroase prin care se pune la dispoziția uneia dintre
părți folosința bunului care aparține celuilalt, ca să nu ne dea cu virgulă, trebuie, în primul rând, să nu
punem semn de egalitate între contract oneros și contract sinalagmatic. Contract oneros avem ori de
câte ori ambele părți încheie contractul în considerarea unei finalități economice care poate fi dată de
contraprestația la care se obligă cocontractantul sau poate fi regăsită în afara contractului.

Ex1 (pe împrumutul de consumație): eu îți dau o sumă de bani și tu trebuie să-mi dai înapoi suma de
bani+ dobândă. Aici e un contract de împrumut de consumație, cu caracter oneros, pentru că una dintre
părți urmărește să se folosească de suma de bani, iar cealaltă să obțină dobânda. Dacă facem, însă,
disecție și ne uităm la contractul acesta o să constatăm că, deși are caracter oneros, nu e și sinalagmatic
pentru că nu putem identifica obligații corelative și interdependente. Din contract se naște doar obligația
împrumutatului de a restitui suma de bani+ dobânda. În ceea ce-l privește pe împrumutător, în sarcina
sa nu se naște nicio obligație pentru că el, a făcut remiterea bunului până s-a încheiat contractul (fără
remiterea bunului nu s-ar fi putut încheia valabil contractul). DEEEECI, contractul din exemplul ăsta e
unul unilateral, având caracter oneros.

Ex2 (pe împrumutul de folosință și delimitarea față de contractul unilateral oneros): Dacă eu îți dau
folosința unui bun, fără ca tu să-mi dau un preț, însă eu închei acest contract pentru a obține un alt
beneficiu economic, din afara contractului și altul decât vreo obligație de a ta, contractul este și pentru
mine, împrumutător, unul oneros.

Situația în care, de exemplu, se scoate un model nou de autoturism: Tu ți-ai achiziționat modelul mai
vechi și te sună aia de la reprezentanță și-ți sugerează să faci o refinanțare pentru modelul nou și ca să
te convingi îți dau modelul nou câte zile ca să vezi care e treaba cu el. Se încheie între tine și
reprezentanță un contract prin care ți se pune la dispoziție, cu titlu gratuit, modelul nou. Evident că
acest contract NU este un contract de împrumut de folosință deoarece este încheiat de reprezentanță în
considerarea unei finalități economice (vrea să te convingă să închei un contract de vânzare). În
exemplul ăsta avem un contract unilateral și oneros, NENUMIT (se vor aplica regulile generale din
materia contractelor care se vor completa, dacă se dovedesc a nu fi suficiente, cu regulile din materia
împrumutului de folosință pentru că e contractul cu care se aseamănă cel mai mult).
 Ce facem cu restituirea în cazul împrumutului de consumație? (ne întoarcem la speța de la
care am plecat)

Vezi 2161+2162: interesează ipoteza în care instanța stabilește termenul

-în situația în care contractul nu prevede un termen de restituire în cazul contractului de împrumut de
consumație, iar reclamantul cere doar obligarea la restituire, fără a cere instanței să stabilească
termenul de restituire, ce va decide instanța? (pentru povești multe pe tema asta vezi înregistrarea de
la ora 2, min 10-15)

Î: trebuie reclamantul să facă o cerere distinctă prin care să solicite stabilirea termenului de restituire
sau e suficient să ceară obligarea la restituire subînțelegându-se și stabilirea termenului?

R:Dacă spunem că nu e suficient și că e nevoie ca reclamantul să ceară stabilirea termenului în mod

expres, atunci nu mai interesează excepția prescripției invocată pentru că nu avem cerere ca instanța să
stabilească termenul, instanța respingând ca tardivă cererea reclamantului.

Dacă, în schimb, admitem că cerând obligarea la restituire, reclamantul a cerut implicit și stabilirea
termenului de scadență, atunci intră în discuție invocarea prea târziu a prescripției (prin raportare la
2513).

Soluție: în momentul în care ceri restituirea, în contextul dat, implicit ceri instanței să stabilească
momentul la care obligația a devenit scadentă (asta e părerea lui), dar e o chestiune discutabilă (vezi și
min 17:50-19:00 ca să vezi de ce zice el că e discutabil).

-ideea e că într-o situație de genul cel mai recomandat e să soliciți expres instanței să stabilească
scadența și subsidiar să-l oblige la restituire pe împrumutat;

Observații:

➢ 2161: textul e important pentru că avem reflexul de a considera că termenul/condiția sunt

stipulate în favoarea ambelor părți contractante, dar este posibil ca o astfel de modalitate să fie
stipulată exclusiv în beneficiul uneia dintre părți;
➢ Are importanță treaba asta pentru că dacă, de exemplu, condiția este stipulată în beneficiul
ambelor părți, evident că doar prin acordul ambelor părți se poate renunța la aceasta, pe când
dacă aceasta este stipulată în beneficiul exclusiv al uneia dintre părți, acea parte are posibilitatea
de a renunța la ea;

-ex: vânzarea pe încercate: acolo cumpărătorul poate constata pe măsură ce încearcă bunul că
nu se realizează condiția în sensul că bunul nu întrunește caracteristicile stabilite în contract.
Condiția e stabilită, în acest caz, în beneficiul exclusiv al cumpărătorului și, drept urmare, acesta
poate renunța la beneficiul său;
 ➢ La 2161 se spune că termenul, în lipsă de stipulație contrară, e stipulat în beneficiul ambelor
părți, iar dacă e cu titlu gratuit, e doar în beneficiul împrumutatului. Consecința e că dacă m-ai
împrumutat cu titlu gratuit, eu împrumutat, pot renunța la termen și să-ți restitui bunul mai
devreme. Dacă m-ai împrumutat cu titlu oneros, nu pot eu să zic că-ți dau mai repede din cauza
dobânzii. Dobânda depinde de perioada de timp în care eu mă folosesc de bunul tău. Prin urmare
și împrumutătorul are un interes ca perioada în care împrumutatul folosește bunul să fie cât mai
lungă pentru ca dobânda să fie cât mai mare;
➢ 2161 este o normă supletivă;
➢ 2162(+vezi și 1415)+ 2163: se aplică termenul general de prescripție de 3 ani. Asta înseamnă
că dacă am încheiat un contract de împrumut de consumație și nu am stabilit un termen de
restituire, eu împrumutător voi avea șansa în viață de a recupera o sumă echivalentă/ bunuri de
aceeași calitate/cantitate, numai dacă, în 3 ani de la încheierea contractului, cer stabilirea
judiciară a termenului de restituire;

GARANȚII ÎN MATERIA CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT

I. Garanția pentru evicțiune

La împrumutul de folosință este EXCLUSĂ pentru că NU are efect translativ de proprietate.

La împrumutul de consumație răspunsul, de principiu, ar trebui să fie că există garanție de evicțiune:

-totuși, nu există nicio urmă de text care să se refere la garanția pentru evicțiune;

-vezi 1651, 1018

-evicțiune nu intră în discuție când împrumutul poartă asupra unor sume de bani

Î: ce se întâmplă dacă terțul, care e adevăratul proprietar, se trezește după ce împrumutatul

a consumat substanța bunului? de la cine și ce va cere terțul?

-vezi 563,566

Ex: A îi împrumută lui B un bun al cărui proprietar de fapt C, B consumă bunul. Adevăratul
proprietar, de la cine va solicita despăgubiri?---- de la A pentru că a înstrăinat bunul, adevăratul
proprietar rămânând fără el. Prin urmare, C nu va putea cere despăgubiri de la B pentru că
acesta a fost de bună-credință. Odată ce bunul s-a consumat, dreptul de proprietate a lui C s-a
stins și, deci, acesta va avea doar o acțiune în răspundere față de persoana culpabilă împotriva
căreia se va îndrepta (în speță A).

R cu privire la evicțiune: el crede că nu e o miză foarte mare să stabilim dacă există sau nu în situația
asta, pentru că s-ar părea că legiuitorul reglementează strict garanția pentru vicii, nu și cea pentru
evicțiune în materia împrumutului de consumație. Dar, chiar admițând că opțiunea legiuitorului ar fi
fost să nu se aplice 1651 (zice că ar fi optat să nu se aplice pentru că el vorbește de garanții în materia
împrumutului de consumație, dar vorbește doar de cea pentru vicii) și deci să nu existe garanție pentru
evicțiune cu regulile de la vânzare, dacă tu ți-ai asumat prin contractul de împrumut că-mi transferi în
proprietate un bun urmând ca eu să-ți dau altul la fel înapoi+ dobândă, dacă e cazul, în măsura în care
nu mi-ai transferat proprietatea se cheamă că nu ai executat contractul (un efect contractual asumat de
tine nu s-a produs). Și atunci, în condițiile astea, evident că voi putea cere, pe baza dreptului comun,
rezoluțiunea contractului, fără a se aplica regulile speciale de la evicțiune din materia vânzării.

II. Garanția pentru vicii

La împrumutul de folosință:

-vezi 2152: Garanția are caracter obiectiv și presupune lipsa culpei. Înseamnă că suporți tu în locul
altuia o pagubă deși nu ești în culpă.

În materia comodatului NU există niciun fel de garanție pentru viciile aparente deoarece bunul
se predă de la comodant la comodatar în starea în care se găsește la momentul predării.

În materia comodatului NU intră în discuție garanția pentru neconformități.

În materia comodatului este EXCLUSĂ garanția pentru vicii ascunse. În locul acestei garanții
există DOAR răspunderea contractuală a împrumutătorului pentru fapta ilicită de a nu-i fi sesizat
împrumutatului existența viciilor ascunse.

Propriu-zis, contractul de împrumut de folosință impune în sarcina împrumutătorului obligația

de informare a împrumutatului în legătură cu existența viciilor ascunse ale bunului împrumutat care îi
sunt cunoscute împrumutătorului.

Această răspundere pentru fapta proprie derogă de la dreptul comun în materia răspunderii
contractuale prin aceea că se sancționează doar fapta intenționată a împrumutătorului, adică, nu se va
angaja răspunderea contractuală a acestuia în situația în care, în mod culpabil, nu a cunoscut viciul
ascuns (Regula în materie civilă e că nu ne interesează formele de culpă).

La împrumutul de consumație (2166):

Aliniatele tratează ipoteze diferite în funcție de caracterul gratuit/ oneros.

Alin (1): cu titlu gratuit--- se aplică regulile de la împrumutul de folosință: nu vom avea garanție pentru
vicii/conformitate, ci doar o răspundere pentru fapta intenționată;

Alin (2): cu titlu oneros--- se face mențiunea că există prejudicii---înseamnă că din materia vânzării se
vor aplica doar regulile privitoare la răspunderea antrenată de garanția pentru vicii ascunse.
Răspunderea, spre deosebire de situația împrumutului de folosință, nu va mai fi o răspundere pur
subiectivă, ci una obiectivă.

-textul se referă atât la viciile aparente cât și la cele ascunse;

La garanția pentru conformitate (împrumut consumație):

1) Dacă e cu titlu gratuit: nu este

2) Dacă e cu titlu oneros : intră în discuție doar răspunderea pentru prejudiciile cauzate de eventualele
neconformități;