APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA

GIMNASTICII PE PLAN
MONDIAL ŞI NAŢIONAL
 Gimnastica în secolul al XX-lea
• Reprezentanţii de seamă ai gimnasticii secolului XX au delimitat
importanţa şi valoarea sistemelor vechi, formulând o concepţie
nouă asupra gimnasticii.
• Lupta dintre sisteme a contribuit la eliminarea treptată a
diletantismului în abordarea practicării exerciţiilor fizice, la
fundamentarea lor metodică, la crearea unei literaturi de
specialitate, a unei terminologii proprii unui domeniu nou. Dintre
toate sistemele, cele ale lui Ling şi Jahn au avut o largă răspândire
în lume generând şcoli, instituţii, activităţii competitive, dar peste
ele, cu o reuşită totală care va cuprinde întreg mapamondul, va fi
sistemul jocurilor, al întrecerilor creat de Arnold în Anglia, care este
germenele sportului ce va deveni către sfârşitul secolului al XX-lea
una din cele mai răspândite, îndrăgite şi practicate activităţi din
lume (Nicu, A., 2000)
• De asemenea, specialiştii au explicat şi aşezat termenii de
gimnastică şi educaţie fizică la locul cuvenit. Termenul de
gimnastică folosit atâta vreme în înţeles de educaţie fizică a fost
înlocuit, oficial, în anul 1910, prin Regulamentul francez de
educaţie fizică. Pentru prima dată, termenul de educaţie fizică îl
înlocuieşte pe cel de gimnastică, stabilindu-se, totodată, şi
conţinutul fiecărui termen.
• Pe parcursul secolului al 19-lea gimnastica a
capatat forme moderne avand in prim plan disputa
dintre cele doua sisteme si anume sistemul suedez
care se baza, in principal, pe un grup de exercitii
libere si sistemul german (cu ajutorul aparatelor).
• Sfârşitul secolului al XIX – lea a fost marcat de
crearea primelor federaţii naţionale de gimnastică:
• 1832 Federaţia elveţiană
• 1860 Federaţia germană
• 1865 Federaţia poloneză
• 1868 Federaţia olandeză
• 1869 Federaţia italiană
• 1873 Federaţia franceză
• 1885 Federaţia ungară
• 1906 Federaţia română
• Federaţia Internaţională de Gimnastică ( F.I.G.) a
fost creată în anul 1881.
• Prezentăm în continuare primele competiţii de gimnastică
organizate pe plan mondial:
• 1896 Jocurile Olimpice de la Atena a fost
prima mare competiţie de gimnastică masculină
• 1903 în Belgia are loc prima competiţie
internaţională asimilată primului C.M.
• 1904 Jocurile Olimpice de la Saint Louis –
concurs pe echipe
• 1924 Jocurile Olimpice de la Paris – concurs
individual
• 1928 Jocurile Olimpice de la Amsterdam –
concurs masculin şi feminin
• 1934 la Budapesta are loc primul Campionat
Mondial feminin
• În primele decenii ale secolului, ramurile gimnasticii
au evoluat şi s-au perfecţionat permanent, în special
gimnastica de performanţă care a cunoscut o
dezvoltare fără precedent.
• Această evoluţie s-a datorat apariţiei Olimpiadei,
diversificării sistemelor competiţionale, perfecţionării
bazei materiale, a regulamentelor de concurs,
a cercetării ştiinţifice, dezvoltării ştiinţelor conexe,
creşterii rolului mass-mediei.
• În plan european destinele gimnasticii sunt conduse
de Uniunea Europeană de Gimnastică (U.E.G.) care a
luat naştere în anul 1957.
• Atât F.I.G. cât şi U.E.G. susţin dezvoltarea ramurii
competiţionale a gimnasticii, concursurile de
gimnastică diversificându-se în permanenţă (
Campionate Mondiale, Europene, Jocuri Olimpice,
Cupe Europene şi Mondiale, Jocuri Mondiale
Universitare).
 Gimnastica în România
• De la apariţia gimnasticii, în ţara noastră şi până în
prezent, această disciplină a străbătut un drum
lung, cu urcuşuri şi coborâşuri marcate de
însemnate transformări.
• Dacă la început sistemele de educaţie fizică purtau
denumirea de „ sisteme de gimnastică”, ponderea
cea mai mare având-o exerciţiile de gimnastică,
odată cu dezvoltarea celorlalte ramuri sportive,
gimnastica îşi restrânge sfera.
• În ultimii ani, ea devine o ramură independentă, cu
conţinut şi forme bine precizate.
• În evoluţia sa, străbate mai multe etape marcate
de salturi mai mult sau mai puţin însemnate şi,
după o lungă perioadă de căutări, care a durat
până după cel de-al II – lea război mondial, începe
formarea unui sistem naţional de gimnastică.
• Primul document în care apare cuvântul
„gimnastică” este o cerere a pastorului
luteran Serai din 1830, adresată
generalului Pavel Kiseleff, prin care
solicită aprobarea înfiinţării unei şcoli de
gimnastica.
• Dar trebuie mentionat ca inceputurile
gimnasticii în şcolile româneşti datează
din timpul domniei lui Alexandru
Ipsilante Vodă, în anul 1776, când
aceasta se preda în Şcoala Domnească
de la Sf. Sava.
• Drumul gimnasticii spre şcoală, dotarea
cu materialele şi instalaţiile necesare,
formarea cadrelor de specialitate şi
întocmirea unor programe care să
eşaloneze conţinutul au fost rezolvate cu
foarte mare greutate şi întârziere de-a
lungul anilor .
• Începând din secolul al XIX-lea, s-a
observat o preocupare tot mai
mare pentru practicarea exerciţiilor
fizice în diferite şcoli particulare,
exerciţii ce erau predate de
profesori străini (francezi, italieni,
elveţieni, polonezi), care au deschis
şcoli de gimnastică, scrimă, muzică,
caligrafie.
• Aceste şcoli erau frecventate numai
de cei cu posibilităţi materiale.
Această perioadă de început a fost
numită de dr. C.I. Istrati „epocă de
încercare şi dibuire”.
• În cursul procesului de
organizare a învăţământului, au
apărut preocupări pentru
introducerea în şcoli educaţiei
fizice.
• Un pas hotărâtor l-a
reprezentat „Legea instrucţiei
din 1864” – art.113 – de pe
vremea lui A.I.Cuza, care a
introdus gimnastica şi muzica
ca învăţături obligatorii în liceu,
dar, din lipsă de personal,
predarea gimnasticii era
întâmplătoare.
• A fost „perioada eroică” a
educaţiei fizice din România.
• În anul 1862, odată cu venirea în
Bucureşti a ardeleanului, Gheorghe
Moceanu, începe o nouă etapă a
organizării învăţării gimnasticii în şcoală
şi armată, a pregătirii de profesori, a
înfiinţării de societăţi.
• Tot ce s-a creat timp de trei decenii a
fost opera lui Moceanu şi a elevilor sai.
• Este considerat părintele educaţiei fizice
româneşti şi primul profesor de
gimnastică cu o contribuţie foarte
însemnată în realizarea unui progres
unanim recunoscut al gimnasticii
şcolare.
• Adept al gimnasticii germane,
răspândeşte şi la noi acest sistem
aducându-i îmbunătăţiri şi adaptându-l
condiţiilor specifice ţării noastre.
• Om instruit şi cu simţ pedagogic, Gh. Moceanu a
avut preocupări şi în domeniul publicisticii, el scriind
o serie de lucrări si manuale de gimnastică:
• „Cartea de gimnastică”, (editata în 1869, a fost o
prelucrare după „Deutsche Turnkunst” a lui Jahn şi
Eiselen, care cuprindea aproape 250 de figuri şi
exerciţii.
• Prefaţa la această carte a fost scrisă de ilustrul
istoric şi filolog B. P. Hasdeu, care de altfel a atras
atenţia autorului asupra bogăţiei folclorului
românesc în jocuri şi în dansuri).
• “Istoria, anatomia şi igiena gimnasticii” (1879),
• “Şcoala de patinaj şi de înot” (1882),
• “Carte de gimnastică pentru uzul şcolilor primare şi
secundare de fete “ (1882),
• “Gimnastica populară raţională pentru uzul şcolilor
primare, secundare şi superioare “ (1887),
• “Memorii asupra gimnasticii şi a călătoriilor mele în
Europa, Asia, Africa şi America” (1895).
• Gh. Moceanu şi-a lăsat o pleiadă de continuatori, dintre
care N. Velescu, S. Petrescu şi A. Bagav care au dus
faima gimnasticii şi dansurilor româneşti la Paris, Roma,
Madrid, Calcuta, cucerind peste tot un succes deosebit.
• Preocupările pentru introducerea
gimnasticii în şcoală au existat de
mai mult timp şi este interesant de
reţinut că în cronica lui Atanasie
Comen Ipsilante, 1776, se
vorbeşte despre un regulament al
şcolii de la Sf. Sava, în care se dau
instrucţiuni asupra exerciţiilor
corporale, dar fără un detaliu asupra
conţinutului, instrucţiuni care au fost
aplicate prea puţin timp.
• Însă, mai târziu, în anexa
Regulamentului organic, se
recomandă întărirea organismului
prin exerciţii de gimnastică.
• Apare, în anul 1850, regulamentul
şcolilor din Moldova care prevede ca
gimnastica să fie un obiect de studiu.
• Introducerea obligatorie a gimnasticii în şcoală a fost
decretată în 1879 dar fără o programă care să stabilească
conţinutul gimnasticii la nici un nivel de învăţământ.
• Şcolile care aveau săli de gimnastică erau puţine, iar aparatura
se reducea, în general, la un portic instalat în curte, de care
erau suspendate prăjini, inele şi o bară flotantă, iar alături –
una sau mai multe bare paralele şi o bară fixă.
• Dar, adevăratul organizator al educaţiei fizice şcolare a fost
Spiru Haret, care aflandu-se în fruntea Departamentului
Instrucţiei (aproximativ 10 ani) a marcat o nouă etapă de
progres a gimnasticii şcolare.
• Semnalul a fost dat de reforma învăţământului primar şi
normal-primar din anul 1893, când s-a introdus gimnastica
în şcolile primare, au fost elaborate noi programe,
regulamente, instrucţiuni metodice, manuale ce au intrat în
vigoare în 1899 şi astfel gimnastica devine obligatorie în şcolile
secundare de băieţi şi fete, având elemente împrumutate din
şcoala franceză şi din cea germană. Mijloacele recomandate
au fost exerciţii de front şi ordine, libere, cu obiecte
(bastoane, haltere mici) şi la aparate.
• Spiru Haret a fost preocupat de
organizarea şi îmbunătăţirea
gimnasticii sub toate formele ei.
• El a stabilit obligativitatea
gimnasticii în şcoală, despărţind-o de
instrucţia militară şi atribuindu-i o
oră pe săptămână pentru fiecare
clasă.
• În perioada care a urmat, apar legi
noi şi instrucţiuni prin care se
urmăreşte emanciparea predării
gimnasticii şcolare prin îmbunătăţirea
programelor analitice, a bazei
materiale şi a procesului de instruire
a cadrele care vor preda această
materie.
• Primele programe şcolare au cuprins elemente, atât, din
gimnastica suedeză cât şi din cea germană. Cu toate
acestea între cei doi partizani ai acestor sisteme,
inspectorul Ionescu Dumitru, adept al sistemului
german şi profesor Ion Bucovineanu, adept al
sistemului suedez s-a dat o luptă aprigă, care a culminat
în anul 1910.
• Reforma din 1928 reprezintă un nou val, care impune
modificări ale programelor analitice, acestea fiind
elaborate în spiritul corespunzător sistemului suedez de
gimnastică.
• Adaptarea sistemului suedez de gimnastică, în şcolile din
România, a reprezentat o etapă de progres, fiind
considerat cel mai potrivit pentru vremea respectivă, atât
datorită largii sale accesibilităţi pentru vârsta tuturor
şcolarilor de ambele sexe, cât şi pentru modestele
condiţii materiale ale majorităţii şcolilor din ţara noastră.
• În ce priveşte societăţile de gimnastică, istoria
acestora este foarte veche, prima societate de
gimnastică fiind înfiinţată la iniţiativa lui Roth,
în anul 1822 având ca, model „Turnverein”
din Germania.
• Acest „Turnverein” se poate socoti ca fiind cel
mai vechi din lume şi astfel de societăţi
întâlnim, după anul 1840, şi la Braşov, Sibiu,
Sighişoara, Sebeş, Bistriţa.
• Motivul pentru care mişcarea de gimnastică nu
are o influenţă asupra răspândirii gimnasticii,
din ţara noastră, ar fi datorată faptului că,
deşi, aceste societăţi erau organizate ele
aveau un caracter închis naţionalist.
• În anul 1876, gimnastica germană din
Transilvania ajunge la Bucureşti prin
intermediul saşilor originari din Braşov care
înfiinţează „Bukarester Turnverein”, al
cărui program consta din tir cu pistolul,
scrimă, înot şi, mai alea, gimnastica la aparte,
după sistemul Jahn-Eiselen.
• Înfiinţarea „Turnverein-ului” german a coincis
cu primele asociaţii româneşti de gimnastică
ele fiind principala cale de răspândire a
gimnasticii la noi în ţară.
• La 19 iunie 1867, G. Constantiniu, înfiinţează în
Bucureşti „Societatea centrală română de arme,
gimnastică şi dare la semn”, prescurtat „Tirul”.
• Un rol important în dezvoltarea şi orientarea acestei
societăţi l-a avut Gh. Moceanu care prin munca şi
priceperea sa, a reuşit ca în prim planul acestei societăţi să
ajungă gimnastica. El marchează o etapă calitativ superioară
în organizarea gimnasticii în şcoală, în armată, în crearea
societăţilor şi pregătirea profesorilor.
• Primul concurs organizat de societatea bucureşteană, a avut
loc, în pădurea Pantelimon, în anul 1868, care are loc anual.
• Abia în anul 1844 are loc primul concurs feminin, până
atunci având loc doar concursuri pentru bărbaţi, dar fără
continuitatea în ceea ce priveşte participarea feminină la
concursuri.
• Concursurile aveau incluse în program exerciţii acrobatice de
circ, apărând mai târziu, alături de acestea şi exerciţii la
aparate clasice.
• Nicolae Venescu, un continuator al operei lui Moceanu,
este declarat „maestru de gimnastică”, impunându-se încă de
la început ca un bun gimnast, executând, în cadrul unei
serbări, „saltul mortal” la trapez, sau gigantică la bara fixă.
• În decursul anilor apar, după modelul Societăţii române de
gimnastică, şi alte societăţi, din iniţiativă particulară, în
diferite oraşe din ţară şi pot fi exemplificate:
 Societate de gimnastică din Galaţi (1876)
 Societatea internaţională de tir şi gimnastică din Iaşi
(1877)
 Societatea profesorilor de gimnastică din România
(1893)
 Societatea de gimnastică „Viitorul” din Craiova (1895)
 Societatea de gimnastică, scrimă şi lectură „Aurora”,
Bucureşti (1897)
 Societatea de gimnastică a corpului didactic, Bucureşti
(1900)
 Societatea de gimnastică şi sport „Aquila, Piteşti”
(1901)
• La 14 septembrie 1906, din iniţiativa profesorului D.
Ionescu, toate societăţile s-au întrunit şi au format
„Federaţia societăţilor de gimnastică din
România” (F.S.G.R.) având şi o revistă de
specialitate, intitulată „Gimnasticul român”.
• Această federaţie a organizat diferite congrese,
serbări (prima serbare şcolară de amploare s-a ţinut
în Bucureşti, în anul 1898, în prezenţa lui Spiru
Haret) şi concursuri de gimnastică.
• Prin faptul că, elementul de întrecere a fost prea
puţin promovat, gimnastica, fiind astfel limitată atât
în conţinut cât şi forme de organizare, a cunoscut o
scădere a popularităţii.
• La aceasta a contribuit şi lupta sistemelor de
gimnastică care s-a resimţit mai ales, în domeniul
gimnasticii şcolare.
• Înlocuirea gimnasticii germane cu cea suedeză a
avut o puternică influenţă şi asupra societăţilor de
gimnastică, unde s-a redus simţitor activitatea. Cu
toate acestea, gimnastica la aparate s-a practicat
mai ales în cadrul societăţilor din Transilvania.
• Activitatea, F.S.G.R., se diminuează treptat, situaţie
care se ţine până după primul război mondial. Dar
după primul război mondial, în anul 1932, federaţia
îşi reia activitatea, reuşind să ţină câteva congrese şi
serbări federale.
• Prima conferinţă a profesorilor de gimnastică din
toată ţara a avut loc în perioada 21-24 aprilie 1904,
în localul Liceului Gheorghe Lazăr din capitală, în
prezenţa lui Spiru Haret.
• În anul 1922, s-a înfiinţat Institutul Naţional
de Educaţie Fizică din Bucureşti, pentru
pregătirea cadrelor didactice de specialitate
care de-a lungul timpului şi-a schimbat
denumirea de mai multe ori.
• Prin reforma învăţământului secundar din
1928, 2 ore din cele 4 ore atribuite
obligatoriu, săptămânal, educaţiei fizice, 2
ore erau rezervate exerciţiilor de gimnastică
propriu-zise.
• Prin legea învăţământului din 1928 se schimă
termenul de gimnastică cu cel de educaţie
fizică.
• Odată cu adaptarea termenului de educaţie
fizică, gimnastica nu-şi pierde rolul şi
importanţa care îi fusese recunoscută ea,
rămânând în continuare, prin exerciţiile sale,
mijlocul de bază al realizării educaţiei fizice,
ocupând aproape în întregime conţinutul
programelor analitice.
• Federaţia Română de Gimnastică
s-a înfiinţat în anul 1906, iar în
1907 s-a afiliat la F.I.G., în planul
performanţei, rezultatele şcolii
româneşti au fost remarcabile. În anul
1911 are loc prima participare
românească la un concurs
internaţional.
• Sub conducerea unor specialişti ca:
Adina Stroescu, Iosif Maier,
Robert Podlaha, Nicolae Băiaşu şi
alţi numeroşi antrenori şi profesori,
între anii 1950-1964, gimnastica
artistică înregistrează o dezvoltare fără
precedent, fiind organizate campionate
naţionale de juniori, seniori şi
campionate şcolare.
• Şcoala românească de gimnastică s-a făcut
remarcată încă de la primele apariţii în competiţiile
internaţionale de mare anvergură (J.O. de la
Melbourne (1956) şi Roma (1960) – locul III pe
echipe la fete). În anul 1956 se organizează
Campionatele Internaţionale ale României fiind
considerat cel mai vechi turneu individual din lume,
iar în 1957 la Bucureşti are loc prima ediţie ale C.E.
de gimnastică feminină.
• După o perioadă de reorganizare şi reorientare a
activităţii de gimnastică, încep să se arate roadele
prin cucerirea a numeroase medalii de aur, argint şi
bronz la C.M., J.O. şi C.E. Astfel, în 1974, Dan Grecu
cucereşte prima medalie de aur (inele) a gimnasticii
româneşti la Campionatele Mondiale de la Varna.
Romania la JO in concursul pe echipe
• Prima medaliată la Jocurile Olimpice din istoria
gimnasticii româneşti a fost Elena Leuştean.
Aceasta a cucerit bronzul la sol si dupa această
victorie neaşteptată, cele şase fete din lotul
României au prins curaj şi, în final, echipa noastră a
urcat pe locul III, după URSS şi Ungaria.
• După Melbourne, a cucerit trei medalii de argint, la
individual compus, sol şi paralale, la singura mare
competiţie de gimnastică artistică organizată
vreodată în România, Campionatul European de la
Bucureşti, din 1957. La ediţia CM din 1958
(Moscova), Elena a cucerit cu echipa medalia de
bronz (prima medalie a gimnasticii româneşti
la un campionat mondial) şi locul 6 la sărituri.
Salba de medalii individuale ale Elenei s-a îmbogăţit
la Europenele din 1959 din Cracovia, cu două de
argint, la individual-compus şi paralele. La J.O. de la
Roma, în 1960, Elena şi-a adăugat o nouă medalie în
palmares, un bronz cu echipa Republicii Populare
Române.
• Bilantul carierei: 3 medalii olimpice de bronz, o
medalie mondiala de bronz si 5 medalii europene de
argint
• O eră nouă în gimnastica mondială,
devenind o figură legendară a
secolului prin performanţele sale fără
precedent, fiind prima gimnastă care
a obţinut nota 10 în concurs, a fost
deschisa de Gimnasta Nadia
Comăneci.
• Debutand la JO de la Montreal-1976,
in varsta de numai 15 ani, tanara
gimnasta s-a intrecut pe sine, le-a
depasit spectaculos si clar pe toate
celelalte concurente, invingand in
cele dinurma pana si tabela de afisaj,
aparatul fiind in imposibilitate de a
afisa prima nota de "10" acordata
vreodata intr-un concurs international
la disciplina respectiva. Prin evolutiile
ei stralucitoare, Nadia a uimit si
incantat, transformandu-se intr-un
simbol al gimnasticii mondiale.
• Bilantul carierei: 3 medalii de
aur la Jocurile Olimpice Montreal
1976 (individual compus, barna,
paralele) 2 medalii de aur la
Jocurile Olimpice, Moscova 1980
(barna, sol) 1 medalie de argint
la Jocurile Olimpice, Montreal
1976 (cu echipa Romaniei) 2
medalii de argint la Jocurile
Olimpice, Moscova 1980
(individual compus si cu echipa
Romaniei) 1 medalie de bronz la
Jocurile Olimpice Moscova 1980
(sol) Campioana mondiala la Fort
Worth 1979 Campioana
europeana (Skien 1975, Praga
1977, Copenhaga 1979) 56 titluri
de Campioana nationala.
• Urmaşele ei, Ecaterina Szabo, Daniela Silivaş,
Simona Păucă, Aurelia Dobre, Cristina Bontaş,
Lavinia Agaghe, Lavinia Miloşevici, Gina Gogean,
Simona Amânar, Maria Olaru, Andreea Răducan,
Monica Rosu, Cătălina Ponor , Sofronie Nicoleta
Daniela, Sanda Izbasa, Steliana Nistor, au câştigat
numereoase titluri şi medalii olimpice, mondiale şi
europene.
• La băieţi, urmaşii lui Dan Grecu au fost Marius
Gherman, Nicu Stroia, Marius Urzică, Dan Burincă,
Marian Drăgulescu, Ioan Suciu.
• Rezultatele, deosebite, obţinute în marea
performanţă demonstrează existenţa unui sistem şi
a unei şcoli de gimnastică românească, care a creat
o tradiţie şi care se bucură de recunoaşterea
unanimă pe plan mondial.
CAMPIONI DE LEGENDA!