Procesul de asistare si consiliere a victimelor infractiunilor

Procesul de asistenta si consiliere incepe odata cu cererea persoanei si se finalizeaza in

mod normal in momentul atingerii obiectivelor planului de asistenta si consiliere. Acesta are o
desfasurare in timp si prezinta patru stadii: construirea relatiei dintre consilier si client,
investigarea, elaborarea si implementarea planului de asistenta si consiliere si evaluarea eficientei
interventiei.

In cadrul activitatii de consiliere psihologica a victimei, specialistii trebuie sa

cunoasca impactul pe care infractiunea l-a avut asupra victimei, deoarece oamenii reactioneaza
diferit la infractiunile comise asupra lor, iar tipul de reactii nu poate fi prevazut nici dupa natura
infractiunii si nici de tipul persoanei implicate.

Unii oameni sunt afectati, dar ajung sa priveasca respectiva situatie ca o experienta de
viata, altii se interiorizeaza, avand reactii intarziate, ca urmare a reprimarii sentimentelor.

Unele dintre cele mai comune reactii pe care le au victimele sunt: vina, teama,
manie si neputinta. Pot avea sentimentul ca infractiunea a fost indreptata deliberat impotriva
lor. Se tem de ceea se va intampla in continuare, mai ales daca infractorul se afla inca in libertate.

Putem aprecia ca impactul crimei asupra sanatatii mintale a victimei este mult mai
important decat toate consecintele materiale. Cazuistica pune in evidenta faptul ca ranile
psihologice raman.

George Mircea Botescu1[1] este de parere ca reactia de victimizare nu depinde doar de

gravitatea delictului ci si de situatia personala a victimei si de perceptia sa asupra evenimentelor.
Perceptia asupra evenimentelor este foarte importanta deoarece persoana cunoaste ansamblul
normelor elementare, fundamentale care reglementeaza viata sociala, iar respectul lor face parte
din securitatea minima a vietii cotidiene. In plan psihologiei individuale si colective decurge o
viziune asupra vietii in societate pe care individul o deprinde din copilarie, in conformitate cu
care individul dobandeste certitudinea ca poate trai in siguranta in propria casa sau ca se poate
deplasa in spatiu public fara a fi in pericol. Altfel spus, victimizarea distruge aceasta viziune care-

1
i confera individului un confort psihologic si o perceptie de securitate. Victimizarea zdruncina
aceasta perceptie dar si mai grav este ca afecteaza grav increderea si stima de sine.

Abolirea starii minime de securitate poate produce asupra individului un impact

devastator, adica il poate izola, ii poate da senzatia ca este deconectat social.

Mai multi cercetatori2[2] sunt de parere ca impactul victimizarii se propraga asupra a trei
sentimente: sentimentul de securitate, stima fata de sine si increderea acordata celuilalt.

In fata unor evenimente stresante persoanele, indiferent de personalitatea lor, pot

reactiona diferit. Ororile pe care o persoana le traieste in timpul infractiunii pot sa determine o
viitoare reactie asupra comportamentului acelei persoane. Aceste tulburari in comportamentul
victimei unei infracsiuni se datoreaza stresului post traumatic. Una dintre cele mai frecvente
manifestari ale stresului post trumatic este sindromul repetitiei, adica victima retraieste trauma
prin intermediul amintirilor repetitive.

Pentru a se vindeca sau inainte ca situatia lor sa se cronicizeze, victimele traverseaza mai
multe etape3[3]:

1. in prima faza victima tine cont ca a avut loc oinfractiune, este socata dar incearca sa se
detaseze de situatie, incearca sa o controleze.
2. victima este bulversata de realitate, resimte drama, pare a fi distanta si calma dar de fapt
este traumatizata. In aceasta etapa victima este foarte cooperanta. In aceste doua faze
victima este centrata pe amenintarea reala pe care delictul o prezinta.
3. in mod gradual, de foarte multe ori dupa ce dispare amenintarea, victima incepe sa se
agite si sa resimta emotii puternice precum: furie, teama, frustrare, culpabilizare, rusine.
Victima se poate simtii dezorientata, deprimata, disperata, chiar poate retrai victimizarea
de o maniera totala sau partiala in visele sau fantasmele sale, isi pune intrebari precum
„de ce eu?”, frecvent simtindu-se vinovata de propria sa victimizare.
4. dupa ce a facut fata victimizarii sale, victima este in masura sa incerce sa-si reconstruiasca
realitatea, isi regaseste un nou echilibru in viata revenind la normalitate.
2

3
1: Beneficiari si procedura

Pentru realizarea eficienta a activitatii de asistare si consiliere, consilierul de probatiune

trebuie sa prezinte niste calitati esentiale4[4] precum: capacitate empatica, autenticitate, conceptie
pozitiva si liberala despre om, maturitate emotionala si intelegere de sine.

Potrivit legislatiei in vigoare, beneficiarii activitatii de asistare si consiliere a victimelor

infractiunilor sunt:

Activitatea de asistare si consiliere poate fi oferita de catre consilierii de probatiune numai

la cererea persoanei. Aceasta cerere a persoanei sta la baza primului document procedural al
activitatii de asistenta si consiliere.

Scopul procesului

Activitatea de asistare si consiliere contribuie la atingerea scopului Serviciului de

Probatiune, respectiv reducerea ratei de recidiva, reintegrarea sociala a persoanelor care au
savarsit fapte penale si protectia publicului. Cat despre asistarea si consilierea victimelor
infractiunilor, scopul acestei activitati poate fi reprezentat de reintegragrea sociala a victimelor
infractiunilor, aducerea la starea de fapt dinaintei infractiunii.

Pregatirea continua a personalului de specialitate din cadrul Serviciului de Probatiune in

domeniul asistentei si consilierii reprezinta premisa majora in ridicarea standardelor de calitate cu
privire la acest domeniu.

3: Incetarea procesului

Potrivit articolului 49 din H.G. numarul 1239/2000 procesul de asistare si consiliere poate
sa inceteze in urmatoarele trei cazuri:

la cererea persoanei asistate;

4
 ca urmare a lipsei de cooperare sau a comportamentului neadecvat al persoanei asistate si
consiliate.

la expirarea duratei asistentei si consilierii.

Consilierea psihologică a victimelor infracţiunilor

Articolul 8. Consilierea psihologică
(1) Victimele infracţiunilor beneficiază, la cerere, de consiliere psihologică, care este asigurată,
în condiţiile prezentei legi, de către psihologii din cadrul subdiviziunilor teritoriale de asistenţă
socială, al organizaţiilor necomerciale sau al persoanelor juridice cu scop lucrativ care activează
în domeniul reabilitării victimelor infracţiunii şi care au fost cooptate în acest scop de către
autorităţile publice locale sau de către Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale.
(2) Victimele infracţiunilor care nu corespund condiţiilor prevăzute la art. 9 sau сare solicită
ajutorul respectiv după expirarea termenului de acordare a consilierii psihologice din contul
statului pot beneficia, la cerere, de consiliere psihologică contra plată.
(3) Costul serviciilor de consiliere psihologică acordate de către subdiviziunile teritoriale de
asistenţă socială este stabilit de Guvern.
(4) Organizațiile necomerciale sau persoanele juridice cu scop lucrativ stabilesc de sine stătător
costul serviciilor de consiliere psihologică, care nu poate fi mai mare decît cel stabilit de Guvern
conform alin. (3).
Articolul 9. Consilierea psihologică din contul statului
(1) Consilierea psihologică se acordă din contul statului pentru victimele infracţiunilor,
inclusiv ale tentativelor la acestea, prevăzute la următoarele articole din Codul penal: art. 145
(omor intenţionat), art. 146 (omor săvîrşit în stare de afect), art. 149 (lipsirea de viaţă din
imprudenţă), art. 150 (determinarea la sinucidere), art. 151 (vătămarea intenţionată gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii), art. 158 (traficul de organe, ţesuturi şi celule umane), art.
160 (efectuarea ilegală a sterilizării chirurgicale), art. 164 (răpirea unei persoane), art. 164 1
(răpirea minorului de către rudele apropiate), art. 165 (traficul de fiinţe umane), art. 166 alin. (2)
şi (3) (privaţiunea ilegală de libertate), art. 166 1 (tortura, tratamentul inuman sau degradant), art.
167 (sclavia şi condiţiile similare sclaviei), art. 168 (munca forţată, în cazul în care infracţiunea
este săvîrşită asupra unui minor), art. 171–175 (infracţiuni privind viaţa sexuală), art. 188 alin. (3)
lit. c) sau d) (tîlhăria săvîrşită cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori cu
deosebită cruzime), art. 2011 (violenţa în familie), art. 206 (traficul de copii), art. 208 1
(pornografia infantilă), art. 2082 (recurgerea la prostituţia practicată de un copil).
(2) Consilierea psihologică din contul statului se acordă victimelor infracţiunilor prevăzute la
alin. (1) dacă infracţiunea a fost săvîrşită pe teritoriul Republicii Moldova sau dacă infracţiunea a
fost săvîrşită în afara teritoriului Republicii Moldova şi victima este cetăţean al Republicii
Moldova, străin sau apatrid care locuieşte legal în Republica Moldova.
 (3) Consilierea psihologică din contul statului se acordă pe o perioadă de cel mult 3 luni de la
data soluţionării cererii de acordare a acestui serviciu, iar în cazul victimelor care nu au împlinit
vîrsta de 18 ani, pe o perioadă de cel mult 6 luni de la data soluţionării cererii respective.
Articolul 10. Procedura de acordare a consilierii
psihologice din contul statului
(1) Consilierea psihologică din contul statului se acordă în temeiul cererii scrise a victimei
infracţiunii, ce se depune la subdiviziunea teritorială de asistenţă socială sau la un alt subiect care
desfăşoară activitatea de reabilitare a victimelor infracţiunilor în raza teritorială în care se află
domiciliul victimei infracţiunii şi care a fost cooptat în acest scop de către autorităţile publice
locale sau de către Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale.
(2) Cererea pentru acordarea consilierii psihologice din contul statului poate fi depusă doar
după sesizarea organului de constatare sau a organului de urmărire penală despre săvîrşirea
infracţiunii.
(3) Cererea pentru acordarea consilierii psihologice din contul statului trebuie să cuprindă:
a) numele, prenumele, data şi locul naşterii, domiciliul sau reşedinţa victimei;
b) data, locul şi circumstanţele săvîrşirii infracţiunii;
c) data depunerii sesizării privind săvîrşirea infracţiunii şi organul sesizat.
(4) La cererea pentru acordarea consilierii psihologice din contul statului se anexează copia
documentelor justificative pentru datele înscrise în cerere.
(5) Cererea pentru acordarea consilierii psihologice din contul statului se soluţionează în
termen de 3 zile de la data depunerii.

III. Suport şi prevenirea revictimizării

Ce este revictimizarea şi cum poate fi ea evitată? 2012/29/EU – privind stabilirea unor norme
minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității Cum se poate întâmpla
revictimizarea? Este esenţial să se ţină cont de starea emoţională a persoanei agresate şi să nu se
considere lipsa de coerenţă sau de claritate în declaraţii ca o dovadă a faptului că povestea ei nu
ar fi reală sau că ar fi „îmbogăţită” de imaginaţia persoanei În studiile de specialitate
revictimizarea este descrisă cel mai frecvent ca riscul unei persoane care a suferit o agresiune de
a deveni în viitor din nou victimă. Ghidul de faţă va aborda o altă faţetă a revictimizării, denumită
şi victimizare secundară, respectiv cea care ține de relația persoană agresată –
autorități/specialiști. Mai exact ne vom referi la acele situaţii în care, prin comportamentul,
atitudinea şi modul de abordare manifestate faţă de persoanele care au fost supuse violenţei
sexuale, acestea sunt puse din nou în situaţia de a se simți victime. Directiva europeană (pe care
România trebuie să o implementeze din 2015) prevede în mod distinct evitarea victimizării
secundare de către autorităţile şi specialiştii care vin în contact cu o victimă a unei forme de
violenţă de gen, inclusiv violenţa sexuală. Imaginaţi-vă că o persoană care a trecut printr-o
experienţă de violenţă sexuală se adresează poliţiei. Acolo va trebui să relateze în detaliu ce i s-a
întâmplat. Este extrem de dificil pentru oricine să povestească cu detalii un episod atât de
traumatizant, să dea detalii fizice, să vorbească despre comportamente sexuale, pentru că în
societatea noastră discuţiile despre sex sunt considerate un tabu. Starea de tulburare, teamă,
confuzie ce urmează unui episod de agresiune sexuală poate face foarte dificilă relatarea
evenimentelor într-o manieră logică, coerentă, cu informaţii clare. . Mai mult decât atât, pentru
persoana agresată poate fi extrem de dificil să relateze ce i s-a întâmplat mai ales dacă discuţia
are loc cu o persoană de acelaşi sex ca şi agresorul, iar de faţă sunt prezente mai multe persoane.
În unele situaţii, atitudinea manifestată faţă de persoana agresată este una de suspiciune, de
neîncredere în adevărul afirmaţiilor ei. O astfel de atitudine poate determina inhibarea persoanei,
crearea sentimentului că nu este ascultată, nu este crezută şi atunci nu are nici un sens să mai
vorbească despre ce i s-a întâmplat pentru că oricum nu va primi nici un fel de ajutor. Întrebări de
genul: „Cum erai îmbrăcată?”, „Câte pahare ai băut?”, „Ce căutai acolo?”, „Ce credeai că o să se
întâmple dacă mergi acolo?” etc. sunt de natură a sugera că persoana agresată este într-o oarecare
măsură vinovată de ce i s-a întâmplat, că ar fi provocat agresiunea sau că ar fi trebuit să prevadă
ceea ce se va întâmpla. Astfel de sugestii cu siguranţă nu vor facilita relatarea situației de
violență, ci dimpotrivă, vor face persoana agresată să se simtă acuzată, judecată, învinovăţită. De
multe ori persoanele agresate şi-au însuşit deja ideea că ar fi vinovate de ceea ce li s-a întâmplat
şi cel mai frecvent sentimentul de vinovăţie se derulează pe scenariul conform căruia ele înseși ar
fi putut cumva să prevină agresiunea – în ciuda unor indicatori clari că un astfel de scenariu este
implauzibil. Întărirea acestor idei şi scenarii culpabilizante chiar de către cei care ar trebui să
ajute persoanele agresate nu face decât să contribuie la agravarea consecințelor traumatice ale
agresiunii. Starea mentală, capacitatea de discernământ, existenţa unui grad de ebrietate pot fi
stabilite şi altfel decât prin formularea unor întrebări care să acuze, să judece sau să
învinovăţească persoana agresată. În cazul în care persoana agresată apelează pentru îngrijiri la o
unitate medicală sau la serviciul de medicină legală, va fi pusă în situaţia de a repovesti ce i s-a
întâmplat. Din nou detalii stânjenitoare, din că www.aleg-romania.eu nou atitudini mai mult sau
mai puţin cooperante, din nou ruşine, din nou retrăirea traumatizantă a agresiunii. Apoi urmează
consultul fizic propriu-zis care poate fi perceput ca o experienţă umilitoare, ruşinoasă, dureroasă.
În cazul în care se ajunge la procuratură, acolo va trebui din nou să-şi spună povestea, din nou
detalii intime, din nou stânjeneală, ruşine, din nou retrăirea traumei. În cazul în care se apelează
la alte instituţii sau autorităţi, povestea se reia. Practic, cu fiecare adresare către o autoritate cu
atribuţii în investigarea şi constatarea unei fapte de violenţă sexuală, persoana agresată trebuie să
repovestească experienţa traumatizantă. Este obligată să relateze de n ori trauma, nu rareori în
faţa unui personal nespecializat şi/sau insensibil la specificul suferinţei psihologice a unei
persoane care a supravieţuit agresiunii sexuale. Este foarte dificil să faci faţă unei experienţe de
violenţă sexuală chiar şi fără a mai fi nevoit să mergi la poliţie, procuratură, medicină legală şi
alte instituţii. Tot ce îşi doreşte o persoană care a trecut printr-o astfel de experienţă este să
depăşească cât mai repede trauma şi să îşi continue viaţa în condiţii de normalitate. Evident,
factorul cu rol decisiv în depăşirea traumei este însăşi persoana afectată, însă demersul ei de
vindecare poate fi favorizat sau, dimpotrivă, îngreunat de modul în care reacţionează instituţiile la
care apelează pentru ajutor. Tocmai de aceea, este esenţial să se ţină cont de o serie de đ spaţiul în
care discutaţi cu persoana trebuie ofere un climat calm, confortabil, în care să se simtă în
siguranţă; đ discuţia trebuie să se desfăşoare în condiţii care să asigure confidenţialitatea
aspectelor abordate; đ este recomandat ca discuţia să fie de tip unu la unu, fără alte persoane
prezente; đ este recomandat ca cel care discută cu persoana agresată să fie de acelaşi sex; đ
folosiţi un ton calm, echilibrat; đ oferiţi-i cadrul şi timpul necesar pentru a vorbi. Poate sunteţi
prima persoană cu care vorbeşte despre experienţa ei violentă; đ acordaţi atenţie tuturor
informaţiilor relatate, fără a minimaliza importanţa lor; đ ascultaţi cu seriozitate, profesionalism,
implicare; đ transmiteţi mesajul: „Te cred şi sunt aici ca să te ascult şi să te ajut în orice fel pot.
Poţi să ai încredere în mine.”; đ Nu judecaţi! Nu faceţi reproşuri!; đ comunicaţi ideea că persoana
nu este singură, că există ajutor la care poate apela; đ oferiţi informaţii detaliate despre
alternativele de acţiune pe care le are la dispoziţie; đ evitaţi să daţi prea multe sfaturi sau să
exercitaţi prea multă presiune asupra persoanei; đ respectaţi dreptul de decizie al persoanei şi nu
încercaţi să-i impuneţi adoptarea unei anumite hotărâri; đ puneţi la dispoziţie materiale cu
informaţii utile (ex. listă cu ONG-urile şi centrele care i-ar putea oferi ajutor psihologic, juridic,
social etc.); đ puteţi contacta astfel de organizaţii pentru a vă informa de programele existente şi
despre cum ar fi cel mai bine să procedaţi în astfel de situaţii. Modalităţile de intervenţie şi suport
trebuie adaptate şi individualizate în funcţie de nevoile specifice ale persoanei agresate şi de
contextul particular al fiecărui caz în parte. recomandări: Modalități de intervenție și suport
pentru persoane afectate de violenţă sexuală. Rolul instituţiilor în intervenţie Există o serie de
care trebuie să se regăsească în orice demers de suport al unei persoane ce a fost supusă violenţei
sexuale. Aceste elemente esențiale sunt următoarele: Este foarte important ca persoana care a
suferit o agresiune sexuală să vorbească cu cineva de încredere despre ce s-a întâmplat. Poate fi
un părinte, rudă apropiată, prieten(ă), coleg(ă), profesor, medic, preot etc. A vorbi despre ce i s-a
întâmplat necesită mult curaj şi este primul pas către depăşirea traumei. Este esenţial să simtă că
este luată în serios, că este crezută, că nu este judecată sau învinovăţită, că este ascultată cu
atenţie, că nu este singură, că există persoane care pot să o ajute. Este foarte important să fie
ajutată să parcurgă paşii necesari în cazul în care doreşte să depună o plângere penală: mers la
medic, la poliţie, la procuratură etc. Acompanierea persoanei atunci când merge la aceste
instituţii este recomandată şi extrem de utilă. În cazul în care persoana agresată nu doreşte să
confrunte agresorul prin mijloace legale (de multe ori supravieţuitoarele nu doresc să se adreseze
poliţiei), dorinţa persoanei trebuie respectată fără presiuni adiacente. Ar fi de dorit ca în acest caz
să sfătuim persoana agresată să se adreseze unor servicii de consiliere sau psihoterapie (de
specialitate) astfel încât să primească ajutor pentru suferinţa sa emoţională. Actele de agresiune
sexuală sunt frecvent asociate cu leziuni în sfera genitală, diverse vătămări corporale rezultate în
urma loviturilor suferite, infecţii cu transmitere sexuală, HIV, sarcini nedorite. Este important ca
persoana agresată să se adreseze unei unităţi medicale (spital, serviciul medical de urgenţă, medic
de familie etc.) pentru a beneficia de serviciile medicale de care are nevoie. Mergând la medic, va
primi îngrijiri şi tratament pentru rănile suferite, va putea fi testată pentru a se constata dacă a
contractat o infecţie cu transmitere sexuală sau virusul HIV, va putea beneficia de contracepţie de
urgenţă. Este indicat să anunţe personalul medical despre ce i s-a întâmplat. Medicii au obligaţia
de a anunţa poliţia, care va veni în spital pentru a lua declaraţia, în cazul în care persoana rămâne
internată. Este important să ceară acte medicale care să dovedească prezenţa ei în spital (pe foi cu
antet, datate, cu ştampila instituţiei şi parafa medicului), precum şi rezultatele investigaţiilor
efectuate (radiografii, ecografii, analize etc.). Aceste documente pot constitui ulterior acte
doveditoare, utile în cazul unui proces penal şi nu numai. Pentru obţinerea unui certificat medico-
legal care să ateste agresiunea suferită, persoana trebuie să se adreseze Serviciului de Medicină
Legală. În cele mai multe situaţii, acest certificat se eliberează contra cost. Certificatul medico-
legal poate constitui o probă importantă într-un proces penal ulterior. Chiar dacă persoana
agresată nu e sigură că vrea să depună plângere penală, e important să ştie că, pentru colectarea
de probe biologice şi obţinerea de dovezi care să ateste agresiunea suferită, trebuie să se adreseze
serviciului de medicină legală cât mai repede după producerea agresiunii. Este important să
păstreze hainele purtate în timpul incidentului şi orice alte elemente care ar putea constitui probe
(o geantă ruptă, un telefon spart etc.), să nu să se spele pentru că astfel ar putea fi distruse probele
biologice. Conform Codului Penal, acţiunea penală în cazul infracţiunilor contra libertăţii şi
integrităţii sexuale se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei agresate şi nu din
oficiu. Pentru a formula plângerea penală persoana trebuie să se adreseze celei mai apropiate
secţii de elemente esenţiale Ł Ascultare Ł Îndrumare spre servicii medicale Ł Informare cu
privire la importanţa probelor Ł Informare despre plângerea penală poliţie sau procurorului din
cadrul parchetul pe raza căruia are domiciliul ori pe raza căruia a avut loc agresiunea. Acolo i se
vor lua declaraţii cu privire la incidentul petrecut, i se vor solicita informaţii detaliate care să
conducă la formarea unei imagini cât mai clare asupra incidentului şi care să permită identificarea
şi prinderea agresorului. Totodată, la secţia de poliţie poate primi informaţii despre acţiunile pe
care trebuie să le întreprindă în continuare. Este important de conştientizat faptul că orice act de
violenţă sexuală neurmat de formularea unei plângeri penale creşte riscul ca agresorul să atace
din nou sau să facă noi victime. Nu doar formularea plângerii penale, ci mai ales accesul
persoanei supravieţuitoare la servicii de consiliere şi psihoterapie – la personal specializat să
lucreze cu persoane afectate de violenţă sexuală, e foarte necesar pentru procesul de depăşire a
traumei. Oferiţi informaţii despre organizaţiile care oferă servicii specializate pentru persoanele
care au trăit experienţe de agresiune sexuală (servicii psihologice, servicii sociale, servicii
juridice etc.). Puteţi să îi puneţi la dispoziţie o listă cu astfel de organizaţii, materiale informative,
broşuri etc. Unele organizaţii, precum A.L.E.G., oferă consiliere specializată şi grupuri de suport
pentru persoanele care au fost supuse violenţei sexuale. Explicaţi persoanei agresate că pentru a
depăşi trauma trăită şi a-şi continua viaţa în condiţii cât mai bune este esenţial să beneficieze de
servicii psihologice specializate. sau este cel care o poate ajuta să îşi redobândească încrederea în
oameni, să îşi înţeleagă mai bine reacţiile emoţionale şi comportamentale, să găsească în sine
resurse pentru a-şi depăşi teama, pentru a-şi redobândi puterea şi încrederea în sine, pentru a
controla efectele negative resimţite în urma agresiunii, să înveţe cum să acţioneze astfel încât să
nu mai ajungă în situaţia de a fi victimizată. O poate ajuta să transforme experienţa dramatică
prin care a trecut dintr-o traumă ce pare să prevestească o viaţă chinuită, plină de suferinţă şi
ruşine, într-o sursă de dezvoltare personală, de auto-depăşire.

Schema de mai jos prezintă cele mai frecvente alternative de acţiune pe care le are o persoană
care a fost supusă vreunei forme de violenţă sexuală. Ł Informare despre serviciile de suport
 Psihologul psihoterapeutul Unitate medicală Îngrijiri medicale Poliţie Procuratură Plângere
penală Serviciul de Medicină Legală Certificat medico-legal D.G.A.S.P.C. În cazurile în care
sunt implicaţi copii ONG-uri Servicii sociale Servicii psihologice