Bulbucan Flavia Ioana

Grupa 1
Anul 1, PIPP
Universitatea ”1 Decembrie 1918” Alba Iulia

Funcția de socializare a educației

Omul este o fiinţă socială. Din primele zile ale existenţei el este înconjurat de alţi
oameni şi chiar de la începutul vieţii suntem implicaţi în diferite interacţiuni sociale. Prima
experienţă de comunicare socială omul o capătă încă pînă a se învăţa a vorbi. Cu cât mai în
vârstă devenim, cu atât mai mult comunicăm cu oamenii şi, deci, sporeşte şi experienţa
noastră. Fiecare dintre noi însuşeşte lecţiile vieţii, se “socializează” în felul său, ori toţi noi
suntem diferiţi. Însă experienţa pe care o obţinem pe neobservate devine partea noastră
însăşi. Într-o anumită măsură procesul socializării reflectă proverbul “Spune cine îţi sunt
prietenii tăi, şi-ţi voi spune cine eşti”.
Socializarea este procesul şi rezultatul însuşirii şi reproducerii ulterioare active de
către individ a experienţei sociale. Procesul socializării este strâns legat cu comunicarea şi
activitatea în comun a oamenilor. Totodată, din punctul de vedere al psihologiei, socializarea
nu poate fi examinată ca o reflectare mecanică a experienţei sociale trăite nemijlocit sau
dobândite în rezultatul observării. Asimilarea acestei experienţe este subiectivă: perceperea
unora şi aceloraşi situaţii sociale poate fi diferită. Diferite personalităţi pot deduce din situaţii
obiectiv similare o experienţă socială diferită. Pe această idee se întemeiază unitatea a două
procese contradictorii – socializarea şi individualizarea. Socializarea nu este controversa
individualizării, procesul socializării nu conduce spre nivelarea personalităţii, individualităţii
omului. Mai degrabă invers, în procesul socializării şi adaptării sociale omul îşi găseşte
individualitatea sa.
Procesul socializării poate avea loc atât în institute sociale, cât şi în cadrul diferitor
asociaţii neformale. Institutele sociale speciale – una din cele mai importante funcţii ale
cărora este socializarea omului – includ şcoala, instituţiile de învăţămînt profesional,
organizaţiile şi asociaţiile de copii şi tineret. Institutul cel mai important de socializare a
personalităţii îl constituie familia. Aşa dar, socializarea poate fi reglementată şi spontană. În
cadrul şcolii se realizează ambele forme de socializare. Elevul însuşeşte experienţa socială
atât în cadrul lecţiilor, conform scopurilor pedagogului, cât şi prin experienţa (trăită sau

1
 Bulbucan Flavia Ioana
Grupa 1
Anul 1, PIPP
Universitatea ”1 Decembrie 1918” Alba Iulia

observată) de interacţiune socială a învăţătorilor cu elevii, a învăţătorilor între ei. Ea poate fi

pozitivă, în acord cu scopurile educaţiei, şi negativă, venind în contradicţie cu scopurile
proiectate de pedagogi.
Cum se coraportează în această ordine de idei noţiunile “educaţie” şi “socializare”?
Educaţia, în fond, reprezintă procesul reglementat şi orientat spre un anumit scop de
socializare, constituind un mecanism specific de accelerare a procesului de socializare. Cu
ajutorul (prin intermediul) educaţiei se depăşesc sau se diminuează consecinţele negative ale
socializării, ea obţinând o orientare umanistă.
Educaţia contribuie la socializarea copilului în lumea reală, constituind una din căile
de realizare a acesteia. Educaţia reprezintă elementul cheie, factorul fundamental al
socializării, întrucât anume educaţia permite copilului să însuşească mai rapid complexul
celor mai importante valori şi norme sociale. Scopul final al educaţiei este bidimensional:
1) asimilarea valorilor social-culturale ale societăţii şi 2) dezvoltarea (multilaterală,
armonioasă) a individualităţii educaţilor, autorealizarea lor.
Autoeducaţia, de asemenea, reprezintă procesul de socializare orientat spre un anumit
scop. Copilul singur îşi influenţează acţiunile proprii. De regulă, autoeducaţia reprezintă
rezultatul şi continuarea procesului de educaţie.
Dezvoltarea omului necesită organizarea a două procese legate reciproc – instruirii şi
educaţiei. Aceste două procese au diferite sarcini şi de aceea, intersectându-se unul cu altul,
iar uneori chiar realizându-se concomitent, diferă principial între ele.
Istoria învăţământului mărturiseşte: din moment ce educaţia încetează de a răspunde
la întrebarea cum de trăit cu demnitate, apare criza educaţiei – o stare de lucruri cînd educaţia
îşi pierde valoarea. În condiţiile în care societatea şi-a pierdut idealurile, temeliile morale,
accentul se pune pe învăţămînt în sensul său îngust de transmitere a unor cunoştinţe.
Bineînţeles, nu poate fi subestimat rolul cunoştinţelor, mai ales din sfera ştiinţelor umanitare,
care întotdeauna slujeau cauzei educaţiei omului cărturar, cetăţean, democrat. Însă
cunoştinţele ating doar intelectul, dar nu conştiinţa personalităţii în ansamblu, fiind
îndreptate spre raţiune, nu spre omul întreg. Ele nu pot asigura în măsura necesară influenţa
asupra modului de viaţă, atitudinilor, alegerii sociale, conduitei şi faptelor omului. Anume de

2
 Bulbucan Flavia Ioana
Grupa 1
Anul 1, PIPP
Universitatea ”1 Decembrie 1918” Alba Iulia
atâta învăţământul trebuie să îmbine instruirea şi educaţia, asigurând interpătrunderea lor şi
atribuind prioritate educaţiei în raport cu instruirea. Sarcinile educaţiei sunt mai complexe,
mai dificile şi mult mai importante decât sarcinile instruirii, din motiv că:
- educaţia, spre deosebire de instruire, este îndreptată nu numai spre raţiune, dar şi
spre sufletul copilului (V. Zenkovski);
- educaţia este chemată să răspundă la întrebările esenţiale ale vieţii omului – despre
sensul şi scopul ei (N. Pirogov);
- educaţia ajută la reconstruirea vieţii în ansamblu, organizează experienţa socială a
personalităţii, învaţă cum de organizat mediul vieţii sale (S. Şaţki);
- educaţia ajută de a afla idealurile, convingerile, formează lumea spirituală a
personalităţii (V. Suhomlinski).
Toate aceste idei subliniază natura umanistă şi orientarea educaţiei autentice spre
personalitate. În centrul educaţiei umaniste se află omul cu problemele sale vitale,
existenţiale. Din această perspectivă ideea principală a învăţămîntului este cea educativă. A
fost recunoscut: omul, copilul este valoarea supremă a educaţiei, este o valoare în sine.