Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
PERSONAJE
PERSONAJE
II.Tema o constituie destrămarea unei familii de ţărani din satul Siliştea-Gumeşti din
Câmpia Dunării, în perioada de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Problematica celor
două volume este diferită, dar tematica este unitară, reconstituindu-se imaginea satului românesc
într-o perioadă de criză şi înregistrând transformări ale instituţiilor şi mentalităţilor. Romanul are
mai multe niveluri de interpretare: poate fi roman de dragoste, din perspectica cuplului Polina-
Birică, dar şi roman al formării unei personalităţi, prin evoluţia lui Niculae. Volumul al II-lea
propune altă lume şi alte concepţii şi vizează o realitate socială mai întinsă. Una dintre temele
simbolice ale romanului rămâne ce a timpului istoric în raport cu destinul individului, urmărindu-
se modul în care se poate păstra libertatea morală, individuală, în luptă cu fatalităţile istoriei.
Acţiunea volumului I este cuprinsă în trei mari secvenţe epice. Cea dintâi începe într-o
sâmbătă seara şi continuă până în după-amiaza zilei următoare, aspecte precum dragostea dintre
Polina şi Birică, foamea achizitivă de pământ a lui Tudor Bălosu şi fiul său, Victor, boala lui
Vasile Boţoghină, ţăran suferind de ftizie, pus pe neaşteptate in faţa destinului ireversibil,
răzvrătirea lui Tugurlan, spiritul distructiv al Guicăi, sora lui Ilie Moromete, realităţile rurale
(“premilitara”, adunările din poiana fierăriei lui Iocan, Căluşul din curtea lui Bălosu).
A doua mare secvenţă epică surprinde satul în febra secerişului. Oamenii treieră şi
macină îndată spre a gusta din pâinea noii recolte.
Ultima secvenţă infăţişează conflictul direct dintre Ilie Moromete şi fiii săi.
Volumul al doilea, format din cinci părţi, prezintă destrămarea satului tradiţional şi
evoluţia atât a personajelor vechi, cât şi a unora noi până in deceniul al şaselea din secolul trecut.
Scriitorul urmăreşte viaţa dramatică a satului in două momente istorice succesive: Reforma
agrară din 1945 şi colectivizarea forţată a agriculturii din 1949. Evenimentele se succed rapid
intr-o avalanşă de imagini, fapte şi oameni. Nereuşind să facă faţă intrigilor altor comunişti din
sat, Niculae este destituit. In cele din urmă devine inginer horticultor şi se căsătoreşte cu
Mărioara lui Adam Fântână din Siliştea, care devenise asistentă medicală.
VI. Conflictul este o contradicţie între două categorii sociale, idei. Atunci când conflictul
se manifestă intre personaje având interese diferite, poartă numele de conflict exterior, cum este
cazul in acest roman: spre deosebire de feciorii săi cei mari, Moromete ţine la unitatea familiei.
Un alt conflict este cel social, dintre ţărani şi clasa politică a comuniştilor. Acesta din urmă este
prezentat în cel de-al doilea volum.
Personajul central, Ilie Moromete, locuitor al satului Siliştea-Gumeşti este un ţăran tradiţionalist
care are două loturi de pământ. Unul este al său, iar celălalt ii aparţine Catrinei, cea de-a doua
soţie a sa. El are forţa de muncă asigurată de familie, adică de Achim, Nilă şi Paraschiv, feciori
din prima căsătorie, şi de Tita, Ilinca şi Niculae, copiii săi şi ai Catrinei. Pentru muncă are cai, iar
hrana şi imbrăcămintea familiei sunt asigurate de creşterea unor oi. Unitatea familiei Moromete
este măcinată de un triplu conflict.
Unul constă in dezacordul dintre tată şi fiii din prima căsătorie. Aceştia au impresia că tatăl lor
economiseşte banii obţinuţi din cultivarea loturilor pentru a face zestre Ilincăi şi Titei şi pentru a-
l da la şcoală pe Niculae. Părerea celor trei fraţi este intreţinută cu rea voinţă de Guica, sora lui
Moromete, care speră de fapt să fie ingrijită de cei trei băieţi. In cele din urmă, ei fug la
Bucureşti cu oile şi caii familiei. Familia intră intr-un grav declin financiar.
Al doilea conflict, prezentat mai amplu in al doilea volum, este cel dintre Ilie şi Catrina.
Moromete nu reuşeşte nici măcar să-şi petreacă bătrâneţea alături de soţia sa. Supărată că Ilie a
vrut să-şi aducă băieţii de la Bucureşti şi pentru că nu a trecut casa şi o parte din pământ pe
numele ei, Catrina se mută la fiica ei din prima căsătorie.
Al treilea conflict de familie este desfăşurat in volumul intâi. Cei implicaţi sunt Moromete şi
sora sa , Maria, poreclită Guica. Ea ar fi vrut ca fratele ei să nu se recăsătorească şi să o ţină in
casă. Moromete insă i-a construit un bordei departe de casa lui, fapt care a atras ura mistuitoare a
Mariei. Ea este autoarea morală a plecării băieţilor celor mari. Guica moare uitată de nepoţi şi de
fratele ei, care nici nu participă la inmormântare.
Conflictul interior cu cea mai mare importanţă în roman este cel al lui Ilie Moromete, al
cărui sistem de valori este infirmat de alegerea fiilor. Discrepanţa dintre concepţia de viaţă a
protagonistului, auoiluzionarea lui referitoare la rezlvarea poblemelor şi importanţa valorilor
legate de viaţa spirituală, şi dificultatea de a accepta că acest sistem nu poate fi perpetuat de copii
face din Moromete, aşa cum susţine Nicolae manolescu, “cel din urmă ţăran în romanul
deruralizării satului”.
VII. Personaje:
In centrul romanului stă Ilie Moromete – ţăranul care priveşte modul său de viaţă ca pe
singurul posibil. Ilie Moromete intruchipează cu obiectivitate o tipologie: originalitatea
tipului de ţăran creat de Marin Preda este realizată pornind de la atitudinea faţă de pământ: spre
deosebire de ţăranul lui Rebreanu, dornic de a dobândi pământ pentru demnitate socială, pentru
Moromete posesiunea este doar garanţia unităţii familiei. El este păstrătorul neclintit al
valorilor patriarhale, ţăranul cu spirit meditative şi contemplativ, convins de importanţa
existenţei sale.
a.Direct:
naratorul prezinta vârsta lui Moromete, aflat la a doua căsnicie ( “acum avea acea vârstă
intre tinereţe şi bătrâneţe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea
cuiva”; ”Era cu zece ani mai mare decât Catrina (contingent ‘911, făcuse războiul)”), îi
conturează un vag portret fizic (“fruntea largă, descoperită de golul părului căzut de o
parte şi de alta a creştetului”), îi precizează simpatia politică pentru liberali.
Caracterizarea făcută de alte personaje: Catrina îl vede negru la suflet “de păcate şi de
tutun”, “mort după şedere şi după tutun”, în timp ce Bălosu intuieşte spiritual duplicitar
al vecinului său: “om care eu îi zic una şi el se face că n-aude”.
b. Indirect: cele mai multe trăsături ale lui Ilie Moromete sunt construite indirect, prin reliefarea
gândurilor, acţiunilor sau atitudinilor sale.
prima scenă care conturează imaginea tatălui autroritar este cea a cinei Moromeţilor, în
care este prezentat ca “stând deasupra tuturor” şi stăpânind “cu privirea pe… fiecare”.
Mediind conflicte, el este cel care refuză şcolarizarea lui Niculae sau priveşte cu
neîncredere propunerea fiilor celor mari de a pleca la Bucureşti cu oile.
Disimularea este o trăsătură definitorie a lui Moromete. Scena dialogului dintre el şi
Tudor Bălosu este semnificativă, fiind un dialog în care ambele personaje mânuiesc cu
abilitate textul şi subtextul, astfel încât replicile se succed apparent fără nicio logică; în
esenţă, deşi pare un “dialog al surzilor”, dicuţia se dă pe tema vinderii slcâmului,
anticipând dificultăţile financiare ale lui Ilie. La intrebarea vecinului dacă s-a hotărât să-i
vândă salcâmul, Moromete se gândeşte că acest lucru este posibil, dar se comportă ca şi
cum aspectul nu l-ar interesa. La fel, aflând că Paraschiv şi Nilă vor să fugă de acasă,
Moromete reuşeşte să-şi ascundă gândurile care il frământă, amânând sa intervină.
Marin Preda creează un personaj de o inteligenţă ieşită din comun. Simţind nevoia
hranei spirituale, ţăranul cu fire reflexivă citeşte ziarele in fiecare duminică, impreună cu
alţi săteni, in Poiana lui Iocan. Aici el incearcă să clarifice ideile din articolele publicate,
să descifreze sensurile profunde ale politicii vremii. Când se schimbă regimul politic,
Moromete prevede inaintea multora că ţăranii vor rămâne fără pământ. Astfel, în primul
volum Ilie Moromete se dovedeşte un membru activ al comunităţii, în cadrul căreia, la
diferite niveluri, joacă mai evident sau mai estompat rolul de “centrum mundi”. În
volumul al doilea, volubilitatea personajului se diminuează, el transformând eşecul
metfaizic într-un success financiar şi fin preocupat de aspecte materiale.
Ironic fiind, Moromete reuşeşte în situaţii critice să atenueze gravitatea momentului. De
exemplu, în scena tăierii salcâmului nu pierde nici o ocazie de a I se adresa caustic lui
Nilă, la care constată neputinţa de a raţiona în situaţii elementare.
finalul volumului I prezintă drama paternităţii rănite, Moromete trebuind sa accepte
plecarea fiilor şi abandonarea statutului de ţăran, în ciuda eforturilor lui de a le insufla
acelaşi sistem de valori ca al lui. Cea mai ilustrativă scenă în acest sens apare în volumul
al II-lea, când Ilie sapă un şanţ de scurgere în ploaie, vorbind cu un interlocutor fictiv
despre lipsa de fundament a noii orânduiri sociale. Astfel, Moromete rămâne “cel din
urmă ţăran” în acest roman al deruralizării satului, în opinia lui Nicolae Manolescu,
respective ultimul păstrător al valorilor patriarhale confruntat cu noua ideologie politică.
CONCLUZII: Romanul Moromeţii reflectă estetica realismului postbelic prin tematica socială,
prin caracterul de frescă a lumii rurale ante- şi postbelice, prin persepctiva auctorială din care
sunt relatate evenimentele, prin verosimilitatea faptelor. Totodată, ambiguizarea vocii narative
prin împletirea stilului direct cu cel indirect liber şi cu intervenţiile naratorului, precum şi crearea
unui nou tip de ţăran în literatura română reprezintă elemente de modernitate ale cărţii.
RELAŢIA INCIPIT-FINAL:
Incipitul reprezintă formula de început a unei opere epice, având caracter anticipativ sau
cuprinzând date importante pentru evoluţia ulterioară a firului epic. Roman realist, Moromeţii
plasează în incipit coordonatele spaţio-temporale ale acţiunii: satul Siliştea-Gumeşti, „cu câţiva
ani înainte de cel de-al Doilea Război Mondial”, de la începutul verii şi până în toamnă.
Precizarea ulterioară referitoare la imaginea unui timp răbdător cu oamenii şi la viaţa care se
scurge „fără conflicte mari” anticipă ritmul lent al naraţiunii primului volum, compus prin
tehnica secvenţială, ce constă în decuparea unor scene esenţiale din viaţa personajelor eponime
şi a satului. „Feţele” acestei răbdări a macrotimpului vor fi momentele în care Ilie Moromete
contemplă „de pe stănoaga podiştei” lumea pe care o transformă în spectacol, tihna întâlnirilor
duminicale din poiana fierăriei lui Iocan, spectacolul Căluşarilor din curtea lui Bălosu, idilica
scenă amplă a secerişului.
Rolul de pretext narativ prin care sunt adunate toate personajele importante în acelaşi plan
revine scenei cinei, plasate la relativă distanţă de incipit. Moromeţii mănâncă afară, în tindă, la o
masă joasă, rotundă şi subdimensionată, Moromete adjudecându-şi poziţia de pater familiae prin
„locul său pe pragul celei de-a doua odăi, de pe care stăpânea cu privirea pe fiecare”. Autoritatea
lui se va evidenţia în multe scene de familie din roman, culminând cu cea a bătăii lui Paraschiv şi
Nilă, punct culminant al crizei paternităţii rănite. Alături de tatăl care „stătea parcă deasupra
tuturor”, stau cei trei fii, „spre partea dinafara tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se
scoale de la masă şi să plece afară”, detaliu cu rol anticipativ. Ei se aşază la masă „absenţi,
uitându-se în gol, oftând, parcă ar fi trebuit nu să mănânce, ci să ridice pietre de moară”, ceea ce
evidenţiază atitudinea lor dispreţuitoare şi nepăsătoare. În faţa lor stă Catrina, alături de copiii ei,
între Paraschiv, Nilă şi Achim şi ceilalţi trei neexistând o relaţie afectivă. Discuţia de la masa la
care se mănâncă simplu constă în replici tăioase, batjocoritoare, ironice sau tensionate, dar băieţii
cei mari ating totuşi un subiect sensibil: plecarea lui Achim cu oile la Bucureşti, pe care
Moromete o priveşte, deocamdată, cu neîncredere. Singurul interval de autenticitate afectivă al
celor prezenţi este cel în care se aude cântecul lui Birică: „ascultau toţi fără să se mişte, uitând în
aceste clipe de ei înşişi”.
Particularităţile finalului
Volumul al doilea descrie în paginile finale moartea tulburătoare a lui Ilie Moromte, care
susţine că „totdeauna a dus o viaţă independentă”, aluzie la fidelitatea faţă de principiile
existenţei ţăranului patriarhal, la invulnerabilitatea sa în faţa noilor structuri. Ăe de altă parte,
visul lui Niculae rezulvă conflictul tată-fiu, care opusese două mentalităţi diferite, a ţăranului
păstrător al valorilor tradiţionale şi a fiului încrezător în noua ideologie politică.
Astfel, romanul aparţien esteticii realiste nu numai prin caracterul monografic, prin
prezentarea evenimentelor în manieră fictivă sau prin vocea naratorului omniprezent, omniscient,
ci şi prin structura simetrică, Preda demonstrând că acordă o atenţie desăvârşită compoziţiei
romanului Moromeţii.
În centrul romanului sunt plasaţi Moromeţii, o familie hibridă de ţărani dintr-un sat de
câmpie, puşi faţă în faţă cu schimbările politice ale epocii, resimţite mai ales în volumul al II-lea.
Prima scenă din roman prezintă revenirea membrilor familiei de la câmp, dar relaţiile dintre
personaje sunt conturate abia în capitolul al IV-lea al primei părţi, în scena cinei. Copiii din cele
două căsătorii se aşază la masă pe laturi opuse, anticipându-se astfel conflictul dintre Paraschiv,
Nilă şi Achim, pe de o parte, Ilinca şi Tita pe de altă parte. Scena este dominată de autoritatea
paternă a lui Ilie Moromete, care îşi adjudecă poziţia de pater familiae prin „locul său pe pragul
celei de-a doua odăi, de pe care stăpânea cu privirea pe fiecare”. Autoritatea lui se va evidenţia în
multe scene de familie din roman, culminând cu cea a bătăii lui Paraschiv şi Nilă, punct
culminant al crizei paternităţii rănite. Discuţia de la masa la care se mănâncă simplu constă în
replici tăioase, batjocoritoare, ironice sau tensionate, dar băieţii cei mari ating totuşi un subiect
sensibil: plecarea lui Achim cu oile la Bucureşti, pe care Moromete o priveşte, deocamdată, cu
neîncredere. Dacă Moromete ilustrează condiţia ţăranului copleşit de grijile zilei de mâine,
Catrina este reprezentativă pentru condiţia femeii în mediul rural din perioada dintre cele două
războaie mondiale. Prin caracterizare directă făcută de narator, statutul Catrinei este precizat în
scena cinei: mamă a patru copii, trei cu Ilie Moromete (Ilinca, Tita, Niculae) şi o fată dintr-o
căsătorie anterioară, Alboaica, rămasă la părinţii primului soţ, mort de apă la plamâni în urma
războiului. De la acest fost soţ Catrina a moştenit pământul din care a vândut o bucată în timpul
căsătoriei cu Ilie Moromete, acesta promiţându-i că va trece pe numele ei casa. „Jumătate
întoarsă spre crătiţele ei”, Catrina apare în scena cinei ca fiind femeia copleşită de treburile casei,
dispreţuită de fiii vitregi, ironizată de soţ.
Relaţiile dintre cei doi soţi se prefigurează tot la începutul romanului: conflictul Ilie-
Catrina are la bază pe de o parte refuzul sau amânarea lui Ilie Moromete de a pune în practică
această promisiune, pe de altă parte părerile opuse referitoare la şcolarizarea lui Niculae. Catrina
intuieşte asemănarea de structură interioară a mezinului cu cea a lui Ilie. Discuţiile lor pe această
temă amintesc de cele ale Smarandei Creangă cu Ştefan a Petrei: în timp ce mama susţine nevoia
de carte a copilului, tatăl o consideră o cheltuială greu suportabilă.
Relevarea trăsăturilor celor două personaje, prin raportare la secvenţe din roman
În luarea deciziilor, Ilie nu cere părerea Catrinei decât pentru a-i crea impresia
împărtăşirii grijilor, dar singur hotărăşte soarta familiei. Totuşi, Catrina înceracă să influenţeze
hotărârile lui Moromete nu numai în ceea ce-i priveşte pe copiii ei, ci şi referitor la fiii vitregi,
cărora le înţelege nevoia de afirmare. Ea intervine la Ilie pentru a-l lăsa pe Achim cu oile la
Bucureşti; instinctul matern se manifestă, aşadar, nediferenţiat. În plus, în scena tăierii
salcâmului se evidenţiază atitudinea umilă a Catrinei: revenind de la biserică, femeia vede
salcâmul doborât şi, auzind întrebările acide ale fiilor care cer socoteală tatălui, temperează
ieşirile fetelor. Este singura care înţelege că tatăl nu a vândut salcâmul gratuit, ci forţat de
împrejurări. Astfel, Catrina este supusă autorităţii soţului, spre deosebire de Anghelina, pe
care Boţoghină o consultă referitor la vinderea pământurilor pentru procurarea bailor necesari
spitalizării sale.
În volumul al doilea, cuplul se destramă în urma vizitei lui Ilie la Bucureşti, de unde
revine dezamăgit de hotărârea băieţilor de a rămâne la oraş. Criza paternităţii se acutizează prin
trădarea idealurilor moromeţiene de către Niculae, devenit activist de partid. Dezamăgită de
faptul că nici acum Ilie nu trece casa şi pământul pe numele ei, femeia îşi părăseşte bărbatul care
nu a trecut pământul pe numele ei, înstrăinându-se astfel de propria esenţă de femeie a
căminului.
Catrina şi Ilie Moromete reprezintă, aşadar, imaginea unui cuplu destrămat pe fundalul
unor evenimente istorice care, deşi sunt prevăzute de Ilie, au consecinţe asupra vieţii de familie.