Emoţiile sunt trăiri subiective ce apar ca şi consecinţe din acordul sau dezacordul

dintre trebuinţele, aspiraţiile şi expectanţele unei persoane pe de o parte şi

realitate, pe de altă parte. Apar ca o reacţie a organismului, intensă şi de scurtă
durată, la o situaţie dată, reacţie însoţită de o tonalitate (afectivă) plăcută sau
neplăcută. Intensitatea trăirii emoţionale se exprimă în modificările fiziologice, iar
tipul şi calitatea emoţiilor sunt determinate de nivelul cognitiv al persoanei.

Se realizează o distincţie (Dumitru, Al. I., 2003, p. 186):

 emoţia ca stare – generată de factorii situaţionali şi dispoziţionali, de

evenimentele trăite sau anticipate;

 emoţia ca trăsătură – caracteristică generală şi relativ stabilă a persoanei de a se

manifesta într-un anumit mod (optimistă, pesimistă, anxioasă etc.).

După tipul şi calitatea emoţiilor distingem între:

1. afectivitate pozitivă, cu referire la stările şi trăsăturile emoţionale ce induc anumite

percepţii şi reprezentări despre noi (autoeficacitate, stimă de sine, internalism),
despre lume (control), despre viitor (optimism, încredere în sin) etc.;

2. afectivitatea negativă, este consecinţa unor evenimente neplăcute şi se manifestă

prin iritabilitate, sentiment de neputinţă, lipsă de speranţă, pesimism, anxietate,
frustrare, depresie.

J. Segal (1999, p. 11) introduce conceptul de coeficient emoţional (EQ) pentru a

descrie şi conceptualiza „inteligenţă inimii”. Coeficientul emoţional este
responsabil pentru grad de autocunoaştere şi autoapreciere, sensibilitatea şi
adaptabilitate socială a persoanei.

Inteligenţa emoţională (IE) se referă la abilitatea persoanei a-şi identifica,

exprima, controla emoţiile. Prin trăirea conştientă a emoţiilor se exteriorizează
lumea interioară proprie şi se realizează opţiunile ce permit un anumit confort în
raport cu propria persoană şi cu alţii. Conceptele inteligenţei emoţionale sunt
redate în Fig. nr. 2:

Conştientizarea de sine Conştientizarea

socială

Încredere în sine Respectul celuilalt

Identificarea şi Recunoaşterea
recunoaşterea
 propriilor emoţii nevoilor celorlalţi

Adaptabilitatea la nou Empatia

Auto – eficacitatea Capacitatea de

organizare

Auto – evacuarea Oferirea şi căutarea

acurată de ajutor

I. E.

Managementul personal Deprinderi sociale

Exprimarea emoţiilor şi Abilităţi de

comportamentului comunicare

Autocontrolul reacţiilor Managementul

emoţiilor şi conflictual
comportamentului

Responsabilitate Colaborarea şi
abilitatea de a lucra
în grup

Adaptabilitate Abilităţi de
organizare şi
coordonare

Orientare spre acţiune

Planificarea viitorului

Fig. Nr. 2 Competenţele inteligenţei emoţionale

Sursa. apud, Dumitru Al.I., 2003, p.187

Dezvoltarea emoţională cu formarea unei inteligenţe emoţionale începe încă de la
naştere, prin forma ataşamentului copilului faţă de părinţi (mai ales faţă de mamă)
şi continuă toată viaţa, cu accente în perioada copilăriei şi adolescenţei.
Ataşamentul (legătura afectivă cu o persoană) dezvoltă la copil anumite
comportamente ce-i determină securitate, confort sau insecuritate, disconfort,
anxietate cu consecinţe în dezorganizarea comportamentului copilului.

J. Segal consideră că inteligenţa emoţională parcurge în dezvoltarea sa mai

multe etape, legate de sensibilitate ( J. Segal, 1999, p. 18, 19):

1. Conştientizarea senzaţiilor (organice) generate de trăirea unor situaţii şi

evenimente. Această primă etapă corespunde persoanei şcolare primare şi
presupune formarea unui „muşchi emoţional” ( J. Segal) ca orice alt muşchi.
Acum trebuie să învăţăm să simţim cu adevărat, să eliminăm teama sau ruşinea
de a simţi.

2. Acceptarea simţămintelor (a ceea ce simţim). Conştientizarea emoţiilor e ceea

ce simţim bine sau rău trebuie să fie urmată de acceptarea lor. Dacă nu ne
acceptăm emoţiile atunci ne va fi afectată capacitatea de a lua decizi corecte, da
a acţiona, de a depune efort pentru îndeplinirea scopurilor propuse. Această
etapă se realizează în perioada adolescenţei, liceului. Acum se întăreşte
„muşchiul emoţional” şi se formează o gândire pozitivă.

3. Conştientizarea emoţională activă. Conştientizarea stărilor afective este

indicele dobândirii inteligenţei emoţionale şi-i oferă subiectului ceea ce-i trebuie
pentru o viaţă sănătoasă şi echilibrată. Etapa menţionată este caracteristică
tinereţii timpurii (studiile universitare, frecventarea facultăţii).

4. Empatia reprezintă propagarea beneficiilor, inteligenţei emoţionale ale unui EQ

ridicat, adică acceptarea de cercuri tot mai largi de oameni a subiectului. Se
atinge o anume înţelepciune, la conştientizarea faptului că nu suntem singuri pe
lume. Etapa corespunde vârstei adulte, fiind dovada maturităţii şi înţelepciunii
oamenilor. Prin urmare, comportamentul empatic presupune trecerea de la
inteligenţă la înţelepciune.

5.2 Dezvoltarea socială

5.2.1. Dezvoltarea socială . Socializarea timpurie

Socializarea individului prin educaţie şi învăţare permite formarea şi dezvoltarea

psihoindividuală a omului.

Socializarea se referă la modalitatea de dobândire de către copii a pattern – urilor

de gândire, a atitudinilor şi comportamentelor necesare adaptării la cultură şi
societate. Socializarea este un proces bidirecţional, ce presupune schimbări
adaptative, reglări ale relaţiei dintre agentul socializator şi subiectul supus
socializării.

Socializarea timpurie este socializarea primară, prin care individul biologic

dobândeşte primul „Eu social”, prima „identitate socială” fiind echivalentă cu
umanizarea individului şi realizate în familie.

Socializarea timpurie

Socializarea este deci, un proces prin care o persoană dobândeşte reguli de conduită,
sisteme de credinţe, atitudini pentru a funcţiona într-o societate. Se specifică faptul că
socializarea nu e unidirecţională venind doar din partea adulţilor şi copiii sunt fiinţe active
care aşteaptă să fie modelate.

Procesul de socializare este influenţat în cea mai mare parte de părinţi (modele) care oferă
suportul afectiv. Pe lângă părinţi şi alte persoane participă la socializare: fraţi, surori,
bunici, unchi, mătuşi etc.

Repere în dezvoltarea socială şi emoţională

Surâsul social. La nou-născuţi se semnalează unele expresii faciale asemănătoare

surâsului, dar ele sunt de fapt reacţii involuntare la starea fizică a copilului. Surâsul
propriu zis apare la 4 – 6 săptămâni, fiind facilitat de fizionomii, jucării etc. Ulterior,
fizionomia socială este stimulul cel mai puternic pentru a încuraja surâsul. Acest surâs al
nou-născutului este de fapt un mecanism pentru a atrage atenţia adulţilor să se apropie de
el.

Anxietatea faţă de străini. Pe la 8 luni se manifestă “anxietatea caracteristică vârstei de 8

luni” (Spietz). Anxietatea aceasta este reacţia la starea de nelinişte când apare un străin.

Anxietatea de separaţie. În primele săptămâni de la naştere nou-născutul nu face

diferenţierea faţă de persoanele care-l iau în braţe.

Pe la 6-8 luni sugarul protestează dacă este separat de indivizi specifici, îndeosebi dacă e
separat de părinţi. Când despărţirea se prelungeşte, reacţia copilului va fi transformată din
suferinţă şi revoltă în depresie şi descurajare (= stadiul disperării) .

Copilul se adaptează totuşi şi va răspunde noilor oferte sociale (=stadiul detaşării). Când
copilul de 6 luni e despărţit mai mult timp de părinţi atunci el va trăi o stare de agitaţie.

Ataşamentul social. Ataşamentul este o legătură afectivă orientată spre un anume individ.
Pe la 8 luni se constituie primele ataşamente, perioada în care apare anxietatea de
separaţie.

Printre comportamentele care sunt caracteristice ataşamentului semnalăm:

 apropierea şi staţionarea la părinţi sau la persoanele care-l îngrijesc atunci când se sperie;

 protestul dacă e separat de adult;

 “lipitul” de adult , care oferă securitatea, atunci când explorează mediul;

Tipuri de interacţiuni sociale timpurii. În timp s-au menţionat cazuri de deprivare de

interacţiuni ale copiilor cu adulţii: copiii lup, fetiţe găsite. Se oferă un exemplu, după A.
Birch: la o mansardă a fost găsită o fetiţă Anna, în vârstă de 6 ani. Anna a fost crescută
fără nici un contact social, drept urmare nu vorbea, nu ştia să se hrănească, era apatică,
pierdu-se toate deprinderile normale de interacţiune socială, nici nu se mai putea
considera om. Exemplul oferit arată că dezvoltarea copiilor se realizează prin intermediul
relaţiilor sociale.

Există o serie de caracteristici care pot fi observate în comportamentul copilului,

caracteristici care arată dezvoltarea interacţiunilor sociale între copii şi ceilalţi oameni.

Abilitatea de învăţare. De la câteva săptămâni copiii învaţă să diferenţieze vocile umane,

ale mamei, tatălui şi altor persoane, ceea ce determină bucuria părinţilor şi îi fac pe aceştia
să fie mai atenţi cu copiii.

Comportamente care determină obţinerea unor răspunsuri sociale. În primele săptămâni

sugarul plânge datorită disconfortului său, surâde pentru că se simte bine, zâmbeşte la
întâmplare. Părinţii sunt tentaţi să-l ia în braţe, să-i vorbească deci, copilul învaţă gradual
consecinţele sociale ale plânsului şi surâsului tocmai datorită importanţei sociale pe care
le-o acordă părinţii.

Bucuria răspunsului prin “contingenţă”. Răspunsul prin contingenţă înseamnă reacţia

imediată a părintelui la o acţiune a copilului, dacă surâde copilul, părintele îl ia în braţe.

Raportarea socială – Fenomenul de raportare socială apare în jurul vârstei de 1 an, în

situaţii ambigue, când copilul nu ştie cum să răspundă. Atunci caută tot felul de indicii în
fizionomia mamei pentru a căuta răspunsurile emoţionale ale acesteia.

Dacă vede jucării noi, copilul se uită spre mamă pentru a vedea reacţia ei. Dacă ea va
răspunde pozitiv, copilul va răspunde şi el pozitiv; dacă răspunsul mamei este negativ, la
fel va fi şi răspunsul copilului. Asemenea raportare socială timpurie este apreciată ca fiind
baza formării abilităţii copilului de a empatiza cu ceilalţi oameni.

Intervenţia unor persoane ca factori de dezvoltare ai copilului

Părinţii. În unele cazuri, copiii par să fie programaţi să se comporte în anumite modalităţi,
iar părinţii prin răspunsurile lor le oferă cadrele cele mai bune pentru a se dezvolta şi
învăţa.
 Aceste cadre se numesc scheme formative sau cadre eşafodaj (Kaye). Părinţii sunt apţi
pentru a asigura cadrele de dezvoltare prin următoarele moduri:

 cresc copiii şi le satisfac nevoile fizice şi emoţionale; prin aceasta le pregătesc terenul
pentru comuni-care;

 protejează copiii de pericol;

 îndrumă copiii în locuri pe care nu sunt încă în stare să le realizeze,

 oferă feedback copiilor pentru creşterea performanţelor şi pentru emiterea pericolelor;

 oferă modelele şi formarea deprinderilor şi atitudinilor celor mici;

 stimulează conversaţia,

 constituie suportul informativ pentru răspunsurile la întrebările pe care le pun copiii.

Imitaţia. Sugarii imită stimulii sociali de la 6 luni. Efectuarea diferitelor acţiuni în faţa lor:
bătutul din mâini, adoptarea diferitelor expresii faciale, determină din partea copiilor
imitarea acestor acţiuni.

La copii, imitaţia nu este doar un indicator al conştiinţei sociale, dar constituie şi o sursă
de informaţii cu privire la înţelegerea lumii.

Abilitatea de a imita are implicaţii profunde în dezvolta-rea socială a copilului. Imitaţia

este în esenţă un mecanism de învăţare.

Taţii. Cercetările, în marea lor majoritate au fost centrate pe relaţia mamă-copil. Ultimele
decenii au pus accentul pe studierea interacţiunilor şi a relaţiilor tată-copil.

Unii autori, în experimentele lor, au concluzionat că taţii s-au jucat mai dur cu copiii decât
au făcut-o mamele şi le vorbeau într-un limbaj avansat. Mamele, dimpotrivă, interacţionau
blând cu copilul, pe un ton liniştit.

Cu toate acestea, taţii pot creşte şi educa pe copii tot atât de bine ca mamele.

Fraţii. În general, diferenţa de vârstă dintre fraţi este destul de mică în familie. Cu privire
la relaţiile dintre fraţi sunt puţine informaţii.

Cercetările care s-au efectuat având ca obiectiv relaţiile dintre fraţi au concluzionat că:
 interacţiunea dintre primii copii născuţi şi părinţii lor a scăzut când s-a născut al doilea
copil. Fraţii mai mari erau geloşi pe cei născuţi. Părinţii făceau tot posibilul să-i includă pe
fraţii mai mari în diferite activităţi adresate celui mic.

Taţii se centrau pe copilul mai mare, pe când mamele erau atente cu cel mic;

 majoritatea primilor născuţi erau atenţi şi îşi orientau afectivitatea către fratele mai mic şi
puţini erau ostili cu sugarul;

Autorii experimentului (Dunn şi Kendrik) au ajuns la următoarele Concluzii:

 relaţiile dintre fraţi implică afecte profunde, de dragoste şi invidie;

 relaţiile amintite constituie mijlocul prin care indivizii învaţă să-i înţeleagă, să-i
influenţeze pe ceilalţi,

 fraţii caută roluri diferite în situaţia de familie, de aceea sunt necesare multe informaţii
despre dinamica familiei, despre ce se întâmplă în familie;

Bunicii. Puţini bunici locuiau în acelaşi cămin cu nepoţii lor, majoritatea locuiau destul de
aproape. Cei care locuiesc la distanţă iau legătura cât de des pot cu nepoţii. Datorită
condiţiilor socio-economice acum se constată că tinerii nu au unde să meargă şi locuiesc
cu familia lor la părinţi, socrii. Se poate întâmpla ca nepoţii să fie luaţi şi crescuţi de
bunici, iar părinţii să-i viziteze la sfârşit de săptămână.

Bunicii au fost priviţi ca fiind prea indulgenţi cu nepoţii, bunicul poate fi un companion
agreabil şi devine o parte importantă a lumii sociale a copilului. În situaţii de criză, bunicii
asigură suportul emoţional al nepoţilor când ei intră în conflict cu părinţii.

Comportamentul nepoţilor poate fi influenţat de bunici:

 indirect – interacţiunea părinţi – copil este determinată de modul în care părinţii au fost
crescuţi de bunici; Bunicii pot susţine financiar şi moral părinţii în momentele de criză ale
familiei;

 direct – bunicii acţionează ca înlocuitor al părinţilor, au grijă de nepot permanent ;

Ataşamentul

Ataşamentul este o legătură afectivă, de durată, cu un individ specific. Cercetările asupra

ataşamentului au fost influenţate de psihanaliza lui S. Freud.
 Teoria lui Bowlby. Bowlby a fost influenţat de S. Freud, studiile lui Harlow (cu privire la
deprivarea maternală la maimuţe), Konard Lorez (puii de gâşte, raţe se ţin după mamele
lor, sunt imprimate de mamă.

Teoria lui Bowlby susţine că:

 ataşamentul este un sistem care asigură protecţia copilului, este de natură adaptativă,

 comportamentele de ataşament nu menţin proximitatea cu orice adult, atenţia copilului se

îndreaptă spre o singură persoană de obicei, mama. Acest principiu
al monotropiei (ataşarea de o singură persoană, în general mama) a dus la numeroase
controverse pentru că:

 ataşamente se pot dezvolta şi cu alte persoane (taţi, fraţi, surori, prieteni);

 un studiu a arătat că la 18 luni, numai 13% din copii aveau un comportament de ataşament
faţă de o singură persoană;

 grija maternă poate fi asigurată de mai multe persoane, orice persoană care oferă
stimulare, interacţiune poate deveni obiect de ataşament, chiar dacă nu oferă şi hrană:

Observaţie:

1. La triburile din Uganda, majoritatea copiilor erau puternic ataşaţi de mamele lor pe la 6
luni, de prin lunile a 9-a, copiii se temeau de persoanele străine. Deci, teoria lui Bowlby
este susţinută.

2. În Israel, funcţionează Kibbout-zurile , unde din primul an de viaţă, copiii îşi petrec cea
mai mare parte în grija unei doici. Sugarii dezvoltă ataşamente puternice atât cu mamele
lor cât şi cu doicile.

Tipuri de ataşament. Mary Ainsworth a descris o serie de comportamente: surâsul,

vocalizarea preferenţială faţă de mamă, plânsul când mama părăseşte camera, urmărirea
mamei cu braţele ridicate, folosirea mamei ca bază de securitate când se explorează o
situaţie străină.

Metoda situaţia străină a fost utilizată în Marea Britanie la copii între 12 – 24 luni, în
SUA, Germania, Olanda, Israel, Japonia. Această metodă evaluează perioada de timp în
care copilul se va folosi de mamă ca bază de securitate, reacţia copilului faţă de absenţa
mamei şi răspunsul copilului când este pus într-o situaţie străină mai puţin stresantă.

M. Ainsworth a identificat trei tipuri de ataşament (A. Birch, 2000, p. 53):

 Comportament de tip A – ataşamentul este anxios / evitant, nu oferă securitate. Se

caracterizează prin:
 copilul nu e afectat de absenţa mamei;

 copilul evită interacţiunea cu mama;

 copilul ignoră mama când ea revine în cameră;