CURS NR.

3
Politica financiara si mecanismul financiar

3.1. Mecanismul financiar

Mecanismul financiar reprezinta ansamblul structurilor, formelor si metodelor, principiilor si
parghiilor economico-financiare, prin intermediul carora se constituie, se repartizeaza si se utilizeaza
fondurile financiare publice necesare indeplinirii functiilor si sarcinilor statului.
Componentele mecanismului financiar sunt:
1. Sistemul financiar
2. Parghiile financiare
3. Metodele administrative de conducere in domeniul finantelor publice
4. Cadrul institutional
5. Cadrul juridic
1) Sistemul financiar
Sistemul financiar reprezinta totalitatea relatiilor financiare prin intermediul carora se
asigura formarea, repartizarea, utilizarea fondurilor banesti, necesare statului, dar si organismelor
sale pentru satisfacerea nevoilor generale ale societatii.
Caracteristicile sistemului financiar
1.cuprinde mai multe categorii de relatii financiare care alcatuiesc tot atatea componente,
subsisteme sau verigi ale sistemului financiar.
2. relatiile financiare prezinta 2 trasaturi importante respective:
a) se individualizeaza in functie de participantii la procesul de repartizare a resurselor
banesti, in functie de locul de constituire si destinatia fondurilor; in functie de metodele folosite
pentru creearea si repartizarea fondurilor.
b) se leaga intre ele formand un system al relatiilor financiare caracterizat prin unitate in
diversitate.
Sistemul financiar privit ca relatii economice este format din sistemul financiar public si
sistemul financiar privat. Sistemul financiar public cuprinde:
1. Bugetul de stat ce reprezinta o categorie de relatii financiare prin intermediul carora se
colecteaza la dispozitia statului fondurile financiare rezultate din impozitele si taxele percepute de la
populatie si agentii economici. Aceasta constituie un plan financiar cu caracter constitutiv, obligatoriu
aprobat de parlament.

1
 2. Bugetele locale reprezinta o categorie de relatii financiare prin care se constituie si se
repartizeaza fondurile financiare existente la dispozitia autoritatilor locale. Acestea sunt planuri
financiare aprobate de consiliile fudetene si locale.
3. Bugetul asigurarilor sociale de stat care reprezinta relatii de repartitie in forma
baneasca, ce apar in procesul de distribuire si redistribuire a produsului intern brut in legatura cu
formarea si repartizarea fondului asigurarilor sociale de stat , constituiri prin contributiile platite de
agentii economici de institutiile publice si salariati.
Din cadrul sistemului financiar privat fac parte:
 asigurarile de bunuri, persoane si raspundere civila constituit prin contributia asiguratilor sub
forma primelor de asigurare.
 creditul public reprezinta acea forma a creditului in care statul sau institutiile sale contracteaza
de la persoane fizice si juridice sau de la organisme financiare bancare internationale,
contracteaza imprumuturi pentru acoperirea cheltuielilor ordinare care depasesc incasarile din
veniturile ordinare.
 finantele agentilor economici

2) Parghiile economico-financiare
Acestea reprezinta instrumente cu ajutorul carora statul actioneaza pentru stimulare
interesului economic al unei colectivitati determinate sau al membrilor acesteia, luati in mod
individual pt realizarea unui anumit obiectiv.
Caracteristicile parghiilor economico-fianciare
1. sunt concepute sa actioneze in mod automat la producerea evenimentelor economice sau la
punerea lor in functie de catre organelle publice.
2. metodele de prelevare si cele de plata actioneaza ca parghii numai in masura in care asigura
concomitant pe langa indeplinirea functiei de repartitie si influentarea pozitiva a altor laturi ale
activitatii economice.
3. cu ajutorul lor statul poate interveni in economie sub multiple forme reglarea volumului masei
monetare si a productiei, stimularea acordarii de credite, reducerea consumului la anumite
marfuri considerate daunatoare sanatatii etc.
4. alegerea unor anumite parghii financiare depinde de:
1. de politica urmarita de govern in domeniul economic, commercial, social etc.
2. de faza ciclului economic
1. folosirea parghiilor economico-financiare nu exclude necesitatea utilizarii, in
completare, a unor metode administrative cum ar fi:
2
 a. intocmirea d prognoze, programe economice si planuri financiare pentru a sti in
ce directie, in ce ritm, cu ce eforturi si cu ce rezultate se dezvolta economia
b. a doua metoda-tinerea evidentelor contabile de catre agentii economici si
intocmirea de bilanturi contabile, conturi de profit si pierdere etc.
c. exercitarea controlului financiar de catre organe specializate asupra modului de
conservare si gestionare a mijloacelor materiale si banesti ale statului.
d. Stabilirea de catre stat de preturi si tarife pentru anumite bunuri si servicii.
e. reglementarea de catre stat a modului de acordare de imprumuturi din fondurile
pulice
f. reglementarea regimului valutar
g. supravegherea derularii exportului si importului
h. sanctionarea specului ilicite a evaziunii fiscale si a altor abateri de la prevederi
legale
i.
3) Planificarea financiara
Planificarea financiara reprezinta acea modalitate prin care are loc stabilirea, cu character
orientativ si cat mai riguros, a nevoilor si resurselor economiei nationale a cerintelor pietei etc.
Caracteristicile planificarii financiare
1. se intocmesc balante financiare de sinteza si planuri financiare cu caracter
exectoriu
In cadrul balantelor financiare de sinteza se reflecta resursele preconizate a se realiza
precum si destinatiile acestora fiind un instrument cu character orientativ ce serveste la
fundamentarea echilibrului financiar la nivel macroeconomic.
Cu ajutorul planurilor financiare cu caracter executoriu se stabileste modul de realizare a
echilibrului financiar in cursul anului.
2. indicatorii utilizati exprima incasari din activitatea desfasurata, incasari,
varsaminte la bugetul statului ale clientilor agenti economici, credite bugetare, credite bancare
etc.
3. instrumente folosite pentru calculul indicatorului sunt:
- proiecte tehnice si de executie
- norme de asigurare
- normative de eficienta
- norme de stat
- norme de cheltuieli pentru actiuni social-culturale etc.
3
 -
4) O alta componenta: Cadrul institutional(Mecanisme)
Este format din organe cu atributii si raspunderi in domeniul finantelor publice, respective:
1. organe democratic alese ex. parlamentul, consiliile judetene si locale etc.
2. organe ale administratiei de stat centrale si locale cum ar fi guvern, ministere,
prefecturi etc.
3. organe specializate ale statului in domeniul financiar(ministerul finantelor
publice, administratii financiare publice etc.

5) Cadrul juridic
Acesta este format din ansamblul actelor normative care reglementeaza domeniul financiar
atat in faza de repartitie cat si in cea de prelevare.

3.2. Politica financiara

Prin politică în general se înţelege activitatea desfăşurată de clasele, de păturile sau grupurile
sociale pentru realizarea intereselor lor, precum şi metodele şi mijloacele cu ajutorul cărora sunt
promovate aceste interese.
Fiecare partid, mişcare sau formaţiune cu caracter politic îşi elaborează propriul program care
stabileşte direcţiile activităţii sale în vederea ajungerii la putere, sau consolidării acesteia. Programul
defineşte obiectivele urmărite, mijloacele şi metodele pe care înţelege să le folosească pentru atingerea
acestora, grupurile sociale cărora se adresează cu prioritate şi interesele cărora le apără, poziţia faţă de
principalele probleme interne şi internaţionale ale momentului.
În cadrul politicii interne sunt definite obiective ca:
− Ritmul creşterii economice în perspectivă imediată şi mai îndepărtată;
− Proporţiile şi orientările investiţiilor de capital;
− Dimensiunile consumului în perioada de referinţă;
− Relaţiile dintre sectorul public şi privat;
− Curba şomajului;
− Indicele preţurilor şi tarifelor;
− Evoluţia salariilor, pensiilor şi altor venituri fixe ale populaţiei;
− Acţiunile pentru apărarea naţională, sănătatea populaţiei; instruire, ordine şi securitate ş.a.
În cadrul politicii externe se definesc relaţiile politice, economice, tehnico-ştiinţifice, culturale,
militare şi de altă natură cu statele vecine şi celelalte state de pe glob. Atitudinea şi intenţiile de

4
colaborare şi cooperare cu alianţele militare, uniunile economice existente, aderarea şi iniţierea unor
conlucrări zonale etc.
Programul fiecărui partid prin modul cum este conceput, respective care din cele prezentate
reprezintă obiective de bază, prioritare, face ca acesta să devină o alternativă în opţiunile electoratului.
Programul partidului victorios în alegeri devine program de guvernământ şi de aceea trebuie supus
dezbaterii Parlamentului.
Atingerea obiectivelor stabilite reclamă importante resurse financiare din partea statului.
Insuficienţa acestor resurse poate să constituie un handicap serios în realizarea programelor sociale,
economice sau de altă natură la care s-a angajat partidul de guvernământ. Amânarea unor obiective,
renunţarea la altele, sau realizarea lor pe seama unor eforturi financiare suplimentare impuse populaţiei
sau agenţilor economici poate să modifice atitudinea electoratului şi îndepărtarea preferinţelor acestuia
spre alte formaţiuni.
Realizarea obiectivelor prevăzute, presupune pe lângă asigurarea resurselor financiare publice
necesare, intervenţia statului în economie cu ajutorul pârghiilor economice, a instrumentelor,
instituţiilor, organelor şi reglementărilor financiare.
Politica financiară înseamnă deci, metodele şi mijloacele concrete privind procurarea şi
dirijarea resurselor financiare, precum şi instrumentele, instituţiile reglementările financiare utilizate de
stat pentru influenţarea proceselor economice şi a relaţiilor sociale, într-o etapă anume.
Politica financiară face parte integrantă din politica generală a statului şi îndeplineşte un rol
important în realizarea programelor de dezvoltare economică, formare profesională, ocrotirea sănătăţii,
protecţiei sociale, dezvoltarea culturii, asigurării echilibrului ecologic, apărarea naţională şi celelalte.
Deşi metodele şi instrumentele politicii financiare sunt specifice, aceasta are o independenţă
relativă faţă de politica statului din celelalte domenii, deoarece ea nu constituie un scop în sine ci
împreună cu celelalte politici să contribuie la realizarea obiectivelor generale ale societăţii.
Între politica financiară şi politica economică a statului trebuie asigurată o convergenţă,
altminteri fie că efectele dorite nu sunt pe măsura aşteptărilor, fie chiar, se obţin efecte contrare. Spre
exemplu dacă se doreşte o creştere economică, o dezvoltare a potenţialului, dar se depăşeşte nivelul
optim de prelevare la buget de la agenţi economici, efectul nu va fi de creştere economică ci de
stagnare, deoarece vor scădea investiţiile proprii.
Subvenţionarea de la buget a întreprinderilor publice este sprijin substanţial şi poate ajuta la
redresarea economico-financiară şi la creşterea producţiei, exportului şi ocupării forţei de muncă. Dacă
această cale este urmată în cazul întreprinderilor cu dotări învechite, organizate necorespunzător, prost
gestionate, nu numai că nu se obţin efectele scontate, dar se realizează o creştere nejustificată a
cheltuielilor publice.
5
Principalele domenii de manifestare a politicii financiare ale statului sunt:
a) Domeniul cheltuielilor publice;
b) Domeniul resurselor financiare publice care are în vedere:
− Veniturile ordinare cu caracter fiscal şi nefiscal;
− Veniturile financiare extraordinare procurate pe calea împrumuturilor contractate de stat, a
emisiunii monetare, a privatizării unor fabrici, uzine, locuinţe şi altor bunuri aparţinând statului.
c) Domeniul creditului bancar;
d) Domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă.
Aceste domenii sunt strâns legate între ele, se întrepătrund şi se completează reciproc. Politica
financiară în înţeles restrâns (limitată la finanţele publice) se interferează cu politica monetară, cu
politica de credite şi cea de asigurări.
În politica financiară nu se poate face abstracţie de existenţa finanţelor private, alături de cele
publice, de complementaritatea dintre sectoarele publice şi private, dintre stat, întreprinderi şi bănci.

Coordonatele politicii financiare în domeniul cheltuielilor publice

Politica promovată în domeniul cheltuielilor publice trebuie să stabilească mărimea, destinaţia
şi structura optimă ale acestor cheltuieli să definească obiectivele ce trebuie atinse prin efectuarea
diferitelor categorii de cheltuieli, să precizeze căile, metodele şi instrumentele ce trebuie folosite pentru
ca obiectivele respective să fie realizate cu minimum de efort financiar.
Apreciind modalităţile de înfăptuire a acestor coordonate se pot face următoarele referiri:
a) Dimensiunea cheltuielilor publice presupune atât stabilirea mărimii absolute adică volumul total al
cheltuielilor exprimat în moneda naţională cât şi stabilirea mărimii relative a acestor cheltuieli, adică
ponderea lor în produsul intern brut (PIB). În acelaşi timp se prezintă tendinţa cheltuielilor publice în
anul curent, comparativ cu cel dinainte, respectiv: de creştere, de menţinere, ori de scădere.
Desigur pentru comparaţie exprimarea se face în preţuri comparabile (adică prin actualizarea la
inflaţie sau într-o monedă de referinţă & USA) şi aceasta doar în contextul ţării respective şi nu cu
altele deoarece concluziile ar fi neconcludente.
Dacă spre exemplu am compara nivelul cheltuielilor publice pe locuitor în România, care este
de “n” ori mai mic decât cel din statele occidentale şi America, fără să ţinem cont de P.I.B. / locuitor
din România şi ţările respective, concluziile (în speţă deciziile) ar fi dezastroase. (Exemplu să ne
punem să creştem doar cheltuielile).

6
 Preocuparea esenţială în această privinţă a organelor de decizie în domeniul politicii financiare
a statului trebuie să fie încadrarea cheltuielilor totale ale societăţii în limitele resurselor ce pot fi
mobilizate pe plan naţional.
Această cerinţă reflectă un adevăr axiomatic şi anume acela că nici o societate nu trebuie să
consume mai mult decât produce. În cazul în care colectivitatea naţională respectivă nesocoteşte
această cerinţă, satisfăcându-şi nevoile pe seama împrumuturilor din străinătate, de cele mai multe ori
în condiţii împovărătoare, înseamnă un grad ridicat de nepăsare, de inconştienţă a factorului decizional,
o ipotecare pur şi simplu a viitorului naţiunii respective.
b) Stabilirea destinaţiei cheltuielilor publice trebuie să pornească de la satisfacerea cu prioritate a
nevoilor sociale majore. Stabilirea corectă a opţiunilor şi priorităţilor în fiecare etapă este de cea mai
mare importanţă deoarece acestea influenţează ritmul creşterii economice, gradul de satisfacere al
nevoilor de trai materiale şi spirituale ale populaţiei şi a celorlalte nevoi obşteşti.
Politica financiară a statului trebuie să asigure:
− Realizarea obiectivelor de politică economică care promovează progresul tehnic, asigură stimularea
iniţiativei şi competitivitatea, menţine stabilirea monedei naţionale, creşte ocupabilitatea forţei de
muncă, creşte calitatea produselor şi serviciilor;
− Ridicarea nivelului de asistenţă socială, de cultură şi instruire a populaţiei, protecţia mediului
înconjurător, îmbunătăţirea calităţii vieţii în general;
− Buna funcţionare a instituţiilor statului care să asigure ordinea publică, democraţia, respectarea
drepturilor omului, apărarea ţării, dezvoltarea relaţiilor cu celelalte state.
În perioada de tranziţie politica financiară va trebui să sprijine sectoarele care realizează
producţie utilă societăţii şi performanţă cu caracteristici ridicate la nivelul criteriilor mondiale atât în
ceea ce priveşte calitatea cât şi consumul descurajând sectoarele mari consumatoare de materii şi
energie, nerentabile şi cu efecte dăunătoare asupra mediului înconjurător.
Raportul între consum, capital, între investiţiile productive şi cele neproductive, trebuie
influenţat spre nivelul optim prin aceleaşi politici financiare. Luarea unor decizii care conduc la
majorarea salariilor, pensiilor, ajutoarelor persoanelor fizice, fără acoperirea pe măsură cu mărfuri şi
servicii va duce sigur la subminarea echilibrului monetar şi la scăderea puterii de cumpărare.
c) Utilizarea la maximă eficienţă a resurselor financiare, această cerinţă derivând din caracterul limitat
al tuturor resurselor financiare şi materiale.
Cerinţa este la fel de justificată pentru sfera producţiei materiale cât şi pentru cea nematerială.
Dacă în sfera producţiei rezultatele se măsoară prin producţii mari de calitate şi accesibile, în sfera
nematerială se apreciază prin gradul de asistenţă socială, învăţământ, cultură etc. Reducerea

7
cheltuielilor printr-un regim de economisire uneori forţată nu este soluţia cea mai fericită ci dimpotrivă
utilizarea banilor cu eficienţă, din aceeaşi sumă, bunuri mai multe şi mai bune. (exemplu gardienilor).
d) Stimularea beneficiarilor prin metode de finanţare şi gestionare ori prin alte instrumente specifice:
care să conducă la utilizarea eficientă a fondurilor existente, sporirea acestora şi investirea spre
domeniile dorite. În acest context al politicii financiare pot fi folosite diverse metode de finanţare:
− Autofinanţare, cu completarea resurselor proprii pe seama cheltuielilor;
− Autofinanţare, cu completarea resurselor proprii pe seama creditului;
− Autofinanţare cu completarea resurselor proprii pe seama alocaţiilor bugetare;
− Finanţarea integrală cu titlu definitiv nerambursabil din fondurile bugetare sau extrabugetare
după caz.
− Înlocuirea finanţării directe sau indirecte, totale sau parţiale din fondurile publice constituite
pentru unele obiective sau acţiuni, cu acordarea de stimulente fiscale (avantaje indirecte)
reducerea sau scutirea de taxe vamale, TVA impozite etc.

Coordonatele politicii financiare privind procurarea resurselor financiare

Politica promovată în domeniul procurării resurselor publice trebuie să stabilească volumul şi
provenienţa resurselor ce pot fi procurate, metodele de prelevare precum şi obiectivele ce trebuie atinse
de instrumentele fiscale folosite în procesul constituirii fondurilor respective.
a) Volumul resurselor financiare de care statul are nevoie pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale
este indicat de cuantumul cheltuielilor publice aferente perioadei considerate. Aprobând aceste
cheltuieli, organele de decizie competente determină însăşi volumul resurselor financiare necesare. În
realitate, între volumul cheltuielilor considerate indispensabile pentru satisfacerea nevoilor sociale
(cererea de resurse financiare) şi volumul resurselor financiare posibil de procurat pe plan intern (oferta
de resurse) nu întotdeauna există o concordanţă deplină: fie cererea de resurse este mai mare decât
oferta (situaţie când despre respectivul buget se spune că este în deficit) fie invers când volumul
resurselor este mai mare decât cererea (situaţie când despre buget se afirmă că este excedentar). De
subliniat că aceste neconcordanţe se pot localiza la unul sau mai multe niveluri respectiv: administraţia
centrală, administraţia locală, asigurările sociale sau al fondurilor extrabugetare.
De reţinut că volumul resurselor financiare, susceptibile de a fi mobilizate la fondurile publice
este cu atât mai mare, cu cât economia naţională este mai puternic dezvoltată iar activitatea desfăşurată
de agenţii economici este mai eficientă. Altfel spus cu cât P.I.B. pe locuitor este mai mare şi partea ce
se poate preleva la buget poate fi mai mare.
Poate şi nu este obligatorie deoarece depinde de politica financiară a ţării respective. Astfel în
ţări cu acelaşi nivel ridicat al P.I.B. / locuitor modalităţile pot fi diferite: în unele apar asociaţii, fundaţii
8
şi chiar agenţi privaţi care fac masive investiţii sociale în şcoli, spitale, asigurări sociale ceea ce
degrevează bugetul de astfel de cheltuieli, în timp ce în alte state toate aceste cheltuieli se fac doar de
către stat.
b) Provenienţa resurselor este de asemenea un obiectiv ce ţine de politica financiară a statului respectiv.
Teoretic organele de decizie ce fac această politică se pot baza pe două alternative:
− Fie să se bazeze pe resursele interne ce pot fi procurate pe plan naţional;
− Fie să se bazeze pe resurse externe ce pot fi atrase din afară, desigur nu în exclusivitate ci
doar de completare.
În condiţiile normale (într-o politică sănătoasă) în orice ţară mare, sau mică, dezvoltată, sau mai
puţin, baza trebuie să o constituie resursele proprii şi nu cele împrumutate. Resursele împrumutate
trebuie să aibă la bază decizii riguros fundamentate şi îndeobşte pentru scopuri productive şi nu pentru
consum, situaţie ce conduce la un grad de îndatorare şi dependenţă crescândă uneori fără ieşire.
Resursele financiare interne la rândul lor pot proveni în proporţii diferite de la sectorul public;
− De la sectorul privat sau
− De la populaţie.
De asemenea politica financiară de prelevare a resurselor poate trata pe picior de egalitate toţi
agenţii economici indiferent de proprietate sau dimpotrivă preferenţial favorizând o formă sau alta.
Diferenţierea poate fi extinsă şi asupra formelor juridice ale agenţiilor (societate de persoane sau de
capital) asupra mărimii acestora (mari, mici, mijlocii) ramurilor (producţie, investiţii, comerţ) zonelor
(munte, câmpie, ţară, străinătate) toate aceste diferenţe sunt determinate de un anumit scop respectiv
de-a încuraja o formă sau alta şi de-a restrânge altele. Diferenţierea prelevării (preluării) se practică şi
în ceea ce priveşte contribuţia persoanelor fizice folosindu-se criterii diferite:
− puterea contributivă a plătitorului (exprimată prin volumul veniturilor);
− situaţia personală a acestuia (necăsătorit, divorţat, cu copii, tineri etc)
− capacitatea de muncă (integrală, parţială, handicap);
− grupa socială (salariat, pensionar, liber profesionist, fermier etc.)
Egalitarismul în care contribuţia era aceeaşi fără nici o deosebire se practica doar în antichitate
şi evul mediu, în epoca modernă se mai regăseşte doar în acele state în care se mai regăsesc forme
tribale.
c) Numărul şi timpul canalelor (modalităţilor) de prelevare a contribuţiei la fondurile publice o
constituie o coordonată importantă a politicii financiare.
În teorie se vehiculează două idei respectiv existenţa unui singur canal (spre exemplu impozitul
pe venitul global) sau mai multe canale (impozite pe diverse venituri şi forme de avere). În practică
prima idee nu a fost posibil de aplicat. De asemenea cea de-a doua are mai multe forme de aplicare,
9
impozite şi taxe pe nivelul veniturilor, ori al consumatorilor. Din cele prezentate este lesne de înţeles că
aşezarea judicioasă a impozitelor şi taxelor (canalelor de prelevare) este de mare importanţă în politica
financiară deoarece afectează interesele tuturor categoriilor sociale putând asigura un echilibru, sau
dimpotrivă favorizării şi defavorizării a unor persoane.
d) Canalele (modalităţile) de prelevare trebuie să reprezinte în acelaşi timp pârghii financiare de
influenţare a proceselor economice. Aceste modalităţi de prelevare trebuie astfel concepute încât să
asigure evoluţia vieţii economico-socială în direcţiile dorite:
− Creşterea investiţiilor productive, în unele sau alte ramuri;
− Crearea unor noi locuri de muncă;
− Participarea la circuitul economic mondial (stimularea exportului sau importul de tehnologie);
− Stimularea producţiei agricole, vegetală sau animală, extinderea metodelor moderne (irigare
prin picurare, biostimulatorii etc).
e) Destinaţia sumelor, veniturilor provenite din sectorul public. Spre exemplu dacă are loc vânzarea
unor întreprinderi de stat, sumele rezultate ce destinaţie că capete?. Alimentează un fond de dezvoltare,
sau bugetul statului. Veniturile realizate de Regiile autonome în ce proporţie rămân la dispoziţia
acestora şi-n ce proporţie se preiau de stat.
Dacă nu se realizează venituri ci pierderi ce se face? Se subvenţionează, se închide activitatea
sau se trece pe principiul societăţilor comerciale, negociere cerere-ofertă.
f) Echilibrul financiar este un obiect important al politicii financiare. Organele de decizie trebuie să-şi
fixeze poziţia în legătură cu eventualele neconcordanţe, diferenţa între volumul cheltuielilor necesare a
fi acoperite de la fondurile publice şi volumul resurselor posibile de mobilizat în condiţii normale în
perioada de referinţă. Da − Se acceptă astfel de dezechilibre? Nu − Dacă Da, în ce proporţie? Şi mai cu
seamă pe ce căi urmează a fi recuperate diferenţele. − Dezechilibrul financiar este accidental, provocat
de alte dezechilibre (material, f.d.m., monetar etc) sau este provocat pentru restabilirea echilibrului
economic.
g) Contractarea împrumuturilor de stat este o problemă de politică financiară ce trebuie să clarifice
multiple probleme, între care enumerăm:
− În ce scopuri se contractează, pentru realizarea unor obiective productive, pentru infrastructura sau
finanţarea unor cheltuieli de consum?
− Din ce resurse se rambursează, din veniturile realizate de obiectivele construite pe seama altor sume
împrumutate, din venituri publice special afectate acestui scop sau din veniturile generale ale bugetului.
− Pe ce termen şi în ce condiţii se contractează?
− Dacă împrumutul se indexează pentru protejarea deţinătorilor de titluri împotriva riscului, deprecierii
monedei în care a fost exprimat împrumutul;
10
− Împrumutul extern este condiţionat de cerinţe economice, politice sau de altă natură?
De poziţia adoptată la fiecare din problemele menţionate mai sus depind în final reuşita acţiunii
de contractare a împrumutului, efortul financiar reclamat de rambursare, precum şi eficienţa acţiunii
finanţate din împrumut. Politica financiară presupune nu numai stabilirea obiectivelor urmărite într-un
domeniu sau altul şi mijloacele pentru atingerea acestora, dar şi analiza critică a rezultatelor obţinute
prin promovarea sa.

11