1.

Introducere
Sistemul alimentar, în termeni generali, include toate materialele, procesele şi infrastructurile
legate de agricultură, schimburile comerciale, comerţul cu amănuntul, transportul şi consumul de
produse alimentare. La fel ca apa şi energia, alimentele reprezintă o nevoie umană de bază. Pe
lângă a fi disponibile, alimentele trebuie să fie de înaltă calitate, diverse, accesibile, sigure pentru
consum şi convenabile ca preţ. Există, de asemenea, o puternică legătură între sănătatea şi
bunăstarea noastră şi alimente. Atât malnutriţia, cât şi obezitatea sunt probleme de sănătate direct
legate de modul în care producem, comercializăm şi consumăm alimentele.
Consumul de alimente în rândul europenilor s-a modificat considerabil în timp. De exemplu,
comparativ cu acum 50 de ani, mâncăm de peste două ori mai multă carne pe cap de locuitor.
Uniunea Europeană este unul dintre cei mai mari producători de alimente din lume. Utilizează
sisteme moderne de producţie agricolă şi dispune de terenuri adecvate pentru agricultură.
Productivitatea la hectar a crescut considerabil, în special în a doua jumătate a secolului al XX-
lea. Datorită diversităţii terenurilor agricole şi climei, Europa produce o mare varietate de
produse. Totuşi, se bazează şi pe importuri pentru a satisface cererea sa de alimente.
Productivitatea agricolă, în termeni de randament al recoltei, a crescut datorită dezvoltării
monoculturii (adică producţia aceleiaşi culturi pe suprafeţe mai mari) şi sistemelor de irigaţie,
utilajelor mai performante şi utilizării unei cantităţi mai mari de substanţe chimice, precum
pesticidele şi îngrăşămintele. Această intensificare a permis Europei să utilizeze mai puţin teren
pentru a produce mai multe alimente.
Totuşi, aceste moduri de producţie nu au fost lipsite de costuri de mediu. Intensificarea de
această natură exercită o presiune mai mare asupra mediului, având ca rezultat o mai mare
poluare cu azot şi mai multe emisii de CO 2, o mai mare pierdere a biodiversităţii pe terenurile
agricole şi o mai mare contaminare a solului, râurilor şi lacurilor. În plus, creşterea utilizării
factorilor externi pentru a obţine randamente mai ridicate în producţia de alimente diminuează de
obicei eficienţa energetică globală a procesului. Aceasta înseamnă că, atunci când investim şi
mai multă energie pentru producţia de alimente, obţinem în realitate din ce în ce mai puţină
energie (calorii) în termeni de energie reală în alimente oferită societăţii.
Este clar că Europa trebuie să reducă impactul producţiei agricole asupra mediului. În acelaşi
timp, Europa trebuie să producă în continuare alimente în cantităţi similare pentru a satisface
cererea atât în UE, cât şi la nivel global.
Uniunea Europeană este unul dintre cei mai mari producători şi exportatori de alimente din lume.
Orice reducere semnificativă a producţiei sale ar afecta producţia la nivel global şi, în consecinţă,
preţurile alimentelor. Adoptarea unor practici agricole mai durabile poate fi utilă. De exemplu,
metodele agroecologice reprezintă o modalitate de intensificare a agriculturii fără a utiliza
substanţe chimice sintetice (respectiv, îngrăşăminte şi pesticide), utilizând produse naturale şi
favorizând procesele ecologice în producţie. Tehnicile agriculturii de precizie oferă mijloacele
necesare pentru reducerea utilizării substanţelor chimice şi, astfel, a unei părţi din impactul
asupra mediului.
Indiferent de metodă, producţia de alimente trebuie să rămână suficient de intensivă pentru ca
productivitatea să menţină acelaşi ritm cu cererea de alimente. Astfel, utilizarea terenurilor şi
biodiversitatea nu vor fi afectate în şi mai mare măsură.
În plus, în multe regiuni, agricultura este principala sursă de venit pentru comunităţile locale,
fără a menţiona faptul că face parte din structura socială şi cultura locală. Orice măsuri care au ca
scop îmbunătăţirea sistemului alimentar ar trebui să ia în consideraţie aceste aspecte sociale.
Măsurile care vizează exclusiv partea de producţie nu ar putea reuşi să „ecologizeze" întregul
sistem alimentar. Totuşi, progresele suplimentare în termeni de eficienţă sunt necesare pentru
alte etape, precum transportul, comerţul cu amănuntul şi consumul. O schimbare a regimului
alimentar de la mai puţină carne la mai multe legume ar reduce presiunea asupra utilizării
terenurilor.

2
3
 2. Deşeurile alimentare
În Europa, se estimează că aproximativ o treime din alimentele produse nu sunt consumate, iar
deşeurile sunt generate în toate etapele lanţului. Comisia Europeană estimează că doar în UE, 90
de milioane de tone de alimente (sau 180 kg pe cap de locuitor) sunt aruncate, multe dintre
acestea fiind încă adecvate pentru consumul uman. Generarea de deşeuri alimentare este
identificată drept una dintre problemele care trebuie abordate în Foaia de parcurs către o Europă
eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor.
Mulţi dintre noi încercăm să reducem cantitatea de alimente pe care o aruncăm la noi acasă. Una
dintre modalităţi este să încercăm să pregătim exact cantitatea de alimente necesare pentru o
masă – nici prea mult, nici prea puţin. O altă modalitate este să fim creativi cu mâncarea rămasă
din ziua anterioară. Totuşi, indiferent de cât de mult încercăm, o parte din alimente este,
inevitabil, aruncată: fructele se strică, iar laptele se acreşte. Deşeurile alimentare produse în
gospodării reprezintă doar o parte din cantitatea totală de alimente pe care le risipim. Cantităţi
mari de alimente au fost deja risipite înainte de a ajunge în frigiderele noastre.
În ceea ce priveşte cantitatea de alimente risipite în diferite etape, nu există estimări la nivelul
UE. Nu există date comparabile şi fiabile, mai ales în ceea ce priveşte deşeurile alimentare
generate în producţia agricolă şi în pescuit. Cu toate acestea, sunt disponibile unele analize la
nivel de ţară.

Analiza deşeurilor alimentare în Suedia

Potrivit unui studiu realizat de Agenţia pentru Protecţia Mediului din Suedia, în 2012, suedezii
au risipit 127 kg de alimente pe cap de locuitor. Această cifră estimativă nu include alimentele
risipite în faza de producţie (agricultură şi pescuit) şi inevitabila risipă de alimente din industria

4
prelucrării alimentelor.
Din această cantitate, 81 kg pe cap de locuitor au fost generate în gospodării. Restaurantele au
generat 15 kg pe cap de locuitor, marile magazine 7 kg pe cap de locuitor, iar firmele de catering
6 kg pe cap de locuitor. Studiul suedez a estimat, de asemenea, cât de mult din aceste deşeuri
alimentare au fost „inutile". Constatările indică domenii unde s-ar putea realiza îmbunătăţiri:
deşeurile alimentare au fost calificate drept inutile în proporţie de 91 % în marile magazine, 62
% în restaurante, 52 % la firmele de catering şi 35 % în gospodării. [1]
Analiza deşeurilor alimentare în România
În România, risipa alimentară se ridică la 6.000 de tone pe zi. România a implementat legea
împotriva risipei alimentare, însă este ineficientă, pentru că are norme care „ating” marile lanțuri
comerciale, unde risipa alimentară este prea mică în comparație cu cea a gospodăriilor. Prin
comparație, în retail se produce 7% din risipa alimentară, în timp ce în gospodării, 49%. Alte 37
de procente se pierd în industria alimentară, 5% în alimentația publică și doar 2% în sectorul
agricol. România se situează la media clasamentului european în ceea ce privește cantitatea de
alimente pe care o aruncă, avem aproximativ 70 de kilograme de alimente pe cap de locuitor ce
ajung anual la pubelă, la fel ca și în alte țări vecine. Cehia și Slovacia înregistrează o cifră
identică, Bulgaria are un indicator de 68/kg per cap de locuitor în timp ce Republica Moldova
sau Ucraina au câte 76 de kilograme. [2]
O parte din deşeurile alimentare sunt generate în contextul încercării de a asigura conformitatea
cu legislaţia actuală de protecţie a sănătăţii publice şi a consumatorilor. Carnea contaminată
retrasă de la rafturi reprezintă o risipă de resurse, dar este şi o măsură preventivă necesară pentru
protecţia sănătăţii umane.
Alte măsuri sunt mai puţin directe. De exemplu, datele marcate pe produsele alimentare la
menţiunea „a se consuma de preferinţă înainte de" nu înseamnă în mod necesar că produsul se
strică de la o zi la alta, ci că, din acel moment, calitatea sa se diminuează. Aceasta înseamnă că
unele produse încă sunt sigure pentru consum după data afişată, însă comercianţii cu amănuntul
nu le pot vinde, iar consumatorii nu le cumpără. Satisfacerea aşteptărilor consumatorilor (de
exemplu, în ceea ce priveşte varietatea opţiunilor şi rafturile pline sau aspectul estetic) pot fi, de
asemenea, factori determinanţi ai deşeurilor alimentare în etapa comercializării cu amănuntul.

5
Soarta alimentelor nevândute depinde de practicile de gestionare a deşeurilor. Acestea pot fi
utilizate ca furaje, pot fi utilizate pentru compost sau recuperate ca energie sau pot ajunge la
depozitele de deşeuri.
Deşeurile alimentare sunt generate în toate etapele lanţului de producţie şi de consum. Pentru
fiecare aliment care nu este consumat, risipim energia, apa, forţa de muncă şi terenul care au fost
utilizate pentru a-l produce. Gazele cu efect de seră şi îngrăşămintele eliberate în natură
contribuie la degradarea mediului.
Ecologizarea unei întregi economii – economia europeană şi, în cele din urmă, economia globală
– reprezintă o sarcină uriaşă. Aceasta implică integrarea consumului durabil al resurselor în
fiecare aspect al vieţii noastre. Proiectele de ecoinovare, energiile regenerabile şi cercetarea, în
general, au împreună un rol esenţial în crearea unor produse şi procese îmbunătăţite şi în
reducerea deşeurilor.
Comunitatea de afaceri, în colaborare cu autorităţile publice şi societatea civilă, ar putea pune în
aplicare soluţii durabile, care să fie apoi adoptate la nivel general în societate.
Noi, consumatorii trebuie să facem în aşa fel încât economia noastră să devină mai eficientă din
punctul de vedere al utilizării resurselor şi să reducem cantitatea de deşeuri – sau pierderi – pe
care le generează. Sectorul economic ne oferă anumite instrumente pentru a estima costurile şi
pierderile, precum şi unele sugestii despre cum am putea include preocupările legate de mediu în
deciziile economice pe care le luăm.
În acelaşi timp însă, avem nevoie de mai multă inovare, de mai multă cercetare şi, cu siguranţă,
de o perspectivă pe termen lung.
În calitate de consumatori, cu toţii avem un rol în sprijinirea tranziţiei către economia ecologică.
Comportamentul nostru de consumatori este influenţat în bună măsură de cei din jurul nostru şi
de contextul social, de impuls şi de opţiunile care ne sunt puse la dispoziţie. Pe parcursul istoriei,
tiparele de consum au evoluat permanent. Putem utiliza această flexibilitate în avantajul nostru şi
ne putem îndrepta către durabilitate. Indiferent de nivelul veniturilor noastre şi de locul în care
trăim, sănătatea şi bunăstarea noastră depind de mediu. Cu toţii avem o miză în bunăstarea
mediului. Termenul de „economie circulară” presupune un sistem de producţie şi de consum care
generează o pierdere cât mai redusă cu putinţă.

6
Într-o lume ideală, aproape orice lucru ar fi reutilizat, reciclat sau recuperat pentru a obţine alte
produse. Reproiectarea produselor şi a proceselor de producţie ar putea contribui la minimizarea
risipei şi ar transforma acea parte neutilizată într-o resursă.[3]

Îmbunătăţirea unui sistem înseamnă şi îmbunătăţirea altora

De fiecare dată când risipim alimente, risipim şi terenul, apa, energia şi toate celelalte materii
prime utilizate pentru a produce alimentele pe care nu le consumăm. Prin urmare, orice reducere
a deşeurilor alimentare înseamnă, în fapt, potenţiale beneficii pentru mediu. Dacă reducem
cantitatea de alimente pe care le risipim de-a lungul sistemului alimentar, vom avea nevoie de

7
mai puţină apă, mai puţine îngrăşăminte, mai puţin teren, mai puţin transport, mai puţină energie,
mai puţină colectare a deşeurilor, mai puţină reciclare şi aşa mai departe.
În contextul mai larg al economiei ecologice, creşterea eficienţei utilizării resurselor într-un
sistem contribuie la reducerea resurselor în alte sisteme. Aproape întotdeauna acesta este un
scenariu reciproc avantajos.[1]

3. Poluarea alimentelor
În ţările dezvoltate, industria alimentară provoacă 20-25% din întreaga poluare, iar industria
chimică 30%, deversând cele mai diferite substanţe toxice,uneori producând poluări deosebit de
grave. Dacă una din unităţi elimină nocivităţi, se va rezerva o zonă verde pentru reducerea sau
anihilarea ariei de răspândire a nocivităţii. În ce priveşte protecţia unităţiilor de industrie
alimentară împotriva poluării produselor de industrii care emanaă noxe este necesar să se asigure
o zonă de protecţie sanitară cu respectarea următoarelor distanţe minime:
 1 000 m - fabrici de ciment, fabrici de îngrăşăminte chimice, fabrici de sticlă, fabricide
coloranţi şi detergenţi, fabrici de protan (ecarisaj), rampe de gunoi neacoperite,staţii de
epurare a apelor de la fermele de porci.
 500 m : bazine deshise pentru fermentarea nămolului.
 300 m : staţii de epurarea apelor uzate orăşeneşti, pături de secarea nămolurilor,rampe de
gunoi acoperite.
 200 m: staţii de epurare a apelor uzate industriale, autobaza serviciilor desalubritate.
Concentraţiile maxime de substanţe poluante admisibile în zonele de industrie alimentară
sunt stabilite pirn acte normative, datele respective putându-se obţine de la organele
sanitare competente. Microorganismele sunt răspândite pretutindeni în natură unde joacă
un rol biologic esenţial în desfăşurarea a numeroase fenomene. Astfel microorganismele
sunt cele care realizează ameliorarea fertilităţii solului ca şi în transformarea solului, ca şi
transformarea materialelor organice vegetale sau animale prin procese de putrefracţie sau
de fermentaţie. Numeroase specii de microorganisme sunt utilizate în diverse procese
industriale ca cele de fabricare a vinului şi a berii, a antibioticelor, a unor produse
alimentare ş.a.
Dar existenţa în natură a microorganismelor este de cele mai multe ori nedorită. Unele deşi nu se
pot dezvolta în alimente, pot supravieţui un timp şi sunt doar transmise pe această cale. Altele

8
găsind condiţii favorabile de dezvoltare, chiar şi în cazul unui număr iniţial redus, se înmulţesc şi
provoacă degradarea produsului în care au proliferat. Pentru acest motiv, fenomenul alterării
alimentelor constituie principala cauză a unor pagube determinate de dezvoltarea
microorganismelor. Alimentele pot fi însă contaminate şi cu germeni patogeni şi în această
situaţie ele devin agenţii transmiţători sau cauzatori a unor boli. În funcţie de intensitatea
acţiunii, agenţii fizico-chimici (temperatură, tensiune de oxigen, umiditate, presiune osmotică,
concentraţie de ioni de hidrogen(pH), etc) pot avea asupra metabolismului bacteriei efecte
favorabile sau dăunătoare. "n afara unor limitemaximă şi minimă, între care dezvoltarea este
posibilă, acţiunea unui agent fizico-chimic estenocivă. Între aceste limite exista o zonă optimă în
care efectele favorabile sunt maxime,asigurând dezvoltarea şi viaţa normală a celulelor
bacteriene. Acţiunea nocivă are ca rezultat oprirea dezvoltării bacteriilor, care poate fi reversibilă
(inhibare) sau ireversibilă (omorâre), după cum componentele celulare indispensabile au suferit
sau nu modificări incompatibile cuviaţa. În industria alimentară se utilizează, prin dirijare
corespunzătoare, atât efectele favorabile, cât şi cele nocive ale agenţilor fizico-chimici, după cum
microorganismele sunt folosite în scopul tehnologiei sau sunt dăunătoare, iar dezvoltarea lor
trebuie oprită. Alimentele, în momentul punerii în consum, atât cele obţinute direct din natură
prin recoltare, cât şi cele care au fost supuse unui proces de prelucrare industrială sau culinară,
trebuie să conţină un număr cât mai redus de microorganisme pentru a-şi păstra cât mai
îndelungat calităţile nutritive şi pentru a nu prezenta risc de îmbolnăvire pentru consumator.
Materiile prime alimentare, vegetale şi animale, posedă din sursele natural (plante, animale, ape
uzate, sol, apă, aer) un grad iniţial de contaminare microbiană, care până în momentul
consumatorului, indiferent dacă mai trece sau nu prin alte prelucrări, suferă diverse variaţii de
amplificare sau de micşorare, în funcţie de caracterul favorabil sau nefavorabil pentru
dezvoltarea şi supravieţuirea microbiană a operaţiilor, contactelor şi manipulărilor lacare sunt
supuse. Prin alimente se pot răspândi o serie de paraziţi care pot fi de exemplu în carne ca:
trichinella şi cisticercii sau dibotriocephalul din carnea de peşte şi icre. Infectarea cu paraziţi se
poate produce şi prin legume şi fructe nespălate, manipulate de persoane purtătoare de paraziţi,
sub diverse forme.
Poluarea cu substanţe toxice:
Sursele poluării sunt multiple. Dintre acestea, cele mai răspândite sunt pesticidele, care pot
ajunge în alimente fie direct prin poluarea unor alimentede origine vegetală, fie indirect prin

9
produse rezultate de la animale care au consumat furaje contaminate. La acestea se mai adaugă o
serie de substanţe adjuvante folosite la prepararea şi conservarea sau stabilizarea produselor
alimentare, care în cantităţi peste limite admise sunt toxice.
Insalubrizarea produselor alimentare se poate face prin:
 contaminare
 poluare.
Contaminarea şi poluarea alimentelor au o influenţă nefavorabilă asupra organismului uman prin
transmiterea unor agenţi patogeni sau substanţe toxice cu efect nociv.
În cazul contaminării, apariţia de substanţe toxice este accidentală, în timp ce în cazul poluării
apariţia de substanţe toxice este permanentă.
Poluarea chimică se produce ca effect al industrializării producţiei alimentare, a agriculturii,
zootehniei.
Poluarea chimică poate fi:
 propriu-zisă (ilicită) cu: pesticide, substanţe biostimulante, substanţe care ajung în
aliment de pe utilaje şi ambalaje
 deliberată, prin aditivi alimentari, antioxidanţi, aromatizanţi, antiseptici. În general
aditivii alimentari au la baza acceptării lor criteriul inocuităţii, şi deci se consideră
inofensivi. Cu toate acestea, s-a constatat că în cazul folosirii lor ani la rând, aceştia au
avut effect dăunător asupra organismului uman.
Dietoterapia naturală este ştiinţa alimentaţiei, ce-l învaţă pe om cum şi cu ce să se hrănească, să
selecteze alimentele nepoluate, ecologice, astfel ca alimentaţia să nu devină pentru el o sursă de
îmbolnăvire.
Substanţele chimice anorganice (cu care este îngrăşat în exces solul), insecticidele şi erbicidele,
aditivii alimentari (meniţi pentru a îmbunătăţi gustul, aspectul şi conservabilitatea alimentelor)
constituie principalii factori de risc pentru securitatea şi sănătatea alimentară.
Pentru o mai bună creştere a plantelor, legumelor sau fructelor, agricultorii adaugă în sol
îngrăşăminte chimice, care conţin elemente nutritive: azotul, potasiul, fosforul, calciul,
magneziul, sulful şi o serie de microelemente (zincul, cuprul, molibdenul, magneziul). Plantele
absorb toate aceste elemente nutritive, dar odată cu ele şi substanţe cu caracter toxic (cadmiul,
plumbul).[4]
4. Schimbările climatice

10
Severitatea schimbărilor climatice va depinde de cât de mult și cât de repede putem reduce
emisiile de gaze cu efect de seră eliberate în atmosferă. Schimbările climatice sunt una dintre
cele mai mari provocări ale vremurilor noastre. Este o problemă globală și ne preocupă pe
toți. Comunitatea științifică recomandă insistent limitarea creșterii temperaturilor medii globale
și reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră pentru a evita efectele negative ale schimbărilor
climatice.
Agenția Europeană de Mediu (AEE) publică semnale anual, oferind un instantaneu al
problemelor de interes pentru dezbaterea de mediu și pentru publicul larg. Știința arată că trebuie
să reducem substanțial emisiile globale de gaze cu efect de seră pentru a evita efectele cele mai
negative ale schimbărilor climatice. De asemenea, este clar că trebuie să ne adaptăm climatului
nostru în schimbare. Chiar și cu reduceri substanțiale ale emisiilor noastre de gaze cu efect de
seră, climatul nostru este de așteptat să se schimbe într-o oarecare măsură, iar impactul acestui
lucru se va face simțit în întreaga lume, inclusiv în Europa. Inundațiile și secetele sunt de așteptat
să devină mai frecvente și mai intense.
Cercetări recente estimează că, fără acțiuni de adaptare, decesele cauzate de căldură ar putea
ajunge la aproximativ 200 000 pe an în Europa până în 2100. Costul daunelor provocate de
inundații ar putea fi de peste 10 miliarde EUR pe an. Confruntați cu impacturile actuale și
viitoare, europenii trebuie atât să atenueze, cât și să se adapteze la schimbările climatice.
Măsurile de atenuare și adaptare la schimbările climatice sunt adesea considerate a fi costisitoare
și sunt văzute ca o povară suplimentară pentru economie. Dar țările europene cheltuiesc deja
fonduri publice și private pentru cercetare, infrastructură, agricultură, energie, transport,
dezvoltare urbană, protecție socială, sănătate și conservarea naturii. Redirecționarea cheltuielilor
noastre existente către opțiuni ecologice și durabile ne poate ajuta nu numai să ne atenuăm și să
ne adaptăm la schimbările climatice, ci și să contribuim la crearea de noi locuri de muncă.
Schimbările climatice afectează în prezent Europa și se preconizează că va avea impact în
viitor. [5]
Omenirea se confruntă, simultan, cu două crize majore - climatică și de mediu, ambele de o
amploare și o urgență fără precedent. Comunitatea științifică a atras în repetate rânduri atenția
asupra efectelor devastatoare pe care schimbările climatice și degradarea mediului înconjurător
le au asupra vieții și bunăstării oamenilor. Principala provocare a secolului XXI este, prin
urmare, de a face tranziția către un model de dezvoltare care protejează mediul înconjurător, în

11
care considerentele economice și sociale sunt în echilibru cu preocuparea pentru combaterea
schimbărilor climatice și utilizarea sustenabilă a resurselor naturale. Această provocare necesită
o schimbare urgentă de direcție. Avem nevoie de soluții sistemice și de acțiune pe mai multe
paliere: cooperare la nivel internațional, angajamente ferme din partea statelor, implicarea tuturor
instituțiilor statale, dar și a mediului privat, academic și, nu în ultimul rând, a cetățenilor. Va
trebui să ne schimbăm stilul de viață – de la alimentație la energia pe care o utilizăm și modul în
care ne deplasăm, producem și consumăm.
Educația este un instrument esențial pentru atingerea obiectivelor și a țintelor în materie de
schimbări climatice și mediu pe termen mediu și lung (2030 și 2050). Educația poate influența
modul în care oamenii interacționează cu mediul înconjurător, prevenind activități cu impact
negativ asupra acestuia, cum ar fi generarea de gaze cu efect de seră, generarea și acumularea
deșeurilor, fragmentarea și distrugerea ecosistemelor sau epuizarea resurselor natural.[6]

12
 Bibliografie

1. https://www.eea.europa.eu/ro/semnale/semnale-de-mediu-2014/articole/de-la-productie-
la-deseuri
2. https://romania.europalibera.org/a/onu-rom%C3%A2nia-arunc%C4%83-1-3-mil-de-tone-
de-m%C3%A2ncare-la-gunoi-avem-o-lege-a-risipei-alimentare-%C3%AEns%C4%83-e-
ineficient%C4%83/31135315.html
3. https://www.eea.europa.eu/ro/publications/semnale-de-mediu-aem-2014
4. https://www.academia.edu/20249864/77802817_Poluarea_alimentelor
5. https://www.eea.europa.eu/highlights/living-in-a-changing-climate
6. https://www.presidency.ro/files/userfiles/EDUCA%C8%9AIA%20PRIVIND
%20SCHIMB%C4%82RILE%20CLIMATICE%20%C8%98I%20MEDIUL
%20%C3%8EN%20%C8%98COLI%20SUSTENABILE(1).pdf

13