5.

Eshatologia particulară
(învățătura creștină despre moarte, judecată particulară)

Învățătura creștină despre moarte

Din punct de vedere biologic, moartea înseamnă despărțirea sufletului de
trup. Sufletul imaterial și nemuritor se duce la Dumnezeu Care l-a creat, iar trupul
se întoarce în pământul din care a fost făcut. Acest adevăr îl afirmă Ecleziastul.
(Ecleziast 12, 7)
Dar moartea nu e privită de către toți oamenii la fel. Pentru cei ce cred că
viața se sfârșește odată cu moartea trupească, ea este un fapt îngrozitor de care
trebuie să se ferească pe cât îi stă omului în putință. Pentru cei bolnavi, moarte
înseamnă o eliberare de suferință și, de aceea, o doresc și nu se înspăimântă de ea.
Cei care sunt cu totul legați de viața aceasta, atunci când sunt amenințați de
primejdia unei morți iminente din cauza unor grave maladii, sunt în stare să se
supună la orice riscuri pentru a-și prelungi viața.
Spre deosebire de tendințele prezentate mai sus, Biserica vede moartea cu alt
sens. Potrivit concepției creștine, moartea este considerată ușa de trecere spre
o nouă viață și este privită ca un eveniment firesc prin care trecem la
comuniunea cu Dumnezeu.
Creștinii privesc moartea ca pe un mijloc de trecere din această viață
nedeplină, la viața cea fără de sfârșit, la plenitudinea vieții în comuniune cu
Hristos.
Pentru unii creștini moartea este înspăimântătoare, dar aceasta se întâmplă
nu fiindcă prin ea se sfârșește viața pământească, ci pentru faptul că îndată după
moarte urmează judecata particulară, la care nu toți creștinii pot da un răspuns bun.
Din acest motiv, în rugăciunea cererilor, Biserica se roagă permanent pentru
„Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la
înfricoșătoarea judecată a lui Hristos.”

Învățătura Bisericii spune despre moarte următoarele:

1. Moartea este urmarea păcatului strămoșesc, deoarece primul om, Adam, a fost
creat de Dumnezeu nemuritor în chip virtual, adică putând să nu moară dacă nu
păcătuia (posse non mori), dar, din cauza păcatului, el a devenit muritor. (Facere
3,3) Sfântul Apostol Pavel arată în mai multe locuri că moartea a intrat în lume în
 urma păcatului strămoșesc: „Căci precum printr-un om a intrat păcatul în lume, și
prin păcat moartea, așa moartea a trecut la toți oamenii prin cel în care toți au
păcătuit.” (Romani 5,12), iar în alt loc: „Plata păcatului este moartea” (Romani
6,23).
Împotriva acestei învățături, pelagienii în antichitate, iar socinienii și raționaliștii în
timpurile mai noi, au susținut că omul este nemuritor prin însăși natura sa, și chiar
dacă protopărinții noștri nu ar fi păcatuit, omul tot ar fi murit.
2. Moartea înseamnă sfârșitul vieții pământești și începutul vieții veșnice, ea fiind
limita ultimă până când omul ăși poate pregăti mântuirea.
3. Deoarece nu-și cunosc sfârșitul, creștinii sunt datori să fie pregătiți tot timpul
pentru trecerea din viața pământească, întrucât, după moarte, nimeni nu mai
poate lucra nimic pentru mântuirea sa. În acest sens, Mântuitorul zice: „Mie Mi se
cade să lucrez lucrurile Celui Care M-a trimis până este ziuă, căci vine noaptea
când nimeni nu poate să lucreze. (Ioan 9,4)
Sfinții Părinți ne dau numeroase mărturii în această privință. Astfel, Sfântul
Clement Romanul zice: „Să ne pocăim cât timp trăim pe pământ, căci noi suntem
ca lutul în mâna olarului. Precum olarul când face vasul, dacă acesta se îndoaie sau
se sfărâmă în mâinile lui, îl poate reface, iar dacă s-a grăbit a-l pune în cuptorul ars,
nu-l mai poate schimba, așa și noi: cât timp trăim în această lume, trebuie să ne
pocăim din toată inima de orice rău ce am făcut în trup, ca să primim mântuirea de
la Domnul.”
Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenția că „Viața de acum este timpul faptelor, iar
după moarte vine judecata și pedeapsa.”
4. Fiind de origine divină și de natură spirituală indestructibilă, sufletul este
nemuritor și după despărțirea de trup își păstrează funcțiile sale (conștiința de
sine, memoria, imaginația, gândirea, funcțiile de bucurie și întristare). Atât
sufletele celor drepți, cât și ale celor păcătoși, după moarte duc o viață pe deplin
conștientă, aducându-și aminte de toți și de toate cele trăite în viață.
De-a lungul timpului, au apărut mai multe învățături contrare dogmei ortodoxe cu
privire la nemurirea sufletului. În antichitate, Vigilanțiu, nestorienii, iar în
vremurile mai noi socinienii și unele secte învață că sufletele după moarte intră
într-un somn adânc, într-o stare de nesimțire, fie că mor odată cu trupul sau mai
târziu de moartea trupului. Ele se vor trezi la viață numai înainte de judecata
universală.
Origen și alți scriitori au considerat că după moarte sufletele desfășoară o activitate
asemănătoare celei de pe pământ, pășind spre perfecționare în mod treptat, acest
lucru întâmplându-se chiar cu duhurile rele, care, în cele din urmă, se vor purifica
și vor deveni vrednice de a petrece în nemijlocita apropiere de Dumnezeu. Această
învățătură numită apocatastază sau restabilirea tuturor a fost condamnată de
Biserică, deoarece ea face de prisos Întruparea și Jertfa Mântuitorului Hristos și
denaturează sensul pe care îl au moartea și viața viitoare în Creștinism.

Judecata Particulară
Biserica învață că îndată după moartea trupească, fiecare suflet se supune
judecății particulare. Această judecată este necesară deoarece răsplata sau pedeapsa
pe care fiecare suflet o va primi, în funcție de ceea ce a făcut cât timp a trăit pe
pământ, trebuie să fie urmarea unei hotărâri dată de Judecătorul Cel Drept, chiar
dacă această hotărâre nu este deplină sau definităvă decât după judecata universală.
Revelația divină oferă numeroase dovezi despre realitatea judecății
particulare. Din pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr aflăm că starea de
fericire sau de nefericire este urmarea faptelor săvârșite în viața pământească.
Sfântul Pavel vorbește despre judecata particulară în textul: „Căci noi toți trebuie
să ne înfățișăm înaintea judecății lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut în
trup, ori bine, ori rău.” (2 Cor. 5,10)
De asemenea, Fericitul Augustin zice: „De tot dreaptă și mântuitoare este
credința că sufletele se judecă îndată ce ies din trupuri, înainte de a se înfățișa la
această judecată, înaintea căreia vor fi judecate împreună cu trupurile înviate”
(adică înainte de judecata universală).
Autorul judecății particulare este Mântuitorul Hristos, așa cum rezultă din
propriile Sale cuvinte: „Căci Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o
Fiului.” (Ioan 5,22) Această judecată este dreaptă pentru că Domnul Iisus nu
cunoaște doar faptele noastre, ci și gândurile și intențiile.
După judecata particulară, fericirea drepților constă în bucuria pe care le-o
conferă comuniunea cu Hristos, iar nefericirea celor păcătoși constă în lipsirea lor
de orice bucurie a vederii lui Dumnezeu, întrucât s-au despărțit de El încă din
timpul vieții.
Criteriul după care se face judecata este străduința sau dezinteresul pe care
le-a manifestat în viață cel judecat de a se apropia de Hristos și de a-I urma
învățătura.
 Deși nu are caracter solemn ca în cazul judecății universale, la judecata
particulară vor și martori, acuzatori și apărători. Cel dintâi martor e propria
conștiință a celui judecat. Spiritele rele vor fi acuzatorii, îngerul păzitor, îngerii
buni, sfinții în frunte cu Maica Domnului vor fi apărători.
Biserica, prin slujba înmormântării, cere puterilor cerești să se alăture în
rugăciune către Mântuitorul Hristos ca să așeze sufletul celui adormit în corturile
drepților.
Unii Sfinți Părinți și scriitori bisericești, precum Efrem Sirul sau Chiril al
Alexandriei, au încercat să arate în mod amănunțit felul în care se face judecata
particulară, ceea ce a dat naștere la învățătura despre vămile văzduhului. Potrivit
acestei învățături, sufletul este cercetat pentru faptele pe care le-a făcut în viață,
fiind însoțit de îngerii buni și de îngerii răi. Dacă se constată că sufletul a trecut de
aceste vămi, va fi luat de îngeri în rai, iar dacă se constată că a făcut anumite
păcate grele și nu a dobândit iertare prin pocăință, va fi luat de demoni în iad.
Biserica nu a acordat acestei învățături caracterul de dogmă, pentru că nu
sunt suficiente argumente în Revelația divină și ne îndeamnă să privim vămile în
sens spiritual pentru că sufletul care este judecat are natură spirituală și nu are
nevoie de anumite locuri anume pentru a fi judecat. Trebuie păstrată ideea centrală
potrivit căreia, după despărțirea de trup, sufletul se va supune unei cercetări, unei
judecăți.

Starea sufletelor după moarte

Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție ne oferă mai multe mărturii despre
fericirea sau osânda care îi așteaptă pe cei acre s-au mutat din această viață.
Sfântul Ioan Gură de Aur descrie fericirea drepților după judecata particulară
ca fiind viață netulburată, locul în care nu mai este nici durere, nici întristare, unde
nu sunt boli, nici patimi, nici pricini de păcate, unde nu mai este „al meu și al tău”.
Cel drept e fericit pentru că s-a urcat la o altă cetate, la cea a lui Dumnezeu și ia
parte la fericirea îngerilor. Aici este o sărbătoare continuă, iar în loc de belșug de
grâu, este peste tot rodul Duhului: iubire, blândețe, bunătate.
Biserica Ortodoxă a păstrat și dezvoltat ideea că, până la judecata universală,
mai multe suflete pot fi scoase din iad prin rugăciunile celor vii, ale îngerilor, ale
sfinților în frunte cu Maica Domnului.
Biserica Romano-Catolică susține că fericirea pe care o primesc sufletele
celor drepți după judecata particulară este desăvârșită și deplină și va rămâne
aceeași și după judecata universală, pe când nefericirea sufletelor întinate cu păcate
grele este un chin deplin, care va rămâne neschimbat după judecata universală.
Există la catolici și o treia stare pentru cei care au făcut pocăință pentru
păcatele grele și au fost absolviți de pedeapsa veșnică, dar n-au dat în cursul vieții
satisfacție pentru pedepsele temporale ca și pentru cei cu păcate ușoare pentru care
nu au primit iertare. Această stare poartă numele de purgatoriu, un foc curățitor,
prin care sufletele, după ce s-au curățit, trec și ele la fericirea veșnică.
Această teorie nu ține seama de faptul că, după judecata universală, atât
fericirea, cât și nefericirea vor fi trăite de suflet împreună cu trupul, adică de omul
întreg. Soarta sufletului după judecata particulară nu poate fi definitivă deoarece la
această judecată omul nu poate fi privit în anasamblul său, multe din consecințele
purtării noastre din această lumea pot fi sesizate și la mai mult timp după moartea
biologică.

Rai și iad
Pe temeiul Revelației divine (Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție) raiul și
iadul au fost înțelese ca două locuri și stări total deosebite, unul de fericire, iar altul
de pedeapsă.
Teologia mai nouă a văzut raiul și iadul mai mult ca stări sau realități
existențiale, legate indisolubil de factorul subiectiv, de ceea ce dorește, simte
trăiește sau suferă omul. Astfel, Sfântul Ioan Damaschin spune că focul din iad
care îi arde pe păcătoși constă în pofta ce nu-și găsește materia pentru a fi
satisfăcută. Sfântul Isaac Sirul susține că păcătoșii, în gheena focului, vor fi
biciuiți de flăcările iubirii. Cei ce ăși dau seama că au păcătuit împotriva iubirii
suportă o suferință mai mare decât cea produsă de torturile cele mai înfricoșătoare.
Iubirea lucrează în două feluri diferite: ea devine bucurie în cei fericiți și suferință
în cei respinși.
Sufletele care au ajuns în iad după judecata particulară nu sunt supuse unor
chinuri materiale, ci suferințele lor se datorează neputinței de a-și îndrepta dorința
spre comuniunea cu Dumnezeu. În schimb, cei ce au trăit pe pământ în comuniune
cu Hristos, în rai vor avea un plus de comuniune care o va continua pe cea din
viața pământească.
Starea de fericire a drepților din rai și cea de nefericire a păcătoșilor din iad
sunt redate de Sfinții Părinți, scoțând în evidență anumite aspecte:
1. Drepții din rai sunt liberi de orice necazuri, dureri și suferințe (FA 21,4). Ei trăiesc
într-o stare de liniște și bucurie deplină, petrecând într-o continuă sărbătoare.
2. În rai, drepții ajung în posesia unor bunuri spirituale care nu au analogie în lumea
aceasta: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea nu a auzit și la inima omului nu s-au
suit, pe acestea le-a pregătit Domnul pentru cei ce-L iubesc pe El.” (1 Cor. 2,9)
3. Drepții trăiesc în comuniune cu Mântuitorul Hristos, cu îngerii și cu sfinții.
4. Iadul a primit mai multe numiri, precum: focul gheenei, foc nestins, focul cel
veșnic, pieire, întunericul cel mai dinafară, iezerul de foc, locul de chin, ceea ce
arată feluritele suferințe:
- Îndepărtarea de Dumnezeu și lipsa de comuniune cu El;
- Lipsa de comuniune cu îngerii, sfinții și drepții;
- Traiul în societatea duurilor rele;
- Mustrările de conștiință;
- Groaza de necunoscut provocată de lipsa luminii;
- Dureri și suferințe insuportabile;
- Focul, văpaia sau setea vor fi mai greu de suportat decât în viața pământească.
Trebuie precizat că fericirea de care se bucură cei drepți va fi graduală, deoarece
fiecare își va lua răsplata după osteneala sa în viață (I Cor. 3,8). Mărturisirea
Ortodoxă spune în această privință următoarele: „Fiindcă sufletele se mută din
această lume nu tot cu aceeași măsură a harului, apoi și după mutarea din lume nu
se așează toți pe aceeași treaptă a fericirii.”
Referindu-se la cuvintele Mântuitorului: „În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt.”
(Ioan 14,2), Sfântul Vasile cel Mare spune că „unii se vor odihni într-o stare
perfectă și mai înaltă, iar alții într-o stare mai redusă, dar toți vor fi cinstiți cu
liniștea.”

Purgatoriul
Biserica Ortodoxă afirmă că prin rugăciunile și mijlocirile Bisericii din cer și
a celei de pe pământ, soarta unora dintre cei ce se află în iad poate fi schimbată, în
sensul că, până la judecata universală, ei au posibilitatea să fie scoși din iad.
Biserica Romano-Catolică a creat o nouă dogmă, spunând că între rai și iad
mai există un loc în care merg sufletele celor ce au primit iertare pentru păcatele
grele, dar nu au dat satisfacție prin împlinirea pedepselor temporare, impuse de
Biserică, sau au murit încărcați cu păcate ușoare pentru care nu și-au cerut iertare
 în viață. Acest loc se numește purgatoriu, locul în care sufletele se curăță de păcate,
după care merg la fericirea veșnică.
Textul clasic invocat de teologia catolică pentru susținerea purgatoriului este
cel de la I Corinteni 3, 11-15, unde se vorbește că „ ... lucrul fiecăruia se va face
cunoscut, căci ziua Domnului îl va vădi: pentru că se va descoperi cu foc și lucrul
fiecăruia îl va lămuri focul așa cum este ... iar el se va mântui, însă așa ca prin foc.”
Acest text vorbește despre plata pe care o vor lua la ziua judecății cei care au
propovăduit Evanghelia: Petru, Pavel, Apolo și alții. Dacă la judecata universală
lucrul nu va arde, propovăduitorul își va lua plata, dar dacă lucrul său va arde și nu
va rezista, propovăduitorul va fi pedepsit, dar se va mântui și el, așa ca prin foc.
Este vorba de focul judecății universale, nu de un foc intermediar.
Părinții Bisericii nu admit purgatoriul ca dogmă pentru că pune în pericol
celelalte dogme ale Bisericii:
- Purgatoriul neagă importanța Pocăinței ca Taină pentru că prin ea se iartă nu numai
păcatele, ci și pedepsele pe care omul ar trebui să le sufere pentru păcate;
- Omul nicioadată nu poate fi sigur de faptul că a făcut tot ceea ce este necesar
pentru a fi mântuit, mântuirea fiind mai mult darul lui Dumnezeu decât efortul
omului;
- Prin purgatoriu nu se produce nicio schimbare în bine a sufletului, ci doar se
plătește datoria pentru păcate, sufletul rămânând la fel ca atunci când s-a despărțit
de trup;
- Purgatoriul a facilitat doctrina despre indulgențe prin care papa poate scurta
pedepsele din purgatoriu.
Sinoadele de la Lyon (1274) și Florența (1439) s-au pronunțat în favoarea
acestei doctrine. Din cauza atacurilor vehemente ale protestanților, conciliul de la
Trident (1546) a confirmat doctrina și a recomandat să se evite pe cât posibil a
vorbi poporului despre purgatoriu „spre a nu da naștere la sminteli și prejudicii”.