Viaţa şi creaţia îl definesc pe Ovidius ca poet al dragostei, al zeilor şi al exilului, cum plastic s-a exprimat

încă din 1921 Emile Ripert în titlul lucrării sale monografice Ovide, poete de l'amour, des dieux et de
l'exil.

Sederea lui in cetatea lui Tomis era complet diferita de insorita Italia si se lupta pe de-o parte cu iarna
geroasa tipica Europei de Est,cu xenofobia cat si cu gandurile sinucigase.

Se observa ca in in scrisorile destinate mai marilor oamenii politici,el este complet cuprins de
sentimentele de vina si remuscari:“Ah!Vina-mi e-o durere mai mare ca exilul/Cand stii c-ai meritat-
o,pedeapsa-i si mai grea”;“Amara mi cainta, amar imi este chinul”.Ovidiu cere iertare si il roaga in
scrisoarea a doua pe Fabius Maximus,om politic roman,sa puna o vorba buna lui Augustus pentru ”un
proscris” ca el:” Dar eu nu sper nimica,mai mult n-am alta ruga/Decat sa-mi schimbe locul,oricat ar fi de
rau”.

De-a lungul sederii in cetatea portuara,Ovidiu se va lovi de ganduri sinucigase si cosmaruri “Imi cer
adesea moartea si iar nu vrea sa vie”; “O!nu!cumplite visuri atuncea ma-nsaimanta,Simtirile-mi s-atunce
vegheaza chinul meu”,cosmaruri care sunt indulcite doar de vise in care este acasa,la Roma inconjurat
de prietenii si sotie ;,” Iar cand ma-ngana somnul cu visuri mai frumoase /Vad casa mea din tara pe care
n-o mai am; “Vorbesc cu voi,amici,carora v-am dat cinste/Cu scumpa mea sotie ah!cate nu vorbesc!”.

Scrisorile lui Ovidiu sunt izvoare istorice excelente,facandu-se referire la civilizatia geto- daca dar si la
alte triburi migratoare precum “sciții” : “Cu fiere de serpoaica isi ung a’lor sageti,Si ,inarmati cu ele,dau
zidului tarcoale/Cum da târcoale lupul in jurul unui tarc;”Ca parii stau pe case sagetile infipte/Abia ne
mai pazeste zavorul de la porti”.Prezentarea cetatii Tomis” “Nu-i frunza,nu e arbor/Si iarna dupa iarna
urmeaza ne-intrerupt.“De patru ierni acuma ma lupt cu frigul iernii/Cu-a getuluii sageata,cu tristul meu
destin/Si plansetul mi-l curma doar numai amorteala”.Timup va trece si intre peot si barbarii primitive se
va lega o conexiune,caci el era singurul care le-a putut tarduce creatiile:” Ah,
mi-i ruşine-a
spune: am scris în graiul getic./Cuvintele barbare le-am pus în vers latin!
A şi plăcut poemul; tu poţi să mă feliciţi/Aici între sălbatici, am nume de
poet .”
Ovidius îşi află refugiul în poezie. Selectând versurile referitoare la creaţia poetică, descoperim o ars
poetica în accepţie proprie. Elaborarea unei poezii presupune linişte sufletească (serenum animum),
singurătate (secessus) şi tihnă (otium).Dar la el "nebunia de a scrie aşa-i de mare" (insania şi morbus în
textul latin; II 15), încât revine la poezie ("Deşi rănit de Muze mi-i dragă muza mea";). O face pentru că
Muza i-alină suferinţa şi scrisul îl desfată : „în focul avântului poetic/ Mă-nalţ mai sus cu mintea de răul
omenesc/ Şi nu mai simt exilul" (IV 1, 43-45). Muzele (poezia) îi aduc "mângâierea", "limanul de odihnă"
şi "alinare" (IV 10, 117-118/ solacia, curae requies, medicina venis). Scrisul devine pentru poet un
medicament salvator: "îi dau de lucru minţii şi-mi amăgesc durerea" (V 7, 39-40). Acum poetul nu mai
caută gloria deşi gloria şi lauda motivează creaţia; (V 12, 37-38); poezia sa se adresează unei clase de
mijloc (media plebs; I 1, 88); este neşlefuită şi poate criticabilă.