COLOANA VERTEBRALĂ

Sumativ vertebrele formează și reprezintă

un ax de susţinere al tuturor componente
scheletale. Aceasta are forma unei coloane osoase,
rezistentă şi flexibilă, amplasată pe linia mediană,
în partea posterioară a trunchiului. Este
constituită din piese osoase care se numesc
vertebre, corpurile cărora sunt despărțite de
formaţiuni fibrocartilaginoase numite discuri
intervertebrale. Vertebrele dau coloanei vertebrale rezistenţa prin care îndeplineşte
funcţia de susţinere a greutăţii corpului, iar discurile intervertebrale îi dau
flexibilitatea și amortizare plastică inclusiv și cu participare în mişcări în toate cele
trei planuri.

Coloana vertebrală este alcătuită din cinci segmente:

- cervical (format din 7 vertebre);

- toracic (12 vertebre)
- lombar (5 vertebre)
- sacral (5 vertebre, concrescute
între ele)
- coccigian (4-5 vertebre, la fel
concrescute între ele).

Astfel aceasta este alcătuită

din 33-34 de vertebre care se pot
grupa în două categorii:

- vertebre propri-zise (adevărate)

- false.

Vertebrele propriu-zise sunt acelea care

prezintă particularităţile fundamentale ale unei vertebre şi se articulează între
ele prin intermediul discurilor intervertebrale, iar suma lor constituie 24 la
număr.

Vertebrele false, de obicei, nu sunt reprezentate de toate părţile

componente caracteristice unei vertebre şi sunt sudate între ele (vertebre
sacrale şi coccigiene). Numărul lor nu este atât de variabil (9-10).

Vertebra este element component osos al coloanei vertebrale. Are

forma unui inel. Partea anterioară, mai voluminoasă - corpul vertebrei,
iar din posterior - forma unui arc, poartă numele de arc vertebral.
 Corpul şi arcul delimitează orificiul vertebral.
Arcul vertebral prezintă proeminenţe numite apofize:
- 1 spinoasă
- 2 transversale
- 2 articulare superioare şi 2 inferioare

Segmentul cervical este format din 7 vertebre (se numerotează C1-C7), care
păstrează caracterul unei vertebre tip, dar prezintă nişte particularităţi:

- corpul este mic și alungit

transversal;
- apofiza spinoasă este bifidă (cu
excepţia vertebrei C7);
- apofizele transversale prezintă la
bază câte un orificiu;
- vârful apofizelor transversale
sunt şi ele bifide, formând
tuberculul posterior şi
tuberculul anterior;
- tuberculul anterior este rudimentul coastei cervicale;
- apofizele articulare au feţe articulare plane şi privesc în sus şi jos;
- orificiul vertebral are formă triunghiulară.
 Prima vertebră cervicală - atlas.
Atlasul nu are corp vertebral, are formă de
inel, este constituit din două arcuri (arcul anterior
şi arcul posterior) şi două mase laterale. Arcul
anterior este mai mic şi prezintă la partea lui
anterioară un tubercul, care se numeşte tuberculul
anterior, în dreptul căruia este o suprafaţă
articulară pentru apofiza odontoidă a vertebrei a
doua. Arcul posterior este mai mare decât cel
anterior şi are pe partea posterioară tubrculul
posterior. Masele laterale sunt aşezate între cele două arcuri şi au formă ovoidă. Pe faţa
superioară a fiecărei mase laterale se găseşte o depresiune articulară ovală, care se
numeşte cavitatea glenoidală a atlasului. Prin intermediul cavității glenoide, atlasul se
articulează cu condilii occipitali. Pe fața inferioară a fiecărei mase laterale se găsește
câte o suprafață articulară circulară, pentru articularea cu a doua vertebră cervicală. Pe
părțile laterale ale maselor laterale sunt apofizele transverse, destul de mari față de
dimensiunea vertebrei, prezentând un orificiu prin care trece artera vertebrală. Pe
vârful apofizelor transverse se inseră unii mușchi cervicali. Orificiul vertebral are o
formă aproape cilindrică și prin partea lui anterioară trece apofiza odontoidă a vertebrei a
doua cervicale.

A doua vertebră cervicală - axis.

Elementul caracteristic al acestei vertebre este apofiza odontoidă. Aceasta are

forma unui dinte care se prelungește, în partea superioară din corpul vertebrei. Suprafața
anterioară a apofizei odontoide determină un plan articular. Pe apofiza odontoidă se
fixează mai multe ligamente care o poziționează spațial în șirul vertebral columnar.
Apofiza spinoasă este mai voluminoasă comparativ cu cele transversale care sunt
mai mici. Pe aceste trei apofize se inseră mușchii
care asigură mișcările capului. Particularitatea
structurală pentru primele două vertebre cervicale
este datorat funcției care le îndeplinesc.
Caracteristica esențială a segmentului cervical al
coloanei vertebrale este mobilitatea în rotirea
capului, aceasta se datorează apofizei odontoide
a axisului, fiind acel punt de reper în în jurul
căreia se rotește atlasul.

Astfel atlasul se rotește în jurul dintelui axisului (mișcarea “nu, nu”) cu o

amplitudine redusă combinată cu o alunecare laterală. Această dublă mișcare permite
păstrarea integrității canalului rahidian posterior. Mișcările pun în acțiune patru
articulații: două antlanto - odontoidiene și două atlanto-axoidiene.
 Segmentul toracic format din 12 vertebre (se numerotează de la T1 la T12).
Împreună formează coloana toracală.

Vertebra toracală este o vertebră tipică sau

adevărată, și posedă suprafețe articulare pentru
coaste. Corpul vertebrei toracale este mai înalt și
mai lat comparativ cu vertebra cervicală are o
formă cilindrică cu secțiune aproape circulară.
Apofizele spinoase sunt înclinate caudal, alungite,
de formă prismatic triunghiulară cu orientare
oblică spre postero-inferior, astfel limitând
hiperextensia. Prin suprapunerea vertebrelor se
formeaza un unghi în care se gasesc fețele articulare pentru capul coastelor.
Procesele articulare permit mișcările de flexie-extensie și înclinare laterală. Totodată
suprafetele articulare sunt situate pe curba aceluiași cerc, ceea ce favorizează rotațiile.
Segmentul toracic este segmentul cel mai fix al coloanei vertebrale. Teoretic, pentru
coloana toracală sunt posibile toate miscarile, dar practic sunt limitate datorita cutiei
toracice. Aceasta este valabil mai ales pentru vertebrele T1-T7, unde coastele
articulează direct cu sternul. Vertebrele T8-T10 articulează cu coastele false, care sunt
mai mobile și T11-T12 cu coastele libere, ceea ce asigură o mobilitatea de o
amplitudă mai mare: bună flexie, extensie și înclinare laterală.

Între coloana toracală și lombară avem joncțiunea toraco-lombară cu mobilitate

particulară. T12 are caracteristicele unei vertebre toracale în partea superioară și a uneea
lombare pe suprafața inferioară, având un proces spinos scurt ce permite o amplitudine a
extensiei mai mare, iar mobilitatea între T12 și L1 este caracteristică mobilității lombare:
bună flexie, extensie și înclinare laterală.

Segmentul lombar (numerotat L1-L5) format din cele mai dezvoltate 5 vertebre.
Vertebra lombară prezintă următoarele caractere specifice ei:

- corp masiv (amintește forma

unui rinichi);
- apofiza spinoasă este turtită
lateral și orientată dorsal, cu
poziție aproape orizontală;
- apofizele transverse sunt
lungi și finsează cu o
extremitate subțiată.
- apofizele transverse amintesc
oarecum coastele toracale -
apofize costiforme;
- baza apofizelor transverse prezintă două proeminențe:
 tuberculul mamilar
  tuberculul accesoriu;
- orificiul vertebral este triunghiular.

Caracteristicile structurale ale acestor vertebre se explică prin funcția specială

pe care o poartă (rezistență îmbinată cu mobilitatea).

Segmentul sacral este reprezentat de vertebre false, sudate între

ele care formează un singur os - sacru. Sacrul prezintă o bază, sau fața
superioară și vârful/apexul, sau față inferioară. Baza orientată proximal
și articulează cu vertebra a L5, prin două apofize articulare, iar vârful
este orientat în jos și vine în raport cu coccisul. Pe părțile laterale ale
sacrului sunt amplasate suprafețele articulare cu oasele coxale. Fața
anterioară (pelvină) concavă și netedă, prezintă patru linii transversale,
care sunt linii de sutură dintre cele cinci corpuri vertebrale sacrale. Pe
ambele părți ale suprafeței concave se determină patru perechi de orificii
sacrale anterioare, care sunt traversate de ramurile anterioare ale
nervilor sacrali. Fața posterioară - convexă, prezintă numeroase proeminențe; pe
linia mediană se află creasta sacrală mediană, rezultată din sudarea apofizelor
spinoase. Bilateral liniei mediane posterioare se amplasează orificiile sacrale
posterioare, prin care trec ramurile posterioare ale nervilor sacrali. În interiorul
sacrului este canalul sacral, care continuă cranian cu canalul vertebral, iar inferior se
deschide prin orificiul sacral inferior - hiatus sacralis - care bilateral este mărginit de
două proieminențe osoase - coarnele sacrale.

Formele sacrului posedă particularități structurale individuale și specifice

sexului. La femeie, sacrul este mai lat, mai scurt și mai puțin curbat în plan frontal
comparativ cu sexul masculin. Sacrul se articulează lateral cu osul iliac, luând
parte la formarea scheletului bazinului și constituie un component integrativ al
acestuia.

Segmentul coccigian este format din rudimentele a 4-5 vertebre coccigiene, ele
sunt reprezentate numai din corpurile vertebrale care s-au sudat într-un singur os. În
partea superioară coccigele se articulează, prin două coarne coccigiene, cu coarnele
sacrale. Coccigele prezintă o bază și un vârf.
 COLOANA VERTEBRALĂ CA ÎNTREG

Coloana vertebrală fiind supusă greutăţii capului, trunchiului şi membrelor

superioare, datorită trecerii la staţiunea bipedă, îşi măreşte rezistenţa prin formarea unor
curburi în plan sagital şi frontal, care acţionează ca nişte resorturi, asigurându-i elasticitatea.
Curburile în plan sagital se numesc lordoze , dacă au concavitatea orientată posterior
( ex: lordoza cervicală şi lordoza lombară) şi cifoze , dacă au convexitatea orientată posterior
( ex: cifoza toracală).
Curburile în plan sagital apar în următoarea succesiune: la 3 luni, când copilul îşi
ridică capul singur, apare lordoza cervicală; la 6 luni, când poate sta în şezut, se formează
cifoza toracală, iar la 9 luni, când se poate ţine în picioare, apare lordoza lombară. Desigur ca
promontoriul este prezent de la naştere, el fiind determinat de forma vertebrei L5.
Curburile în plan frontal se numesc scolioze şi pot fi drepte sau stângi după locul
unde este îndreptată convexitatea. În mod normal, coloana prezintaă o scolioză toracală
dreaptă, cu scolioze de compensaţie în sens invers în regiunile cervicală şi lombară. Acesta
este tipul obişnuit (90%) şi este determinat de tonusul mai crescut al muşchilor membrului
superior la dreptaci. La stângaci (cca.10%) curburile se inversează. Aceste curburi poartă
denumirea corectă de “ atitudini scoliotice “ deoarece sunt redresabile, deosebindu-se în
acest fel de “ scolioza vertebrală “, boală în care curburile coloanei vertebrale sunt fixe,
nefiind modificate de mişcări.

CUTIA TORACICĂ
Scheletul cutiei toracice
este alcătuit din coloana
vertebrală toracală, aşezată
posterior, stern, aşezat anterior,
coaste şi cartilaje costale, situate
între stern şi coloană.
 STERNUL
Este un os lat şi alungit, aşezat în partea
anterioară a toracelui, pe linia mediană, având formă
asemănătoare unui triunghi cu baza orientată
superior şi vârful orientat inferior. El este alcătuit din
3 părţi: manubriul sternal, corpul sternului şi
apendicele xifoid.

Manubriul sternal formeaza la locul de unire cu

corpul sternului un unghi, cu deschidere posterioară,
numit unghiul sternal (unghiul lui Louis). În unghiul
supero-lateral al manubriului, de fiecare parte, se află
câte o scobitură numită incizura claviculară. Aceste
scobituri constituie faţetele articulare prin care
manubriul sternal se articulează cu clavicula. Marginea
superioară a manubriului sternal este uşor concavă şi poartă denumirea de “ furculiţa
sternala “.

Apendicele xifoid, reprezentat de cele mai multe

ori printr-un cartilaj, se află la extremitatea inferioară a
sternului (care la unele persoane se poate osifica, la
maturitate).

Sternul prezintă două feţe, anterioară şi posterioară, două margini laterale şi două
extremităţi, una superioară, corespunzătoare manubriului strenal şi alta inferioară,
corespunzătoare apendicelui xifoid.
Faţa anterioară a sternului este uşor convexă. La nivelul ei se observă linia de unire
dintre manubriul sternal şi corpul sternului, care corespunde unghiului sternal - unghiul lui
Louis.
Faţa posterioară este uşor concavă. Pe marginile laterale ale sternului se găsesc de
fiecare parte câte 7 scobituri (numite incizuri costale) care servesc la articularea cu cartilajele
costale.
 Extremitatea superioară a sternului prezintă de ambele părţi câte o scobitură (numita
incizura claviculară). Aceste scobituri constituie faţetele prin care manubriul sternal se
articuleaza cu clavicula.

COASTELE

Sunt oase late, foarte alungite, de forma unor arcuri, situate între coloana vertebrală
şi stern. Ele sunt în număr de 12 perechi şi se subîmpart în 3 categorii: adevărate, false şi
flotante.
Fiecare coastă este formată dintr-un corp şi două extremităţi:
- o extremitate posterioară, alcătuită din capul şi colul coastei.
- o extremitate anterioară, care se prelungeşte cu cartilajul costal.
Corpul coastei prezintă o faţă externă, convexă, o faţă internă, concavă, o margine
superioară şi o margine inferioară. Pe marginea inferioară, către
faţa internă, se află şanţul costal în care sunt adăpostite artera,
vena şi nervul intercostal. Corpul coastei formează, la locul de
unire cu extremitatea posterioară, unghiul costal care are
deschiderea către interiorul toracelui.
Extremitatea posterioară a coastei, care se articulează cu
coloana ertebrală, prezintă trei formaţiuni osoase importante: capul coastei, colul coastei şi
tuberozitatea costală.

Capul coastei este mai voluminos şi are o faţă articulară

prin care se articulează cu corpul a două vertebre suprapuse.

Tuberozitatea sau tuberculul coastei este o proeminenţă

osoasă care prezintă o faţă articulară prin intermediul căreia se
articulează cu vârful apofizei transverse (numai tuberozităţile
primelor 10 coaste se articulează cu apofizele transverse).
 Colul coastei este reprezentat de segmentul osos situat între capul coastei şi
tuberculul costal. Extremitatea anterioară a coastei se prelungeşte cu cartilajul costal. El face
legătura între coaste şi stern.

CARACTERE PARTICULARE ALE COASTELOR

Prima coastă se deosebeşte de celelalte

prin orientarea feţelor, fiind una superioară şi
alta inferioară şi prin prezenţa pe faţa
superioară a două şanţuri: şanţul arterei
subclaviculare şi şantul venei subclaviculare.
Coastele adevărate, primele 7 perechi, se
articulează prin intermediul cartilajelor costale
direct cu sternul.
Coastele false, perechile 8,9 si 10, se
articulează indirect cu sternul; cartilajele lor se
unesc formând un arc cartilaginos care se
articulează cu sternul.
Coastele flotante, perechile 11 si 12, nu se articulează cu sternul, ele terminându-se
liber la nivelul peretelui abdominal lateral.

ARTICULAȚIILE ȘI LIGAMENTELE COLOANEI VERTEBRALE

Articulaţiile coloanei vertebrale se clasifică în:

- articulaţiile corpilor vertebrali (intersomatice)
- articulaţiile apofizelor articulare
- articulaţiile lamelor vertebrale
- articulaţiile apofizelor spinoase
- articulaţiile apofizelor transverse

Articulaţiile corpilor vertebrali sunt amfiartroze (articulații semimobile) și sunt

legate între ele prin discuri articulare şi ligamente. Un disc intervertebral are la
perifierie un inel fibros, format din fibrocartilaj şi ţesut fibros, iar către centru o
substanţă elastică, moale, gelatinoasă, nucleul pulpos, care fiind hidrofil conţine 88%
de apă. La nivel microscopic este format din fibre de colagen şi ţesut conjunctiv și nu
conține vase și nervi. Celulele nucleului sunt de tip condrocitar, cuprinse într-o rețea
de proteoglicani având rolul unei perne
pneumtice între corpii vertebrali. Conţinutul
nucleului este continuu sub presiune.
Greutatea exercitată asupra discurilor este
repartizată în felul următor: 75% - nucleul
pulpos şi 25% - inelul fibros. Toată biomecanica coloanei verterale în mare parte este
dependentă de starea discurilor intervertebrale. La persoanele mature înălțimii
discurilor le aparține 20-25% din toată lungimea coloanei vertebrale. Procesele
degenerative ale discurilor duc la pierderea componentelor structurale din
nucleul pulpos, la diminuarea dimensiunilor și la micșorarea orificiilor
intervertebrale.

Corpurile vertebrelor mai sunt legate între ele prin două ligamente care se
întind de-a lungul coloanei vertebrale; acestea mai poartă denumirea de ligamente
longitudinale comune. În lungul feţei anterioare se găseşte ligamentul longitudinal
anterior, iar în lungul feţei posterioare se găseşte ligamentul longitudinal
posterior.

Articulaţiile arcurilor vertebrale. Între arcurile vertebrale se găsesc o serie

de ligamente, cum sunt:
- ligamentele galbene - care unesc lamele a două vertebre vecine;
- ligamentele interspinoase - asigură legătura între apofizele spinoase ale
vertebrelor alăturate;

- ligamentul supraspinos - se întinde peste vărfurile apofizelor spinoase, de la

vertebra C7, până la osul sacral;

- ligamentele intertransversale - asigură legătura între apofizele transverse ale

vertebrelor alăturate;
 - ligamentul cervical posterior - este un ligament puternic
care se întinde de la protuberanţa occipitală externă, până la
a şaptea apofiză spinoasă cervicală, unde se continuie în
ligamentul supraspinos. Acest ligament leagă osul occipital
de apofizele spinoase cervicale.

Articulaţia sacrococcigiană

Între vârful osului sacral şi baza coccigelui există

o articulaţie: simfiza sacrococcigiană. Această
articulaţie este formată dintr-un disc fibrocartilaginos,
întărit printr-o serie de ligamente: ligamentul
sacrococcigian anterior şi ligamentele sacrococcigiene
posterioare.

Articulaţiile atlantoaxoidiene cuprind patru

articulaţii sinoviale separate, fiecare fiind
prevăzută cu o capsulă articulară întărită de
ligamente. Din aceste patru articulaţii, două sunt
laterale, purtând denumirea de articulaţii
atlantoaxoidiene (dreaptă şi stângă), una este
anterioară şi alta posterioară.

Articulaţiile occipitoatlandoidiene:

Atlasul este legat de osul occipital prin:

suprafeţe osoase, capsula articulară şi ligamente
occipitoatlantoidiene (anterioare şi posterioare).
 CURBURLE COLOANEI VERTEBRALE

Coloana vertebrală formează câteva curburi: lordoza cervicală şi lombară,

cifoza toracică şi sacrală, iar devierile axului fiziologic în unele afecțiuni poartă
denumirea de: scolioză sau chifoscolioză.

Este cunoscut faptul că o coloană elastică cu curburi oferă o

rezistență mai mare la sarcinile verticale decât o coloana perfect
rectilinie. Curburile atenuează șocurile verticale și favorizează
menținerea echilibrului coloanei pe bazin, ușurând funcționalitatea
mușchilor coloanei. Această poziție și formă se mențin grație tonusului
muscular, elasticității ligamentelor și discurilor, precum și datorită
vertebrelor, din care este constituită coloana vertebrală.

Gravitația acționează asupra coloanei vertebrale accentuând

curburile. Forțele care se opun într-o măsură oarecare acțiunea gravității
sunt ligamentele. Astfel la nivelul coloanei toracice proiecția centrului
de greutate a corpului trece anterior coloanei, aceasta s-ar prabuși dacă
nu ar înterveni forța ligamentului comun vertebral posterior, a
ligamentelor interspinoase și a ligamentelor galbene. La nivelul coloanei
lombare și cervicale proiecția centrului de greutate trece posterior
coloanei, iar forțele care se opun prabușirii sunt reprezentate de
rezistența ligamentului comun vertebral anterior.
În așa mod ligamentele vertebrale au rolul de a neutraliza o parte
din solicitări, iar celelalte elemente cu același rol sunt discurile
intervertebrale. Acestea nu stau în tensiune, ca ligamentele, ci sub
presiune. Între aceste două categorii de elemente anatomice, supuse
unor forțe contrare, se stabilește o anumita stare de echilibru.
BIOMECANICA COLOANEI VERTEBRALE

Mișcările coloanei vertebrale se efectuează concomitent în articulațiile

dintre corpurile vertebrale și articulațiile apofizelor articulare. Un rol
important în mișcările coloanei vertebrale îl are nucleul pulpos, el are rolul unei
bile, permițând practic realizarea oricărui fel de mișcare, limitată însă de
componentele musculoligamento-articulare. Nucleul pulpos, prin tensiunea lichidului
în care se află, între elementele sale componente, are prioritatea de a fi elastic.
Datorită acestei proprietăți sunt posibile mișcările coloanei și înlăturate efectele
dăunătoare ale presiunilor excesive.
Coloana vertebrală, în ansamblu, poate executa 5 tipuri de mişcări: flexie/extensie,
înclinare laterală dreapta-stângă/ circumducţie/ rotaţie.
Flexia. În mişcarea de flexie, coloana vertebrală se înclină înainte, în plan medio-
sagital. În timpul acestei mişcări, partea anterioară a discului intervertebral se subţiază, se
aplatizează, în timp ce partea posterioară creşte în înălţime.
 Din punct de vedere al ligamentelor, toate ligamentele vertebrale sunt puse în
tensiune, cu excepţia ligamentului vertebral comun anterior, care se relaxează.
În timpul flexiei, coloana vertebrală se comportă ca o pârghie de gr. III, în care punctul de
sprijin se află la nivelul articulaţiei sacro-vertebrale, rezistenţa corespunde extremităţii
superioare a coloanei şi forţa este reprezentată de muşchii abdomenului şi de muşchiul
psoas.
Extensia. În mişcarea de extensie , coloana vertebrala se înclină înapoi, în plan
medio-sagital .
În comparaţie cu mişcarea de flexie, extensia este mult mai redusă ca amplitudine.
În timpul extensiei, partea posterioară a discului intervertebral se subţiază, în timp ce
partea anterioară a acestuia creşte în înălţime. Ligamentul vertebral comun anterior este pus
în tensiune şi toate celelalte ligamente vertebrale se relaxează.
Ca şi în mişcarea de flexie, în mişcarea de extensie, coloana vertebrală se comportă ca o
pârghie de gr III , punctul de sprijin şi rezistenţa rămânând aceleaşi şi forţa fiind reprezentată
de muşchii spinali.
Înclinarea laterală. Mişcarea de înclinare laterală a coloanei vertebrale se realizează
în plan frontal .
Ea poate fi dreaptă sau stângă. În această mişcare, discul intervertebral se turteşte de
partea spre care se face înclinarea şi îşi măreşte înălţimea de partea opusă.
Mişcarea de înclinare laterală este limitată de ligamentele intertrans-verse de partea
opusă înclinării şi de contactul dintre apofizele transverse de aceeaşi parte cu înclinarea .
În această mişcare, coloana vertebrală se comportă tot ca o pârghie de gr III, cu punctul de
sprijin şi rezistenţa aceeaşi ca în flexie şi extensie, singura deosebire fiind forţa, care este
reprezentată în acest caz, de muşchii spinali de aceaşi parte cu înclinarea laterală.
Rotaţia. Poate fi executată fie la dreapta, fie la stânga. Se realizează în urma unei
torsiuni a discurilor intervertebrale, la nivelul unei singure articulaţii intervertebrale. Mişcarea
de rotaţie este foarte limitată, aproape imperceptibilă. Efectuată la nivelul întregii coloane,
amplitudinea ei devine apreciabilă, realizându-se printr-o sumare a mişcărilor de rotaţie, ce
se fac la nivelul fiecărei articulaţii intervertebrale.
Axul în jurul căruia se efectuează acest tip de mişcare este axul longitudinal al
coloanei vertebrale.
Circumducţia. Rezultă din succesiunea mişcărilor de: flexie/extensie/înclinare laterală
dreaptă/înclinare laterală stângă.
În timpul acestei mişcări, coloana vertebrală descrie un con cu baza orientată superior
(cranial) şi vârful orientat inferior (caudal), acesta corespunzând articulaţiei lombo-sacrate.
Cele trei regiuni mobile ale coloanei vertebrale: regiunea cervicală, toracală şi lombară, nu
participă în mod egal la diferitele mişcări ale acesteia.
Cea mai mobilă regiune este regiunea cervicală, urmează regiunea lombară şi apoi
regiunea toracală.
De asemenea mobilitatea coloanei vertebrale variază şi cu vârsta. Ea este foarte mare
la copii şi se micşorează cu trecerea anilor, ajungând la bătrâneţe, să fie mult mai mică.
 Pierderea mobilităţii coloanei vertebrale la bătrâni este datorată proceselor
degenerative ce au loc la nivelul discurilor intervertebrale, a suprafeţelor articulare a
corpurilor vertebrali, precum şi la nivelul ligamentelor intervertebrale.

Segmentul cervical este cea mai mobilă zonă a coloanei vertebrale.

Această particularitate depinde de înalțimea discului intervertebral (raportul
dintre înalțimea discului și cea a corpului vertebral este 2:5), cât și de plasarea
fețelor apofizelor articulare în plan orizontal, ce permite realizarea mișcarilor de
alunecare.

Segmentul toracic este mai rigid datorită înălțimii mai reduse a discurilor
intervertebrale (raportul dintre înalțimea discului și cea a corpului vertebral este de
aproximativ 1:5), datorită plasării fețelor apofizelor articulare în plan frontal și
poziției oblice a apofizelor spinoase (suprapunerea apofizelor spinoase limitează
mișcarea de extensie). În regiunea toracică mișcarile sunt limitate si de prezența
coastelor.

Segmentul lombar are mobilitate mai mică decât segmentul

cervical și mai mare decât cel toracic. Aici raportul dintre înalțimea
discului intervertebral și înălțimea corpului vertebral este de 1:3, mișcarea fiind
limitată de plasarea în plan sagital a apofizelor articulare.

Biodinamica articulației atlanto-axoidiene

Mișcarile care se realizează între atlas și axis au unele particularități. Între

aceste două vertebre nu există o articulație între corpii vertebrali, deoarece atlasul nu
are corp vertebral. Atlasul nu prezintă nici apofize articulare inferioare, care sunt
reduse la niște simple suprafețe articulare, aflate pe fețele inferioare ale maselor
lui laterale. Împreună cu acestea, apofizele articulare superioare ale axisului
realizeaza articulațiile atlanto-axoidiene laterale, articulații plane ca și cele dintre
apofizele articulare ale celorlalte vertebre. Există, în plus o articulație atlanto-
axoidiană mediană, realizată din partea axisului de apofiza lui odontoidă, iar de
partea atlasului de un inel osteo-fibros, în care pătrunde apofiza odontoidă.
Inelul oste-fibros al atlasului este format înainte de arcul anterior, care prezintă pe
fața lui posterioară o mică suprafață articulară, și înapoi de un ligament transvers ce
se întinde între cele doua mase laterale ale atlasului. La nivelul articulației
atlanto-axoidiene se realizează numai mișcarea de rotație a capului.

Biodinamica articulatiei occipito-atlantoidiene.

Articulația occipito-atlantoidiană permite mișcări de flexie-extensie și mișcări

de înclinare laterală a capului, dar nu permite mișcari de rotație.
Mișcarea de flexie-extensie se realizeaza în jurul unui ax
transversal ce trece prin partea superioară a cavităților glenoide ale
atlasului, capul acționând pe coloană ca o pârghie de gradul I, în care
sprijinul este plasat între forța musculară, reprezentată de mușchii cefei
și rezistența reprezentată de greutatea capului care tinde să cadă înainte.

Muşchii regiunii spatelui şi ai cefei.

Primul strat de mușchi: straturile superficiale:

Muşchiul trapez
- este un muşchi lat, cu o formă aproape
triunghiulară, aşezat superficial, cu baza pe
coloana vertebrală şi vârful spre umăr.
Origine - pe protuberanţa occipitală externă,
linia nucală superioară, apofizele
spinoase ale vertebrei C7 şi ale tuturor
vertebrelor toracale; în regiunea
umărului
Inserţie- pe extremitatea acromială a
claviculei, pe marginea medială
acromionului şi pe spina scapulei.
Inervaţie – ramurile anterioare C3 – C4 şi de nervul accesor (XI).
Acţiune:
- ridică umărul, în cazul în care acţionează fibrele sale
descendente luând punct fix medial.
- trage umărul înapoi, în cazul în care acţionează fibrele sale
orizontale.
- trage umărul în jos, în cazul când acţionează fibrele sale
ascendente.
- bascularea scapulei, acţiune realizată în comun de fibrele
ascendente şi descendente.
- rotaţia capului de partea opusă, când acţionează fibrele
descendente luând punct fix pe scapulă.
- intervine în mişcarea de căţărare, prin fibrele ascendente ce iau
punct fix pe scapulă.
- menţine poziţia verticală a capului şi extensia acestuia, acţiune
realizată prin contracţia simultană a ambilor muşchi, cu punct fix
pe scapulă şi pe claviculă.
 Muşchiul lat dorsal mare
- este un muşchi lat, de formă
triunghiulară, situat în regiunea laterală şi
inferioară a trunchiului, lateral şi inferior
faţă de muşchiul trapez.
Origine - pe coloana vertebrală, fixându-se
pe apofizele spinoase ale ultimelor şase
vertebre toracice (Th7 - Th12), pe fascia
lombodorsală, prin intermediul căreia se
fixează pe apofizele spinoase ale
vertebrelor lombare, pe creasta sacrală, pe
marginea crestei iliace şi pe ultimele patru
coaste.
Inserţie - în regiunea umărului are loc
printr-un tendon cu o arie lată de fixare, în şanţul intertubercular al
humerusului.
Inervaţie - fibre provenite din nervii cervicali (n. marelui dorsal).
Acţiune - coboară braţul, îl apropie de trunchi (adducţie) şi îl roteşte înapoi,
dacă punctul fix este pe trunchi; dacă punctul fix este pe braţ, atunci ridică
trunchiul, ca în acţiunea de căţărare.

Al doilea strat de mușchi: straturile intermediare

Muşchiul splenius al capului

- este un muşchi lat, aşezat în regiunea cefei sub
muşchiul trapez.
Origine - pe apofizele spinoase ale vertebrelor C7 şi
Th1-3
Inserţie - pe apofiza mastoidă şi pe occipital, sub linia
nucală superioară.
Acţiune - roteşte capul.

Muşchiul splenius al gâtului

- este un muşchi îngust, aşezat inferior faţă de
precedentul.
Origine - pe apofizele spinoase ale vertebrelor toracale
Th3-6
Inserţie - pe apofizele transverse ale primelor trei
vertebre cervicale.
Inervaţie - cei doi muşchi splenius sunt inervaţi de nervii
spinali cervicali
Acţiune - ei acţionează asupra capului, producând
 extensia acestuia, când se contractă bilateral; fac înclinarea laterală, sau
rotirea lui, când acţionează unilateral.

Mușchiul ridicator al scapulei (m.levator scapulae)

- este un mușchi triunghiular situat în părțile laterale ale cefei.
Origine – tuberculul posterior al apofizelor
transverse ale vertebrelor cervicale C1-C4 și C5.
Inserție - unghiul superior al scapulei.
Inervație - ramurile anterioare ale nervilor
C3-C5.
Actiune - este sinergică cu a mușchiului trapez,
respectiv -ridică scapula în totalitate și implicit
umărul, imprimă mișcarea de rotație a
scapulei și menține în poziție scapula; cand
ia punct fix pe scapulă, înclină coloana vertebrală de partea muschiului
contractat, realizând flexia laterală a gâtului.

Mușchii romboizi mare și mic

- sunt acoperiți de mm. trapez și ridicător al
scapulei.
Origine - romboid mare pe apofizele spinoase ale
vertebrelor toracale T1-T4 și vertebra cervicala
C7; romboid mic - pe procesele spinoase ale

vertebrelor C6-Th1.
Inserție - pe marginea medială a scapulei
(pentru ambii muschi).
Inervație - nervul dorsal al scapulei.
Acțiune - asemanatoare cu m. ridicator al scapulei
și m. trapez, ridică scapula (adducția și ridicarea
umărului); rotește scapula în jurul unghiului său
lateral.

Muşchiul dinţat posterior superior

- este un muşchi lat, subţire aşezat în partea
superioară a spatelui, sub muşchiul trapez.
Origine - ligamentul cervical, apofiza spinoasă a
vertebrei C7 şi pe apofizele spinoase ale
primelor trei vertebre toracale (Th1-Th3).
Inserţie - feţele externe ale coastelor a II-a, a
III-a, aIV-a şi a V-a.
Inervaţie - primeşte ramuri ale nervilor
intercostali (I-V).
Acţiune - este ridicator al coastelor şi contribuie astfel la inspiraţie.
 Muşchiul dinţat posterior inferior
- este un muşchi lat, subţire, cu formă
dreptiunghiulară, situat la partea inferioară
a toracelui, sub marele dorsal.
Origine - pe apofizele spinoase ale ultimelor
două vertebre toracale (Th11-Th12) şi primelor
două vertebre lombare (L1-L2),
Inserţie - pe feţele externe ale ultimelor patru
coaste (IX-XII).
Inervaţie - este inervat de ramurile nervilor
IX-XII intercostali.
Acţiune - este un muşchi coborâtor al coastelor şi deci contribuie la
expiraţie.

Mușchiul erector spinal

- leagă vertebrele între ele, craniul, coastele și bazinul de coloană. Este
format din 4 grupe musculare așezate pe straturi de la superficial până la
profund astfel:
- masa comuna formată din: m. iliocostal, m. longissimus, m. spinal.
Origine - creasta sacrală mediană, creasta iliacă, fața posterioară sacrală
și fascia toracolombară, procesele spinoase ale ultimelor vertebre
lombare.
Insertie - în funcție de zona de inserție sunt descrise mai multe coloane
musculare:

 coloana laterală - leaga bazinul de coaste și coastele între

ele (m. iliocostal);
 coloana mijlocie - leagă bazinul de coaste, și coastele de
procesele transverse (m. longissimus);
 coloana medială - unește bazinul de procesele spinoase și
procesele spinoase între ele (m. spinal).

Mușchiul iliocostal

- este aşezat în partea laterală şi posterioară a

coloanei vertebrale. Inserţii Origine - creasta sacrală şi
pe apofizele spinoase ale vertebrelor lombare.
Inserţia - faţa externă a coastelor şi pe apofizele
transversale ale vertebrelor C3-7.
Acţiune - muşchiul iliocostal extinde sau înclină lateral
coloana vertebrală; de asemenea, prin inserţiile
costale, coboară coastele.
Are trei porțiuni:
 - Porțiunea lombară.
Origine - masa comună.
Inserție - unghiul costal ale ultimelor 6 coaste.
- Portiunea toracală.
Origine - ultimele 6 coaste.
Inserție - pe primele coaste (sărind un numar constant de coaste).
- Porțiunea cervicală.
Origine - coastele 3-6.
Inserție - tuberculii posteriori ai proceselor transverse ale
vertebrelor C3-C7.

Mușchiul longissimus
- este mijlociu. Este situat in santul format de apofizele
transverse cu cele spinoase. Are trei porțiuni:

- Porțiunea toracală.
Origine - masa comună;
Inserție - pe procesele costiforme și accesorii ale vertebrelor
lombare pe coaste, și pe procesele transverse ale ultimelor
vertebre toracale.

- Porțiunea cervicală.
Origine - pe procesele transverse ale primelor 5 vertebre
toracale;
Inserție - pe procesele transverse ale ultimelor 5 vertebre
cervicale.
 - Porțiunea cefalică.
Origine - primele vertebre toracale și ultimele 5 vertebre
cervicale;
Inserție - apofiza mastoidă.

Mușchiul spinal este greu de diferențiat de m. longissimus.

Are trei porțiuni:

- Porțiunea toracală.
Origine - procese spinoase ale vertebrelor lombare L1, L2 și
ultimele 2 toracale.
Inserție - procesele spinoase a primelor 7-8 vertebre toracale.

- Porțiunea cervicală - inconstantă, unește lig. nucal de apofizele spinoase.

- Portiunea cefalica - inconstantă - inclusă în masa m. semispinal al capului.

Al treilea strat de mușchi: straturile profunde

Mușchii transversospinali
- au originea pe apofizele transverse, iar inserțiile pe apofizele
spinoase. Din aceasta categorie fac parte:

 Muşchiul semispinal este un muşchi care merge de la apofizele

transverse la apofizele spinoase şi i se disting trei regiuni:

o Semispinalul capului numit şi marele

complex, semispinalul capului este aşezat
în regiunea cefei.
Origine - apofizele transverse ale
ultimelor patru vertebre cervicale şi ale
primelor cinci vertebre toracale,
Inserţie - pe osul occipital.
Acţiune - face extensia şi rotirea capului.
 o Semispinalul cervical. Este aşezat
ventral faţă de partea caudală a
semispinalului capului.
Origine - apofizele transverse ale
primelor cinci
vertebre toracale,
Inserţie - apofizele spinoase ale
vertebrelor cervicale C2-5.
Acţiune - roteşte, extinde şi face
mişcări laterale ale coloanei
cervicale.

o Semispinalul toracal - este situat

inferior faţă de precedentul.
Origine - apofizele transverse ale
vertebrelor toracale Th6-10, iar
Inserţie - apofizele spinoase ale
primelor patru vertebre toracale Th1-4 şi
ale ultimelor două vertebre cervicale
C6 şi 7.
Acțiune - face rotaţia, extensia şi
mişcările laterale ale porţiunii
toracice a coloanei vertebrale corespunzătoare.

 Muşchiul multifid - este un muşchi care se întinde în

tot lungul coloanei vertebrale, de la sacrum până la
axis, şi este format din numeroase fascicule
musculare.
Inserţii - în partea inferioară, fasciculele pornesc de pe sacru; în
rest, fasciculele pornesc de pe apofizele transverse şi se inseră pe
apofizele spinoase ale vertebrelor de deasupra; unele fascicule
(cele profunde) trec la prima vertebră de deasupra, iar cele
superficiale trec la a treia vertebră.
Acţiune - muşchiul multifid flectează segmentele coloanei
vertebrale dorsal şi lateral şi le dă o mişcare de rotaţie.

 Muşchii rotatori - sunt muşchi aşezaţi în regiunea toracică a

coloanei vertebrale.
Origine - apofiza transversă a unei vertebre
Inserţie - pe lama vertebrală şi apofiza spinoasă a vertebrei de deasupra. Sunt 11
muşchi rotatori pe fiecare parte a coloanei vertebrale.
Acţiune - ei acţionează asupra vertebrelor cervicale, cărora le imprimă o mişcare de
rotaţie
 MUŞCHII TORACELUI
După origine, aşezare şi acţiune, muşchii toracelui se clasifică în:
a.muşchi superficiali:
- muşchiul pectoral mare
- muşchiul pectoral mic
- muşchiul subclavicular
- muşchiul dintat anterior
b.muşchi profunzi:
- muşchii intercostali externi
- muşchii intercostali interni
- muşchii ridicători ai coastelor
- muşchii subcostali
- muşchii intercostali intimi
- muşchiul transvers toracic

MUŞCHIUL PECTORAL MARE

Originea se realizează prin trei părţi:
- claviculară, în jumătatea medială a marginii
inferioare a claviculei.
- sternocostală, pe faţa anterioară a sternului.
- abdominală, pe teaca dreptului abdominal.
Inserţia se realizează printr-un tendon comun pe
creasta tuberculului mare al humerusului.
Vascularizaţia este dată de ramuri din artera
toracoacromiala şi de ramuri din artera toracică
internă.
Inervaţia provine din nervii pectorali, din plexul brahial.
Acţiune:
- coboara şi proiectează anterior umărul; această acţiune are loc
când punctul fix este pe torace.
- adducţie, rotaţie medială, flexie a braţului; această acţiune are
loc când punctul fix este pe torace.
- intervine în căţărare; acţiunea are loc când punctul fix este pe
humerus.
- este inspirator auxiliar.
MUŞCHIUL PECTORAL MIC
Originea este pe feţele anterolaterale ale costelor 3 - 5.
Inserţia este pe procesul coracoid.
Vascularizaţia este realizată de ramuri din artera axilară.
Inervaţia este dată de nervii pectorali, din plexul brahial.
Acţiune:
- proiectează anterior umărul şi coboară unghiul
lateral al scapulei. Acţiunea se realizează când ia punct fix
pe coaste.
- ridică coastele, fiind muşchi inspirator auxiliar;
acţiunea are loc când ia punct fix pe procesul coracoid.

MUŞCHIUL SUBCLAVICULAR
Originea este pe faţa superioară a primei coaste (medial).
Inserţia este pe faţa inferioară a claviculei.
Inervaţia provine din plexul brahial.
Acţiune:
- coboară clavicula, în cazul în care ia punct fix pe
coaste.
- ridică prima coastă, fiind muşchi inspirator;
acţiunea se realizează când ia punct fix pe claviculă.

MUŞCHIUL DINŢAT ANTERIOR (muşchiul serratus

anterior)
Originea este pe feţele laterale şi marginile superioare
ale primelor 10 coaste.
Inserţia este pe marginea medială a scapulei.
Vascularizaţia este realizată de ramuri din arterele
toracică laterală, subscapulară şi scapulară posterioară.
Acţiune:
- coboară coastele; acţiunea are loc când
acţionează fibrele sale
superioare ce iau punct fix pe scapulă.
- ridică coastele; acţiunea are loc când acţionează fibrele sale
inferioare ce iau punct fix pe scapulă.
- ajută muşchiul deltoid în ridicarea braţului.
- participă la proiecţia anterioară a scapulei (această acţiune este
realizată împreună cu muşchiul pectoral mic).
- intervine în bascula scapulei, acţiune realizată de fibrele sale
inferioare împreună cu fibrele ascendente ale muşchiului trapez.
MUŞCHII INTERCOSTALI EXTERNI
Au originea pe marginea inferioară a coastei superioare,
inserţia pe marginea superioară a coastei inferioare, iar ca
acţiune sunt muşchi inspiratori, deci ridică coastele.

MUŞCHII INTERCOSTALI INTERNI

Au originea şi inserţia invers ca precedenţii, iar ca acţiune sunt
muşchi expiratori, deci coboară coastele.

MUŞCHII RIDICĂTORI AI COASTELOR

Au originea pe procesele transverse C7 - T11, inserţia pe faţa
laterală a coastei inferioare, iar acţiunea este de a ridica coastele.

MUŞCHII SUBCOSTALI
Au originea pe faţa medială a unei coaste, inserţia pe a doua, a
treia coastă supraiacentă, iar ca acţiune sunt muşchi expiratori.

MUŞCHIUL TRANSVERS TORACIC

Originea este pe faţa posterioară a procesului xifoid şi pe
cartilajele costale 3 - 7.
Inserţia este pe cartilajele costale 2- 6, pe marginea lor inferioară.
Acţiune: este muşchi expirator.
Muşchii profunzi ai toracelui sunt vascularizaţi de arterele intercostale. Inervaţia provine din
nervii intercostali.

MUŞCHII ABDOMENULUI

Pentru fiecare jumătate de abdomen se află câte 6 muşchi:

- muşchiul drept al abdomenului (rectus abdominis)
- muşchiul piramidal
- muşchiul oblic extern al abdomenului
- muşchiul oblic intern al abdomenului
- muşchiul transvers al abdomenului
- muşchiul pătrat al lombelor

Caracteristici ale muşchilor abdomenului:

- datorită tonusului lor menţin viscerele abdominale în poziţia normală.
- prin presa abdominală efectuată, ajută la micţiune, defecaţie, vomă,
naştere.
- au rol în statica şi dinamica trunchiului.
- sunt muşchi expratori auxiliari.
MUŞCHIUL OBLIC EXTERN AL ABDOMENULUI
Muşchiul oblic extern al abdomenului este cel mai mare şi cel
mai superficial dintre muşchii laţi ai abdomenului.
Originea se realizează prin 8 digitaţii musculo-tendinoase pe
feţele externe şi marginile inferioare ale coastelor V - XII.
Pântecele muscular prezintă 4 margini: superioară, inferioară, posterioară şi anterioară.
Aponevroza muşchiului continuă marginea anterioară şi segmentul anterior al
marginii inferioare a corpului muscular. Partea din aponevroză care continuă marginea
anterioară se îndreaptă anterior şi medial şi se inseră pe procesul xifoid, pe linia albă (până la
simfiza pubiană); în acest fel se realizează inserţia medială a muşchiului. Inserţia inferioară se
face pe următoarele formaţiuni, dinspre lateral spre medial: creasta iliacă, spina iliacă
antero-superioară, fascia lata, fascia iliacă.
Vascularizaţia este realizată de arterele intercostale VI - XI, artera subcostală, artera toracică
laterală şi artera circumflexă iliacă superficială.
Inervaţia este dată de nervii intercostali (V - XII), nervul iliohipogastric şi nervul ilioinghinal.
Acţiune:
- înclină trunchiul de aceeaşi parte, cu rotire de partea opusă; această acţiune se
realizează prin contracţie unilaterală.
- apleacă trunchiul înainte; acţiunea se realizează prin contracţie bilaterală cu punct
fix pe pelvis.
- fixează coloana lombară, trăgând bazinul anterior; acţiunea se
realizează prin contracţie bilaterală cu punct fix pe torace.
- coboară coastele, deci este expirator auxiliar; acţiunea se realizează dacă pelvisul şi
coloana vertebrală sunt fixate.

MUŞCHIUL OBLIC INTERN AL ABDOMENULUI

Originea este pe fascia toracolombară, pe creasta iliacă şi pe
ligamentul inghinal.
Inserţia se face pe marginea inferioară a ultimelor 3 - 4 coaste,
pe membrana sternală şi linia albă, de la procesul xifoid la
simfiza pubiană.
Vascularizaţia este realizată de ramuri din arterele intercostale,
artera subcostală, arterele epigastrică superioară şi inferioară,
artera musculofrenică.
Inervaţia este dată de nervii intercostali (VIII - XI), nervul
subcostal, nervul iliohipogastric şi nervul ilioinghinal.
Acţiune:
- înclină şi roteşte trunchiul de aceeaşi parte; acţiunea se realizează prin contracţie
unilaterală când punctul fix este pe creasta iliacă.
- trage coastele în jos (ultimele patru coaste); acţiunea se realizează prin contracţie
bilateralaă cu punct fix pe creasta iliacă, deci este muşchi expirator auxiliar.
- flectează trunchiul pe bazin; acţiunea se realizează în continuarea precedentei.
- împinge bazinul şi îl flectează pe abdomen; acţiunea se realizează prin contracţie
bilaterală cu punct fix pe baza toracelui.
 MUŞCHIUL TRANSVERS AL ABDOMENULUI
Muşchiul transvers al abdomenului este cel mai profund dintre
muşchii laţi.
Originea se face prin 6 digitaţii pe faţa internă şi marginile
inferioare ale ultimelor 6 coaste şi cartilagii costale; alte puncte
de origine sunt pe fascia toracolombară, pe creasta iliacă, în
treimea anterioară a buzei interne, pe ligamentul inghinal, în
treimea sa laterală.
Fasciculele musculare, plecate de la nivelul acestor puncte
de origine, alcătuiesc corpul muşchiului, care prezintă 4 margini şi
anume superioară, posterioară, inferioară şi anterioară.
Inserţia se face pe linia albă, pe creasta pubelui şi pe tuberculul pubic.
Vascularizaţia este dată de ramuri din arterele epigastrice superioară şi inferioară, ultimele
cinci artere intercostale, artera subcostala, artera lombara, artera musculofrenicaă, artera
circumflexă iliacă profundaă.
Inervaţia este realizată de ultimii cinci nervi intercostali, de nervul intercostal , de nervul
iliohipogastric şi nervul ilioinghinal.
Acţiune:
- este principalul muşchi care realizează presa abdominală.
- participă la micţiune, defecaţie, naştere (prin contracţie bilaterală).
- apropie arcurile costale de linia mediană; acţiunea este realizată prin contracţia fasciculelor
superioare; astfel se face expir forţat.

MUŞCHIUL DREPT AL ABDOMENULUI

Cei doi muşchi drepţi abdominali sunt separaţi între ei de linia
albă.
Originea se realizează prin trei digitaţii pe faţa anterioară şi
marginea inferioară a cartilagiilor costale V, VI, VII şi pe faţa
anterioară a procesului xifoid.
Inserţia se face pe creasta pubelui şi pe faţa anterioară a
simfizei pubiene. Muşchiul drept abdominal este învelit într-o
teacă fibroasă aponevrotică, realizată de aponevrozele
muşchilor laţi ai abdomenului.
Vascularizaţia provine din artera epigastrică superioară şi
artera epigastrică inferioară precum şi din ramuri din arterele intercostale.
Inervaţia se face prin nervii intercostali T5 - T12, nervul iliohipogastric şi nervul ilioinghinal.
Acţiune:
- menţine corpul în poziţie verticală.
- flectează trunchiul pe bazin; acţiunea se realizează prin contracţie bilaterală cu
punct fix pe bazin.
 - flectează bazinul pe trunchi; acţiunea se realizează prin contracţie bilaterală cu
punct fix pe torace.
- este un muşchi respirator auxiliar.

MUŞCHIUL PIRAMIDAL
Originea este pe simfiza pubiană.
Inserţia este pe linia albă şi pe marginea medială a
muşchiului drept abdominal.
Vascularizaţia este realizată de artera epigastrică inferioară
şi artera cremasterică.
Inervaţia este datorată nervului subcostal.
Acţiune:
- este tensor al liniei albe.
- participă la acţiunile muşchiului drept abdominal.

MUŞCHIUL PĂTRAT AL LOMBELOR

Muşchiul pătrat al lombelor este alcătuit din două planuri
musculare:
- planul posterior:Originea este pe creasta iliacă şi pe
ligamentul iliolombar. Inserţia este pe procesele costiforme ale
primelor 3 - 4 vertebre lombare, pe vertebra XII toracală şi pe
marginea inferioară a coastei a XII -a.
- planul anterior:Originea este pe procesele costiforme
ale ultimelor 3 - 4 vertebre lombare. Inserţia este pe marginea
inferioară a ultimei coaste.Vascularizaţia este dată de ramuri din arterele subcostală,
lombare, iliolombară. Inervaţia este realizată de ramuri din nervul subcostal şi plexul lombar.
Acţiune:
- înclină lateral trunchiul, coboară ultima coastă.
- fixează coloana vertebrală lombară, prin contracţie bilaterală.
- fixează ultimele coaste în expiraţia forţată.

MUŞCHII BAZINULUI
Muşchii bazinului se împart în:
a. muşchii intrinseci, care formează diafragma pelvină.
b. Muşchii extrinseci, ce au luat această denumire datorită
originii şi situaţiei lor topografice. Astfel, ei au origine pe oasele pelvisului şi inserţie pe
extremitatea superioară a femurului; sunt muşchi scurţi, groşi, cu o mare forţă de contracţie.
 MUŞCHIUL ILIOPSOAS
Este alcătuit din muşchiul psoas mare, muşchiul psoas
mic şi muşchiul iliac, toţi fiind înveliţi în fascia iliacă.

MUŞCHIUL PSOAS MARE

Originea este pe faţa laterală a corpurilor vertebrelor T12, L1 - L4
şi pe feţele anterioare ale proceselor transverse ale tuturor
vertebrelor lombare.
Inserţia se face pe trohanterul mic, împreună cu tendonul
muşchiului iliac.

MUŞCHIUL PSOAS MIC

Originea este pe feţele laterale ale corpurilor vertebrelor T12 - L1.
Inserţia este pe creasta pectineală a pubisului.

MUŞCHIUL ILIAC
Originea este în fosa iliacă, pe care o ocupă în întregime.
Inserţia se face pe trohanterul mic, dupa ce s-a unit în prealabil
cu tendonul muşchiului psoas mare.
Muşchiul psoas mare şi muşchiul iliac, trec pe sub
ligamentul inghinal împreună cu nervul femural. Tendoanele lor
se unesc şi au inserţie comună.
Inervaţia muşchiului iliopsoas este realizată de ramuri colaterale
ale plexului lombar şi de nervul femural.

Acţiunea muşchiului iliopsoas:

- puternică flexie a coapsei, când au punct fix oasele
pelvisului. În mişcarea de flexie, muşchiul iliac reprezintă forţa, iar muşchiul psoas este
lungimea.
- rotaţia laterală a coapsei şi uşoară adducţie a coapsei;
această acţiune este secundară.
- flexia pelvisului şi a coloanei vertebrale, când punctul fix este pe femur.
 MUŞCHIUL FESIER MARE
Este cel mai voluminos muşchi al fesei.
Originea este pe:
- faţa laterală a aripii osului iliac, posterior de linia
fesieră
Posterioară.
- parţile laterale ale feţelor posterioare ale sacrului
şi coccisului.
- fascia toracolombară.
- ligamentele sacroiliace posterioare şi
sacrotuberos.
Inserţia se face pe tractul iliotibial, pe ramura laterală de bifurcaţie a liniei aspre şi pe al 3-lea
trohanter (tuberozitatea fesieră).
Inervaţia este realizată de nervul fesier inferior.
Acţiune: rotator lateral, adductor şi extensor al coapsei.
Muşchiul fesier mare este un puternic extensor, având rol important în menţinerea staţiunii
bipede. În ortostatism sau în mersul obişnuit este inactiv. În raport cu axul sagital al mişcării
de abducţie-adducţie, fibrele situate superior de acesta intervin în abducţie, iar cele situate
inferior intervin în adducţie.

MUŞCHIUL FESIER MIJLOCIU

Originea este pe:
- 3/4 anterioare ale buzei externe a crestei
iliace;
- spina iliacă antero-superioară;
- faţa externă a aripii osului iliac, între liniile
fesieră anterioară
şi posterioară;
- fascia fesieră.
Inserţia se face pe faţa laterală a marelui trohanter.
Inervaţia este dată de nervul fesier superior.
Actiune:
1. când ia punct fix pe pelvis, realizează:
a. abducţie şi rotaţie medială, prin fasciculul anterior;
b. abducţie şi rotaţie laterală, prin fasciculul posterior;
c. extensie şi rotaţie laterală, prin fasciculul posterior.
2. contracţia în totalitate realizează rotaţia medială şi abducţia.
3. când ia punct fix pe femur realizează menţinerea bazinului
în poziţie orizontală sau înclinarea de partea membrului de sprijin.
 MUŞCHIUL FESIER MIC
Originea este pe faţa externă a aripii osului iliac, între linia
fesieră anterioară şi cea inferioară.
Inserţia se face pe marginea anterioară a trohanterului
mare.
Inervaţia este dată de nervul fesier superior.
Acţiune: identică cu muşchiul fesier mijlociu.

MUŞCHIUL PIRIFORM
Originea este pe faţa pelvină a sacrului, lateral de găurile
sacrate anterioare, pe marea incizură ischiatică şi pe
ligamentul sacro-ischiatic.
Insertia se face pe vârful trohanterului mare printr-un tendon
comun cu cel al muşchilor gemeni şi muşchiului obturator
intern.
Inervaţia este dată de un ram propriu din plexul sacral.
Acţiune: abductor, rotator lateral şi extensor al coapsei.

TUNICELE MĂDUVEI SPINĂRII

1. Dura mater - este o membrană conjunctivă fibroasă, foarte rezistentă, cu rol de

protecţie, care căptuşeşte canalul neural. Înte pereţii acestui canal şi dura mater se
află spaţiul epidural, în care se găseşte un strat de ţesut
gras şi plexul venos. Dura mater se prelungeşte şi
peste nervii spinali, până la găurile de conjugare.
2. Arachnoida - este o lamă conjunctivă foarte subţire,
ca o pânză de păianjăn, formată din celule endoteliale.
Între dura mater şi arahnoidă se află un spaţiu numit
subdural.
3. Pia mater - este o membrană internă care aderă
intim de
substanţa medulară, urmărind relieful ei. Ea este
o membrană fibrovasculară, conţine vase care
alimentează substanţa nervoasă. Între arahnoidă şi pia
mater se află spaţiul subarahnoidian, în care circulă
lichidul cefalorahidian.

Măduva spinării reprezintă un cordon nervos situat în

canalul neural al coloanei vertebrale. Are o lungime de circa 45
cm şi se întinde de la nivelul vertebrei C1 până la a L2, unde se
termină în formă de con, conul medular. De aici, se continuă
până la coccis printr-un fir subţire numit fir terminal. În ultima
parte a canalului neural rădăcinile nervilor spinali - lombari, sacrali şi coccigieni - însoţesc
firul terminal şi alcătuiesc coadă de cal. În secţiune transversală central se găseşte
substanţa cenuşie şi se împarte în coarnele anterioare şi posterioare, iar cea mijlocie se
numeşte comisura cenuşie. Substanţa albă - conţine căile conductoare (anterioare se situiază
căile descendente, laterale - descendente şi ascendente, posterioare ascendente). Măduva
spinării se împarte în partea cervicală, toracică, lombară şi sacrală. Segmentele măduvei
spinării corespund vertebrelor. Dar nivelul de ieşire a rădăcinilor din măduva spinării
şi a nervilor spinali din canalul vertebral este diferit:

- nervii spinali cervicali superiori se constituie din rădăcini cu direcţie

orizontală; regiunea cervicală inferioară şi toracică superioară segmentele
nervoase sunt situate cu o vertebră mai sus decît cea numărată în rînd;
- regiunea toracică medie - cu 2 vertebre mai sus;
- toracică inferioară - cu trei vertebre mai sus.;
- segmentele nervoase lombare ocupă lungimea vertebrelor Th10-12 (parţial);
- segmentele sacrale - Th12 (parţial) şi vertebra L.1

VASCULARIZARE ȘI INERVARE

1. Vascularizarea vertebrelor și măduvei spinării.

Corpurile vertebrale sunt vascularizate în felul următor:

- pentru segmentul cervical - aa. vertebrale, cervicală
ascendentă, cervicală profundă;
- toracic - aa. intercostală superioară şi aa. intercostale;
- lombar - aa. lombare,
- sacral - aa. sacrale.

Măduva spinării este vascularizată de: aa. spinală anterioară şi posterioară, care
foarte mult anastamozează între ele şi de asemenea şi cu ramurile rădăcinilor spinale
ale arterelor care vascularizează corpurile vertebrale. Artera spinală anterioară mai mult
vascularizează substanţa cenuşie, iar cea posterioară - substanţa albă. Arterelor le
corespund venele omonime. În regiunea orificiilor intervertebrale venele se
anastomozează cu cele ale canalului vertebral, apoi se varsă în plexurile venoase
vertebrale. Sunt 4 plexuri venoase, care anastamozează între ele bine şi se varsă
în venele cave inferioară şi superioară, trecând prin orificiile intervertebrale sunt
concrescute cu periostul, ceia ce are importanţă în hemoragii (nu se colabează). Încă o
particularitate a venelor că nu au valvule.

2. Nervii spinali au originea în măduva spinării şi constituie

căile de conducere a fluxului nervos spre şi de la măduva spinării. Ei i-au naştere prin
unirea fibrelor nervoase ale rădăcinilor posterioare şi anterioare, după ce au străbătut
cele trei învelişuri ale măduvei spinării. Un nerv spinal este format din:
- Neuronul senzitiv (somatic sau vegetativ) al
 ganglionului spinal, care trimite dendritele în piele
(pentru sensibilitatea cutanată) sau la organele interne
(pentru sensibilitatea profundă), iar axonul în măduva
spinării;
- Neuronii de asociere, aflaţi în substanţa cenuşie;
- Neuronul motor, reprezentat prin neuronul radicular (somatomotor
sau visceromotor), al cărui axon
formează rădăcina anterioară, terminându-se în muşchii
scheletici sau ganglionii vegetativi.
Nervii spinali sunt nervi micşti, fiind alcătuiţi din fibre senzitive şi fibre motorii
(somatice şi vegetative). Ei sunt foarte scurţi, întrucât, imediat se împart în patru ramuri:
posterioară, anterioară, viscerală şi meningiană:

- Ramura posterioară inervează pielea, glandele (sudoripare,sebacee),

vasele sanguine şi muşchii din partea posterioară a trunchiului şi din
regiunile occipitală şi parietală ale capului;
- Ramura anterioară este mai voluminoasă şi inervează aceleaşi organe,
ca şi ramura posterioară, însă din regiunile: cervicală, temporală,
auriculară, părţile superioare, laterale şi anterioare ale toracelui şi
abdomenului, precum şi ale membrelor superioare şi inferioare;
- Ramura viscerală sau ramura comunicantă albă conţine numai fibre
vegetative, prin care sistemul nervos vegetativ se leagă de sistemul
nervos central;
- Ramura meningiană este o ramură foarte subţire care se
reîntoarce, prin gaura de conjugare, în canalul neural şi
inervează meningele rahidian.

Sunt 31 de perechi de nervi spinali, aşezaţi simetric, doi câte

doi, de o parte şi de alta a măduvei spinării, şi repartizaţi metameric
astfel:

- 8 perechi în regiunea cervicală;

- 12 - toracală;
- 5 - lombară;
- 5 - sacrală;
- 1 – coccigiană.
 Fiecare pereche porneşte dintr-un centru
nervos medular (31 de centri nervoşi) şi
corespunde unui anumit teritoriu tegumentar,
numit dermatom. Legătura dintre centrul
nervos medular şi dermatomul respectiv se
face prin perechea de nervi spinali
corespunzători.

3. Plexurile nervoase reprezintă anastamoze ale ramurilor anterioare ale nervilor

spinali, cu excepţia regiunii toracice.

Plexul cervical este format din

anastamozele ramurilor anterioare ale primelor
patru nervi spinali cervicali. De la el pornesc
anastamoze pentru nervul hipoglos (XII) şi
n.accesor (XI). Acest plex se împarte în două
tipuri de ramuri: profunde - care formează plexul
cervical profund şi ramuri cutanate sau
superficiale - care formează plexul cervical
supeficial.

Ramurile profunde sunt ramuri motorii. Ele alcătuiesc ramurile musculare şi

inervează muşchii gâtului şi unii muşchi ai spatelui (trapez şi ridicătorul scapulei). Ansa
hipoglosului este formată dintr-o ramură descendentă laterală (ramură a nervului hipoglos,
provenită din C1) şi o
ramură descendentă medială, provenită din C2-3, care inervează muşchii infrahioidieni.

Nervul frenic este format din fibre provenite din C3-5. El coboară pe gât, apoi prin
torace după care traversează diafragmul, prin orficiul venei cave inferioare şi prin orificiul
esofagian. La nivelul diafragmului, nervul frenic cedează ramuri pentru diafragm, pe care
îl inervează, şi ramuri frenicoabdominale care traversând diafragmul prin orificiile arătate se
anastamozează cu ramuri ale nervilor intercostali şi cu fibre ale simpaticului, alcătuind pe
faţa inferioară a diafragmului, plexul diafragmatic.
Ramurile cutanate sunt ramuri senzitive şi se împart în două grupuri:
- primul grup format din trei nervi:
  occipital mic;
 auricular mare;
 cutanat al gâtului.
- al doilea grup format din trei ramuri:
 ramura suprasternală;
 supraclaviculară;
 supraacromială.

Plexul brahial este format prin anastamozele ramurilor anterioare ale

ultimelor patru perechi de nervi spinali cervicali (C5-8) şi ale primei perechi de nervi
toracali (Th1). Acesta în raport cu clavicula prezintă o porţiune supraclaviculară şi o
porţiune axilară. După teritoriile pe care le inervează,
nervii formaţi din plexul brahial se grupează în: nervii
centurii scapulare şi ai unor muşchi respiratori şi nervii
membrului superior.
- Nervii centurii scapulare şi ai unor
muşchi respiratori – reprezintă
ramurile colaterale ale plexului
brahial şi se distribuie la muşchii
centurii scapulare şi la unii muşchi
care au funcţie respiratorie.
- Nervii membrului superior -
reprezintă ramurile terminale ale plexului brahial şi se distribuie la
muşchii şi pielea diferitelor segmente ale acestui membru şi la
articulaţii.

Nervii intercostali. Ramurile anterioare ale nervilor spinali în regiunea toracală

dau naștere nervilor intercostali, care nu formează plexuri. Sunt 12 perechi de nervi
toracali, dintre care numai zece - de la toracalul II până la toracalul XI - alcătuiesc nervii
intercostali, întucât primul nerv toracic participă la formarea plexului brahial, iar al XII la
formarea plexului lombar. Nervii intercostali formează ramuri musculare şi ramuri
cutanate.
Plexul lombar este format din anastamozele
ramurilor anterioare ale Th12 şi ale primilor
patru nervi lombari. Acest plex inervează
muşchii din partea inferioară a peretelui
abdominal, muşchii obturatori şi muşchii coapsei
(grupele mediale), pielea porţiunii inferioare a
abdomenului, a scrotului sau a buzelor mari, pielea
coapsei, a gambei şi a piciorului, pe faţa medială.
Din plexul lombar iau naştere două tipuri de ramuri:
colaterale şi terminale.
 1. Ramurile colaterale:
- Nervul iliohipogastric - prin ramura musculară, inervează muşchii laţi ai
abdomenului şi dreptul abdominal. O altă ramură este cutanată şi inervează
pielea din regiunea şoldurilor, pubiană şi a scrotului, la bărbat, iar la femeie buzele
mari.
- Nervul ilioinghinal - inervează pielea scrotului, la bărbat, sau a buzelor mari la
femeie.
- Nervul femurocutanat lateral - inervează pielea regiunii fesiere şi pielea regiunii
laterale a coapsei.
- Nervul genitofemural - inervează pielea feţei mediale a coapsei şi pielea scrotului
sau a buzelor mari.
2. Ramuri terminale:
- Nervul obturator - are o ramură anterioară şi alta posterioară.
o Ramura anterioară - inervează: m.obturator extern, pectineu, adductor lung şi
scurt, precum şi pielea din regiunea genunchiului şi a feţei mediale a
coapsei.
o Ramura posterioară - m. adductor mare şi articulaţia coxofemorală.

- Nervul femural - este cel mai voluminos nerv al plexului lombar. În cavitatea
pelvină dă ramuri pentru muşchiul iliopsoas, m. pectineu şi pentru artera
femurală, iar sub arcada inghinală formează numeroase ramuri pentru muşchii
anteriori ai coapsei.
Plexul sacral rezultă din anastamozele ramurilor anterioare ale trunchului
lombosacral (anastamoza de la L4 şi ale primilor trei nervi sacraţi). Este cel mai voluminos
plex şi este situat în bazin. Are forma unui triunghi, a cărui bază corespunde găurilor
sacrale anterioare ale osului sacral, iar vărful se află în scobitura sciatică a osulu coxal.
El formează ramuri pentru muşchii centurii pelviene şi ramuri pentru muşchii
membrului inferior.

Ramurile pentru centura pelvienă inervează mușchii:

o gemen inferior
o piriform
o fesier superior
o fesier inferior.
Ramurile membrului inferior:
o femural cutanat posterior
o sciatic.

Plexul pudent sau ruşinos este format din anastamozele ramurilor anterioare ale
celui de-al IV nerv sacral. El este o anexă a plexului sacral cu care anastamozează printr-o
ramură a celui de-al III nerv sacral, iar cu plexul următor, coccigian prin unirea unei ramuri a
nervului sacral al IV cu o ramură a nervului sacral al V. Acest plex reprezintă parasimpaticul
pelvian, având ramuri musculare şi viscerale (motorii şi senzitive).
 - Ramuri musculare, inervează:
o mm. ridicător al anusului
o m. ischiococcigian.
- Ramuri viscerale pentru:
o Rect
o vezica urinară
o vaginul
o mm. bulbocavernos şi ischiocavernos
o transversul superficial şi profund al perineului
o sfincterul extern anal
o pielea din regiunea perianală
o regiunea scrotului, respectiv a buzelor mari, a penisului
şi prepuţiului, respectiv al clitorisului
o corpii cavernoşi ai penisului şi clitorisului.
Plexul coccigian este format prin anastamozele ramurilor anterioare ale nervului
sacral al V şi ale nervului coccigian. Ramurile cutanate care ponesc din acest plex inervează
muşchiul ischiococcigian şi pielea regiunii vârfului coccigeului şi a regiunii cuprinse între
vârful acestuia şi orificiul anal, iar ramurile viscerale intră în alcătuirea plexului
hipogastric.

Tipurile principale de deformare a coloanei vertebrale

Cifoza

Cifoza reprezinta o curbare antero-posterioara

a zonei toracale a coloanei vertebrale si afecteaza
regiunea dintre omoplati, rotunjind, astfel, spatele si
proiectand gatul in fata. In mod normal, coloana se
curbeaza in zona gatului, a partii superioare a spatelui,
pentru a absorbi din efectul sustinerii greutatii
corporale.

Daca ai cifoza, apare o usoara cocoasa in

partea superioara a spatelui, iar deformarea duce la o
presiune suplimentara asupra coloanei si pot aparea
inclusiv dificultati respiratorii.

Tipuri de cifoze

Exista trei tipuri de cifoze:

 Cifoza congenitala - persoana in cauza se naste cu boala. Cu toate acestea, primele

simptome pot aparea abia in adolescenta;

 Cifoza posturala - afecteaza tinerii care adopta o postura incorecta. In timp, oasele si
muschii ajung sa se obisnuiasca, insa poate fi tratata relativ usor, prin adoptarea unei
 pozitii corecte;

 Cifoza Scheuermann - in mod normal, vertebrele par, din lateral, ca niste

dreptunghiuri asezate unul peste altul. In cazul acestei forme de cifoza, vertebrele au
forma triunghiulara, iar acest lucru determina coloana sa aiba o pronuntata curbura
inainte.

Lordoza

Este o deviație a coloanei vertebrale, în plan

sagital cu convexitatea anterioară, prin accentuarea
curburilor fiziologice. Lordoza afectează deopotrivă
copiii şi adulţii şi se manifestă prin curbura
exagerată care se formează la nivelul coloanei
vertebrale, în special în zona lombară (scobitura
rinichilor), motiv pentru care mai este numită şi
„spate în şa”. De asemenea, lordoza poate fi
localizată şi în zona cervicală, la nivelul gâtului.
Postura incorectă, moştenirea genetică, anumite
traume, afecţiuni sau intervenţii la nivelul coloanei vertebrale se numără printre principalele
cauze ale lordozei.

Simptomatologie

Principalul simptom al lordozei este durerea musculară survenită în special în zona

lombară, ca urmare a presiunii exercitate de coloana vertebrală curbată anormal. În cazul
lordozei cervicale, durerea se manifestă în zona gâtului, umerilor şi partea din spate a
trunchiului superior.

Cea mai simplă metodă de „diagnosticare acasă” a lordozei constă în aşezarea în poziţia
culcat pe spate pe o suprafaţă dură, plată – dacă spatele stă lipit de suprafaţă, nu sunt motive
de îngrijorare; în schimb, dacă între spate şi suprafaţa există un spaţiu prin care puteţi
strecura mâna, cel mai probabil suferiţi de lordoză.

Amorţeala, furnicăturile în zona lombară sau cervicală, durerile

pătrunzătoare, incontinenţa urinară şi slăbiciunea musculară sunt, de asemenea, simptome
specifice lordozei.

Lordoza juvenilă, apărută la copii, se corectează de obicei de la sine, odată cu înaintarea

în vârstă, dar poate fi şi un semn al unei afecţiuni mai grave, precum: paralizia
cerebrală, mielomeningocel, distrofie musculară, atrofie musculară spinală, artrogripoză.

În cazul femeilor însărcinate, curbura exagerată din zona lombară, simptom, de altfel,
specific lordozei, este o ajustare firească a coloanei vertebrale, ca urmare a poziţionării
fătului. După naştere, această curbură şi restul simptomelor se ameliorează.
 Scolioza

Este afecțiunea în care coloana vertebrală este deviată în plan frontal (într-o parte). Se
întâlnește cel mai frecvent dintre toate deformările coloanei vertebrale. Pot fi:

- congenitale
- dobândite.

Simptomatologie

Cel mai evident simptom al scoliozei

este prezenţa unei curburi laterale diforme a
coloanei vertebrale, în formă de C sau S, la
nivelul toracelui sau zonei lombare. Alte
simptome asociate scoliozei sunt:

 Umerii/şolduri inegale, unul este mai

ridicat decât celălalt

 Capul uşor întors către o parte sau/şi

descentrat

 Asimetria cutiei toracice (coastele dintr-o parte sunt mai sus decât cele din partea opusă)

 Picioarele de lungime diferită

 Postură înclinată într-o parte

 Dureri de spate

 Dificultăţi de respiraţie sau dureri în piept

Osteocondroza vertebrala (Boala lui Scheuermann)

Afectare a cartilagiilor corpilor vertebrali (partea anterioară

a vertebrelor) survenind în cursul creşterii.

Afecţiune frecventă, boala lui Scheuermann este o

osteocondrită de creştere (leziune a cartilagiilor vertebrale cauzată
de un aport sangvin insuficient).

Simptomatologie

Atunci când boala afectează rachisul dorsal ea provoacă o

cifoză (spate rotund) care netratată devine ireductibilă o dată terminată creşterea.

Atunci când afectează rachisul lombar, ea este asimptomatica în general în timpul

adolescenţei dar provoacă o fragilizare a platourilor vertebrale, responsabilă de dureri lombare şi
de o artroză precoce la adulţii tineri.
 Spondiloliza

Este ruptura între corpul unei vertebre și arcul ei posterior, care survine la nivelul
unie porțiuni îngustate ce se numește istm vertebral.

Spondilolisteza

Constă în deplasarea unei vertebre faţă de cea dedesubtul ei. Există deplasare
anterioară, posterioară şi laterală, însă cel mai frecvent se întâlnește spondilolisteza
anterioară.

Afecțiuni ale măduvei spinării și a coloanei vertebrale

Spina bifidă este un defect congenital al coloanei vertebrale care constă în lipsa sudurii
complete a arcului vertebral care se acompaniază cu un viciu de dezvoltare a măduvei
spinării și a tunicilor acesteia. Pot fi forme închise și deschise (în acest caz apare
prolabarea conținutului canalului vertebral).
Există două forme de spina bifida - ocultă și manifestă, care poate fi sub formă
de meningocel și mielomeningocel.

- spina bifidă ocultă - forma cea mai ușoară a spinei bifide (partea
exterioară a vertebrelor nu este complet sudată și măduva spinării nu
herniază);
- spina bifida manifesta
o meningocel - implică afectarea meningelor, care
iese(herniază) printr-o breșă, formând un mic sac,
acesta se numește meningocel;
o mielomeningocel - forma cea mai frecventă și severă
 de spină bifidă, cu complicațiile cele mai grave, apare
când meningele și măduva spinării iese prin spațiul
intervertebral (herniază) sub forma unui sac.
-
Simptomatologie

Un copil ce se naste cu spina bifida poate avea sau dezvolta urmatoarele aspecte:

- Slabiciune sau paralizie a membrelor inferioare;

- Incontinenta urinara;
- Incontinenta fecala;
- Pierderea sensibilitatii cutanate;
- Cresterea nivelului de lichid cefalorahidian, acest lucru ducand la hidrocefalie, cresterea
presiunii intracraniene si la potentiale leziuni ale creierului;
- Predispozitie la infectii ale sistemului nervos, unele potential letale.

Daca malformatia este situata la un nivel superior al maduvei spinarii, exista un risc crescut
de paralizie completa a membrelor inferioare, dar si aparitia tulburarilor de miscare in alte
parti ale corpului. Cu cat leziunile sunt situate mai inferior, cu atat simptomele tind sa fie mai
putin severe.

In cazul mielomeningocelului pot fi prezente urmatoarele simptome:

• Simptome cognitive – in cazul in care cortexul cerebral este afectat, pot sa apara simptome
cognitive caracterizate prin alterarea constientizarii, gandirii, judecarii si cunoasterii.

• Malformatie Arnold-Chiari de tip 2 – aceasta malformatie este caracterizata prin evolutia

anormala a cerebelului. Acest lucru poate produce hidrocefalie si poate afecta procesarea
limbajului si coordonarea fizica.

• Dificultati de invatare – persoanele cu spina bifida au o inteligenta normala. Cu toate

acestea, pot sa apara dificultati de invatare, acest lucru ducand la tulburari de atentie, de
rezolvare a problemelor, de citire, de intelegere a limbii vorbite si de a intelege concepte
abstracte.

• Probleme de coordonare – pot exista probleme de coordonare vizuala si fizica.

• Paralizie – severitatea paraliziei poate faca ca o persoana sa fie dependenta de bastoane,

carje sau scaun cu rotile.

• Pierderea sensibilitatii cutanate – persoanele cu aceasta conditie se pot rani sau se pot
arde fara sa isi dea seama.
 Hernia de disc

Un disc herniat inseamna un fragment al nucleului

unui disc care este impins din annulus inspre canalul
spinal prin intermediul unei rupturi sau crapaturi a
annulusui. Discurile care se herniaza sunt de obicei intr-
un stadiu precoce de degenerare. Canalul spinal are un
spatiu limitat, care este inadecvat pentru nervul spinal si
pentru fragmentul de disc herniat deplasat. Din cauza
acestei deplasari, discul apasa pe nervii coloanei vertebrale, producand adesea durere, care
poate fi severa. Discurile herniate se pot produce in orice parte a coloanei. Discurile herniate
sunt mai frecvente in portiunea lombara (coloana lombara), insa se pot produce si la nivelul
gatului (coloana cervicala). Zona in care se produce durerea depinde de portiunea de
coloana afectata.

Coloana are 23 de discuri și de obicei hernia afectează un singur disc, dar există și
două-trei hernii de disc la același pacient (dubla hernie de disc).

Tipuri de hernie de disc

Desi poate aparea la orice nivel al coloanei vertebrale, cele mai des intalnite forme de
hernie sunt cele in partea lombara (zona de jos a spatelui) si cervicala (zona gatului) – zonele
corpului pe care le folosim cu precadere in viata de zi cu zi, cand ne aplecam sau cand
dormim pe-o parte. In functie de zona afectata, durerea se manifesta diferit.

Hernie de disc lombara.

Daca deplasarea discului

intervertebral s-a efectuat la nivel lombar,
afectiunea se numeste hernie de disc
lombara. Simptomele herniei de disc
lombare se manifesta ca durere in zona
feselor, a coapselor si sub genunchi. Cei
mai afectati nervi sunt cel sciatic (cel mai
lung nerv din organism) si cel femural.
Durerile pot fi insotite de furnicaturi, amorteli si tulburari de sensibilitate la nivelul
membrelor si al zonelor afectate.

Hernie de disc cervicala.

Daca discul herniat se afla in partea

superioara a coloanei vertebrale, afectiunea
se numeste hernie de disc cervicala, iar
senzatia de durere se va manifesta la nivelul
umerilor si al bratelor. Astfel de dureri cresc progresiv in intensitate si pot fi insotite de
senzatia de furnicatura sau amorteala.

Simptomatologie

Simptomele variaza semnificativ in functie de pozitia discului herniat si de

dimensiunea hernierii. Daca discul herniat nu preseaza pe un nerv, persoana poate
experimenta durere usoara in zona inferioara a spatelui sau poate fi asymptomatica. Daca
discul preseaza pe un nerv, se pot instala durerea, amorteala sau slabiciunea in zona corpului
traversata de nerv. In general, un disc herniat este precedat de un episod de durere (criza) in
zona inferioara a spatelui sau un lung istoric de episoade intermitente de durere in zona
inferioara a spatelui.

Coloana lombara (zona inferioara a spatelui): Sciatica/radiculopatia apare frecvent

ca urmare a hernierii unui disc de la nivelul zonei inferioare a spatelui. Presiunea pe unul sau
pe mai multi nervi care ating nervul sciatic pot determina durere, arsura, amorteala care
iradiaza dinspre fesa de-a lungul piciorului si uneori pana in talpa. De obicei, o singura parte
(stanga sau dreapta) este afectata. Durerea este frecvent descrisa ca ascutita si similara unui
soc electric. Poate deveni severa in pozitie ortostatica, la mers sau la sezut. Intinderea
piciorului pe partea afectata poate deseori sa agraveze durerea. Pe langa durerea in picior,
persoana poate simti durere in zona inferioara a spatelui. Totusi, in sciatica acuta, durerea
din picior este frecvent mai mare decat durerea din zona spatelui.

Coloana cervicala: Radiculopatia cervicala reprezinta simptomele compresiei nervilor

la nivelul gatului – se manifesta prin durere surda sau ascutita la nivelul gatului sau intre
omoplati, durere care iradiaza catre brat sau mana ori degete sau amorteala sau furnicaturi
in umar sau brat. Durerea se poate agrava in anumite pozitii sau la miscarea gatului.

Stadiile herniei de disc

Uneori, hernierea unui disc se dezvolta gradual pe parcursul a cateva saptamani sau
luni

1. Degenerarea discului: modificari chimice asociate cu inaintarea in varsta determina

slabirea discurilor, fara herniere

2. Prolaps: forma sau pozitia discului se modifica cu impact usor asupra canalului spinal.
Mai este denumita protruzie.

3. Extruzia: nucleul gelatinos pulpos trece prin peretele discului (annulus fibrosus), insa
ramane in interiorul discului

4. Sechestrarea discului: nucleul pulos trece prin annulus fibrosus si ramane in afara
discului in canalul spinal.
 Stenoza Spinală

Stenoza canalului spinal

reprezinta ingustarea spatiului alocat
pentru maduva spinarii si radaciniile
nervoase. Mai specific, pe masura ce
coloana vertebrala degenereaza cu
trecerea timpului, acest proces duce
la formarea puntiilor osoase
(osteofitelor) care, la randul lor,
reduc dimensiunea (diametrul)
canalului spinal. Excrescentele osoase (osteofitele, puntiile osoase) pun presiune pe
elementele nervoase, determinand aparitia durererii. Acest proces de degenerare afecteaza
mai frecvent segmentul cervical sau lombar al coloanei vertebrale. Se asocieaza cu
spondilolistezis (o vertebra aluneca spre inainte si nu este aliniata cu restul vertebrelor asa
cum ar trebui sa fie in mod normal) si scolioze (modificarea curburilor fiziologice ale
coloanei). Procentual femeile si barbati sunt afectati in mod egal, cu toate acestea, in cazul
femeilor este mai probabil ca acestea sa aiba simptome care sa necesite tratament. Artritele
sunt cele mai frecvente cauze ale stenozei canalului spinal.

Simptomatologie

Pot exista pacienti cu aceasta patologie si care nu prezinta simptome ori acestea pot
fi tranzitori.
Inflamatia locala a nerviilor determina durere.
Alte simpome includ:
 Contractura locala, parestezii, amortelii ori slabiciune musculara la nivelul
memebrelor inferioare, spatelui ori feselor.

 Durere care diminua in intensitate atunci cand va asezati sau va aplecati spre inainte
(se amplifica, astfel, spatiul de la nivelul canalului spinal)

 Durere a carei intensitate se accentueaza cu mersul sau statul in picioare pentru o

perioada indelungata de timp.

 Crampe (carcei) la nivelul membrelor inferioare

 Durere care iradiaza pe unul/ambele membre inferioare asemanator cu sciatica

(radiculopatie)

 Inabilitate (pierderea controlului) la nivelul bratelor ori picioarelor (situatie numita

spasticitate), care poate conduce la tulburari de mers ori de a tine obiecte

 Pierderea capacitatii de a folosi picioarele

 Pierderea controlului sfincterian