Notiuni de epidemiologie generala

Procesul epidemiologic reprezintă totalitatea factorilor şi

mecanismelor implicate în apariţia, extinderea şi evoluţia unei boli
infecţioase într-o populaţie.
Constituit din trei factori majori (determinanţi):
• izvorul de infecţie,
• căile de transmitere,
• masa receptivă
Factori epidemiologici determinanţi
I Sursa/izvorul de infecţie
Toţi agenţii patogeni au un rezervor şi o sursă care pot să coincidă sau
nu.
Rezervorul este locul în care agenţii patogeni există, trăiesc şi se
multiplică. Rezervorul poate avea o specificitate înaltă (ex. virusul
poliomielitic sau Salmonella triplu, rezervorul este întotdeauna uman)
sau un agent patogen poate fi găsit cu rezervoare animate cât şi
inanimate.
Sursa de infecţie este reprezentată de organismul (uman sau animal)
care adăposteşte sau creează condiţii de viaţă şi de multiplicare sau în
care se acumulează şi de unde se elimină şi trece la persoanele
receptive. Sursa de infecţie împreună cu teritoriul din jurul ei, în care
există oportunităţi de transmitere a agentului patogen la alte persoane
receptive constituie focarul epidemic.
Eliminarea agenţilor patogeni în mediul extern se realizează la nivelul
porţilor de eliminare.
Căile de eliminare ai agenţilor patogeni de la nivelul sursei pot fi
reprezentate de:
- secreţiile nasofaringiene şi sputa, implicate în infecţiile respiratorii
(gripa, tusea convulsivă,tuberculoza);
- saliva, (în rabie, infecţia urliană);
- secreţiile purulente şi produsele cutaneomucoase, în stafilocociile sau
streptocociile cutanate, boli venerice;
- materiile fecale şi vărsăturile în infecţiile digestive (dizenterie, hepatite
virale enterale);
- sânge infectat cu virusuri, bacterii, rickettsii, protozoare (hepatitele
virale parenterale, HIV, malarie);
- secreţia lactată umană, (HIV, VHB) sau animală (tuberculoza, febra
aftoasă).
 Durata eliminării agenţilor patogeni este variabilă şi reprezintă
perioada de contagiozitate.
Sursele de infecţie umane sunt reprezentate de omul bolnav şi de
purtătorii de germeni.
Bolnavul poate elimina agentul patogen în oricare din stadiile de
evoluţie a bolii, dar contagiozitatea maximă se înregistrează în perioada
de invazie şi de stare.
Purtătorii de germeni sunt reprezentaţi de:
- foştii bolnavi (convalescenţi sau cronici);
- persoane sănătoase care nu s-au îmbolnăvit în urma infecţiei dar
elimină temporar sau cronic agenţi patogeni.
Surse animale de infecţie: mamiferele, păsările, artropodele pot fi
bolnave sau purtătoare de diverse organisme patogene care ajung
accidental la om. Bolile comune omului şi animalelor se numesc
antropozoonoze (leptospiroza, antraxul, rabia, trichineloza).
II.Căile şi mijloacele de transmitere a infecţiei
Transmiterea, a doua componentă majoră a procesului epidemiologic
se referă la mişcarea agentului patogen de la sursa de infecţie la
persoana receptivă.
Transmiterea unui agent patogen se poate face direct sau indirect.
Trasmiterea directă:
- contact de imediată vecinătate (boli aerogene);
- contact fizic sexual (boli venerice, HIV, VHB), sărut (mononucleoză
infecţioasă), muşcături (rabie), transcutanat;
- transplacentar (rubeolă, toxoplasmoză, HIV, VHB);
- transfuzii de sânge (hepatite virale, retroviroze);
- transplante ( citomegal virus, VHB, HIV).
Transmiterea indirectă se face prin intermediul unor elemente din
mediul extern (apă, aer, sol, obiecte contaminate, "mâini murdare"):
- simplu, când este implicat un singur element din mediu;
- complex, când sunt implicaţi mai mulţi factori de transmitere.
Transmiterea aerogenă este una dintre cele mai comune căi de
răspândire a agenţilor patogeni. Răspândirea în aer se face prin:
- picături septice (picăturile Flügge) din secreţii provenind din
nasofaringe sau bronhii, expulzate prin tuse, strănut, vorbit în imediata
apropiere a sursei;
- nucleosoli, picături care şi-au pierdut umiditatea de suprafaţă, dar
asigură în interior condiţii optime pentru conservarea unor microbi
rezistenţi în mediul extern (H. tuberculosis);
- particule de praf,care provin din secreţiile uscate, încărcate cu agenţi
patogeni rezistenţi la uscăciune (stafilococi, streptococi).
Printre principalele boli aerogene se află gripa, tusea convulsivă,viroze
respiratorii, pneumonii, tuberculoza.
Transmiterea prin solul contaminat este posibilă pentru sarmonele
dizenterice, vibrioni holerici, geohelminţi, sporii unor microbi (bacilul
tetanic,bacilul cărbunos).
Transmiterea hidrică este o cale deosebit de importantă de
transmitere a agenţilor patogeni, fiind implicată în declanşarea unor
epidemii. Apa de suprafaţă se contaminează prin dejecţii umane sau
animale,adăpatul aminalelor bolnave, înot, deversarea apelor fecaloid-
menajere. Instalaţiile de aprovizionare centrale cu apă defecte, fisurate,
incorect racordate, permit infiltrarea unor impurităţi, inclusiv a agenţilor
patogeni. Principalele boli cu transmitere hidrică sunt: holera,febra
tifoidă,dizenteria, hepatitele virale enterice etc.
Transmiterea prin alimente de origine animală sau vegetală este
frecvent întâlnită. Alimentele pot fi contaminate direct de la sursă
(carnea cu Trichinella spiralis, Salmonella; laptele cu Brucella,
Staphilococcus aureus, H.tuberculosis; ouăle de raţă cu Salmonella), în
timpul transportului, depozitării, preparării, conservării sau servirii.
Transmiterea prin obiecte contaminate cu secreţiile sau excreţiile
bolnavilor sau purtătorilor, cu sânge sau prin intermediul altor factori
(apă, vectori) este implicată în difuziunea unor boli infecţioase. În
unităţile sanitare, în acest tip de transmitere, pe lângă efectele
personale intervin lenjeria şi vesela
bolnavilor,instrumentarul,echipamentele medicale nedezinfectate şi
nesterilizate.
"Mâinile murdare" reprezintă un mijloc extrem de eficient de
răspândire a unor boli infecţioase, mai ales a celor cu poartăde intrare
digestivă. Contaminarea mâinii se poate face cu agenţii patogeni proprii
(autocontaminare), prin contact direct cu sursa de infecţie, sau prin
contact indirect în timpul îngrijirii bolnavului, a manipulării unor obiecte
sau produse umane sau animale contaminate. Pe acestă cale se pot
transmite dizenteria, febra tifoidă, hepatite virale enterice şi
poliomielita.
Transmiterea prin vectori (insecte) este o altă cale importantă de
răspândire a unor boli infecţioase. Vectorii sunt membre ale
încrengăturii arthropoda.
 Vectorii pasivi vehiculează agenţii patogeni în mod mecanic, fără a le fi
gazdă sau loc de multiplicare (muştele, gândacii de bucătărie,furnicile).
Se pot transmite: dizenterici, sarmonele etc.
Vectorii activi hematofagi sunt gazde intermediare, în care agenţii
patologici îşi desfăşoară parte din ciclul de dezvoltare (păduchi, purici,
ţânţari, căpuşe). Astfel se transmit: rickettisiile,plasmodiile
malariei,virusuri encefalitice etc.
III.Masa (populaţia) receptivă
Starea de receptivitate,a treia verigă principală a procesului
epidemiologic, reprezintă capacitatea organismului de a face
(susceptibilitate) sau nu (rezistenţă, imunitate) o boală infecţioasă.
Receptivitatea la infecţie este influenţată de numeroşi factori: vârstă,
sex, rasă, status hormonal, alimentaţie şi stare de nutriţie, profesie,
comportament de risc etc.
Factori favorizanţi ai procesului epidemiologic
Factorii determinanţi ai procesului epidemiologic sunt influenţaţi,
activator sau limitativ, de o serie de factori favorizanţi (secundari).
Aceştia se pot sistematiza astfel:
- factori naturali: climaterici şi meteorologici (umiditate, precipitaţii,
temperatură, radiaţii UV) şi geografici (latitudine, altitudine, relief);
- factori socio-economici: nivelul de trai şi condiţiile de locuit, mişcările
de populaţie, turismul intern şi internaţional, profesia, gradul de cultură
şi civilizaţie.
Forme de manifestare a procesului epidemiologic
1)Sezonalitatea
Aceasta reprezinta cresterea incidentei morbiditatii in anumite
anotimpuri ale anului.Astfel, bolile infectioase digestive, ca şi cele
transmise prin vectori sunt mai frecvente în sezonul cald, iar bolile
infecţioase respiratorii domină sezonul rece.
2)Periodicitatea
Aceasta se referă la evoluţia epidemică multianuală a unei boli
infecţioase şi este legată de factori biologici şi sociali. Astfel, apariţia
periodică, multianuală a unor epidemii depinde de gradul de imunitate
lăsat de boală,de specificitatea acesteia, de dimensiunile masei
receptive, de persistenţa surselor de infecţie în colectivitate, etc.
Scarlatina, hepatitele virale parenterale prezintă evoluţie periodică.
3)Sporadicitatea
Este caracterizată de apariţia unui număr redus de cazuri de
îmbolnăvire, dispersate în spaţiu şi timp, fără legătură aparentă între ele.
Sporadicitatea reflectă o situaţie epidemiologică bună.
4)Endemicitatea
Aceasta se caracterizează prin apariţia într-un teritoriu a unui număr
redus, dar constant de îmbolnăviri, fără legătură evidentă între ele.
Scarlatina, tusea convulsivă, dizenteria bacteriană evoluează endemic.
5)Epidemia
Este definită de apariţia într-un teritoriu sau într-o colectivitate a unui
număr mare de cazuri, care depăşeşte nivelul de expectanţă, într-un
interval de timp variabil (săptămâni,luni). După originea şi modul de
transmitere se disting:
- epidemii printr-un mod particular de viaţă: boala se extinde în
comunitate de la o persoană la alta, în "pata de ulei"; ex.: gripa,
dizenteria, infecţia cu HIV,boli venerice;
- epidemii hidrice - îmbolnăvirile se limitează la persoanele care au
consumat apă contaminată dintr-o sursă comună (arealul epidemiei se
suprapune peste teritoriul de distribuţie a apei din sursa respectivă).
Acest tip de epidemie este caracteristic infecţiilor digestive (holera,
dizenterie,hepatite virale acute).
- epidemii de tip alimentar - acestea au caractere asemănătoare celor
hidrice, dar dimensiuni mai reduse.
6)Pandemia
Este definităde extinderea procesului epidemiologic în populaţia unei
arii geografice întinse (ţară, continent sau chiar la nivel planetar). De-a
lungul timpului, manifestări pandemice au avut variola, holera, gripa iar
în prezent infecţia cu HIV.
Măsuri generale de prevenire şi combatere a bolilor transmisibile
Măsuri combative (lupta cu focar)
1. Depistarea bolnavilor şi a purtătorilor de germeni;
2. Izolarea bolnavilor şi suspecţilor (spital, domiciliu);
3. Transportul la spital;
4. Declararea cazurilor;
5. Înregistrarea şi raportarea;
6. Depistarea şi supravegherea contacţilor pe toată durata maximă a
incubaţiei bolii;
7. Măsuri de sterilizare a purtătorilor de germeni;
8. Măsuri de dezinfecţie, dezinsecţie şi deratizare în focar;
9. Creşterea rezistenţei populaţiei receptive prin:
- măsuri nespecifice: igienico-sanitare, nutriţie corespunzătoare;
- măsuri de profilaxie specifică: administrarea de imunoglobuline,
chimioprofilaxie, imunizare artificială activă (vaccinarea);
10. Educaţie sanitară.
 Măsurile de prevenire a bolilor infecţioase cuprind totalitatea
acţiunilor întreprinse într-o colectivitate în absenţa cazurilor de boală, cu
scopul evitării apariţiei şi răspândirii acestora. Se disting două mari
categorii de măsuri de prevenire:
1. Măsuri generale igienico-sanitare: se bazează pe promovarea,
aplicarea şi respectarea normelor de igienă comunală, alimentară,
şcolară, profesională, individuală.
2. Măsuri speciale antiepidemice care sunt:
a) trajul epidemiologic - practicat în special în colectivităţi de copii şi
tineri, care vizează depistarea şi izolarea precoce a suspecţilor şi
bolnavilor;
b) controlul medical la angajare şi controlul periodic al personalului din
sectoarele speciale de activitate (alimentaţie publică,aprovizionare cu
apă,colectivităţi de copii);
c) supravegherea activă a purtătorilor de germeni;
d) măsuti preventive, continue, sistematice de dezinfecţie,dezinsecţie şi
deratizare;
e) depistarea activă şi lichidarea promptă a focarelor de parazitism;
f) organizarea şi aplicarea programelor de imunoprofilaxie.
Imunoprofilaxia
Se realizează cu ajutorul serurilor şi vaccinurilor.
Profilactic, se administrează post accident în cazul plăgilor cu risc
tetanogen şi rabigen mare, al plăgilor provocate de muşcătura şerpilor
veninoşi etc, situaţii în care protecţia trebuie să fie imediată şi totală.
Vaccinurile
Sunt preparate ce conţin agenţi patogeni omorâţi sau inactivaţi sau
fragmente antigenice ale acestora, destinate să provoace apariţia în
organism a anticorpilor specifici.
Vaccinurile sunt folosite în scop profilactic preacident şi mai rar
postaccident şi uneori chiar în cursul bolii declarate (difterie, tetanos)
pentru a induce anticorpi protectori antitoxici.
Căi de administrare
Majoritatea vaccinurilor sunt inoculate pe cale parenterală
intramuscular sau subcutanat dar şi pe cale orală (vaccinul
antipoliomielitic oral) asigurând doza standard pentru o priză.
Vaccinarea se recomandă întregii populaţii, dar în special la copii;
principalele vaccinuri administrate copiilor sunt: BCG, DTP, AP, AH-B etc.
La adulţi vaccinarea se efectuează la anumite categorii de persoane:
- vârstnici, taraţi (boli cronice respiratorii şi cardiovasculare) - vaccin
antigripal, eventual vaccin antipneumococic;
- imunodeprimaţi (leucemii, neoplazii, tratamente imunosupresive) -
vaccin antigripal, antivaricelos;
- splenectomizaţi - vaccin antipneumococic;
- persoane care călătoresc în ţări tropicale - pentru febra galbenă,
antihepatită A şi B, febra tifoidă, holera etc.;
- personalul sanitar.
Reacţii vaccinale
- reacţii precoce locale (durere) sau generale (febră);
- reacţii tardive consecutive administrării de vaccinuri cu virus viu
atenuat (perturbări biologice tranzitorii);
- incidente: noduli subcutanaţi (DTP), limfadenită (BCG), convulsii
hipertermice (tusea convulsivă), artralgii (rubeola);
- accidente: şoc anafilactic imediat, accidente neurologice (encefalopatie
precoce la DTP sau tardivă la antirujeolic, nefrite, mielite).
Contraindicaţiile vaccinării:
- boli infecţioase acute;
- reacţii clinice severe apărute după injecţiile anterioare;
- alergie imediată la albumină (ovalbumină);
- deficite imunitare congenitale;
- gravide.