CONDIȚIONAREA PROCESULUI EPIDEMIOLOGIC ÎN BOLILE TRANSMISIBILE ȘI

NETRANSMISIBILE

I. Definiție:
P.E. = Fenomenul complex de extindere a infecției în masa populației, bazat pe un lanț continuu de
procese infecțioase, exprimate natural sub formă de focare epidemiologice.=
Pentru ca un anumit organism să fie supus agresiunii produse de agenții patogeni, este
necesar să acționeze concomitent o serie de factori, cum sunt: sursele de infecție, modurile și căile
de transmitere, populația receptivă. La toate acestea se adaugă acțiunea dinamizator favorizantă a
factorilor cosmo-meteoro-climato-geografici și economico-sociali.
II. FACTORII PROCESULUI EPIDEMIOLOGIC:
→ Factori determinanți (obligatorii, primari, principali):
 Sursa de agenți patogeni (izvor de infecție, izvor epidemiogen)
+ omul: - bolnavi (boală tipică sau atipică-subclinică, asimptomatică)
- purtători de agenți infecțioși: → preinfecțioși
→ sănătoși (cronici de scurtă sau lungă durată)
→ foști bolnavi (convalescenți de scurtă sau lungă
durată, cronici)
+ animale (domestice, sălbatice) – inclusiv păsările
+ vectori biologici activi: țânțari, căpușe, păduchi, flebotomi, etc.
 Modurile și căile de transmitere a agenților patogeni:
+ Moduri de transmitere: - direct
- indirect
+ Căile de transmitere (contaminate): aerul, apa, solul, alimentele, obiectele, mâinile,
vectorii biologic pasivi (muștele, furnicile de casă, gândacii de bucătărie, puricii omului,
ploșnițele)
 Receptivitatea populației (colectivă)
+ Receptivitatea naturală (biologică)
+ Rezistența antiinfecțioasă (specifică și nespecifică)
→ Factori favorizanți (secundari, de mediu)
 naturali: cosmici, meteorologici, climatici, geografici
 economico-sociali:
- ocupaționali: calificarea, vechimea, profesia, locul de muncă, condiții de muncă, mijloace
de protecție)
- standardul economic al populației: condiții de locuit, alimentație, asistență medico-
sanitară
- standardul cultural și educațional al populației despre sănătate
- aglomerația ca factor demografic

- perturbările economico-sociale ocazionale: războaie, crize economice, consecințe ale

catastrofelor naturale.
 biologici
Focarul epidemic este reprezentat de spațiul unde se află sursa de agent patogen pe care îl
poate disemina, cu risc de a ajunge la organismele receptive din arealul respectiv.
Procesul infecțios reprezintă totalitatea reacțiilor locale și/sau generale determinate de
impactul dintre agenții patogeni și organismul uman sau animal și care pot fi clinic evidente sau
subclinice, asimptomatice, inaparente.
Focarul de infecție reprezintă locul, țesutul sau organul unde se exprimă, prin grade variate
ca intensitate și polimorfism, interrelațiile complexe care se stabilesc între agenții patogeni și
organismul supus agresiunii acestora.
1. SURSA DE INFECȚIE:
Este organismul viu, uman sau animal, care adăpostește sau creează condiții de trai
agenților patogeni și de unde, pe o cale sau alta se infectează indivizii receptivi.
Se deosebește de sursa de contaminare (ex. tanc septic, aliment contaminat), și de cea de
rezervor de infecție (toate speciile vii și mediile de care depinde în mod primordial supraviețuirea
agentului patogen care se poate reproduce în aceste medii astfel încât să fie posibilă transmiterea
la o gazdă susceptibilă).
Sursele de infecție sunt cele care generează focare epidemiologice, dând astfel infecției un
caracter epidemic. Într-un focar epidemiologic pot exista mai multe surse de infecție și atunci
putem avea de-a face cu un caz primar și cu cazuri secundare de bolnavi sau de purtători.
Se descriu 2 elemente principale:
- localizarea epidemiologică specifică: corespunde situsului anatomic din organismul gazdă unde
are loc multiplicarea cea mai importantă a agentului infecțios, situs care permite apoi eliminarea
microorganismului în mediul extern. Uneori localizarea epidemiologică coincide cu cea patologică
(diarei acute infecțioase, infecții acute respiratorii, infecții urinare), alteori nu (poliomielită –
localizare epidemiologică intestinală iar localizarea patologică la nivelul coarnelor anterioare ale
măduvei spinării; rabie – localizare epidemiologică parotidiană iar cea patologică în cornul lui
Amon) Localizarea epidemiologică poate fi unică sau multiplă (localizare principală și altele
secundare).
- calea de eliminare: este determinată de localizarea epidemiologică specifică (în infecțiile
intestinale, principala cale de eliminare este prin fecale, în infecțiile respiratorii – prin spută). Calea
de eliminare poate fi unică (holeră) sau multiplă (principală și secundare). Ritmul de eliminare
poate fi continuu sau intermitent.
- în TBC: - localizare principală: respiratorie
- eliminare principală: prin spută
- alte localizări: renale, intestinale, genitale, osoase, subcutanate
- alte eliminări: prin urină, fecale, puroi.
- în febra tifoidă: - localizare principală: digestivă
- eliminare principală: prin fecale
- alte localizări: renală, osteo-cartilaginoasă
- alte eliminări: prin urină, puroi.
Căile de eliminare pot fi:

- naturale: ~ secreții nazo-faringiene, spută (gripă, difterie, tuse convulsivă, angine, TBC,
pneumonii)
~ salivă (rabie, parotidita epidemică)
~ secreții cutanate (erizipel, stafilococii, antrax cutanat, variolă)
~ secreții purulente ale mucoaselor (conjunctivite, gonococie, sifilis, lepră)
~ vărsături (TIA)
~ fecale (febra tifoidă, paratifoidă, dizenterie, toxiinfecții alimentare, holeră, diarei acute,
parazitoze, enteroviroze)
~ urină (febră tifoidă, leptospiroze, infecția cu virus citomegalic, tuberculoza)
~ sânge (hepatită B,C,D, HIV, prin artropode hematofage – malarie, tifos exantematic)
~ placentă / avorton (toxoplasmoză, bruceloză, rubeolă).
~ lapte (bruceloză, tuberculoză, antrax, febra Q, encefalita de căpușă, stafilococii,
streptococii)
~ lapte matern (infecția cu HIV)
Surse de infecție complete = posedă localizare epidemiologică specifică + cale de eliminare
(epidemiogene, active).
Surse de infecție incomplete = lipsite de cale de eliminare (neepidemiogene, inactive).
Perioada de eliminare a agentului patogen = perioadă de contagiozitate
După sursa primară de infecție, bolile transmisibile se pot împărți în:
 Antroponoze: sunt boli care afectează numai oamenii. Sunt determinate de agenți patogeni
specifici omului, specia umană fiind singura specie gazdă naturală a acestor paraziți. Ele se
răspândesc de la om la om, singura sursă de infecție fiind omul (rujeola, rubeola, febra
tifoidă)
 Zoonoze: sunt boli ale animalelor care accidental pot fi transmise la om. Ele pot ajunge fie
de la animale vertebrate (în majoritate) și rar de la alt om. Avem:
- antropozoonoze (zoonoze active): omul preia agentul infecțios de la animale dar și de la
om (care e sursă de infecție, fiind infectat tot de la un animal) și îl poate transmite la om
sau la animale. Ex. rabie, gripă, febra Q.
- zoonoze propriu-zise (zoonoze pasive): omul preia agentul infecțios de la un animal și îl
transmite rareori la alt animal, excepțional sau deloc la un alt om. Ex. antrax, bruceloză,
leptospiroză, tetanos.
a) Surse umane de infecție:
→ Bolnavii: sursă de infecție pe perioada contagiozității- în perioada de incubație (tuse convulsivă,
polio, rujeolă, rubeolă), în perioada de stare (manifestări clinice tipice sau atipice) - febră tifoidă,
tifos exantematic.
→ Infectații inaparent: fără manifestări clinice decelabile, dar cu modificări imunologice specifice
asemănătoare trecerii prin boala manifestă. Elimină în cantitate mai mică si pe o perioadă mai
redusă, dar au mobilitate mare, sunt necunoscuți, neizolați, netratați, de cele mai multe ori sunt
depistați întâmplător (angajare, control periodic, control prenupțial). Ex.: polio, tifos exantematic,
meningită.
→ Purtători de agenți patogeni: persoane sănătoase sau aparent sănătoase care adăpostesc
agenți patogeni pe care îi elimină în mod continuu sau intermitent în mediul extern. Nu au semne
de boală activă, sunt rezistenți la infecție (foști bolnavi, foști infectați inaparent, vaccinați). Agentul

se multiplică pe tegumentele și mucoasele unor cavități deschise, unde scapă de acțiunea

anticorpilor umorali. Se pot diferenția:
- purtători preinfecțioși (precoce): în perioada de incubație, sunt purtători temporari,
portajul limitat la câteva zile înaintea debutului bolii. Ex. febra tifoidă, tifos exantematic, rujeolă,
rubeolă, parotidită epidemică, gripă, adenoviroze, tusea convulsivă, meningita meningococică,
trahom.
- purtători foști bolnavi: persoane vindecate clinic care în convalescență continuă să
elimine agenți patogeni. Avem: purtători intestinali (dizenterie, febră tifoidă, poliomielită, hepatită
virală tip A), nazofaringieni (scarlatină, difterie), urinari (febra tifoidă, leptospiroză, salmoneloze),
biliari (febra tifoidă) sangvini (hepatita). Aceștia pot fi temporari (2-8 săptămâni) – difterie,
scarlatină, dizenterie, febră tifoidă, poliomielită, sau pot fi cronici (peste 6 luni, ani, sau toată viața)
– hepatita virală tip B și C, difterie, TBC, dizenterie, febră tifoidă.
- purtători sănătoși (de contact, ocazionali): au fost tot timpul sănătosi și contaminati nu
s-au îmbolnăvit, având o stare de imunitate (trecerea prin infecții manifeste, inaparente, contact
cu doze mici și repetate de agenți slab virulenți sau le-a fost conferită de imunizări artificiale active
– vaccinări). Pot fi temporari (1-3 săptămâni) – difterie, scarlatină, dizenterie, holeră, sau pot fi
cronici (mai rar). Starea de purtător sănătos durează atâta timp cât individul este în contact cu
sursa de infecție, fie bolnav, fie alt purtător. Ei întrețin endemic o boală, sunt în măsură să
genereze noi purtători sau cazuri de boală, sunt deseori la originea unor epidemii (hidrice,
alimentare).
Clasificarea epidemiologică a purtătorilor:
 În funcție de antecedentele clinico-epidemiologice: purtători → foști bolnavi
→ sănătoși
 În funcție de localizarea în organism: intestinali, biliari, urinari, sangvini, cutanați, nazo-
faringieni
 În funcție de modul de eliminare: purtători → excretori → permanenți
→ intermitenți
→ criptici
 În funcție de durata portajului și excreției: purtători → temporari → de scurtă durată
→ de lungă durată
→ intermitenți
→ cronici
 În funcție de perioada de evoluție a bolii: purtători → precoce (la sfârșitul incubației)
→ convalescenți (în primele zile sau
săptămâni după vindecarea clinică).
b) Surse extraumane de infecție:
Sunt diverse animale și păsări,cu aceleași categorii ca la om: bolnave, infectate inaparent,
purtătoare. În funcție de mediul lor de viață, se disting:
→ Animale și păsări domestice: de regulă îngrijite de om, deci sunt sănătoase, accidental ajungând
să reprezinte surse de infecție.

→ Animale și păsări sălbatice peridomestice (sinantrope): trăiesc în apropierea colectivităților

umane și pot introduce agenții patogeni pe care i-au preluat de la alte animale sau păsări sălbatice
xenantrope. Ex: rozătoare (șoareci, șobolani, lilieci), porumbei.
→ Animale și păsări sălbatice xenantrope: trăiesc în mod natural departe de așezările umane, rolul
lor principal fiind de a asigura focalitatea naturală a unor boli. Reprezintă rezervoare principale
pentru multe zoonoze (turbare, trichineloză, tularemie).
→ Viețuitoare acvatice: unele pot fi eliminatoare de agenți potențial patogeni pentru om
(salmonelle minore).
→ Artropodele: insecte care pot fi sursă de infecție secundară, insecte care găzduiesc agentul
patogen, îl multiplică și elimină iar unele îl pot transmite transovarian la descendenți, timp de
câteva generații. În general este nevoie de reinfectarea periodică a acestor insecte de la surse de
infecție primare (homeoterme)
Principalele animale sursă de infecție:
~ cabaline: antrax, leptospiroză, rabie, encefalite;
~ cornute: antrax, leptospiroze, salmoneloze, TBC, bruceloză, rabie;
~ porcine: antrax, leptospiroze, salmoneloze, trichineloză, bruceloză, teniază;
~rozătoare: leptospiroze, salmoneloze, pestă, tularemie, bruceloză, febra Q, TBC,
rickettsioze
~ câini: leptospiroză, rabie, TBC;
~ pisici: rabie, toxoplasmoză;
~ lupii și vulpile: rabie;
~ urșii și mistreții: trichineloze;
~ peștii și scoicile: salmoneloze, holeră, hepatită, botulism;
~ păsările: leptospiroze, salmoneloze, psitacoză;
~ artropodele (în special căpușele): febra Q, febra butonoasă, encefalite, febra recurentă.
Focarul natural este un ecosistem pe al cărui biotip există o biocenoză ce cuprinde laolaltă
animalul donator, primitor, vectori și agentul patogen. Bolile infecțioase care evoluează în aceste
focare naturale, independent de om, sunt boli cu focalitate naturală. Categorii de focare:
- focar sălbatic: animalul rezervor și receptor aparțin faunei sălbatice;
- focar domestic: animalul rezervor și receptor aparțin faunei domestice;
- focar sinantrop: animalul rezervor și receptor aparțin faunei sinantrope;
Primul loc ca sursă de infecție în aceste focare = rozătoarele.
Infectarea omului în focarul primar, se poate produce în 3 moduri:
- vectorul părăsește focarul primar, atacă omul și transmite boala (puricele șoarecilor și șobolanilor
– pesta);
- de la animalul rezervor prin transmitere pasivă (de la cadavru, sau prin jupuirea pielii) –
tularemie, pestă;
- omul receptor pătrunde în focar prin diverse activități (defrișare, expediții, vânătoare).
Boli cu focalitate naturală:
~ boli virale: encefalita de căpușe, febra galbenă, psitacoza, rabia;
~ bacterioze: leptospiroza, tularemia, listerioza, pesta;
~ rickettsioze: febra Q, febra butonoasă, tifos murin;
~ protozoonoze: malaria, leishmanioza, toxoplasmoza;

~ boli date de helminți: trichineloză, teniază, hidatidoză, botriocefaloză.

Măsuri antiepidemice față de sursă: depistarea precoce, izolarea și tratarea corectă.

2. MODURILE ȘI CĂILE DE TRANSMITERE:

Drumul parcurs de agentul patogen de la sursa de infecție la persoana receptivă pentru a o
contamina sau infecta. Se poate face prin mod direct sau mod indirect.
a) Modul direct – nu se întâlnesc factori intermediari de transmitere, agentul patogen fiind
transferat direct de la sursă la organism. Este specific agenților patogeni cu rezistență redusă în
mediul extern. Transmiterea presupune:
 contact cutanat
 sărut
 contact sexual
 mușcătură
 transfer transplacentar
 transmitere perinatală (incluzând alăptarea)
Pot fi implicate o serie de lichide biologice contaminate (sânge, salivă, spermă). Unii
consideră și transmiterea prin transfuzie ca o transmitere directă.
Un asemenea mod apare la: gripă, rujeolă, rubeolă, varicelă, parotidită, dar și germeni mai
rezistenți ca hepatitele virale, rabie, lues, gonoree, stafilococi.
b) Modul indirect – este mai complex și implică una sau mai multe căi. Se realizează în
prezența sau absența sursei de infecție. Poate fi:
- transmitere indirectă simplă:- un factor de transmitere (apă, aer, sol, alimente, obiecte, mâini,
vectori). Este specifică infecțiilor acute respiratorii, malarie, encefalite, tifos exantematic. Agenții
patogeni au o rezistență medie în mediul extern.
- transmitere indirectă complexă: se realizează o succesiune de factori de transmitere (sol + apă, sol
+ alimente, vectori + alimente, apă + sol + alimente). Este specifică infecțiilor digestive, respiratorii
și tegumentare. Agenții au un grad ridicat de rezistență în mediul extern (salmonelle, stafilococi,
virusurile hepatitelor).
Convențional, s-a stabilit rezistența în mediul extern a microorganismelor:
- scăzută (supraviețuiesc cel mult 1 zi)
- medie (cel mult 1 lună)
- mare (luni sau ani)
Mecanismul de transmitere include:
~ localizarea epidemiologică la nivelul sursei de infecție
~ calea de eliminare
~ modalitatea transmiterii
~ poarta de intrare (nivelul la care agentul infecțios abordează organismul gazdă la finalul
transmiterii)
~ poarta de pătrundere (nivelul la care agentul infecțios abordează organul țintă din
(după unii) organismul respectiv, pentru care are tropism particular)
Uneori poarta de intrare este echivalentă cu poarta de pătrundere.
Există boli cu - 1 poartă de intrare (PI): rujeola, gripa, tusea convulsivă
- 2 PI: polio, bruceloza

- 3 PI: antrax (respiratorie, digestivă, cutanată)

Unii agenți patogeni își exercită patogenitatea pe o singură PI (bolile digestive), alții pot da boli
diferite în funcție de PI (streptococul – localizare faringiană → angină
– localizare cutanată → erizipel)
→ Boli cu PI respiratorie: gripa, adenovirozele, parotidita epidemică, meningita, TBC, febre eruptiv
→ Boli cu PI digestivă: febră tifoidă, dizenterie, holeră, polio, hepatită A
→ Boli cu PI cutanată: stafilococii, erizipel, tetanos, antrax, rabie, leptospiroze, tifos exantematic
Factori de transmitere = Căi de transmitere:
I-Aerul
Asigură transmiterea a peste 20% din bolile infecțioase. Transmiterea aeriană este folosită
de boli eruptive, gripă, tuse convulsivă, TBC, dar poate fi întâlnită la boli cu mai multe căi de
transmitere decât cea aeriană (antrax, tularemie).
Persoane care sunt eliminatoare de agenți patogeni, prin diverse acte reflexe, pot să
elimine picături de secreție (Flügge) de dimensiuni mari, care nu pot parcurge un drum prea lung
prin aer (aprox..50-60 de cm) și cad pe suprafețe. Transmiterea prin intermediul picăturilor Flügge
este considerată directă (alții o consideră indirectă deoarece ajung în aer).
Uneori persoanele pot elimina particule mai mici (<10 μ) care au o greutate mai mică și pot
rezista mai mult timp în aer (nuclei de picătură, nucleosoli). Pot fi preluați de curenți de aer și pot fi
plimbați mai mulți metri. Acești nucleosoli, în călătoria lor, încep să se usuce la suprafață, în
interior există un nucleu umed care permite supraviețuirea unor bacterii (stafilococi,
mycobacterium tuberculosis). Și ei se depun pe suprafețe, se usucă și se formează așa-numitele
particule de praf care pot fi ușor angrenate de curenții de aer. Transmiterea prin nucleii de
picătură și particulele de praf este indirectă.
Combatere: dezinfecția periodică a încăperilor, a mijloacelor de transport în comun,
ventilația spațiilor închise, reducerea prafului, evitarea aglomerațiilor.
II-Solul
Se contaminează de la excremente umane sau animale, de la produse patologice (puroi,
sânge, placentă, apă contaminată). Și el poate contamina omul în mod direct sau indirect (prin
intermediul apei, al zarzavaturilor crude, nespălate). Pătrunderea se face pe cale digestivă
(enterobacterii, enterovirusuri, helminți) sau la nivel tegumentar (B. anthracis, Cl. botulinum, Cl.
tetani, leptospire).
Există și o floră saprofită la nivelul solului, așa că se poate afirma că agenții patogeni sau
condiționat-patogeni mai mult supraviețuiesc decât se înmulțesc la nivelul solului. Pot exista agenți
patogeni în forme vegetative care pot rezista de la zile la 1 lună (enterobacterii, leptospire,
micobacterii, v. polio), dar mult mai bine rezistă formele sporulate (B. anthracis, Cl. botulinum, Cl.
tetani, Cl. perfringens).
Combatere: salubritate, pavaj în zonele urbane, canalizare, colectarea și îndepărtarea
reziduurilor.
III-Apa
Discrepanțele între disponibilitatea de apă pe locuitor sunt enorme. Peste 2 miliarde de
oameni nu au acces la apa potabilă salubră și 3/4 dintre aceștia nu au acces la sisteme de
salubritate. Doar 30% din populația țărilor slab dezvoltate au acces la apa salubră față de peste

8
90% din țările industrializate. Bolile produse prin utilizarea apei contaminate înregistrează peste
700 milioane de cazuri anual.
Cea mai expusă contaminare este apa de suprafață. Contaminarea apei se poate face prin
intermediul solului prin dejecte umane sau animale, prin cadavre, reziduuri care ajung în aceste
ape. Apa poate fi contaminată și prin scăldat. Prezența agenților patogeni în apă este dependentă
de o serie de factori fizici, chimici și biologici ai apei. O serie de microorganisme au o rezistență
bună în apă (Salmonella typhi, Shigella flexneri, Vibrio cholerae), leptospirele (1 lună), v. polio (3-6
luni), v. hep A (5-6 luni), Brucella (1-2 luni). În gheață rezistă salmonella, shigella, virusul hepatitei
A.
Combatere: aprovizionarea sistematică a colectivităților, supravegherea epidemiologică,
igienico-sanitară și de laborator a surselor de apă potabilă, ca și pentru irigații, decontaminarea
periodică a apei, sisteme igienice ce colectare și îndepărtare a apelor reziduale, instruirea
personalului din sistemul alimentației publice cu apă, educația pentru sănătate.
IV-Alimentele
Între bolile produse prin consum de alimente contaminate, BDA este întâlnită peste tot în
lume. În general alimentele sunt împărțite în:
- alimente de origine animală: se pot contamina intravitam de la animalul purtător sau/ și
secundar:
- cu o serie de secreții și excreții ale animalului (urină, fecale), sol (clostridium).
- prin vectori
- prin procesul de manipulare.
Cele mai frecvent utilizate și mai frecvent contaminate sunt: laptele, ouăle, carnea.
Prin lapte: streptococ, stafilococ, M. Tuberculosis, brucelle, salmonelle, shigelle, B. anthracis.
Prin carne: v. febrei aftoase, stafilococ, Cl. botulinum, B. anthracis, brucelle, salmonelle.
Prin ouă: cel mai frecvent salmonelle.
- alimente de origine vegetală: se pot contamina în cultură
- prin irigații cu apă contaminată
- prin utilizarea de îngrășăminte care pot contamina legumele și zarzavaturile respective.
- prin manipulare (cules, transport, distribuția lor)
- prin diverse forme de prelucrare care nu implică tratare termică.
Pot transmite: febra tifoidă, holera, dizenteria, toxiinfecții alimentare, leptospiroze.
- alimente mixte (creme, maioneze, salate, prăjituri, înghețată): Acestea nu suportă proces termic
de prelucrare (cel puțin la o anumită etapă).
Pot transmite: febra tifoidă, hepatită, dizenterie.
Alimentele se comportă ca vehicul dar și ca mediu de cultură, permițând multiplicarea agenților
patogeni sau pot exista exotoxine (toxina botulinică), produse de degradare.
Combatere: largi cooperări în cadrul unui sistem educațional ridicat, atât a celor care lucrează în
domeniul alimentației și alimentului, cât și la nivel populațional.
V-Obiectele
Fie că sunt domestice (veselă, lenjerie, jucării) sau de uz medical (instrumentar, material
moale, dispozitive), se pot contamina fie direct (murdărirea lor cu secreții, excreții) sau în mod
indirect (prin apă, aer, sol, vectori). Contaminarea se face de la bolnav sau purtător, iar obiectele
pot contamina persoane sau factori de mediu. În general, microorganismele care contaminează
obiectele au un grad de rezistență externă: stafilococ, streptococ, Klebsiella, Ps. aeruginosa, E. coli,
Proteus, M. tuberculosis, rickettsii, adenovirusuri, sporii.

Combatere: decontaminare prin metode naturale, mecanice, termice, chimice, sterilizarea

instrumentarului.
VI-Mâinile
Se contaminează în mod particular prin autocontaminare (nerespectarea regulilor de igienă
individuală), după care ne putem recontamina. Se pot contamina prin contact direct cu sursa de
infecție sau indirect prin intermediul altor factori de transmitere (apă, aer, sol, obiecte, alimente).
- fie prin transmitere simplă (mână-gură, mână-nas)
- complexă, în ștafetă (se poate contamina un aliment, un obiect, apa). Foarte mulți agenți
patogeni se pot întâlni pe tegumentul mâinilor: stafilococ, streptococ, klebsiella, proteus,
piocianic, hemofili, pneumococ, micobacterii, clostridii, spirochete, gonococ, treponeme, virusurile
hepatitelor, enterovirusuri.
Combatere: spălarea frecventă cu apă și săpun (minimi 2-3 reprize la fiecare
decontaminare), decontaminare suplimentară cu anumite substanțe chimice (detergenți, alcooli,
iodofori, în secțiile de chirurgie, obstetrică, arși), folosirea mănușilor de unică folosință.
VII-Vectorii
Se pot comporta ca:
vectori activi (hematofagi) sunt și rezervor și trasmițător- factori de transmitere,
sursă de infecție (căpușele- encefalite, febra Q, febra butonoasă, tularemia, țânțarii- malarie,
encefalite, febra galbenă, păduchii- tifosul exantematic, flebotomii- febra papatacci, leishmanioza,
puricii șoarecilor și șobolanilor- pestă, tifos murin).
Vectorii pasivi (mecanici) la nivelul lor agentul patogen nu se multiplică, ei comportându-se ca
transmițători. Musca domestică joacă rolul principal, ea se înmulțește și se contaminează intens
putând reține agenți ai febrei tifoide, dizenteriei, holeră, tuberculoză, difterie, pestă, antrax,
bruceloză, poliomielită, enterovirusuri, virusul hep. A. Alți vectori pasivi: gândaci, furnici, viespi.
Vectorii pasivi se contaminează de pe dejecte, secreții, obiecte, alimente, apă, fie prin contact
direct, fie prin alimentare, sucțiune. Ei depun agenții pe obiecte, alimente prin contact, dejecte,
regurgitare.

3. RECEPTIVITATEA POPULAȚIEI (COLECTIVĂ):

Reprezintă proporția subiecților dintr-o populație (colectivitate) susceptibili de a fi afectați

de o anumită infecție. La realizarea acesteia concură variabilitatea a 2 componente:
 Receptivitatea naturală (biologică)
 Rezistența antiinfecțioasă (specifică și nespecifică)
a) Receptivitatea naturală:
Receptivitatea naturală față de infecția cu agenți patogeni este generală și constituie un
atribut de specie. Există agenți față de care avem o receptivitate (HIV), sau suntem rezistenți
(virusul imunodeficienței simiene).
Receptivitatea la boala infecțioasă (susceptibilitatea) arată proporția persoanelor care fac
infecția clinic manifestă (boala), din totalul celor infectați cu un anumit microorganism. Din acest
punct de vedere avem:

10

- boli cu receptivitate naturală generală (absolută) – primoinfecția se soldează întotdeauna cu

boala. Ex. tifos exantematic, febra tifoidă, rujeola, variola.
- boli cu receptivitate naturală parțială (incompletă) – primoinfecția este urmată de boală la o
parte din cei infectați, restul suportând infecția subclinic. Toți sunt la fel de contagioși și se
imunizează specific natural. Ex. scarlatina, difteria, hepatitele virale acute.
- boli cu receptivitate naturală scăzută (redusă) – o foarte mică parte din persoanele
primoinfectate vor face boala, majoritatea fac forme inaparente. Toți cei infectați pot fi sursă de
infecție și toți se imunizează specific natural în mod asemănător. Ex. poliomielita, meningita
meningococică, encefalita de căpușă.
- boli cu receptivitate naturală condiționată (potențială) – Se știe că receptivitatea față de
infecțiile cu microorganisme oportuniste este generală. Interacțiunea agent-gazdă produce
modificări imunologice specifice, este în echilibru. În mod normal, receptivitatea față de
oportuniști este absentă, dar o serie de factori suplimentari de patogenitate pot duce la realizarea
unei infecții condiționate (dacă doza infectantă este mare, calea de pătrundere largă sau
neprotejată, rezistența naturală compromisă).
b.1) Rezistența antiinfecțioasă nespecifică:
Reprezintă totalitatea factorilor nespecifici de apărare care reacționează față de orice
agresor. Caracterul lor nespecific presupune că ele nu sunt dependente de recunoașterea specifică
a elementelor străine, ele se declanșează în mod repetitiv și identic ori de câte ori intervine o
agresiune, indiferent de natura sau structura agresorului.
Factorii rezistenței nespecifice pot fi grupați în:
→ factori tisulari reprezentați de:
 bariere mecanice, factori fizici, fiziologici: inhibă aderența și penetrarea agenților infecțioși.
Ex: pielea, mucoasele, mucusul, secreții și excreții (salivă, lacrimi, urină, secreții intestinale,
fecale), mișcarea cililor celulelor epiteliale, funcții reflexe (tuse, strănut, vărsătură,
peristaltism), bariera hemato-encefalică, temperatura corpului, presiunea O 2 .
 inhibitori chimici și biochimici: aflați la nivelul PI, reprezentați de secreții ale organismului
(sudoare, sebum, lizozim, IgA secretorii), pH-ul acid al unor secreții (suc gastric, urină,
secreție vaginală), bactericidina (salivă), lactoperoxidaza (salivă și lapte), bila și sucul
pancreatic.
 flora normală: la nivelul tegumentului, mucoasei nazale, cavității bucale, conjunctivei,
tractului respirator, digestiv, uretră, vagin.
→ mecanisme serologice reprezentate de:
 factori celulari:
- celule fagocitare:
~ GN-fagocitează microorganismele, produc substanțe (pirogen, lactoferină, lizozim,
hidrolaze care activează sisteme proteazice coagulante-sistemul kalicreinei,
fracțiunea complementului, f. Hagemann);

~ Macrofage-secretă lizozim, proteaze, hidrolaze acide, componente ale C, produc

oxidanți, factori reglatori de funcții celulare (IL-1, IFN);
~ Limfocite-au toxicitate împotriva unor ținte în absența oricărei expuneri
- celule mediatoare: bazofile, eozinofile, mastocite, trombocite.
 factori umorali: complementul, β-lizine, leucine, limfokine, citokine, opsonine, properdina.

11

Eficacitatea funcțională a rezistenței nespecifice este dependentă de integritatea

fiziologică a sistemului nervos și endocrin, a aparatului circulator, respirator, digestiv,
excretor, deci de fiziologia normală a organismului.
b.2) Rezistența antiinfecțioasă specifică:
Reprezintă proprietatea organismului de a fi protejat față de o anumită boală, atunci când suportă
infecția respectivă. Poate fi mediată umoral (prin anticorpi) sau celular (LmT, celule killer, natural-
killer).
 Rezistența specifică moștenită (înnăscută):
- rezistența specifică naturală (de specie): protecție față de îmbolnăviri datorate unor
agenți patogeni la animale, față de care omul este rezistent în mod natural (ex: jigodia
câinelui).
- rezistența relativă: rezistența față de malarie a bolnavilor cu anemie falcipară, deficit de
glucozo-6-fosfat-dehidrogenază.
- rezistența transplacentară: este moștenită pasiv, de la mamă, menținută prin alăptarea la
sân. Durează câteva săptămâni până la 6-9 luni. Nu cuprinde niciodată protecție față de
infecția pertussis.
 Rezistența specifică dobândită (câștigată):
- în mod natural: cu suportarea infecției fie clinic manifest, fie subclinic.
- în mod artificial: prin imunizare activă (vaccinare) și/sau pasivă (prin seruri și Ig).
Rezistența specifică antiinfecțioasă față de agenții patogeni poate fi:
~ rezistență fermă, integrală, de lungă durată, chiar definitivă (rujeolă, oreion, febră tifoidă)
~ rezistență fermă, integrală, cu durată limitată (ani), permițând o a 2-a îmbolnăvire (tifos
exantematic)
~ rezistență de scurtă durată (febra papatacci)
~ rezistență cu instalare tardivă: presupune o evoluție cronică, îndelungată, recidive (bruceloză,
malarie, febră recurentă).
~ rezistență incompletă: exercitată printr-o strictă specificitate de tip, variantă, tulpină, astfel că
pacientul face o infecție repetată cu același tablou clinic dar de fapt cu altă tulpină și acest lucru se
întâmplă până la epuizarea tulpinilor circulante în zona respectivă. Ex: rhinoviroze, gripă,
dizenterie.
~ rezistență disociată: presupune prezența rezistenței în măsură diferită față de diferiți factori de
agresiune. De ex., în scarlatină sau difterie, trecerea prin boală se soldează cu imunitate antitoxică
protectoare de lungă durată, nu și cu imunitate antibacteriană (antiinfecțioasă). Așa se explică
nerepetarea îmbolnăvirii produsă de toxina respectivă, dar posibilitatea repetării altor tablouri
clinice produse de același microorganism, sau instalarea stării de purtător.

FACTORII FAVORIZANȚI (SECUNDARI, DE MEDIU)

Au o influență secundară, nedecisivă asupra constituirii sau nu a focarului epidemiologic. Ei
pot influența cel mult modul de manifestare și/sau evoluția sa.