ȘTIINȚA DESPRE PROCESUL EPIDEMIC (PE).

CARACTERISTICA MICRO- ȘI
MACROORGANISMULUI.
PLAN:

1. Definiția procesului epidemic.

2. Structura procesului epidemic.
3. Definițiile factorilor obligatorii (sursa de infecție ,căi, factori,
organismul receptiv), interacțiunea cărora favorizează dezvoltarea și
menținerea continuității PE.
4. Imunitatea populațională și teoria autoreglării procesului epidemic.
5. Particularitățile micro- și macroorganismelor în dezvoltarea PE.
PROCES EPIDEMIC ÎN GRIPĂ
PE în poliomielită

– purtători sănătoşi – bolnavi

PROCESUL EPIDEMIC
 Pentru prima dată L.V. Gromaşevski (1949) a determinat
procesul epidemic ca fiind un lanţ consecutiv de stări
infecţioase, manifeste sau inaparente.
 Procesul epidemic se dezvoltă în populaţia umană, iar stările
infecţioase reprezintă indivizii societăţii în parte şi fiind
considerate componenta biologică a procesului epidemic.
PE poate fi :
 Manifest

 Latent (Nemanifest)

 Parțial manifest (aparent)

 O legitate a procesului epidemic constă în faptul că orice stare
infecţioasă este precedată de o altă stare infecţioasă. Ele sunt succesive şi
la rândul lor pot genera alte noi stări infecţioase. Cu cât mai intens se
dezvoltă procesul epidemic pe orizontală în populaţia umană, cu atât mai
înaltă este morbiditatea, adică cu atât mai intens este afectată populaţia
prin maladii infecţioase. Procesul epidemic este de natură social-
biologică, deoarece include atât stările infecţioase, cât şi condiţiile
sociale, care determină posibilităţile lor de reproducere şi de dezvoltare a
procesului epidemic.
 APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA UNUI PROCES EPIDEMIC SUNT CONDIŢIONATE,
DE ASEMENEA, EXISTENŢA ŞI INTERACŢIUNEA A TREI ELEMENETE
OBLIGATORII, NUMITE ŞI VERIGI ALE PROCESULUI EPIDEMIC:

1. sursa de agenţi patogeni;

2. mecanismul specific de transmitere ai agenţilor patogeni;
3. receptivitatea populaţiei.
STRUCTURA PE (DUPĂ L.V. GROMAŞEVSKI)
Aceste trei părţi componente constituie nucleul sau unitatea de bază a
procesului epidemic în orice maladie contagioasă. Sub aspect funcţional ele
sunt strâns legate şi se află permanent în relaţii de interconexiune.

Acest element, a stat la baza sistemului modern de luptă cu maladiile

contagioase, care prevede trei grupuri de măsuri antiepidemice principale:
 măsuri îndreptate spre neutralizarea sursei de agenţi patogeni;
 măsuri îndreptate spre neutralizarea mecanismului de transmitere ai
agenţilor cauzali;
 măsuri îndreptate spre creşterea imunorezistenţei populaţiei.
SURSĂ DE AGENŢI PATOGENI

Iniţial, L. V. Gromaşevski (1949) a definit noţiunea ca fiind reprezentată de

organismul omului sau al animalului în care germenii infecţioşi, în urma evoluţiei
de adaptare, şi-au găsit mediul lor natural de trai unde se înmulţesc, se acumulează
şi de unde se elimină în mediul extern în stare viabilă.

În calitate de sursă de agenţi patogeni serveşte macroorganismul-gazdă, în care

microorganismele patogene se multiplică, iar mai apoi se elimină în mediul extern,
de unde provine noţiunea de „sursă de agenţi patogeni”.
Mai târziu s-a constatat că
definiţia dată nu este o
axiomă absolută, deoarece
în unele maladii agenţii
cauzali folosesc ca mediu
natural de trai nu
organisme vii, dar mediul
extern (apa, solul, aerul
etc.).
 Clasificare după sursa de infecție:
 Antroponoze (cuvintele greceşti antropos – om şi noza – boală, adică boală caracteristică numai
omului, cum ar fi, de exemplu, rujeola, rubeola, parotidita, tusea convulsivă, febra tifoidă,
hepatita virală A etc.)
 Zoonoze (zoon – animal, noza – boală), boală caracteristică numai animalelor, cum ar fi, de
exemplu, leucoza păsărilor, pesta porcinelor, pesta câinilor etc.)
 Zooantroponoze (zoon – animal, antropos – om, noza – boală), adică boală comună animalelor
şi omului, cum ar fi, de exemplu, antraxul, bruceloza, tularemia, leptospirozele, rabia, pesta;
unele helmintiaze – tenioza, difilobotrioza, echinococoza etc.)
 Sapronoze (în cazurile când în calitate de mediu natural de trai pentru agenţii cauzali serveşte
mediul extern (aerul, apa, solul), cum ar fi, de exemplu: legioneloza, holera, criptococoza,
actinomicozele etc.
SURSE DE AGENŢI PATOGENI ÎN ANTROPONOZE:
bolnaviiinfecţioşi;
purtătorii de germeni infecţioşi.
ÎMBOLNĂVIRILE PRIN MALADII INFECŢIOASE LA OM POT
DECURGE ÎN DIFERITE FORME:

după gravitate :
severe
medii
după manifestările clinice :
uşoare
pronunţate
fruste (şterse)
inaparente (nemanifeste)
CONTAGIOZITATEA

Hepatită virală A
a

incubaţie prodrom manifestare clinică reconvalescenţă

b Rujeolă

incubaţie prodrom manifestare clinică reconvalescenţă

Dizenterie
c

incubaţie manifestare clinică reconvalescenţă

d
Febră tifoidă

incubaţie manifestare clinică reconvalescenţă după însănătoşire

SURSE DE AGENŢI PATOGENI ÎN ZOOANTROPONOZE:
 animalele bolnave
 purtători de agenţi patogeni
Animalele pot fi
împărţite în câteva grupe:
Animale domestic
Animale sinantrope
Animale sălbatice
(xenantrope)
1. Zooantroponoze în care omul poate contamina agenţii patogeni numai de la
animale. Menţinerea şi circulaţia în natură a acestor microorganisme
patogene are loc numai datorită animalelor (tularemia, encefalita de căpuşă,
tifosul recurent de căpuşă etc.).
2. Zooantroponoze în care îmbolnăvirea omului de la om teoretic poate avea loc, însă
practic se întâmplă foarte rar, cazual şi nu asigură continuitatea circulaţiei agenţilor
cauzali în populaţia umană (antraxul, bruceloza, rabia, febra Q, leptospirozele
etc.).
3. Zooantroponoze în care menţinerea şi circulaţia microorganismelor patogene
sunt asigurate atât de realizarea procesului epizootic cât şi de realizarea
procesului epidemic prin transmiterea infecţiei de la om la om (pesta
pulmonară, febra galbenă, tuberculoza, unele salmoneloze).
 SURSE DE AGENŢI PATOGENI ÎN SAPRONOZE

În sapronoze existenţa agenţilor patogeni în natură este condiţionată de mediul de viaţă

saprofitic în diferite obiecte ale mediului extern (apă, sol, alte substanţe organice), unde, până la
contaminarea omului, trec prin faza de multiplicare şi acumulare în condiţii care, cel puţin după
temperatură şi umiditate, sunt asemănătoare cu cele ale organismului uman sau al animalelor.

În unele sapronoze agenţii cauzali au două medii de trai – organismul animalelor vertebrate şi
solul, iar schimbul periodic al mediului (animal-sol-animal) le asigură acestor microorganisme
existenţa în natură ca specii biologice. La acest grup de infecţii pot fi atribuite antraxul,
tetanosul, clostridiozele, leptospirozele, iersinioza, pseudotuberculoza, listerioza.
 FACTORII ŞI CĂILE DE TRANSMITERE AI AGENŢILOR
PATOGENI

Toate elementele mediului extern, care asigură trecerea agenţilor patogeni de la

sursă la organismul receptiv, asigurând continuitatea procesului epidemic, se numesc
factori de transmitere.
Factorii de transmitere pot fi divizaţi în:
1. principali
2. secundari.
Prin noţiunea de cale de transmitere se înţelege o totalitate de factori sau unii
factori principali, prin care are loc contaminarea directă a organismului receptiv.
Se deosebesc:
 calea hidrică- infecţiile digestive
 calea alimentară - infecţiile digestive
 calea aerogenă- infecţiile respiratorii
 calea sangvină - infecţiile sangvine
 RECEPTIVITATEA POPULAŢIEI (POPULAŢIONALĂ)

Receptivitatea reprezintă proprietatea organismelor la nivel de specie

de a servi ca mediu de trai (gazdă biologică) pentru microorganismele
patogene – agenţi cauzali ai maladiilor infecţioase. Această proprietate a
macroorganismelor stă la baza parazitismului biologic, ca fenomen
natural, şi determină formarea surselor de microorganisme patogene.
Numai într-un organism receptiv poate să se dezvolte un proces infecţios
(stare infecţioasă), ca răspuns la pătrunderea microorganismelor patogene.
FACTORII DE DECLANȘARE A PROCESULUI
INFECȚIOS
 În condiţiile când organismul omului sau al animalului nu constituie mediu favorabil de trai
pentru microorganismele patogene, ele sunt considerate nereceptive, stare opusă receptivităţii.
La baza nereceptivităţii stă rezistenţa (imunitatea) specifică şi nespecifică a organismului.
Din factorii nespecifici ai rezistenţei organismului faţă de microorganismele patogene
fac parte:
 funcţia protectoare (mecanică şi bactericidă) a învelişurilor cutanate şi mucoaselor
 secreţiile organelor (proprietatea bactericidă a sucului gastric şi biliar, salivei, lichidului
lacrimal)
 acţiunea antagonistă a microflorei normale a organismului,
 efectele inflamaţiei
 fagocitoză
 şir de produse humorale, cum ar fi acţiunea antibacteriană a sistemului complementar,
interferonului, lizozimei, limfokinelor, prostoglanditelor, ceruloplasminei, hidrolazei etc.
 Imunitatea specifică este starea de nereceptivitate a organismului faţă de
diferite specii de microorganisme patogene şi poate fi de origine înnăscută sau
dobândită în procesul vieţii.

Imunitatea înnăscută poate fi:

ereditară
formată în procesul filogenezei omului ca
specie şi transmisă prin ereditare (moştenire)
din generaţie în generaţie şi manifestată faţă de
unele specii de microorganisme patogene, cum
ar fi nereceptivitatea omului faţă de virusul
pestei porcinelor
maternă
când anticorpii specifici, formaţi în
procesul vieţii, sunt transmişi de la mamă la
făt pe cale transplacentară, imunitate care
asigură protecţia nou-născutului şi sugarului.
Este caracteristică pentru unele infecţii, cum ar
fi rujeola şi parotidita, fiind de scurtă durată,
până la un an de zile.
IMUNITATEA DOBÂNDITĂ

este dependentă de prezenţa anticorpilor specifici (imunitate

umorală) sau a unor celule cu capacitate protectivă
antiinfecţioasă (imunitate ceculară), produse în urma
interacţiunii macroorganismului cu microorganismele patogene
în timpul vieţii. Imunitatea dobândită poate fi de două forme –
naturală şi artificială.
IMUNITATEA NATURALĂ

este obţinută în urma dezvoltării procesului infecţios natural, datorită

cărui fapt se numeşte şi imunitate postinfecţioasă. De remarcat că unele
infecţii (variola, rujeola, difteria ş. a.) au ca urmare o imunitate pentru
toată viaţa. Imunitatea naturală poate fi obţinută şi în urma contaminării
organismului cu doze mici, repetate, care nu sunt în stare să producă
boala, dar totodată sunt suficiente pentru a stimula formarea anticorpilor
imuni (imunizare latentă sau habituală, numită în practica medicală
„premuniţie”).
 IMUNITATEA ARTIFICIALĂ
activă
când organismul produce anticorpi specifici ca
răspuns la introducerea artificială a
microorganismelor – agenţi cauzali ai
maladiilor contagioase – vii atenuate sau
inactivate (omorâte) şi a produselor lor
(anatoxine)
pasivă
în urma introducerii în organism a
preparatelor ce conţin anticorpi
specifici, cum ar fi serurile imune,
sau a preparatelor cu conţinut de
imunoglobuline specifice
 Intensitatea de dezvoltare a procesului epidemic este în raport direct
cu structura imunologică a populaţiei. Cu cât-cota parte a populaţiei
receptive este mai mare, iar cota-parte a populaţiei nereceptive mai
mică, cu atât condiţiile de dezvoltare a procesului epidemic sunt mai
favorabile. Populaţia nereceptivă se mai numeşte fond imunitar sau
pătură imună a populaţiei, care poate fi evaluată prin metode
serologice. Şi invers, cu cât pătura imună a populaţiei este mai înaltă,
cu atât condiţiile de răspândire a procesului epidemic sunt mai reduse.
 Aşadar, numărul de persoane imune faţă de o anumită infecţie
determină capacitatea păturii imune a populaţiei sau a nereceptivităţii
populaţiei (colectivului) şi este un factor important în reglarea sau
„dirijarea” procesului epidemic prin vaccinări.
Evaluarea structurii imunologice sau a păturii imune a populaţiei
(colectivului) permite estimarea şi pronosticarea situaţiei epidemiogene
la moment sau de perspectivă, fiind un suport important în elaborarea
programelor de supraveghere epidemiologică şi luarea deciziilor de
intervenţie, inclusiv prin vaccinări.
NIVELURILE PROCESULUI EPIDEMIC

Un sistem se defineşte ca un ansamblu de elemente aflate într-o relaţie de

interdependenţă, care funcţionează ca un întreg organizat şi asigură existenţa
(funcţionarea) acestuia. Există sisteme matematice, fizice, biologice, sociale,
informaţionale.
Procesul epidemic se referă la sistemele biologice (V. D. Beleakov, 1983) sau
socioecologice (B. L. Cerkasski, 2001), deoarece include atât relaţiile
organismelor biologice cu mediul de trai, cât şi aspecte sociale, luând în
consideraţie faptul că procesul epidemic se dezvoltă în populaţia umană.
s-a constatat că o particularitate importantă a sistemelor biologice (socioecologice)
este construcţia ierarhică pe verticală, ceea ce înseamnă că orice sistem constă din
componente subordonate (subsisteme) şi includerea consecutivă a subsistemelor de
nivel mai simplu în cele de nivel mai compus. În acelaşi timp, subsistemele la
rândul lor includ subsisteme de nivel mai jos, pentru care devin sistem de nivel
înalt, de unde reiese că unul şi acelaşi nivel poate să se prezinte în acelaşi timp atât
în calitate de sistem desăvârşit cât şi în calitate de subsistem. Aşadar, fiecare sistem
constă din subsisteme de diferite niveluri ce au o acţiune reciprocă. Procesele care
au loc la fiecare nivel sunt în relaţii de reciprocitate cu acele care au loc la alte
niveluri, formând în aşa fel un proces integral de funcţionare a sistemului
desăvârşit.
 A – ierarhia procesului epidemic (
populaţional), nivelurile :

1 – socioecosistem global,

2 – socioecosistem regional,

3 – socioecosistem local,

4 – ecosistem;
B – ierarhia procesului infecţios,
nivelurile:
5 – organism,
6 – tisular-organic,
7 – celular,
8 – molecular
AUTOREGLAREA PROCESULUI EPIDEMIC

Conform lui V. D. Beleakov, procesul epidemic reprezintă un

sistem de interacţiuni dintre două populaţii, cea a microbului
parazit şi cea a macroorganismului-gazdă.
 PROPRIETĂŢILE SISTEMELOR BIOLOGICE:

1. Construcţia ierarhică.
2. Toate sistemele biologice sunt deschise, datorită cărui fapt ele permanent se găsesc sub influenţa
factorilor exogeni.
3. Sistemele biologice posedă rezistenţă înaltă faţă de factorii exogeni excitanţi, îi balansează,
păstrându-şi astfel stabilitatea homeostazei.
4. Toate sistemele biologicese pot autoregla şi sunt stabile.
De aici reiese că şi procesul epidemic, la baza căruia stă sistemul parazitar, este un sistem funcţional
deschis şi stabil care se poate autoregla.
 PRINCIPIILE DE AUTOREGLARE A PROCESULUI EPIDEMIC
Eterogenitatea genotipică şi fenotipică a populaţiei
Genotipul este o totalitate de factori care individualizează constituţia genetică a organismelor biologice.
Genotipul caracterizează specia macroorganismului sau a microorganismului şi se transmite prin ereditare din
generaţie în generaţie.
Fenotipul reprezintă o totalitate de particularităţi ale organismelor vii, formate în procesul de dezvoltare
individuală, în condiţii concrete.
Variabilitatea dinamică în procesul de interacţiune a populaţiilor
Pe parcursul dezvoltării procesului infecţios în organismul omului, ca rezultat al pătrunderii agentului patogen,
au loc modificări ale macroorganismului şi ale microorganismului. Macroorganismul, de exemplu, se modifică
din stare receptivă, la momentul pătrunderii agentului patogen (începutul bolii), în altă stare, nereceptivă
(imună) la finele procesului infecţios (sfârşitul bolii).
Transformările fazice în autoreglarea sistemelor biologice
Autoreglarea are loc la toate nivelurile: molecular, celular, sisteme de organe, organism şi populaţie. De
remarcat însă că autoreglarea organismului poate fi considerată activă, când organul de dirijare este sistemul
nervos, în timp ce la nivel de populaţie are loc autoreglarea pasivă, pe contul selecţiei eterogenităţii atât în
populaţia macroorganismului, cât şi în populaţia microorganismului.
 Autoreglarea pasivă a procesului epidemic poate fi directă şi indirectă.
Autoreglarea pasivă se consideră directă atunci când populaţia
generează eterogenitate de la sine, pe cale verticală, adică pe contul copiilor
nou-născuţi. Astfel se menţinea eterogenitatea populaţiei umane pe timpuri.
Autoreglarea pasivă se consideră indirectă atunci când eterogenitatea se
acumulează pe cale orizontală, adică pe contul mobilităţii şi activităţii
antropurgice a populaţiei.