BOLI INFECTIOASE SI NURSING SPECIFIC

Stabilirea diagnosticului in patologia bolilor infectioase

PROFESOR: CONSTANTA CIOBANU

ELEVA: MAGDALENA CHIRITA

Anul II B
 Stabilirea diagnosticului in patologia bolilor infectioase

Elemente de epidemiologie a bolilor infecţioase

Epidemiologia, ştiinţa medicală fundamentală, are ca obiect de activitate studiul dinamic al

factorilor determinanţi apariţiei şi distribuţiei stării de sanatate şi a bolilor într-o populaţie.
Procesul epidemiologic reprezintă totalitatea factorilor şi mecanismelor implicate în apariţia,
extinderea şi evoluţia unei boli infecţioase într-o populaţie. Constituit din trei factori majori
(determinanţi): izvorul de infecţie, căile de transmitere, masa receptivă şi din numeroşi factori
favorizanţi, procesul epidemiologic trebuie diferenţiat de procesul infecţios.
Procesul infecţios rezultă din interacţiunea agentului patogen cu organismul-gazdă, în anumite
condiţii de mediu şi constituie componenta biologică a procesului epidemiologic.

Factori epidemiologici determinanţi

Sursa/izvorul de infecţie

Toţi agenţii patogeni au un rezervor şi o sursă care pot să coincidă sau nu.
Rezervorul este locul în care agenţii patogeni există, trăiesc şi se multiplică. Rezervorul poate
avea o specificitate înaltă (ex. virusul poliomielitic sau Salmonella triplu, rezervorul este întotdeauna
uman) sau un agent patogen poate fi găsit cu rezervoare animate cât şi inanimate.
Sursa de infecţie este reprezentată de organismul (uman sau animal) care adăposteşte sau
creează condiţii de viaţă şi de multiplicare sau în care se acumulează şi de unde se elimină şi trece la
persoanele receptive. Sursa de infecţie împreună cu teritoriul din jurul ei, în care există oportunităţi de
transmitere a agentului patogen la alte persoane receptive constituie focarul epidemic.
Eliminarea agenţilor patogeni în mediul extern se realizează la nivelul porţilor de eliminare.
Căile de eliminare ai agenţilor patogeni de la nivelul sursei pot fi reprezentate de:
- secreţiile nasofaringiene şi sputa, implicate în infecţiile respiratorii (gripa, tusea
convulsivă,tuberculoza);
- saliva, (în rabie, infecţia urliană);
- secreţiile purulente şi produsele cutaneomucoase, în stafilocociile sau streptocociile cutanate,
boli venerice;
- materiile fecale şi vărsăturile în infecţiile digestive (dizenterie, hepatite virale enterale);
- sânge infectat cu virusuri, bacterii, rickettsii, protozoare (hepatitele virale parenterale, HIV,
malarie);
- secreţia lactată umană, (HIV, VHB) sau animală (tuberculoza, febra aftoasă).
Durata eliminării agenţilor patogeni este variabilă şi reprezintă perioada de contagiozitate.
Sursele de infecţie umane sunt reprezentate de omul bolnav şi de purtătorii de germeni.
Bolnavul poate elimina agentul patogen în oricare din stadiile de evoluţie a bolii, dar
contagiozitatea maximă se înregistrează în perioada de invazie şi de stare.
Purtătorii de germeni sunt reprezentaţi de:
- foştii bolnavi (convalescenţi sau cronici);
- persoane sănătoase care nu s-au îmbolnăvit în urma infecţiei dar elimină temporar sau cronic
agenţi patogeni.
Surse animale de infecţie: mamiferele, păsările, artropodele pot fi bolnave sau purtătoare de
diverse organisme patogene care ajung accidental la om. Bolile comune omului şi animalelor se
numesc antropozoonoze (leptospiroza, antraxul, rabia, trichineloza).

Căile şi mijloacele de transmitere a infecţiei

Transmiterea, a doua componentă majoră a procesului epidemiologic se referă la mişcarea

agentului patogen de la sursa de infecţie la persoana receptivă.
Transmiterea unui agent patogen se poate face direct sau indirect.
 Trasmiterea directă:
- contact de imediată vecinătate (boli aerogene);
- contact fizic sexual (boli venerice, HIV, VHB), sărut (mononucleoză infecţioasă), muşcături
(rabie), transcutanat;
- transplacentar (rubeolă, toxoplasmoză, HIV, VHB);
- transfuzii de sânge (hepatite virale, retroviroze);
- transplante ( citomegal virus, VHB, HIV).
Transmiterea indirectă se face prin intermediul unor elemente din mediul extern (apă, aer,
sol, obiecte contaminate, "mâini murdare"):
- simplu, când este implicat un singur element din mediu;
- complex, când sunt implicaţi mai mulţi factori de transmitere.
Transmiterea aerogenă este una dintre cele mai comune căi de răspândire a agenţilor
patogeni. Răspândirea în aer se face prin:
- picături septice (picăturile Flügge) din secreţii provenind din nasofaringe sau bronhii,
expulzate prin tuse, strănut, vorbit în imediata apropiere a sursei;
- nucleosoli, picături care şi-au pierdut umiditatea de suprafaţă, dar asigură în interior condiţii
optime pentru conservarea unor microbi rezistenţi în mediul extern (H. tuberculosis);
- particule de praf,care provin din secreţiile uscate, încărcate cu agenţi patogeni rezistenţi la
uscăciune (stafilococi, streptococi).
Printre principalele boli aerogene se află gripa, tusea convulsivă,viroze respiratorii, pneumonii,
tuberculoza.
Transmiterea prin solul contaminat este posibilă pentru sarmonele dizenterice, vibrioni
holerici, geohelminţi, sporii unor microbi (bacilul tetanic,bacilul cărbunos).
Transmiterea hidrică este o cale deosebit de importantă de transmitere a agenţilor patogeni,
fiind implicată în declanşarea unor epidemii. Apa de suprafaţă se contaminează prin dejecţii umane sau
animale,adăpatul aminalelor bolnave, înot, deversarea apelor fecaloid-menajere. Instalaţiile de
aprovizionare centrale cu apă defecte, fisurate, incorect racordate, permit infiltrarea unor impurităţi,
inclusiv a agenţilor patogeni. Principalele boli cu transmitere hidrică sunt: holera,febra
tifoidă,dizenteria, hepatitele virale enterice etc.
Transmiterea prin alimente de origine animală sau vegetală este frecvent întâlnită.
Alimentele pot fi contaminate direct de la sursă (carnea cu Trichinella spiralis, Salmonella; laptele cu
Brucella, Staphilococcus aureus, H.tuberculosis; ouăle de raţă cu Salmonella), în timpul transportului,
depozitării, preparării, conservării sau servirii.
Transmiterea prin obiecte contaminate cu secreţiile sau excreţiile bolnavilor sau
purtătorilor, cu sânge sau prin intermediul altor factori (apă, vectori) este implicată în difuziunea unor
boli infecţioase. În unităţile sanitare, în acest tip de transmitere, pe lângă efectele personale intervin
lenjeria şi vesela bolnavilor,instrumentarul,echipamentele medicale nedezinfectate şi nesterilizate.
"Mâinile murdare" reprezintă un mijloc extrem de eficient de răspândire a unor boli
infecţioase, mai ales a celor cu poartăde intrare digestivă. Contaminarea mâinii se poate face cu agenţii
patogeni proprii (autocontaminare), prin contact direct cu sursa de infecţie, sau prin contact indirect în
timpul îngrijirii bolnavului, a manipulării unor obiecte sau produse umane sau animale contaminate. Pe
acestă cale se pot transmite dizenteria, febra tifoidă, hepatite virale enterice şi poliomielita.
Transmiterea prin vectori (insecte) este o altă cale importantă de răspândire a unor boli
infecţioase. Vectorii sunt membre ale încrengăturii arthropoda.
Vectorii pasivi vehiculează agenţii patogeni în mod mecanic, fără a le fi gazdă sau loc de
multiplicare (muştele, gândacii de bucătărie,furnicile). Se pot transmite: dizenterici, sarmonele etc.
Vectorii activi hematofagi sunt gazde intermediare, în care agenţii patologici îşi desfăşoară
parte din ciclul de dezvoltare (păduchi, purici, ţânţari, căpuşe). Astfel se transmit:
rickettisiile,plasmodiile malariei,virusuri encefalitice etc.
 Masa (populaţia) receptivă

Starea de receptivitate,a treia verigă principală a procesului epidemiologic, reprezintă

capacitatea organismului de a face (susceptibilitate) sau nu (rezistenţă, imunitate) o boală infecţioasă.
Receptivitatea la infecţie este influenţată de numeroşi factori: vârstă, sex, rasă, status hormonal,
alimentaţie şi stare de nutriţie, profesie, comportament de risc etc.

Factori favorizanţi ai procesului epidemiologic

Factorii determinanţi ai procesului epidemiologic sunt influenţaţi, activator sau limitativ, de o

serie de factori favorizanţi (secundari). Aceştia se pot sistematiza astfel:
- factori naturali: climaterici şi meteorologici (umiditate, precipitaţii, temperatură, radiaţii UV)
şi geografici (latitudine, altitudine, relief);
- factori socio-economici: nivelul de trai şi condiţiile de locuit, mişcările de populaţie, turismul
intern şi internaţional, profesia, gradul de cultură şi civilizaţie.

Forme de manifestare a procesului epidemiologic

Sezonalitatea
Aceasta reprezinta cresterea incidentei morbiditatii in anumite anotimpuri ale anului.Astfel, bolile
infectioase digestive, ca şi cele transmise prin vectori sunt mai frecvente în sezonul cald, iar bolile
infecţioase respiratorii domină sezonul rece.

Periodicitatea
Aceasta se referă la evoluţia epidemică multianuală a unei boli infecţioase şi este legată de
factori biologici şi sociali. Astfel, apariţia periodică, multianuală a unor epidemii depinde de gradul de
imunitate lăsat de boală,de specificitatea acesteia, de dimensiunile masei receptive, de persistenţa
surselor de infecţie în colectivitate, etc. Scarlatina, hepatitele virale parenterale prezintă evoluţie
periodică.

Sporadicitatea
Este caracterizată de apariţia unui număr redus de cazuri de îmbolnăvire, dispersate în spaţiu şi
timp, fără legătură aparentă între ele. Sporadicitatea reflectă o situaţie epidemiologică bună.

Endemicitatea
Aceasta se caracterizează prin apariţia într-un teritoriu a unui număr redus, dar constant de
îmbolnăviri, fără legătură evidentă între ele. Scarlatina, tusea convulsivă, dizenteria bacteriană
evoluează endemic.

Epidemia
Este definită de apariţia într-un teritoriu sau într-o colectivitate a unui număr mare de cazuri,
care depăşeşte nivelul de expectanţă, într-un interval de timp variabil (săptămâni,luni). După originea
şi modul de transmitere se disting:
- epidemii printr-un mod particular de viaţă: boala se extinde în comunitate de la o persoană la
alta, în "pata de ulei"; ex.: gripa, dizenteria, infecţia cu HIV,boli venerice;
- epidemii hidrice - îmbolnăvirile se limitează la persoanele care au consumat apă contaminată
dintr-o sursă comună (arealul epidemiei se suprapune peste teritoriul de distribuţie a apei din sursa
respectivă). Acest tip de epidemie este caracteristic infecţiilor digestive (holera, dizenterie,hepatite
virale acute).
- epidemii de tip alimentar - acestea au caractere asemănătoare celor hidrice, dar dimensiuni
mai reduse.
 Pandemia
Este definităde extinderea procesului epidemiologic în populaţia unei arii geografice întinse
(ţară, continent sau chiar la nivel planetar). De-a lungul timpului, manifestări pandemice au avut
variola, holera, gripa iar în prezent infecţia cu HIV.

Măsuri generale de prevenire şi combatere a bolilor transmisibile

Măsuri combative (lupta cu focar)

1. Depistarea bolnavilor şi a purtătorilor de germeni;
2. Izolarea bolnavilor şi suspecţilor (spital, domiciliu);
3. Transportul la spital;
4. Declararea cazurilor;
5. Înregistrarea şi raportarea;
6. Depistarea şi supravegherea contacţilor pe toată durata maximă a incubaţiei bolii;
7. Măsuri de sterilizare a purtătorilor de germeni;
8. Măsuri de dezinfecţie, dezinsecţie şi deratizare în focar;
9. Creşterea rezistenţei populaţiei receptive prin:
- măsuri nespecifice: igienico-sanitare, nutriţie corespunzătoare;
- măsuri de profilaxie specifică: administrarea de imunoglobuline, chimioprofilaxie,
imunizare artificială activă (vaccinarea);
10. Educaţie sanitară.

Măsurile de prevenire a bolilor infecţioase cuprind totalitatea acţiunilor întreprinse într-o

colectivitate în absenţa cazurilor de boală, cu scopul evitării apariţiei şi răspândirii acestora. Se disting
două mari categorii de măsuri de prevenire:
1. Măsuri generale igienico-sanitare: se bazează pe promovarea, aplicarea şi respectarea
normelor de igienă comunală, alimentară, şcolară, profesională, individuală.
2. Măsuri speciale antiepidemice care sunt:
a) trajul epidemiologic - practicat în special în colectivităţi de copii şi tineri, care
vizează depistarea şi izolarea precoce a suspecţilor şi bolnavilor;
b) controlul medical la angajare şi controlul periodic al personalului din sectoarele
speciale de activitate (alimentaţie publică,aprovizionare cu apă,colectivităţi de copii);
c) supravegherea activă a purtătorilor de germeni;
d) măsuti preventive, continue, sistematice de dezinfecţie,dezinsecţie şi deratizare;
e) depistarea activă şi lichidarea promptă a focarelor de parazitism;
f) organizarea şi aplicarea programelor de imunoprofilaxie.

Evaluarea pacientului cu boala infectioasa

Procesul infectios odata declansat, se poate manifesta sub diverse forme clinice, de la forme cu
simptomatologie acuta, pana la cele cu simptomatologie cronica, uneori greu de recunoscut.
Clinicianul va realiza o anamneza cat mai atenta, urmarind diverse aspecte: comorbiditati, tratamente
anterioare, calatorii recent efectuate in zonele endemice cu risc, contacte sexuale neprotejate, consum
de droguri, consum de alimente si apa potential contaminate, boli familiale transmisibile etc. Ulterior
se va realiza un examen clinic amanunti, care va cuprinda toate aparatele si sitemele. Finalitatea
acestor investigatii, o reprezinta elaborarea unui diagnostic clinic, care ulterior, va fi confirmat sau
infirmat de investigatiile paraclinice.

Anamneza amanuntita (discutia cu pacientul despre aparitia si evolutia simptomelor) este foarte

importanta atunci cand suspectam o boala de etiologie infectioasa; vom chestiona pacientul pentru a
afla informatii sugestive despre: calatorii recent efectuate in zone cu risc endemic, comportament
considerat  riscant, contactul cu animalele sau alte medii potential contaminate, precum si despre
conditiile de viata si munca.De exemplu, imbolnavirea de malarie este influentata de zona in care
individul calatoreste; exista tulpini rezistente la antibiotice, localizate in anumite regiuni geografice;
patunderea in aceste perimetre se poate solda cu infectarea turistului; de aici rezulta cat de important
este istoricul bolii in elucidarea posibilelor cauze de imbolnavire. Omiterea unor detalii sugestive in
discutia cu pacientul, poate orienta catre un diagnostic gresit, avand ca rezultat decesul pacientului.

De asemenea, comportamentul sexual riscant (prostitutie, promiscuitate), va conduce cel mai

probabil la contractarea unor infectii cu transmitere sexuala; motodele contraceptive incorect utilizate,
pot contribui la imbolnavirea individului.
Daca pana acum am vorbit despre factorii externi care favorizeaza aparitia bolii in populatie, trebuie sa
notam ca exista si factori care tin stric de organismul gazdei. Varsta, istoricul imunizarilor, starea de
nutritie, existenta unei sarcini in evolutie sau comorbiditatile (bolile asociate), toate acestea pot
conduce la cresterea riscului de infectie dupa o prima expunere la o sursa contaminata. Insasi o serie de
anomalii ale sistemului imunitar uman vor favoriza dezvoltarea unor infectii grave.

Manevrele medicale cu efect traumatizant asupra organismului, favorizeaza aparitia infectiilor;

in spital exista o flora microbiana care de obicei este rezistenta la antibioticele uzuale, aceasta flora va
genera infectiile nosocomiale (intraspitalicesti). Tratamentul cu antibiotice (acestea perturba flora
microbiana autohtona), punctiile venoase si inciziile chirurgicale, toate acestea reprezinta factori de
risc pentru aparitia infectiilor intraspitalicesti.

Investigatii de laborator

Investigatiile de laborator vor oferi informatii utile pentru confirmarea sau infirmarea
supozitiilor clinice. Pentru stabilirea diagnosticului etiologic se vor realiza culturi, utilizand produsele
prelevate de la nivelul leziunilor; se va urmari minimalizarea riscului de contaminare al probelor, cu
bacterii din flora normala. De aceea, se recomanda ca medicul sa supravegheza cu atentie manevrevele
de recoltare a probelor biologice. Cel fidel aliat al medicului curant, pentru stabilirea etiologie unei
boli infectioase, il reprezinta laboratorul de microbiologie.

Concluziona ca intre personalul din clinica si cel din laborator, trebuie sa exista o buna
comunicare, bazata pe incredere reciproca. O supozitie de agent patogen, raportata din timp
laboratorului, poate contribui la identificarea mult mai facila a microorganismului incriminat. Exista
situatii cand culturile sunt negative; totusi, cantitati mici de antigen bacterian pot fi identificate in serul
pacientului. Tehnica PCR (reactia de polimerizare in lant), permite amplificarea secventelor de ADN
bacterian si identificarea acestuia, chiar si atunci cand cantitatile de ADN microbian din serul recoltat
sunt infime.