Caracteristica

manifestărilor
procesului epidemic.
Rolul factorilor de
transmitere în
dezvoltarea PE.
 Plan:
Formele de manifestare a procesului epidemic.
Manifestările cantitative ( sporadică, eruptivă,
epidemică, pandemică)
Factorii determinanți (sursa de agent patogen,
mecanismul de transmitere, organismul receptiv)
Factorii favorizanți (naturali, sociali)
Factorii de transmitere –apa, solul, produsele alimentare
Artropodele ca factori de transmitere a agenților patogeni
 În funcţie de numărul, dispersia temporală şi spaţială a
îmbolnăvirilor în populaţia umană, pot fi diferenţiate 4 forme de
manifestare a procesului epidemic (morbidităţii):

sporadică,
eruptivă,
epidemică,
pandemică.
 Manifestarea sporadică
reprezintă un tablou redus al
morbidităţii, exprimat prin cazuri de
boală puţin numeroase, unice, fără
legături aparente între ele,
repartizate variabil în timp şi
dispersate în teritoriu.
Nivelul sporadic de morbiditate
precedează etapa finală de eradicare
a unei maladii.
 Manifestările eruptive
(„erupţii epidemice”, „îmbolnăviri în grup”) înseamnă
o izbucnire a numărului de cazuri sau o creştere
temporară a numărului de îmbolnăviri în comparaţie cu
nivelul obişnuit într-un teritoriu (localitate) sau o
colectivitate (grădiniţă, şcoală, întreprindere), fără
diseminarea îmbolnăvirilor în spaţiu, adică în afara
colectivului sau localităţii date.
 Manifestarea epidemică
Epidemia- o intensificare a
procesului epidemic, o
depăşire esenţială a nivelului
obişnuit, sporadic de
îmbolnăviri în populaţia
umană, dar care este limitată
în hotarele unei ţări sau
cuprinde câteva ţări cu hotare
comune.
 Depăşirea nivelului superior admis al morbidităţii prin infecţia
respectivă în teritoriul dat – sau în cazul creşterii incidenţei
săptămânale prin această maladie de 2-9 ori faţă de săptămâna
precedentă – indică asupra activizării procesului epidemic şi
reprezintă o situaţie preepidemică.
Perioada epidemică se caracterizează prin înregistrarea în
teritoriu a incidenţei sporite prin infecţia respectivă, care depăşeşte
de 10 şi mai multe ori incidenţa săptămânală în perioada
interepidemică, sau a nivelului superior admis al morbidităţii
multianuale în această perioadă.
Epidemiile pot fi clasificate în funcţie de modul şi căile de
transmitere

aerogene

alimentare

acvatice

transmisibile prin vectori, etc.

 Alte caracteristici ale epidemiilor
natura debutului („explozive”, „lente”),
extensivitate („excesul de morbiditate”),
severitate („excesul de complicaţii şi
mortalitate”),
durata de evoluţie (scurtă, medie, lungă),
modul de stingere (brusc, lent, „trenant”),
perioada interepidemică (scurtă, medie,
lungă).
 Manifestarea pandemică (pandemia)
reprezintă o răspândire nelimitată în
spaţiu a epidemiei sau o acumulare de
epidemii cu caracter extensiv, care
cuprind mai multe ţări sau chiar
continente întregi. Pandemia poate
deţine şi răspândire globală, când se
extinde pe toate continentele populate
de om.
 Manifestări sau boli endemice
- când îmbolnăvirile printr-o maladie specifică se înregistrează
numai în unele teritorii, zone sau ţări, iar în cazurile de import în
teritoriul ţării al unor agenţi patogeni sau boli improprii acestui
teritoriu, este vorba despre manifestări sau boli exotice. Endemizarea
unei boli înseamnă nu altceva decât persistenţa factorilor determinanţi
ai acesteia.

Totodată, fiecare maladie în parte se caracterizează prin

manifestări specifice ale morbidităţii în dinamica anuală şi multianuală,
distribuţie în spaţiu, afectarea diferitor contingente sau grupe de
populaţie în funcţie de vârstă, profesie, mediu de trai, aspectul clinic,
caracterul focalităţii, specificul surselor, factorilor, condiţiilor şi
 Focalitatea naturală
- se înţelege particularitatea unor microorganisme patogene, de regulă,
agenţi cauzali ai zooantroponozelor xenantrope, de a circula permanent în
arealuri naturale cu configuraţii geografice specifice, numite biotopuri, în care
în procesul evoluţiei s-au format anumite relaţii între diverse specii de agenţi
patogeni, animale sălbatice şi artropode hematofage. Aceasta reiese din
faptul că activitatea vitală a unor animale sălbatice, precum şi a artropodelor
hematofage este legată de condiţiile unor configuraţii geografice, numite şi
biotopuri.
 Sursa de agenți patogeni

Sursele de agenţi patogeni pot fi divizate în cele de bază

(principale) şi secundare (suplimentare).
Sursele principale sunt cele care constituie mediul natural de
existenţă, adică mediul în care are loc multiplicarea şi acumularea
agentului patogen în natură, pe când sursele secundare sunt de
obicei întâmplătoare, temporare în lanţul de circulaţie a agentului
patogen.
 Purtători convalescenţi – persoanele care au suportat infecţia acută, dar care, deşi clinic sunt vindecate,
nu au reuşit totuşi să realizeze asanarea biologică deplină în perioada de convalescenţă şi continuă să
găzduiască şi să elimine agenţi patogeni în mediul extern şi după expirarea perioadei de convalescenţă
(febra tifoidă, hepatitele virale B etc.). În cazurile când portajul persistă până la 3 luni de la însănătoşire,
aceste persoane sunt considerate ca purtători convalescenţi temporari. În cazurile când portajul depăşeşte 3
luni şi poate continua ani de zile, iar uneori chiar toată viaţa, aceste persoane sunt considerate purtători
convalescenţi cronici.
Purtători imuni. Această formă de portaj se întâlneşte la persoanele care au făcut infecţia acută sau au
fost vaccinate, adică la persoanele care posedă un grad de imunitate specifică. În unele maladii, în caz de
recontaminare, aceste persoane nu fac infecţie acută, dar devin purtători ai agentului patogen respectiv. Un
exemplu tipic de portaj imun îl reprezintă în difterie purtătorii de Corynebacterium diphtheriae. Starea de
purtător la asemenea persoane se poate repeta de mai multe ori pe măsura recontaminărilor.
 Purtători sănătoşi – persoanele sănătoase care găzduiesc microorganisme patogene, dar
care nu au făcut infecţie acută sau este legat de trecerea prin infecţie asimptomatică. Drept
exemplu pot servi purtătorii de stafilococi patogeni (Staphilococcus aureus).
Purtători tranzitori. Persoanele care elimină microorganisme patogene o perioadă scurtă de
timp (2-3 zile), de obicei, depistate în cazul investigaţiilor bacteriologice planice ale
contingentelor decretive.
În funcţie de tropismul agenţilor patogeni, purtătorii pot fi divizaţi în purtători intestinali,
nosofaringieni, biliari, urinari, sanguini.
Pornind de la semnificaţia epidemiologică a purtătorilor de agenţi patogeni, în cadrul
măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor transmisibile este necesară organizarea depistării
active a purtătorilor de toate categoriile, prin mijloace de laborator, urmărindu-se asanarea lor.
 Mecanismul de transmitere a agenţilor
patogeni

Prin noţiunea de mecanism de transmitere se înţelege un

ansamblu de procedeuri, formate în procesul evoluţiei agenţilor
cauzali ai maladiilor contagioase, care asigură transmiterea lor
de la sursă (organismul-gazdă) în alt organism receptiv.
 Etapele mecanismului de transmitere

1. eliminarea agenţilor patogeni

din organismul infectat
(gazdă) în mediul extern;
2. aflarea agenţilor patogeni un
timp oarecare în mediul
extern;
3. pătrunderea agenţilor
patogeni în alt organism,
receptiv
 În funcţie de poarta de pătrundere şi tropismul agenţilor patogeni în
organismul-gazdă, bolile infecţioase se clasifică în 4 grupe:

 infecţii digestive (febra tifoidă, schigellozele, esherihiozele, malaria,

toxiinfecţiile alimentare, hepatita virală A, infecţiile enterovirale etc.);

 infecţii respiratorii (gripa, rujeola, rubeola, variola, varicela, oreionul,
difteria, infecţia streptococică, infecţia meningococică, tusea convulsivă,
tuberculoza etc.);
 infecţii sanguine (malaria, tifosul exantematic, febra galbenă, hepatitele
virale A şi B, infecţia HIV etc.);
 infecţii ale tegumentelor şi mucoaselor (antraxul, tetanosul, erizipelul,
dermatomicozele, sifilisul, gonoreea, trahomul, conjunctivitele etc.).
 Mecanismul de transmitere
 Fecal-oral – în cazurile când eliminarea agenţilor patogeni din organismul-gazdă are loc odată
cu excreţia maselor fecale, iar mai apoi, pentru a-şi asigura existenţa biologică prin multiplicarea
şi acumularea în alt organism receptiv, aceştia trebuie să pătrundă în noul organism prin
cavitatea orală

 Respirator – în cazurile când agenţii patogeni afectează căile respiratorii, superioare sau
inferioare. În asemenea stări infecţioase agenţii patogeni se elimină din organismul-gazdă în
mediul extern odată cu aerul expirat, iar pătrunderea în alt organism are loc, în mod obligatoriu,
odată cu actul de inspiraţie, prin inhalarea aerului contaminat

 Parenteral – când pătrunderea agentului cauzal în organism sau eliminarea lui din organism are
loc numai prin lezarea învelişurilor cutanate sau a mucoaselor. De regulă, acest mod de
transmitere funcţionează în infecţiile sangvine, iar transmiterea agenţilor cauzali are loc prin
sângele contaminat
• Natural (prin vectori);
• Artificial (prin instrumente)
 Prin contact direct sau indirect- de la organismul-gazdă la cel receptiv este
caracteristic pentru infecţiile invelişului cutanat şi ale mucoaselor. Modul de
transmitere prin contact direct presupune transmiterea agenţilor patogeni prin
atingerea nemijlocită a recipientului cu organismul infectat, fără participarea
factorilor mediului extern, pe când contactul indirect presupune transmiterea
agenţilor patogeni prin atingerea tegumentelor sau mucoaselor lezate cu
obiectele contaminate ale mediului înconjurător – îmbrăcăminte, lenjerie,
material de pansament, apă, sol etc. (antrax, tetanos, erizipel, infecţii septico-
purulente, dermatomicoze)

 Transplacentar – de la mamă la făt, intrauterin,

când alimentaţia fătului are loc prin
sângele placentar al mamei.
Un rol important în formarea mecanismului de transmitere îl
joacă tropismul agenţilor patogeni în organismul-gazdă. Unele
microorganisme se multiplică şi afectează numai unele tipuri de
ţesuturi. De exemplu, tropismul virusului gripal constituie
mucoasa căilor respiratorii superioare, iar bacilului dizenteric –
mucoasa intestinului subţire, virusului hepatitei virale A – ţesutul
hepatic. Aceste microorganisme se numesc monotrope. În afară
de ele, alte microorganisme posedă însuşirea de a parazita în
diferite ţesuturi şi organe, fiind denumite politrope.
mecanismul de transmitere a agenţilor patogeni în maladiile
contagioase trebuie privit ca un proces complex, care este în
funcţie directă atât de caracteristicile surselor şi căilor de
eliminare, cât şi de multitudinea factorilor, condiţiilor şi căilor de
transmitere, care pot fi prezentate cât printr-o transmitere simplă,
când agentul patogen foloseşte un singur factor de transportare
(de exemplu, în gripă), până la o transmitere complexă, când
agentul patogen foloseşte un ansamblu de factori şi condiţii de
transmitere (de exemplu, în infecţia HIV)
 Factorii
favorizanți
Din factorii naturali fac parte:
a) geografia fizică:
 formele uscatului (munţi, dealuri, văi, câmpii);
 acumulări de apă (lacuri, baraje, râuri, pâraie), fântâni;
b) flora şi fauna:
 plante;
 animale (domestice, sălbatice, reptile, păsări, peşti, mamifere);
 insecte;
c) clima (temperatura, umiditatea, precipitaţii, intensitatea luminii etc.);
d) evenimente (catastrofe) naturale: cutremure de pământ, tornade,
uragane, taifunuri, inundaţii etc.
 Factorii sociali
a) Populaţia (evoluţia demografică; densitatea populaţiei; structura populaţiei;)
b) sisteme de servicii sociale;
c) politici, reglementări şi legi;
d) evenimente cauzate de om (acţiuni antropurgice):
 modificări ale mediului natural;
 evenimente legate de conflicte şi războaie (strămutarea oamenilor,
distrugerea infrastructurii sociale, dezastre ecologice, poluarea apei, aerului etc.);
 arma biologică, bioterorismul;
 măsurile profilactice şi antiepidemice;
e) factori atitudionali (personali):
 cunoştinţe;
 deprinderi igienice individuale;
 atitudinea în familie, societate etc.
 Mecanismul
de transmitere
fecalo-oral
 Mecanismul de transmitere respirator
Totodată, în unele infecţii (gripă, rujeolă,
parotidită etc.) transmiterea agenţilor patogeni
are loc prin aerosoli lichizi (picături), iar în
altele (difteria, tuberculoza, infecţia
streptococică) – atât prin aerosoli lichizi, cât şi
prin aerosoli solizi (praf).
 Artropodele ca factor de transmitere
Răspîndirea infecțiilor sangvine se realizează cu ajutorul vectorilor (”infecții transmisive”
–(E.Pavlovskii) transmise de artropode)
Transmitătorii agenţilor cauzali în malarie sunt numai ţânţarii din genul Anopheles, în
febra galbenă – ţânţarul Aёdes aegypti, în leşmanioză – ţânţarii din genul Phlebotomus, în
pesta naturală – purecile Xenopsylla cheopis, în encefalita acariană – căpuşele din genul
Ixodes, în tifosul exantematic – păduchii vestimentari (Pediculus vestimenti).
Tifosul epidemic
(recidivant)
Tifosul recurent Malaria Febra galbenă Filarioza
Febra de Volhynia

Pediculus Țînțarul Țînțarul Aedes Țînțarii Aedes

vestimenti Anopheles aegypti Culex Anopheles

Vectorii infecțiilor sangvine antroponoze