INFECŢII CU TRANSMITERE SEXUALĂ

Afecţiunile cu transmitere sexuală sunt printre cele mai frecvente boli infecţioase şi
figurează detaşat printre cele mai depistate infecţii majore din întreaga lume. Etiologia
acestor infecţii este extrem de variată incluzând: bacterii, virusuri, fungi şi paraziţi.

CLASIFICAREA INFECŢIILOR CU TRANSMITERE SEXUALĂ

Transmiterea bolilor sexuale este intrinsec legată de rezervorul sexual. Controlul

acestor afecţiuni este dificil de realizat cu atât mai mult cu cât unele dintre aceste infecţii
se manifestă asimptomatic.

Clasificarea infecţiilor cu transmitere sexuală în funcţie de manifestările clinice

Infecţii cu transmitere sexuală la bărbaţi

- Uretrita
- Prostatita
- Epididimita
- Orhita

Infecţii cu transmitere sexuală la femei

Infecţii genitale joase:

- Vulvita
- Vaginita şi vaginoza
- Bartholinita
- Cervicita
Infecţii genitale înalte:
- endometrita,

1
 - endometrioza,
- salpingita,
- ovarita,
- anexita

INFECŢII ALE TRACTULUI GENITAL MASCULIN

URETRITA

Clinic se manifesctă cu: disurie şi scurgeri uretrale. Disuria poate fi însoţită de durere,
prurit, atât în timpul micţionării cât şi între micţiuni. De asemenea, secreţia uretrală, în
funcţie de etiologie poate fi: purulentă (albă, gălbuie, verzuie, brună), muco-purulentă sau
clară, filantă.
O clasificare a uretritelor le împarte în două categorii:
 specifice (gonococice): Neisseria gonorrhoeae;
 nespecifice (non-gonococice): Chlamydia trachomatis, Ureaplasma urealyticum,
Mycoplasma hominis, M. genitalium, Trichomonas vaginalis, virusul herpes
simplex hominis, Cryptococcus neoformans).
Uretrita gonococică. După 2-5 zile de la contactul sexual infectant survine disuria şi
secreţia uretrală purulentă. Netratată se complică cu prostatită, epididimită şi orhită, cu
apariţia stricturilor uretrale. Localizările metastatice (sindromul dermatită – sinovită –
tenosinovită, artrite septice monoarticulare, meningite, endocardite) sunt mai rare.
Uretritele non-gonococice. După o incubaţie mai lungă (7 – 14 zile) apare disuria mai
puţin intensă, iar secreţia uretrală este cel mai adesea transparentă, filantă sau vâscoasă.
De obicei infecţiile cu chlamydii, mycoplasme şi ureaplasme sunt de regulă complicaţii
ale unei uretrite iniţial clinic manifeste.
Alte microorganisme ce pot da uretrite nespecifice: Cryptococcus neoformans
favorizat de terapia cu antibiotice a uretritei gonococice. Treponema pallidum rareori
determină şancrul uretral, iar la pacienţii cu stricturi uretrale, fimoză sau după
instrumentaţii, bacilii Gram negativi pot produce reacţii inflamatorii sau chiar abcese
periuretrale.

2
 PROSTATITA

Clinic inflamaţia prostatei evoluează cu o simptomatologie strâns legată de cea a unei

infecţii de tract urinar, cu dureri perineale, sacro-coccigiene sau în abdomenul inferior,
disurie, dureri sau furnicături cu iradiere în gland şi ejaculare neplăcută. La examenul
urinei se constată bacteriurie şi piurie intermitentă.
Prostatitele sunt acute şi cronice.
De obicei infecţia prostatei este ascendentă cu punct de plecare uretra. În etiologia
prostatitelor acute bacteriene cel mai adesea este incriminat N. gonorrhoeae, iar în cele
cronice: C. trachomatis, U. urealyticum, Candida albicans, T. vaginalis, enterobacterii,
Pseudomonas sp., Staphylococcus saprophyticus şi enterococi.
În cazul unei tuberculoze miliare sau candidoze sitemice pot apare localizări
metastatice la nivelul prostatei în urma diseminării: blastomicoză, histoplasmoză,
coccidiodomicoză, criptococcoză.
Complicaţiile prostatitelor acute sunt: abcesul prostatic, infarctul prostatei şi
cronicizarea infecţiei cu prostatita granulomatoasă.
Prostatita cronică non-bacteriană, asociată cu sindromul durerii pelvine cronice, se
manifestă prin durere în regiune pelvină minim 3 luni şi ulterior simptome iritative sau
obstructive. Se însoţeşte frecvent cu hiperplazia benignă a prostatei. Cauzele acestor
afecţiuni rămân necunoscute.

EPIDIDIMITA

Această inflamaţie acută a epididimului este totdeauna unilaterală şi trebuie atent

diferenţiată de torsiunea de testicul sau tumori la acest nivel.
Din punct de vedere clinic se manifestă prin congestie şi tumefiere dureroasă a
scrotului, scurgere uretrală şi semne de iritaţie a tractului urinar. Dintre complicaţiile
posibile amintim: orhiepididimita, hidrocelul, infarctul testicular, abcesele scrotale cu
fistulizare posibilă şi cronicizarea infecţiei.
Etiologia este dată atât de germeni cu transmitere sexuală: C. trachomatis şi N.
gonorrhoeae (de obicei < 35 ani), cât şi de: bacili Gram negativi fermentativi
(enterobacerii) sau non-fermentativi şi mai rar cocii Gram pozitivi după traumatisme

3
locale (instrumentaţie urologică), de obicei > 35 ani. În aceste situaţii, de regulă semnele
de uretrită sunt absente, iar germenul se izolează prin urocultură.

ORHITA

Infecţia ce poate cuprinde testiculul poate fi de etiologie bacteriană sau virală.

Bacteriile implicate în această afecţiune sunt cel mai frecvent piogene şi au punct de
plecare o epididimită.
Dintre virusuri pot fi semnalate: virusul urlian şi virusul coxsackie B. Evoluţia este
uni- sau bilaterală, uneori în absenţa parotiditei.
Complicaţiile posibile ale orhitei: abcesul şi infarctul testicular, piocelul scrotal.

INFECŢII ALE TRACTULUI GENITAL FEMININ

INFECŢII GENITALE JOASE

Aceste infecţii se manifestă la nivelul vulvei, vaginului şi glandelor Bartholin, zone

care sunt normal colonizate.

Vulvita

La nivelul regiunii vulvare pot apare infecţii bacteriene, virale, micotice şi parazitare
manifestate izolat (vulvite) sau în asociaţie cu inflamaţia mucoasei vaginale (vulvo-
vaginite). Porţiunea cutanată a vulvei poate fi sediul unor infecţii comune cu cele
tegumentare: foliculite, furuncule, piodermite.
În etiologia infecţiilor vulvei pot apare: Treponema pallidum, Trichomonas vaginalis,
Herpes simplex hominis tip 2, Papillomavirus, Molluscum contagiosum, Candida sp. şi
Sarcoptes scabiei.
Exceptând T. vaginalis şi Candida sp., în cazul celorlalţi germeni contaminarea se face
în prezenţa unor soluţii de continuitate tegumentare sau mucoase, prin contact direct cu
leziunile cutanate sau pe cale sexuală.
Mai rar la nivelul vulvei pot apare leziuni papuloase produse de Sarcoptes scabiei.

4
 Bartholinita

Glandele Batholin sunt situate la joncţiunea dintre vulvă şi vagin. La acest nivel pot
apare infecţii date de N. gonorrhoeae şi C. trachomatis.
Clinic se deosebesc următoarele forme: acută, cronică, chistică şi reziduală.
Inflamaţia acută a glandei Bartholin ca urmare a infecţiei gonococice sau/şi
chlamydiene se manifestă de obicei unilateral. La nivelul ductului infectat se poate
observa prezenţa unei secreţii purulente. Atunci când se produce ocluzia ductului infectat,
se poate forma un abces, ceea ce determină apariţia ulterioară a chisturilor cronice
Bartholin. De multe ori, se asociază o floră microbiană aerobă şi anaerobă. Abcese la
nivelul glandelor Bartholin mai poate da şi Mycoplasma hominis.

Vaginita

Vaginul poate fi sediul unor inflamaţii de multe ori asociate cu cele ale vulvei (vulvo-
vaginite). Etiologia infecţioasă a acestor manifestări este:
 specifică (vulvo-vaginite): T. vaginalis şi Candida sp.;
 nespecifică (vulvo-vaginoze): Mycoplasma hominis, Gardnerella vaginalis,
anaerobi (Bacteroides sp., Mobilluncus sp., Prevotella sp., Porphyromonas sp.,
Peptostreptococcus sp. ), Mycoplasma hominis.
Atât vaginitele cât şi vaginozele se manifestă clinic prin prezenţa unei scurgeri
(leucoree) a cărei consistenţă, culoare şi miros depinde de etiologia infecţiei.

Cervicita

Deoarece exocolul este în contact cu mucoasa vaginală şi este acoperit de un epiteliu

pavimentos asemănător celui vaginal se poate infecta cu: T. vaginalis şi Candida sp. Din
acest motiv, de multe ori evoluţia este comună: cervico-vaginite.
În etiologia cervicitelor mai pot fi implicaţi: C. trachomatis (serotipurile D – K), T.
pallidum, Papillomavirus (mai ales tipurile 16 şi 18) şi Herpes simplex tip 2.

5
 Cervicita produsă de C. trachomatis are de obicei evoluţie subacută şi se poate
complica adesea cu salpingite, cauza frecventă a sterilităţii şi sarcinilor extrauterine.
Leziunile displazice / neoplazice sunt produse cel mai frecvent de tipurile 16 şi 18 de
Papillomavirus. Leziunile displazice pot regresa spontan sau pot evolua spre leziuni
neoplazice (carcinomul de col uterin). Neoplazia cervicală intraepitelială (leziune
precanceroasă) are o serie de cofactori carcinogeni: fumatul şi infecţiile asociate cu C.
trachomatis, N. gonorrhoeae, virusul herpetic.

INFECŢII GENITALE ÎNALTE

Aceste infecţii sunt localizate la nivelul: uterului, trompelor uterine şi ovarelor.

Infecţia localizată la nivelul mucoasei uterine poartă numele de endometrită, iar atunci
când este afectat şi muşchiul uterin, avem de-a face cu endometrioza. Factorii de risc
sunt: naşterea, avortul, naşterea prin cezariană, ruptura prelungită a membranelor,
vaginoza, explorări sau intervenţii endouterine.
În etiologia acestor infecţii sunt implicate o serie de specii bacteriene aerobe sau
anaerobe ce fac parte din flora normală a vaginului: G. vaginalis, B. fragilis, Mobilluncus
sp., Prevotella sp., Porphyromonas sp., Peptostreptococcus sp., Mycoplasma hominis. De
la acest nivel s-a mai izolat Clostridium perfringens (în avort septic provocat) şi S.
pyogenes.
C. trahomatis apare de obicei în cazul unei endometrite cronice asociată cu salpingita
şi endocervicita. Cantonarea la acest nivel fiind în urma transmiterii pe cale sexuală.
Clinic, endometrita acută se manifestă prin durere hipogastrică, febră, scurgeri
vaginale cu aspect purulent.
Mycobacterium tuberculosis se poate cantona la nivelul endometrului în urma
diseminării hematogene. Din punct de vedere clinic în acest caz apar meno-, metroragii
de lungă durată, rezistente la tratamentul hormonal.
Salpingita este o inflamaţie a epiteliului tubar. Ea se poate asocia cu suferinţă
ovariană, iar atunci când inflamaţia se extinde şi la mezosalpinx şi zona peritoneului este
vorba de anexită.

6
 Cel mai adesea aceste afectări sunt de regulă complicaţii ale unei endocervicite, motiv
pentru care etiologia este aceeaşi. Flora vaginală poate şi ea să determine salpingite după
endometrite postpartum sau postabortum.
Clinic, în salpingite apare durerea pelvină în special în fosa iliacă, uneori febră şi
scurgeri.
Complicaţiile salpingitei sunt: piosalpinxul şi abcesul tubo-ovarian a cărui rupere duce
la peritonită.
Combinaţii variate, de endometrită, salpingită şi peritonită determină apariţia bolii
inflamatorii pelvine (BIP). Deşi uneori este severă clinic, cu peritonită evidentă sau abces
tubo-ovarian (cum apare în special la femeile cu infecţie HIV), majoritatea cazurilor de
boală inflamatorie pelvină acută sunt relativ uşoare sau chiar subclinice.
Cu toate acestea, chiar formele subclinice pot avea ca rezultat afectări severe ale
trompelor, ducând la infertilitate şi sarcini ectopice. În consecinţă, clinicianul trebuie în
mod obişnuit să ia în considerare o boală inflamatorie pelvină în diagnosticul diferenţial
al durerilor abdominale uşoare, sau chiar minore la femeile tinere, cu atât mai mult cu cât
există o sensibilitate anexială, hiperleucocitoză şi creşterea VSH-ului.
În etiologia bolii inflamatorii pelvine un loc important îl ocupă C. trahomatis. N.
gonorrhoeae este mai rar implicat, însă numeroşi alţi patogeni contribuie la BIP, inclusiv
M. hominis şi variaţi anaerobi existenţi în flora vaginală din vaginoza bacteriană. BIP
poate apare la o scurtă perioadă după implantarea unui dispozitiv intrauterin contraceptiv.
Date recente sugerează de asemenea că spălăturile vaginale sunt un factor de risc
important pentru infecţia pelvină ascendentă, probabil datorită faptului că această
procedură determină depleţia speciilor de Lactobacillus producătoare de hidrogen
peroxid.

ENTITĂŢI CU TRANSMITERE SEXUALĂ

SIFILISUL

T. pallidum, agentul etiologic al sifilisului, pătrunde în organism prin penetrarea

mucoaselor intacte, sau prin eroziuni tegumentare. Infecţia parcurge trei faze:

7
 1. Sifilisul primar apare după o perioadă de incubaţie de aproximativ 21 de zile (poate
fi între 10 – 90 de zile) şi se manifestă prin: şancrul sifilitic. Leziunea debutează printr-o
papulă care apoi erodează şi se transformă într-o ulceraţie nedureroasă, cu margini
ridicate, suprafaţă curată şi situată pe o bază indurată. Cel mai frecvent, leziunea este
unică, dar pot apare şi mai multe şancre la nivelul organelor genitale externe, pe col, în
zona perianală, canal anal sau în cavitatea bucală (pe limbă). Adenopatia satelită însoţeşte
tabloul clinic şi poate fi uni- sau bilaterală, manifestă la 1 săptămână de la apariţia
şancrului. Leziunea conţine numeroase treponeme, ce pot disemina limfatic sau
hematogen.
În 75% din cazuri, după aproximativ 1 -2 luni, leziunea primară se vindecă spontan,
fără cicatrici.
2. Sifilisul secundar apare după 6 – 12 săptămâni de la apariţia şancrului. Se manifestă
prin: sindrom gripal, limfadenopatie generalizată, rash cutaneo-mucos generalizat. Rash-
ul se caracterizează prin apariţia maculelor, papulelor sau pustulelor nepruriginoase ce
acoperă înteaga suprafaţă a pielii (inclusiv palme şi plante) şi dispar spontan în câteva
săptămâni sau luni. Rash-ul din acest satdiu este extrem de infecţios. În această perioadă
de evoluţie a bolii sunt afectate majoritatea organelor interne: inimă, stomac, ochi, ficat,
învelişurile creierului, păr, unghii. Toate acestea pot fi însoţite de febră, scădere în
greutate, dureri de oase, artralgii, mialgii şi migrene.
Treptat simptomele se remit spontan, iar pacienţii intră într-un stadiu latent, sau clinic
inactiv al bolii. Această fază latentă nu este contagioasă şi se diagnostichează doar prin
evidenţierea anticorpilor specifici.
3. Sifilisul terţiar apare la 2 – 20 de ani de la instalarea sifilisului pimar. Se
caracterizează printr-o inflamaţie cronică distructivă care poate afecta orice organ. La
nivelul pielii pot apare numeroşi noduli duri, nedureroşi, de culoare roşu închis, grupaţi,
cuprinzând mai ales faţa, spatele şi membrele. Pot apare noduli şi la nivelul limbii, buzei,
inimii, ficatului, splinei, oaselor şi în creier, determinând demenţa. Aceste leziuni
granulomatoase se numesc gome sifilitice, iar localizarea la nivelul SNC poartă numele
de neurosifilis. La nivelul măduvei spinării, leziunile degenerative din coarnele dorsale,
duc la instalarea tabesului. Pacienţii aflaţi în acest stadiu nu sunt contagioşi, însă odată
instalată această formă clinică, evoluţia este spre deces.

8
 INFECŢIA CU HIV

Infecţia cu HIV determină un sindrom imunodepresiv epidemic care predispune la

infecţii grave cu microorganisme oportuniste. Infecţia HIV face parte din categoria
infecţiilor persistente cu evoluţie lentă şi îndelungată. Referitor la stadializarea bolii
există mai multe clasificări. Se pot delimita două etape principale:
 stadiul de “seropozitiv” (infecţie dovedită serologic fără alte semne clinice sau
paraclinice de boală) şi
 stadiul SIDA (boala manifestă).

INFECŢII CU PARAZIŢI

Pediculoza pubiană (ftiriază) dată de Phthirius pubis poate afecta şi alte zone păroase
decât cea pubiană (gene, sprâncene, barba, axila, părul de pe trunchi şi membre).
Clinic, se manifestă prin prurit intens ce determină leziuni de grataj sau înroşirea
locului cu apariţia unor mici denivelări (papule) sau macule albastre care sunt tipice în
locul de hrănire al parazitului.
Scabia este produsă de Sarcoptes scabiei şi cauzează leziuni locale în zona genitală şi
se poate transmite partenerului în urma contactului sexual. Pe piele se pot vizualiza
traiecte sinuoase, scurte de culoare roşie care se termină printr-o veziculă. După 1 lună
apare reacţia inflamatorie sub forma unei papule pruriginoase. Pruritul determină apariţia
de leziuni de grataj, care se pot suprainfecta cu flora tegumentară. Dacă paraziţii sunt în
număr mare pot provoca dermetită exfoliativă cu cruste şi plăci psoriaziforme, pruritul
fiind absent. Evoluţia naturală este spre vindecare spontană în câteva luni. Există şi
cronicizări.