A fost odată ca niciodată un băiețel de 6 anișori pe care îl chema Robin.

El
avea o mulțime de jucării și toată ziua se juca cu ele și le lăsa împrăștiate. Părinții
și bunicii lui îl rugau în fiecare zi să le strângă dar sfârșeau prin a le aduna ei, căci
băiețelul era tare răsfățat și neascultător.
Într-o zi rămase singur acasă cât mama plecă până la magazin.
Așa cum îi era obiceiul, începu să tragă cutiile din dulap și să scoată trenulețele,
lego, puzzle, mașinuțele, cărțile, plastelina, cartea de colorat, culorile…
În scurt timp, în mijlocul camerei se formase un mic munte de jucării. Se
duse la bucătărie, își desfăcu o acadea, dar o scăpă pe jos și o lăsă acolo. Luă niște
biscuiți și îi mâncă din mers, lăsând firimituri pe tot traseul. Apoi merse în
dormitor și începu să scoată din dulap hăinuțele și să se schimbe.
Toată acestă activitate nu dură mai mult de 5 minute, însă casa arăta de parcă
trecuse o vijelie pe acolo.
Robin se uită în oglindă, își admiră tricoul și blugii, pălăria și ochelarii de soare
ai tatălui. Nu mai lipseau decât niște încălțări deosebite. Se duse în hol să își caute
pantofii însă privirea i se opri pe papucii albaștri ai mamei, cu care îi plăcea tare
mult să tropăie prin casă.

Iubea acei papuci de când era mic, căci îi atrăseseră privirea prin culoarea
lor frumoasă și perforațiile în formă de Micky Mouse. Îi plăcea să o urmărească pe
mama lui cum merge cu papucii prin casă, în viteză, făcând treabă. O urmărea și pe
urmă o ruga să-i dea lui papucii și tropăia încântat pe gresie, încercând să o imite.
Mama îi făcea întotdeauna plăcerea și îi dădea papucii, uitându-se zambind cum
scapau din picioarele prea mici ale copilului.
“Aha! sigur că da, papucii îmi vor completă de minune ținuta” – gândi Robin și se
grăbi să îi încalțe.
Simți cum dintr-o dată papucii se strâng pe picioarele lui. Se uită în jos dar
nu văzu nimic ciudat, așa că se gândi că probabil i s-a părut.
“Acum ar merge de minune o ciocolată!” gândi el și se repezi către bucătarie.
Văzu pe jos firimiturile de la biscuiții pe care îi mâncase în grabă și simți cum
scrâșnesc sub papuci, cu un zgomot parcă infernal. “Cum ar putea niște firimituri
să scoată așa un zgomot?” se întrebă el, dar gândul îi fu acoperit de imaginea
ciocolatei pe care voia să o ia din frigider. Un papuc i se lipi de acadeaua rămasa
pe jos, făcându-l să se împiedice. Întinse mâna să deschidă frigiderul dar constată
cu uimire că mâna i se duce în altă parte. Picioarele plecară mai departe, de parcă
nu erau ale lui. Spatele i se încovoie și mâna apucă fărașul și mătura de jos. Până să
se dezmeticească, papucii prinseră viteză și ajunseră la firimiturile de biscuiți iar
mâinile începură să măture repede, cu o îndemânare de care nu se știa în stare.
În câteva secunde, toate firimiturile erau strânse pe făraș și picioarele se îndreptau
spre coșul de gunoi. Cu mișcări sigure, resturile aterizară în coș, iar mătura și
fărașul ajunseră înapoi la locul lor.
“Hai că am făcut treabă bună!” își spuse Robin, încă mirat de ceea ce făcuse și mai
ales de viteza cu care măturase. “Acum e un moment bun să mănânc ciocolata
aceea” gândi el și se îndreptă din nou spre frigider. Spre mirarea lui, nu reuși să se
oprească la frigider, căci papucii merseră mai departe spre sufrageria plină de
jucării împrăștiate. Mâinile lui prinseră iar viteză și sortară jucăriile, puseră cutiile
înapoi la locul lor și închiseră cu grijă ușile dulapului.
Covorul se vedea din nou acum și parcă îi și zâmbea.
Nu apucă să îl admire prea multe, căci simți cum papucii o pornesc din nou, în
viteză, de data aceasta către dormitor.
Se gândi să se descalțe însă nu reuși să se coordoneze, căci picioarele i se
mișcau mult prea repede. Era ca și cum papucii prinseseră viață și făceau traseul
din fiecare zi al mamei, care strângea lucrurile împrăștiate de Robin prin toată casa.
Nu apucă să-și termine gândul căci ajunse în dormitor, unde hainuțele împrăștiate
pe jos îl făceau să strânga din ochi și să lăcrimeze, atât de tare îl deranjau.
Mânuțele lui începură de îndată să împăturească hainele și să le așeze cu grijă
înapoi în dulap, ba încă strânse și pătura de pe pat și aranjă și pernele.
Obosise deja, uitase chiar și de ciocolată – tot ce își dorea acum era să se așeze pe
scaun și să se odihnească. Papucii parcă îi citiră gândul, dădură o ultimă tură astfel
încât să verifice toată casa, apoi îl duseră la scaun.
Robin se așeză repede, răsuflând ușurat și în acel moment simți cum papucii se
lărgesc și îi alunecă.
Nevenindu-i să creadă că picioarele îi erau eliberate, se uită la papucii care parcă
fuseseră vrăjiți, îi luă cu o oarecare teamă în mană și îi întoarse pe toate părțile,
încercând să înțeleagă cum de se întâmplaseră toate acele lucruri.
În acea clipă se auzi ușa de la intrare deschizându-se și băiatul alergă către mama
lui cu papucii în mână, încercând să îi explice dintr-o singură suflare cum aceștia
prinseseră viață și îl ajutaseră să facă ordine și curățenie.
Mama zâmbi, luă papucii din mâna lui Robin, spuse în șoaptă “Mulțumesc” și îl
sărută pe frunte.
Din acel moment, băiatul își propuse să fie mai ordonat, să-și strângă singur
jucăriile înainte de culcare și să o ajute pe mama lui la treabă prin casă. El era
convins că acel “mulțumesc” rostit în soaptă nu-i fusese adresat lui, ci papucilor,
care îndepliniseră o misiune secretă pusă la cale de mama lui.

Zâna Lunia și Zâna Azaleea