CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN MEDICINĂ ŞI FARMACIE ”RAISA PACALO„

CATEDRA DISCIPLINE CHIRURGICALE

Suport de curs

DESMURGIA
 DESMURGIA
Planul lecţiei:
1. Desmurgia, definiţie. Noţiune de pansament, pansare, bandaj şi bandajare.
Clasificarea bandajelor.
2. Bandaje moi. Regulile de aplicare a bandajelor cu faşa din tifon.
3. Bandaje dure. Bandajele ghipsate. Probele calităţii ghipsului.
4. Pregătirea feşii şi atelei ghipsate. Regulile de aplicare.
5. Imobilizarea de transport. Tipurile. Regulile de imobilizare.
 1. Noţiune de desmurgie, pansament, pansare, bandaj şi bandajare.
Clasificarea bandajelor.
Desmurgia – este studierea regulilor de aplicare şi de folosire a bandajelor.
Pansament – materialul care se aplică pe plagă sau pe alte părţi ale corpului cu scop de
tratament.
Pansarea – este aplicarea pansamentului.
Bandajul – este o faşă din tifon, pânză care se aplică cu scop de imobilizare sau de fixare a
pansamentului pe corp.
Bandajare – este aplicarea bandajului
După tipul materialului bandajele se împart în:
1. Moi – din tifon, basma, cu emplastru, cu cleol.
2. Tari – ghipsul, scrobiala, dextrogenii.
După modul de aplicare bandajele pot fi:
1. Praştia – ambele capete ale feşii se taie în două, lăsând mijlocul integru. Se aplică
mai
frecvent pe nas, bărbie.
2. În forma literei T – o faşă la mijlocul căreia este legată altă faşă. Se aplică în
regiunea
a. perineală.
3. Circular – tururile feşii se suprapun exact una deasupra alteia.
4. Spirală– fiecare tur următor îl acoperă pe jumătate ori pe 1/3 pe cel precedent.
5. Şerpuitor – tururile nu se ating unul de altul, ca deobicei se aplică la începutul
bandajului complicat pentru a menţine şerveţelele pe corp.
6. Bandajul încrucişat sau în formă de cifra 8.
7. În formă de spic – varietate a pansamentului în formă de 8.
8. Evantai sau ,,broască ţestoasă" – se aplică pe articulaţia cotului, genunchiului.
Are două varietăţi: divergent şi convergent.
9. Bandajul recurent sau pe mont – se fac cîteva ture de fixare, apoi faşa fixată cu
degetele se răsuceşte sub un unghi de 90˚ şi se răsfrânge peste mont. Fiecare buclă se
fixează cu tur de fixare.
10.Boneta Hipocrat.
11.Bonetă “scufie” – o bucată de faşă de 1m lungime se trece prin regiunea creştetului
a. capului. Cu faşa se face primul tur de fixare peste ea, apoi se trece peste
legătoare
b. pîna se acoperă toată ţeasta. Capătul feşii de tifon se leagă de legătoare.
 12.Bandajul unui ochi şi a ambelor ochi.
13.Bandajul “căpăstru” – pentru acoperirea bărbiei şi imobilizarea mandibulei.

2. Bandaje moi. Regulile de aplicare a bandajelor cu faşa din tifon.

1. Bolnavului i se creează poziţie comodă. În dependenţă de regimul activ ori pasiv
bolnavul trebuie să fie aşezat sau culcat în poziţie orizontală.
2. În timpul bandajării a/m trebuie să se afle în faţa bolnavului, ca să-i observe starea
generală.
3. Partea ce urmează a fi bandajată să se afle la nivelul pieptului persoanei care execută
bandajarea.
4. Pansamentul trebuie să acopere toată suprafaţa lezată.
5. Faşa din tifon nu trebuie aplicată prea strâns, pentru a nu afecta circulaţia sangvină şi
limfatică.
6. Faşa din tifon nu trebuie aplicată nici prea larg, ca să alunece de pe suprafaţa lezată.
7. De regulă bandajarea se efectuează de la periferie spre centru (de jos în sus) şi de la
stânga spre dreapta (rareori invers).
8. Faşa de fixare (de regulă) se va fixa în mâna dreaptă, ca în timpul bandajării să se
poată regula tururile, folosind degetul mare. Capătul liber se află în mâna stângă.
9. Orice bandaj începe cu turul de fixare (de sprijin), şi fiecare tur următor trebuie să-l
acopere cu 1/3 sau 2/3 pe cel precedent (excepţie fac unele tipuri de bandaje).
10. Bandajul trebuie să aibă un aspect estetic (atenţie la risipă de material).
11. Se fixează bandajul:
 printr-o cusătură
 se prinde cu un ac de siguranţă
 se taie capătul feşii în 2 părţi care se leagă.
12.Nu se recomandă fixarea bandajului pe proiecţia plăgii.
Pachetul individual de pansament, folosirea lui.
Pachetul conţine 2 pernuţe din vată şi tifon fixate de o faşă , o pernuţă este fixată la capătul
feşii iar a doua este mobilă. Materialul de pansament este steril şi se găseşte în 2 pachete.
1. Interior - din hârtie cerată
2. Exterior – din membrana cauciucată.
Membrana cauciucată se deface pe linia de tăietura şi se scoate apoi se desface membrana
internă, se despart pernuţele la distanţa necesară şi se aplică pe plagă cu suprafaţa de jos,
neatinsă de mână. În plăgile tangenţiale se aplică una pe orificiul de întrare, alta pe orificiu de
ieşire şi se fixează cu tifonul.
 3. Bandaje dure. Bandajele ghipsate.

4. Pregătirea feşii şi atelei ghipsate. Regulile de aplicare.

Faşa şi atela ghipsată se folosesc pentru realizarea imobilizării curative.
Imobilizarea curativă este manevră medicală pentru fixarea fragmentului
lezat/afectat pentru un anumit timp, necesar consolidării fragmentelor osoase sau
vindecării unor afecţiuni.
Indicatii:
1.Leziuni mecanice ale ţesuturilor moi: sindromul de compresiune, leziuni ale
nervilor etc.
2.Leziuni ale oaselor, articulaţiilor: rupturi de ligamente, luxaţii, fracturi etc.
3.Afecţiuni ale articulaţiilor, oaselor: tumori, tuberculoza osteo-articulară etc.
4.Infecţii chirurgicale: osteomielită, artrită, panariţiu, flegmonul, abcesul
membrului etc.
5.Maladii congenitale ale aparatului locomotor.
Cerinţe faţă de dexteritate:
1. Atela ori faşa ghipsată se aplică în instituţii curative, în încăperi speciale -
camere de ghipsare, înzestrate cu mese din tablă zincată.
2. Asistentul medical va lucra în mănuşi pentru evitarea iritării pielii mânilor.
3. Se verifică calitatea ghipsului.
4. Atela ori faşa ghipsată nu vor fi împachetate prea strîns, ca apa să pătrundă uşor
printre straturi.
5. Pentru ca atela ghipsată să se întărească încet (vara) se foloseşte apa rece.
6. Pentru ca atela ghipsată să se întărească mai repede (iarna), se înmoaie în apă
caldă la temperatura de 30 - 35oC
7. Membrului i se creează poziţie fiziologică.
8. Preventiv pe membru se aplică o căptuşeală din vată ţi tifon.
9. Se imobilizează 2-3 articulaţii vecine sănătoase - una proximală, iar cealaltă
distală regiunii lezate/afectate.
10. Aparatul ghipsat nu trebuie să comprime ţesuturile, dar nici să fie liber.
11.După aplicare se verifică dacă nu sunt comprimate vasele magistrale (cianoză,
edem, amorţeală, răcire etc).
Pregătirea atelei ghipsate.
1. Se măsoară dimensiunile atelei în lungime şi lăţime.
 2. Se desfăşoară faşa pe lungimea necesară.
3. Se presară stratul de ghips, care se întinde cu rebordul mânii drepte uniform
cu o grosime de 1-2mm.
4. Se aşează alt strat de tifon peste stratul de ghips şi se acoperă identic cu praf
de ghips.
5. Manevra se repetă de 6-12 ori (de câte straturi este necesar).
6. Atela formată se împătureşte în două, apoi iar în două de la periferii pînă se
obţine un pachet ghipsat.
Aplicarea atelei ghipsate
1. Atela ghipsată se introduce într-un vas cu apă la temperatura camerei
(cantitatea de apă să fie suficientă ca s-o acopere bine).
2. Înmuierea cu apă a atelei ghipsate este terminată atunci cînd din vas numai
ies la suprafaţă bule de aer.
3. Atela se scurge cu atenţie ţinând-o de capete.
4. După ce atela ghipsată s-a stors, ea se întinde pe masă şi se netezeşte bine
pe ambele părţi .
5. Atela se aplică pe regiunea anatomică care necesită imobilizarea.
6. Atela se fixează cu feşi de tifon sau cu feşi ghipsate atunci când se
confecţionează un aparat ghipsat.
7. Se aşteaptă să se întărească ghipsul.
8. Dacă atela ghipsată a fost aplicată pe membrul superior, se va suspenda cu
ajutorul basmalei.

5. Imobilizarea de transport. Tipurile. Regulile de imobilizare.

Definiţie: Imobilizarea de transport este starea de repaus ce se creează regiunii
lezate/afectate pe perioada transportării bolnavului într-o instituţie
sanitară, realizată cu ajutorul atelelor standarde sau mijloacelor
improvizate.
În cazul fracturilor şi leziunilor importante ale ţesuturilor moi, înainte de
transportare este necesar a se imobiliza regiunea traumată a corpului pentru:
1. A-i crea condiţii de repaus.
2. A reduce durerile.
3. A preveni traumatizarea suplimentară (fractura fără deplasarea fragmentelor
osoase să nu se transforme în fractură cu deplasarea fragmentelor osoase ,
aşchiile oaselor să nu lizeze ţesuturile moi ca fractura din închsă să devină
 deschisă).
4. A preveni dezvoltarea şocului traumatic.
Se cunosc următoarele tipuri de imobilizare de transport.
1. Imobilizarea cu atele de transport standarde (Кramer, Diterix, Entin, atele
gonflabile, din masă plastică etc.)
2. Imobilizarea prin mijloace improvizate (scânduri, beţe,sârmă,carton, umbrelă,
nuiele etc.)
3. Imobilizarea primitivă – se folosesc părţile sănătoase ale corpului (membrul
superior se fixează de torace, membrul inferior de membrul inferior sănătos).
Obiectivul: Imobilizarea de transport se aplică cu scop:
1. De a împiedica mişcările active şi pasive a regiunii lezate/afectate,
2. De a menţine axarea corectă a membrului,
3. De a diminua durerile,
4. De a evita complicaţiile, pe care le poate provoca mişcarea în focar a
unui fragment osos fracturat.
Indicaţii:
1. Leziuni traumatice a ţesuturilor moi, oaselor şi articulaţiilor – entorse,
luxaţii, fracturi, amputaţii, plăgi vaste.
2. Leziuni termice: combustii, degerături.
3. Procese patologice ale oaselor şi articulaţiilor, ale vaselor sangvine sau
limfatice
Cerinţe faţă de dexteritate
1. Imobilizarea se execută la locul accidentului sau în secţia de internare a
spitalului. Se interzice transportarea accidentatului fără imobilizare.
2. Înainte de imobilizare se execută manevrele de prim ajutor (la locul
accidentului):
- degajarea traumatizatului din focar;
- executarea în caz de necesitate a manevrelor de resuscitare cardio-
respiratorie şi cerebrală;
- aplicarea garoului sau a pansamentului compresiv în cazul prezenţei
hemoragiei;
- suprimarea sindromului algic – administrarea preparatelor analgezice;
3. Înainte de utilizare atela se căptuşeşte cu un strat din vată şi tifon apoi
se acoperă cu muşama pentru evitarea murdăririi ei.
4. Atelele de transport înainte de a fi aplicate se modelează conform
 reliefului anatomic al membrului sănătos al accidentatului.
5. Atelele de transport se aplică peste îmbrăcămintea/încălţămintea
victimei.
În caz de leziuni deschise, hainele se îndepărtează, fiind tăiate cu
foarfece pe la cusături.
6. Se imobilizează 2 sau 3 articulaţii vecine (una proximală, iar alta distală )
regiunii lezate/afectate.
7. Imobilizarea de transport trebuie să fie simplă pentru a putea fi utilizată
de persoanele mai puţin instruite.
8. Atelele de transport se fixează cu feşi de tifon.
9. În lipsa atelelor fabricate pentru imobilizare de transport se folosesc
mijloace improvizate: tifoane, basma, curea, haine, scănduri, beţe,
umbrele, nuiele etc.

De reţinut: când este accidentat membrul superior indiferent de nivelul

traumatizării, trebuie scoase de pe degete inelele (se invită să o facă
bolnavul, iar dacă nu poate singur va fi ajutat de salvator). Dacă inelul se află
pe degetul fracturat, se taie inelul cu aprobarea bolnavului (în instituţia
specializată).