Tehnologii bazate pe aplicaţii ale electrostaticii

Generare de ozon prin descărcări electrice

1 Principiul generării de ozon prin descărcare corona
Ozonul este un izotop al oxigenului, obţinut prin descărcări electrice sau prin
acţiunea razelor ultraviolete, cu un consum energetic apreciabil:
3O2  69 kcal  2O3 (13)
Ozonul este toxic, cu miros caracteristic înţepător, care oferă aerului o tentă
de proaspăt şi reconfortant. Ozonul este întâlnit în special în straturile înalte ale
atmosferei, unde filtrează şi absoarbe radiaţiile ultraviolete emise de soare, frânând
acţiunea lor periculoasă asupra organismelor vii.
Ozonul are caracter oxidant intens, de aceea este folosit la:
 tratarea apelor, prin înlocuirea clorului. Efectele cele mai semnificative
ale ozonului sunt: degradarea substanţelor organice, acţiunea
bactericidă, dezactivare viruşi, eliminare fier şi mangan, distrugere
substanţe toxice.
 industria chimică, la oxidarea acizilor graşi nesaturaţi, producerea de
nylon şi poliesteri, producerea de acizi utilizaţi la fabricarea plastifianţilor,
polimerilor cu caracteristici speciale, albirea uleiurilor şi a plastifianţilor;
 industria alimentară, la tratarea apei pentru producerea berii şi băuturilor
răcoritoare;
 industria celulozei, ca agent de înălbire în locul clorului poluant şi pentru
îmbunătăţirea caracteristicilor tehnice;
 industria textilelor, tratarea cu ozon face ca lâna să nu intre la apă;
 industria farmaceutică, la producerea de steroizi, hormoni şi vitamine.
Ozonul se descompune în timp, deci nu poate fi stocat, trebuie consumat
atunci când se produce.
Ozonul se obţine pe baza unor descărcări corona în aer sau oxigen, la
presiune puţin mai ridicată decât cea atmosferică.
Randamentul de producere a ozonului este cu atât mai bun cu cât
temperatura şi umiditatea aerului sunt mai coborâte.
Principiul constructiv al unui tub generator de ozon, bazat pe descărcări
electrice, este prezentat în figura 21.
Electrodul 1 este un 1 2 3
cilindru metalic, realizat din
tablă perforată şi alimentat
la potenţial ridicat (15...20 aer
kV). Celălalt electrod metalic uscat aer
- 3 este legat la masă. Între şi rece ozonat
ei, tubul dielectric 2, din
sticlă, are rolul de a
determina ca descărcarea
Fig. 21 Tub generator de ozon
corona să se realizeze pe
întreaga suprafaţă a electrodului 1 şi de a nu permite amorsarea descărcării în arc
electric.

1
 Tehnologii electrice speciale

Un generator de ozon va fi realizat prin multiplicarea mai multor tuburi de

generare.
Nerealizându-se transport de sarcini electrice, ca la aplicaţiile electrostatice
anterioare, tensiunea înaltă aplicată nu este continuă, ci alternativă, cu frecvenţă
cuprinsă între 300...500 Hz. Descărcarea corona se realizează şi în câmpuri
electrice alternative ridicate, iar perforaţiile electrodului creează neuniformităţi ale
câmpul electric, ceea ce constituie cauza descărcării corona.
Intensitatea critică a câmpului la care apare descărcarea corona este:
 0,30  p 
Ec    m  301   (14)
   R 
 1 
Unde  este densitatea aerului la presiunea p [atm] şi temperatura t [oC]:
3,92  p
  (15)
273  t
m = 0,4...0,8 este un coeficient de neuniformitate, iar R1 [cm] - raza exterioară a
cilindrului 1. Tensiunea de vârf critică este dată de relaţia:
R
Uc  Ec  R1  ln 2 (16)
R1
unde R2 este raza interioară a cilindrului dielectric.
Puterea disipată în descărcarea corona se calculează cu formula:
Pc  4f  Us  Cd  (U0  Uc ) (17)
unde f este frecvenţa, Us - tensiunea de străpungere a spaţiului de aer, Cd -
capacitatea condensatorului cu dielectric de sticlă şi armături electrozii metalici, iar
U0 - valoarea tensiunii de vârf pentru descărcarea corona.
Cazul optim este când se utilizează tuburi de sticlă cu pereţi cât mai subţiri şi
un strat de aer subţire (1...3 mm) între electrodul de înaltă tensiune şi peretele
interior al tubului din sticlă.
Necesitatea de a creşte cantitatea de ozon generată prin descărcări
electrice a condus la dezvoltarea unei soluţii noi - sistemul Megos - al cărui
principiu este descris în continuare.
Faţă de sistemul clasic, în tubul de sticlă se introduc 4 tije, care au rol de
electrozi de înaltă tensiune. Raza mică de curbură asigură valori ridicate ale
câmpului electric în preajma suprafeţei tijelor.
Electrodul exterior, realizat din oţel inoxidabil, legat la pământ, este introdus
în structura fagure a capacului generatorului care va conţine numărul de tuburi
care să asigure cantitatea de ozon dorită.
Ozonul se produce atât în spaţiul dintre tubul de sticlă şi electrodul de inox
conectat la pământ, cât şi în spaţiul dintre cele patru tije.
2 Instalaţie industrială de producere a ozonului
Schema unei instalaţii industriale de producere a ozonului este dată în figura 22.
Instalaţia se compune din:
 sursa de aer;
 agregatul de preparare a aerului;
 generatorul de ozon;

2
Tehnologii bazate pe aplicaţii ale electrostaticii

 sursa de înaltă tensiune;

 echipamentul de comandă.
Sursa de aer cuprinde filtrul de aer 1 şi un compresor 2. Uneori acelaşi
compresor deserveşte mai multe instalaţii de producere a ozonului.
Agregatul de preparare a aerului (3 – 10) are rolul de a aduce aerul
furnizat de compresor la o temperatură şi o umiditate relativă cât mai redusă.
Uscarea se face în două trepte:
- prin condensarea vaporilor de apă la rece;
- prin absorbţie chimică cu substanţe active.
Prima treaptă de uscare se compune dintr-un schimbător de căldură 3, un
agregat frigorific 4 şi un ciclon de purjare 5. Frigul produs de agregatul frigorific
este transferat schimbătorului de căldură, deci aerului care-l străbate, ce este răcit
până la +5oC. Excesul de umiditate se condensează pe pereţii ciclonului 5 şi se
elimină prin purjare. Aerul astfel preparat este stocat în rezervorul
Cea de-a doua
11
treaptă de uscare cuprinde
elementele 7 – 10. Aerul
rece este trecut printr-un 12 aer
filtru cu cărbune activ 7 şi Aer+
ozon
printr-un uscător cu
absorbţie. Acesta este 13 10
format din doi recipienţi 8, apă răcire
care conţin oxid de
aluminiu activat sau 7
silicagel. Aerul este uscat
foarte bine, punctul de rouă 6
8
fiind coborât la -40…-50oC. 9
Punctul de rouă 1 2 3
5
reprezintă temperatura
limită superioară a unui
corp, care, plasat în aer de 4
anumită temperatură şi
Fig. 22 Generatorul de ozon – schema instalaţiei
umiditate relativă, formează
picături de condens pe suprafaţa sa. Punctul de rouă depinde de parametrii fizici ai
aerului: temperatură, presiune, umiditate.
Pentru producţia de ozon, gradul de umiditate trebuie să fie sub 1mg apă la
1 l aer.
Generatorul de ozon 11 este un recipient în care sunt introduse tuburi de
producere a ozonului, alimentate la tensiune înaltă. Deoarece din energia electrică
consumată doar 5...6% revine producerii ozonului, rezultă o încălzire accentuată a
tuburilor de descărcare corona. Răcirea se realizează prin convecţie forţată cu apă
pompată din exterior.
Fiecare tub de descărcare, având forma dată în figura 21 (sau varianta cu 4
tije, sau cu electrod de înaltă tensiune depus direct pe peretele interior al tubului de
sticlă), este alimentat la tensiune ridicată (15…20 kV). Tubul dielectric este din

3
 Tehnologii electrice speciale

sticlă Pirex, cu grosime peste 2 mm. Grosimea spaţiului de descărcare în care se

produce ozonul este de circa 2 mm.
La instalaţiile actuale se asigură producerea a 1 kg ozon la 10 kWh
consumaţi.
Sursa de înaltă tensiune 12 asigură impulsuri rectangulare de 15…20 kV
cu o frecvenţă de repetiţie de 300…500 Hz. Variaţia tensiunii sau a frecvenţei se
poate face manual sau automat.
Producerea impulsurilor se realizează cu un redresor de înaltă tensiune R
ale cărui borne “+” şi “–” sunt conectate succesiv la electrozii de înaltă tensiune
aparţinând tuburilor ozonizatorului TO de către un bloc de comutaţie cu tiristoare,
conform schemei de principiu din figura 23.
R L Echipamentul de comandă
Tr T1
13 cuprinde elementele de comandă
C1 şi reglare automată necesare
TO funcţionării. Parametrii de
C
funcţionare care trebuie controlaţi
C2
sunt: presiunea, temperatura,
T2 umiditatea şi debitul aerului,
Fig. 23 Schema electrică a sursei de înaltă tensiune temparatura apei de răcire,
tensiunea de alimentare a
generatorului de ozon, frecvenţa de alimentare, producţia de ozon, concentraţia
de ozon în atmosfera spaţiului instalaţiei.
Pornirea schemei se face după secvenţa:
1. se alimentează schema de comandă;
2. se porneşte agregatul frigorific;
3. se porneşte compresorul când temperatura aerului a ajuns la +5 oC;
4. se deschid electrovalvele treptei a doua de uscare după ce presiunea a
ajuns la valoarea prestabilită;
5. se porneşte ventilatorul sursei de înaltă tensiune.
6. se porneşte sursa de înaltă tensiune;
Dacă, în funcţionare, unele din condiţiile necesare nu se mai realizează sau
dacă curentul de descărcare depăşeşte o valoare impusă, se deconectează sursa
de înaltă tensiune.

Copierea electrostatică
În acest paragraf se prezintă succint reproducerea prin procedeul xerografic.
Xerografia a devenit una dintre cele mai revoluţionare aplicaţii ale
electrostaticii, cu rol major în difuzarea informaţiei. Numele procedeului provine din
limba greacă: xeros = uscat, graphos = scriere. În figura 24 se prezintă principiul
aparatului xerografic.
Etapele principale ale procedeului sunt:
- încărcarea electrostatică a tamburului fotoconductor;
- expunerea şi formarea imaginii electrice;
- relevarea imaginii;
- transferul imaginii pe hârtie;

4
Tehnologii bazate pe aplicaţii ale electrostaticii

- fixarea imaginii;
- curăţirea tamburului fotoconductor.
Încărcarea electrostatică este operaţia prin care tamburul 1 al aparatului,
având un strat fotoconductor din seleniu amorf, se încarcă cu sarcini electrice
pozitive. Această operaţie se realizează prin trecerea tamburului printr-o zonă cu
sarcină spaţială pozitivă, creată prin descărcare corona (de la un electrod ascuţit 2,
numit corotron). Operaţia se execută la întuneric, în zona “a” a tamburului.
Expunerea se execută cu ajutorul unui sistem optic, prin care imaginea 3 a
documentului (eventual mărită sau micşorată) se proiectează pe suprafaţa
tamburului.
Documentul este scanat cu o lampă electrică tubulară, cu aceeaşi viteză cu
viteza tangenţială a tamburului. Fâşia îngustă de pe suprafaţa documentului este
trimisă printr-un sistem de oglinzi în zona “b” a tamburului.
Prin expunere la lumină, stratul de seleniu devine conductor iar sarcinile
electrice se scurg la masă prin suportul metalic al tamburului. În zonele neiluminate
(negre în document, adică corpuri de literă, linii) sarcina rămâne. Zonele gri se vor
descărca parţial. Prin această operaţie pe tambur s-a format o imagine electrică a
documentului.
Revelarea imaginii se face cu ajutorul unei pulberi electrizate de semn
contrar încărcării plăcii. Pulberea se numeşte toner şi se încarcă electric prin
frecare cu o altă pulbere (având granulaţie mult mai mare) numită developer.
Aceste pulberi se află în rezervoarele 4, respectiv 5.
1 2 3 4 5

11

a
10 b

e 6
c
7

8
d

Fig. 24 Procesul de reproducere prin tehnica xerografică

Particulele de toner, încărcate negativ, aderă pe suprafaţa tamburului în
zonele încărcate şi astfel imaginea devine vizibilă. Operaţia se execută în zona “c”
a tamburului, unde un sistem de role 6 asigură alimentarea suprafeţei tamburului
cu toner şi eliminarea surplusului. Tonerul nefolosit este recirculat cu o pompă 7
spre rezervor.

5
 Tehnologii electrice speciale

Transferul imaginii pe hârtie se face prin suprapunerea unei foi de hârtie 8

încărcate pozitiv, de care se vor lipi particulele de toner de pe tambur. Hârtia este
preluată din tava de stocare şi se deplasează în acelaşi sens cu sensul de rotaţie
al tamburului. Încărcarea foii se face de la un electrod corona 9. Imaginea se
transferă astfel pe hârtie, în zona “d” a tamburului.
Fixarea imaginii pe hârtie se face prin încălzirea acesteia, tonerul topindu-se
la 60…70oC. Această operaţie se face după ce foaia părăseşte zona tamburului,
într-o altă zonă a maşinii, prin expunere cu radiaţii infraroşii. Foaia îşi continuă
traseul, fiind răcită prin ventilare cu aer, după care este depozitată în tava de
xerocopii.
Curăţirea tamburului este ultima operaţie, prin care resturile de toner sunt
îndepărtate pentru ca suprafaţa tamburului să urmeze un nou ciclu de lucru.
Operaţia se realizează în zona “e” a tamburului, cu răzuitorul 11 şi rola 10.
Principiul xerografului în culori este următorul: un original color este proiectat
pe stratul fotoconductor printr-un filtru roşu şi apoi developat cu toner cian (verde-
albastru). În continuare, acelaşi original este proiectat pe stratul fotoconductor
printr-un filtru verde şi developat cu toner magenta (purpur). Urmează expunerea
printr-un filtru albastru şi developarea cu toner galben. Se obţine, astfel, după o
repetare de 3 ori a operaţiilor de copiere, imaginea color.
Există variante la care suportul de depunere a tonerului nu este hârtia, ci folii
din material plastic (transparent sau netransparent) sau benzi textile.

Producerea şi măsurarea deplasării ionilor negativi

Ionizarea aerului la presiune normală este o proprietate generală a acestuia,

având drept cauze diferiţi factori: radioactivitatea, pulverizarea şi evaporarea apei,
descărcările atmosferice, radiaţiile solare, etc. Aceşti factori - mai frecvenţi în
zonele alpine (şi mai ales cu conifere) şi în vecinătatea căderilor de apă - asigură
concentraţii ridicate de aeroioni negativi naturali (3000…4000 perechi/cm3).
Concentraţia ionilor negativi scade la altitudini joase până la sute de
perechi/cm3. De asemenea, în oraşe, concentraţia ionilor negativi scade până la
ordinul zecilor de perechi/cm3. Utilizarea tot mai extinsă a maselor plastice sub
diferite forme determină sărăcirea climatului aeroionic până aproape de anulare,
deoarece masele plastice sunt absorbante de aeroioni negativi.
Se consideră că concentraţia ionilor negativi asigură oamenilor sănătatea şi
longevitatea. Din acest motiv se realizează instalaţii electrice capabile să genereze
un microclimat bogat în aeroioni negativi.
Generatoarele de aeroioni negativi sunt fie instalaţii distincte, fie incluse în
instalaţii complexe care asigură şi alţi parametri ai microclimatului (temperatură,
umiditate), cum sunt unele instalaţii de climatizare.
Diferitele soluţii constructive de generatoare se deosebesc în funcţie de
sursa de energie electrică şi de numărul de elemente aeroionizatoare. Pe de altă
parte, felul şi numărul elementelor aeroionizatoare impun puterea sursei şi
valoarea tensiunii de alimentare. În general, se urmăreşte realizarea de configuraţii

6
Tehnologii bazate pe aplicaţii ale electrostaticii

adecvate ale elementelor de ionizare, astfel încât tensiunea lor de alimentare să fie
de ordinul a câţiva kV.
Principiul generării ionilor negativi este similar pentru orice tip de generator
de tensiune continuă înaltă. Un electrod sau un sistem de electrozi legaţi la
minusul sursei de tensiune continuă înaltă, eliberează electroni prin efect corona,
care sunt acceleraţi într-o direcţie preferenţială. În varianta cea mai simplă
(redresor multiplicator alimentat la 230 V, 50 Hz, conectat la un fir metalic subţire
izolat faţă de pământ), electronii sunt acceleraţi la început pe direcţia normală la
suprafaţa electrodului emisiv, apoi urmează o traiectorie balistică spre pământ.
La alte generatoare se folosesc contraelectrozi conectaţi la potenţialul
pozitiv al sursei, care asigură accelerarea electronilor în direcţia proprie. Există
astfel posibilitatea dirijării sau localizării ionilor generaţi.
Pentru mărirea numărului de electroni generaţi şi a vitezei lor, se impune
creşterea gradientului câmpului electric la suprafaţa electrodului emiţător. Aceasta
se obţine, pentru o tensiune de alimentare dată, practicându-i o serie de zimţi sau
racordându-l la un număr de ace cu vârf ascuţit. Câmpul electric va fi maxim pe
aceste vîrfuri, care devin şi principalele emiţătoare de ioni acceleraţi. Se asigură,
astfel, o bună răspândire în spaţiul dens al aerului aflat la presiune normală.
Electronii, prin ciocniri succesive cu particulele din aer (componente
gazoase, vapori, particule solide în suspensie), pierd din energia cinetică şi se
ataşează particulelor neutre, formând ioni negativi.
În figura 25 este dată schema unui generator de producţie românească
(Electrocontact SA Botoşani), alimentat la 230 V, 50 Hz, ce absoarbe un curent de
1,5 mA. Elementele de descărcare, sub formă de vârfuri generează în medie 3 .104
ioni/cm3 de aer, măsuraţi la distanţa de 50 cm.
Tensiunea de ionizare F C1 C3 C5 C7 C9 C11 C13
este furnizată de un
redresor cuprinzând 14 Ne
celule multiplicatoare. 230 V
Rezistorul serie R2 = 10 MΩ 50 Hz
R1
limitează curentul furnizat de
sursă spre vârfurile de
descărcare E. Rezistorul C2 C4 C6 C8 C10 C12 C14
paralel R1 = 1 MΩ limitează E
R2
curentul prin lampa de CE
semnalizare cu neon şi prin
Fig. 25 Generator de aeroioni negativi
vârfurile contraelectrod CE,
în cazul atingerii accidentale. Siguranţa fuzibilă F protejează în cazul defectării unei
componente sau la apariţia scurtcircuitelor accidentale între trasee de circuit.
Generatoarele de ioni negativi funcţionează corespunzător numai în încăperi
curate şi aerisite. Praful din aer se depune în timp pe electrozi, scurtcircuitându-i.
Pe de altă parte timpul de viaţă al ionilor mici, care în mod normal atinge 20
minute, scade în aerul poluat la câteva secunde.
Tehnica măsurării în aeroionizare este un domeniu de fineţe, deoarece
curenţii determinaţi de deplasarea aeroionilor sunt de ordinul 10 -14…10-12 A. Gama
valorilor curenţilor, asociată cu rezistenţa internă ridicată a sursei acestora (aerul

7
 Tehnologii electrice speciale

atmosferic), plasează contoarele de sarcini în categoria aparaturii speciale

destinate surselor electrometrice de curenţi.
În general, curenţii foarte slabi pot fi scoşi din zgomotul de fond numai în
circuite cu rezistenţă ohmică foarte mare, fapt ce rezultă din relaţia:
4kT
iT2  f (18)
R
în care iT2 este media pătratică a curentului propriu zgomotelor termice ale
obiectului cu rezistenţa R, în gama de frecvenţe f , k =1,38 .10-23 J/K este
constanta Boltzmann, iar T este temperatura absolută. De exemplu, pentru
iT2  1015 A , f = 1Hz, iar T = 300oC, rezultă R  1,5  1010  . Cu alte cuvinte,
curenţii termici pot fi depăşiţi numai cu rezistenţe de ordinul gigaohmilor şi într-o
gamă îngustă de frecvenţe.
Pentru gama electrometrică se folosesc microvoltmetre electronice, dotate la
intrare cu amplificator realizat tranzistoare cu efect de câmp (TEC-MOS sau
TEC-J), urmat de un amplificator operaţional. Prin folosirea reacţiei negative se
obţine o impendanţă de intrare de până la 1014 Ω.
Pentru măsurarea curenţilor foarte slabi este necesar un schimbător
electrometric pasiv, cum ar fi un condensator ce acumulează sarcinile cedate de
ioni, pe care se măsoară tensiunea.
Principiul este următorul: aerul analizat este aspirat printre două armături
plane sau cilindrice coaxiale, între care se produce un câmp electric. În absenţa
câmpului, timpul t0 în care ionul rămâne între armături depinde de lungimea
armăturilor şi de viteza de deplasare a aerului. În prezenţa câmpului electric, ionul
traversează distanţa dintre armături în timpul t, care depinde de intensitatea
câmpului, de sarcina şi mobilitatea ionului [6].