Sistemul de asistență socială din România, reglementat prin Legea nr.

292/2011, se bazează
pe un set de principii fundamentale care asigură funcționarea eficientă și echitabilă a acestuia. Unul
dintre aceste principii este solidaritatea socială, care presupune implicarea întregii comunități în
sprijinirea persoanelor vulnerabile. Acest principiu este esențial pentru că promovează coeziunea
socială și asigură că nimeni nu este lăsat în urmă, contribuind astfel la o societate mai justă și mai
incluzivă.

Un alt principiu important este subsidiaritatea, care stipulează că asistența socială intervine
doar atunci când indivizii sau familiile nu se pot susține singuri, respectând astfel autonomia
personală și încurajând responsabilitatea individuală. Acest principiu este crucial pentru că previne
dependența de ajutorul social și promovează auto-suficiența.

Principiul universalității garantează că toți cetățenii, indiferent de naționalitate sau statut

social, au dreptul la asistență socială. Acesta este fundamental pentru asigurarea egalității de șanse și
pentru prevenirea discriminării și excluziunii sociale.

De asemenea, principiul echității asigură că resursele și serviciile de asistență socială sunt

distribuite în mod corect, în funcție de nevoile specifice ale fiecărui individ. Echitatea este esențială
pentru că recunoaște diversitatea nevoilor și promovează o abordare personalizată a asistenței
sociale.

În final, principiul eficienței și eficacității impune ca măsurile și acțiunile de asistență socială

să fie evaluate și ajustate periodic pentru a răspunde nevoilor reale ale beneficiarilor. Acest principiu
este vital pentru că asigură utilizarea optimă a resurselor și îmbunătățirea continuă a sistemului de
asistență socială.

Aceste principii sunt interconectate și contribuie la realizarea obiectivelor majore ale

asistenței sociale: prevenirea marginalizării și excluziunii sociale, promovarea incluziunii și coeziunii
sociale, și susținerea persoanelor vulnerabile în depășirea dificultăților. Prin urmare, ele sunt
indispensabile pentru un sistem de asistență socială care să funcționeze eficient și să răspundă
adecvat la provocările sociale contemporane.
Principiile sistemului de asistență socială sunt fundamentale pentru asigurarea unui cadru
coerent și eficient în sprijinirea persoanelor vulnerabile. Legea 292/2011 din România stabilește
aceste principii, care ghidează acțiunile și intervențiile în domeniul asistenței sociale. Iată cinci dintre
aceste principii esențiale:

1. **Solidaritatea socială** - Acest principiu subliniază importanța contribuției comunității

la sprijinirea membrilor săi vulnerabili. Este esențial pentru a asigura că nimeni nu este lăsat în urmă
și că există o rețea de siguranță pentru cei care se confruntă cu dificultăți.

2. **Subsidiaritatea** - Principiul subsidiarității asigură că asistența socială intervine doar

atunci când indivizii sau familiile nu se pot susține singuri, promovând astfel autonomia și
responsabilitatea personală.

3. **Universalitatea** - Asigură că toți cetățenii, indiferent de statutul lor social sau

economic, au acces la serviciile de asistență socială, garantând egalitatea de șanse în fața
dificultăților.

4. **Participarea** - Acest principiu încurajează implicarea beneficiarilor în planificarea și

implementarea serviciilor de care beneficiază, promovând astfel respectul și demnitatea umană.

5. **Descentralizarea** - Prin descentralizare, responsabilitățile și resursele sunt distribuite

la nivel local, asigurând că serviciile sunt adaptate nevoilor specifice ale comunităților și sunt mai
accesibile pentru beneficiari.

Aceste principii sunt vitale pentru a asigura că sistemul de asistență socială rămâne
responsiv și relevant pentru nevoile societății. Ele contribuie la crearea unui mediu în care fiecare
persoană are posibilitatea de a-și îmbunătăți calitatea vieții și de a participa activ în comunitate.

Solidaritatea socială reprezintă un pilon fundamental în construcția și funcționarea

societăților moderne, având un rol crucial în promovarea coeziunii și a bunăstării colective. În
contextul provocărilor globale, cum ar fi pandemiile sau schimbările climatice, solidaritatea devine
un argument de necesitate, nu doar un ideal moral. Aceasta facilitează redresarea comunităților
afectate și susține dezvoltarea durabilă, prin distribuirea echitabilă a resurselor și prin sprijinirea
membrilor societății care se confruntă cu dificultăți. De exemplu, în urma pandemiei de COVID-19,
solidaritatea a fost esențială pentru redresarea economică și socială, demonstrând că acțiunile
coordonate și sprijinul mutual pot atenua impactul crizelor. În plus, solidaritatea socială contribuie la
reducerea inegalităților și la integrarea grupurilor vulnerabile, fiind un factor determinant în
asigurarea unei tranziții echitabile către o economie sustenabilă. Prin urmare, este imperativ să
cultivăm și să întărim solidaritatea în toate straturile societății, pentru a construi un viitor mai
rezilient și inclusiv.
Solidaritatea socială este un pilon fundamental în construcția și funcționarea societăților
contemporane, având un rol crucial în abordarea inegalităților și promovarea coeziunii. Aceasta se
manifestă prin sprijin reciproc și construirea de instituții care să prevină sau să atenueze riscurile
sociale, fiind o expresie a solidarității organice durkheimiene. În contextul provocărilor globale, cum
ar fi pandemia de COVID-19 sau schimbările climatice, solidaritatea devine și mai necesară, facilitând
redresarea și sustenabilitatea pe termen lung. În România, atitudinile față de solidaritate reflectă o
orientare generală către sprijinul reciproc, indiferent de proximitatea socială sau geografică, și sunt
esențiale pentru integrarea socială a grupurilor vulnerabile. Lipsa solidarității poate duce la
marginalizarea anumitor grupuri și la exacerbarea problemelor sociale, subliniind astfel importanța
unei solidarități active și incluzive în societate.
Subsidiaritatea este un principiu fundamental în asistența socială, subliniind importanța ca
deciziile să fie luate cât mai aproape de persoana sau comunitatea afectată. Acest principiu susține
că asistența socială ar trebui să completeze și să sprijine, nu să înlocuiască, inițiativa și
responsabilitatea individuală. În contextul asistenței sociale, subsidiaritatea argumentează
necesitatea unei abordări care să permită indivizilor și comunităților să-și asume un rol activ în
rezolvarea propriilor probleme, în timp ce statul intervine doar atunci când este absolut necesar.
Această abordare încurajează autonomia și empowerment-ul, contribuind la dezvoltarea unor servicii
sociale eficiente și la consolidarea coeziunii sociale. În plus, subsidiaritatea este esențială pentru
adaptarea la standardele europene ale asistenței sociale, promovând o practică profesională care
respectă drepturile umane și recunoaște demnitatea fiecărui individ.
Universalitatea în asistența socială este un principiu fundamental care subliniază
necesitatea ca serviciile sociale să fie accesibile tuturor membrilor unei comunități, indiferent de
statutul lor economic sau social. Acest concept este esențial pentru a asigura că nimeni nu este lăsat
în urmă și că toate persoanele vulnerabile primesc sprijinul de care au nevoie. Principiile etice ale
profesiei de asistent social, cum ar fi recunoașterea demnității umane și promovarea drepturilor
omului, sunt pilonii care susțin universalitatea în practica asistenței sociale. Aceste principii sunt
promovate de organizații precum Asociația Asistenților Sociali din România (ASproAS), care se
angajează să atingă cele mai înalte standarde de calitate a serviciilor sociale și să asigure integritatea
profesională a asistenților sociali. În plus, asistența socială este susținută de teorii și metode care
facilitează schimbarea sustenabilă și dezvoltarea socială, contribuind astfel la coeziunea socială și la
reducerea inegalităților.

Participarea este un pilon central în asistența socială, fiind un argument solid și o necesitate
incontestabilă pentru eficacitatea intervențiilor sociale. Aceasta implică nu doar prezența fizică, ci și
angajamentul activ al persoanelor în procesul de asistență, permițând astfel o mai bună înțelegere și
adresare a nevoilor specifice ale comunităților și indivizilor. Participarea contribuie la dezvoltarea
abilităților și competențelor necesare aplicării teoriilor în practica asistenței sociale, creșterea
capacității de autocunoaștere și autonomie profesională, precum și adaptarea la standardele
europene ale asistenței sociale. De asemenea, este esențială pentru realizarea unei intervenții
sociale eficiente, care să se bazeze pe o bună teorie și să fie ghidată de principii metodologice solide.
Rolul asistentului social în comunitate este crucial, acesta având capacitatea de a interveni în situații
dificile și de a preveni potențiale probleme, contribuind astfel la îmbunătățirea calității vieții
persoanelor aflate în dificultate.
Respectarea dreptului la autodeterminare în asistența socială este un principiu
fundamental care susține demnitatea și libertatea individuală. Acest drept permite persoanelor să își
controleze propriul destin și să facă alegeri neinfluențate de constrângeri externe, ceea ce este
esențial pentru promovarea autonomiei și a respectului reciproc în societate. În contextul asistenței
sociale, autodeterminarea se referă la capacitatea indivizilor de a lua decizii informate și voluntare
privind propriul plan de viață și serviciile de care beneficiază. Argumentul pentru acest drept se
bazează pe ideea că fiecare persoană este cea mai în măsură să știe ce este cel mai bine pentru ea,
iar asistența socială trebuie să faciliteze acest proces, nu să îl inhibe. Necesitatea respectării
autodeterminării este recunoscută și în legislația internațională și națională, care subliniază
importanța participării active a persoanelor la soluționarea propriilor probleme sociale și la
dezvoltarea comunității. Astfel, asistența socială modernă se concentrează pe abilitarea persoanelor,
nu doar pe oferirea de ajutor, promovând o abordare centrată pe client și pe nevoile sale unice.