Importanţa ameliorării plantelor

Ameliorarea plantelor - ad melior (limba latină) = la mai bine – reprezintă ştiinţa

aplicativă care foloseşte legile geneticii, legile eredităţii în vederea obţinerii de
material biologic nou, soiuri şi hibrizi precum şi pentru producerea de sămânţă şi
material săditor pentru cultură.
Crearea de soiuri şi hibrizi prezintă importanţă pentru faptul că în economia unei
culturi, soiul contribuie cu 30% din preţul produsului respectiv. Odată creat un
material biologic, acesta îşi menţine proprietăţile, caracterele şi însuşirile o perioadă
de 10-20 de ani timp în care se economiseşte 30% din preţul produsului respectiv.
Este o ştiinţă aplicată şi care are legătură cu alte discipline după cum urmează:
Genetica – foloseşte legile acesteia pentru orice combinaţie hibridă, pentru obţinerea
efectului heterozis, pentru selecţia formelor mutante, pentru obţinerea formelor
poliploide.
Fiziologia – în procesul de creare a soiurilor este nevoie să se cunoască procesele de
creştere şi dezvoltare, perioada de vegetaţie, diferite fenofaze pentru fiecare specie în
parte.
Biochimia – pentru cunoaşterea proceselor de acumulare a diferiţilor compuşi chimici,
substanţelor organice, substanţelor minerale care vor alcătui produsul principal.
Fitopatologia – pentru a cunoaşte biologia fiecărui agent fitopatogen pentru care să
găsim gene de rezistenţă care vor fi inoculate în materialul respectiv.
Entomologia – pentru a cunoaşte biologia dăunătorilor în crearea de soiuri rezistente.
Viticultura, pomicultura, legumicultura – pentru a se putea stabili cele mai bune
tehnologii care să corespundă cerinţelor soiurilor respective.
Management, marketing – în sensul de a putea cunoaşte cerinţele pieţei în momentul
în care soiul va fi terminat şi scos în producţie.
Etapele ameliorării plantelor: - Etapa ameliorării empirice
- Etapa ameliorării ştiinţifice
Etapa ameliorării empirice datează de la începutul luării în cultură a unor specii până
spre începutul secolului 18 şi până la descoperirea sexelor la plante când pe baza
selecţiei făcute de om şi completată cu selecţia naturală s-au obţinut populaţii locale,
soiuri locale pentru mai multe specii. Acestea au fost purtate dintr-un areal în altul
odată cu popoarele migratoare fiind îmbunătăţite neştiinţific şi asigurând necesarul de
hrană pentru populaţiile care le utilizau.
Plantele existente în momentul de faţă s-au format în anumite areale de pe glob acolo
unde au găsit condiţii optime de creştere şi dezvoltare, acestea fiind numite centre de
origine.
Ca urmare a evoluţiei, a acţiunii omului, există la ora actuală anumite areale pe glob
unde o anumită specie este mai bine dezvoltată şi are mai multe “rude apropiate”,
Varietăţi, convarietăţi, specii, subspecii care formează aşa numitele centre genice.
Centrele de origine sunt reprezentate de acele areale de pe glob unde s-au format
pentru prima dată unele specii de plante.
Centrele genice reprezintă acele suprafeţe unde se găseşte cea mai mare diversitate
de forme, cea mai mare frecvenţă a genelor pentru o anumită specie.
În ceea ce priveşte centrele de origine, majoritatea cercetătorilor menţionează
existenţa a 12 centre şi care sunt următoarele:
- Centrul 1 situat în centrul Chinei şi partea sa vestică unde-şi au originea
dintre plantele horticole: Brassica rapa, Allium fistulosum, Malus baccata,
Malus spectabilis, Malus asiatica, Pirus serotina, Prunus triflora.
- Centrul 2 situat în partea centrală şi sud vestică a Indiei: Phaseolus aureus,
Brassica nigra, Cicer arietinum.

1
 - Centrul 3 situat în nord vestul Indiei, Asia mijlocie: Vicia faba, Spinacia
oleracea, Phaseolus aureus, Allium cepa, Prunus armeniaca.
- Centrul 4 situat în Asia mică, Iran: Petroselinum hortense, Cerasus avium,
Cerasus vulgaris.
- Centrul 5 situat în Bazinul mediteranean: Petroselinum sativum, Prunus
domestica, Vitis vinifera, Allium cepa, Asparagus officinalis.
- Centrul 6 situat în Absinia, Somalia, Etiopia: Pisum sativum, Lens esculenta.
- Centrul 7 situat în America centrală, Mexic: Phaseolus vulgaris, Phaseolus
multiflorus, Lycopersicum cerasiforme, Capsicum anuum, Capsicum
pubescens.
- Centrul 8 situat în Peru, Ecuador, Bolivia: Phaseolus vulgaris, Phaseolus
lunatus, Lycopersicum esculentum.
- Centrul 9 situat în Canada, Nordul Americii.
- Centrul 10 situat în Australia.
- Centrul 11 situat în Europa centrală.
- Centrul 12 situat în Sudan, Nigeria, Africa de sud.
Etapa ameliorării ştiinţifice a început odată cu secolul 19 şi a fost marcată de crearea
în mod deliberat prin metode ştiinţifice unele forme noi cu capacitate mare de
producţie. În cadrul acestor forme s-a procedat la o selecţie riguroasă dar o dată cu
dezvoltarea geneticii, variabilitatea existentă în cadrul materialului nu a mai fost
suficientă şi din acest motiv a trebuit să se mărească această variabilitate.
Odată cu dezvoltarea ştiinţelor biologice s-au găsit metode pentru îmbunătăţirea
variabilităţii şi anume hibridarea, cosangvinizarea, poliploidizarea, toate urmate de
selecţie în cadrul materialului. În ţările dezvoltate acolo unde speciile cultivate găseau
condiţii optime de creştere şi dezvoltare, s-au creat aşa numitele şcoli de ameriorare
pentru speciile respective.
În viticultură, perioada ameliorării ştiinţifice începe după apariţia filoxerei prin
căutarea şi găsirea metodelor de rezolvare a rezistenţei la acest dăunător, astfel s-au
făcut hibridări între viţele europene şi cele americane, s-au creat soiuri de portaltoi
care prezintă rezistenţă la filoxeră.
În domeniul pomiculturii, ameliorarea ştiinţifică începe în secolul 18 prin obţinerea
primelor soiuri de măr în Rusia prin hibridare liberă.
În secolul 19 începe aplicarea hibridărilor dirijate pentru măr, păr, cireş obţinându-se
soiuri care şi în acest moment există în colecţii.
În România ameliorarea plantelor a înregistrat aceleaşi etape ca şi în celelalte ţări,
etapa empirică ajungând până în anul 1900 iar etapa ştiinţifică fiind marcată de
activitatea lui Vlad Cârnu Munteanu, primul profesor de ameliorare la şcoala centrală
de agricultură Herăstrău.
Începuturile ameliorării ştiinţifice s-au lovit de câteva probleme deosebite dintre care
menţionăm imposibilitatea folosirii tuturor formelor de germoplasmă care deşi erau
bogate nu au fost evaluate. Variabilitatea existentă în cadrul germoplasmei ţinea mai
mult de adaptabilitatea la condiţiile de mediu şi mai puţin de productivitate şi calitate.
Absenţa surselor de gene din străinătate care să condiţioneze caractere şi însuşiri
importante cum ar fi rezistenţa la factorii de mediu, rezistenţa la acţiunea agenţilor
fitopatogeni, lipsa unor amelioratori consacraţi şi a informaţiei ştiinţifice adecvate
pentru fiecare specie în parte, controversa între şcoala mendeleană, şcoala vestică şi
şcoala estică dominată de Miciurin care nu acceptau teoriile eredităţii, existenţa
genelor, şamd; lipsa unei strategii, lipsa unei idei clare privind crearea de material
biologic nou.
Activitatea de cercetare a început să se dezvolte odată cu înfiinţarea I.C.A.R. în anul

2
1929 în cadrul căruia funcţiona o secţie de ameliorare a plantelor cu laboratoare de
cercetare în diferite zone pedoclimatice din ţară. În anul 1937 în cadrul I.C.A.R. ia
fiinţă o secţie de horticultură care la rândul ei înfiinţează staţiuni de cercetare în
diferite zone pedoclimatice ale ţării.
În anul 1957 are loc o nouă reorganizare a cercetării înfiinţându-se institutul de
cercetări pentru cereale şi plante tehnice Fundulea, institutul de cercetări pentru
cultura cartofului cu sediul la Braşov, institutul de cercetări horti-viticole.
În anul 1962 întreaga activitate de cercetare este trecută sub jurisdicţia academiei de
ştiinţe agricole şi silvice.
În anul 1967 academia înfiinţează institutul de cercetări pentru viticultură şi
vinificaţie de la Valea Călugărească, institutul de cercetări pentru pomicultură de la
Mărăcineni – Piteşti, institutul de cercetări pentru legumicultură şi floricultură de la
Vidra – Ilfov. Fiecare din acestea îşi formează o reţea de staţiuni de cercetare pentru
diferite specii de plante, astăzi numele acestor instituţii, staţiuni de cercetare este
schimbat: I.C.C.P. Fundulea devine institutul naţional de cercetare dezvoltare pentru
agricultură.
I.C.P. devine institutul de cercetare dezvoltare pentru pomicultură. Aceste instituţii au
staţiuni la Blaj, Odobeşti, Murfatlar, Greaca, Bechet, Drăgăşani, Miniş, Valea
Călugărească precum şi unele laboratoare în Iaşi, Cluj, Bucureşti.
Institutul pentru pomicultură are staţiuni la Bistriţa, Voineşti, Fălticeni, Mărăcineni şi
laboratoare la Iaşi, Cluj, Oradea, Târgu Jiu.
Institutul pentru legumicultură are staţiuni la Işalniţa, Buzău, Bacău.
Obiectivele ameliorării plantelor
Definiţie: totalitatea caracterelor şi însuşirilor pe care trebuie să le întrunească
materialul biologic creat, soiuri sau hibrizi pentru a răspunde parametrilor de
productivitate şi calitate constituie obiective de ameliorare.
Pentru a fi realizate aceste obiective este nevoie să se cunoască baza genetică a
materialului iniţial, valoarea ameliorativă a surselor de germoplasmă şi factorii care
condiţionează alegerea acestor obiective.
Factorii care condiţionează alegerea obiectivelor de ameliorare – există 3 categorii de
factori: - factori naturali locali
- factori tehnologici
- factori economici
Factorii naturali – fiecare zonă de cultură este guvernată de anumite condiţii de climă
şi sol, motiv pentru care amelioratorii trebuie să creeze un material biologic adaptat
pentru zonele respective astfel pentru zonele mai nordice sau pentru altitudinile mai
mari este nevoie de soiuri şi hibrizi cu o perioadă de vegetaţie mai redusă pentru a
putea ajunge la maturitate în timpul cât în zona respectivă exista o sumă a gradelor de
temperatură care să asigure condiţii pentru buna dezvoltare a soiurilor respective.
Pentru zonele cu ierni aspre, cu geruri mari, trebuie să se creeze soiuri şi hibrizi care
să reziste la aceste temperaturi. Pentru zonele cu deficit pluviometric sau cu exces de
umiditate trebuie să se creeze material biologic adaptat pentru aceste condiţii, în
general clima din România este de climat continental dar există suficiente microzone
care nu se încadrează în caracterizarea generală şi care ne forţează să alegem acele
obiective de ameliorare pe care urmărindu-le să realizăm material biologic pentru
zonele respective. În ceea ce priveşte condiţiile de sol problema nu se pune chiar atât
de acut pentru că există mijloace agrotehnice, agrochimice pentru a influenţa
proprietăţile fizico-chimice, biologice ale solului astfel că putem aduce solul spre
cerinţele plantelor şi nu plantele la cerinţele solului. Se pot aplica amendamente,
corectarea salinităţii, a fertilităţii.

3
Factorii tehnologici – realizarea producţiilor scontate pentru asigurarea hranei în
condiţiile demografice actuale impune generalizarea tehnologiilor moderne pentru
toate speciile din cultură astfel încât să se asigure pe de o parte uşurarea activităţilor
iar pe de altă parte eficienţa economică a fiecărei culturi. Din acest motiv alegerea
obiectivelor de ameliorare va depinde de tehnologia prevăzută a exista în momentul în
care apare soiul pe care dorim să îl obţinem.
Factorii economici ţin de un aşa numit studiu de piaţă în ideea de a prevedea care
sunt cerinţele consumatorilor la o anumită perioadă de timp privind cantitatea de
produse sau calitatea producţiei obţinute.
Ameliorarea capacităţii de producţie
Productivitatea – este o însuşire complexă determinată pe de o parte de baza
ereditară a materialului cu care se lucrează care condiţionează valorile elementelor
de productivitate iar pe de altă parte de condiţiile de mediu şi condiţiile de cultură.
Datorită faptului că este condiţionată poligenic, capacitatea de producţie este un
obiectiv care se obţine suficient de greu, aceasta şi datorită faptului că în perioada de
vegetaţie acţionează aproape toate genele de care dispune planta respectivă.
Apar fenomene de înlănţuire a acestor gene pentru a determina un anumit caracter,
apar fenomene de interacţiune între gene astfel ca toate acestea complică activitatea
de îmbunătăţire a productivităţii plantelor.
Productivitatea este determinată pe de o parte de fertilitatea plantei respective, pe de
altă parte de capacitatea de a exploata această fertilitate în sensul ducerii până la capăt
a produsului final.
Se deosebesc 2 categorii de fertilitate:
- fertilitatea potenţială
- fertilitatea reală
Fertilitatea potenţială reprezintă capacitatea plantelor care compun soiul sau
hibridul de a da naştere la formaţiuni florale, muguri de rod, inflorescenţe şi flori
care diferă de la cele anuale la multianuale.
Fertilitatea reală este dată de capacitatea de fecundare a florilor, de totalitatea
florilor capabile să se fecundeze.
Întotdeauna fertilitatea reală este sub nivelul fertilităţii potenţiale fie datorită factorilor
de mediu fie datorită unor condiţii genetice. Raportul între fertilitatea potenţială şi
reală este cunoscut sub numele de coeficient de fertilitate, cu cât acest coeficient are o
valoare mai apropiată de 1 cu atât soiul respectiv va avea o productivitate ridicată.
În procesul de creare a producţiei se deosebesc 2 categorii de productivitate:
1. productivitate iniţială
2. productivitate finală
Productivitatea iniţială este dată de totalitatea fructelor sau seminţelor care s-au
format pe plantă în primele faze de după fecundare. Aceasta însuşire este determinată
de fertilitatea reală, de condiţiile de mediu şi de structura genetică a materialului
respectiv.
Productivitatea finală este reprezentată de capacitatea plantelor de a reţine şi a
matura fructele care s-au format, însuşire care de asemenea depinde de
productivitatea iniţială, de unii factori ecologici, de însuşirile genetice.
Raportul între productivitatea iniţială şi finală poartă numele de indice de
productivitate şi la fel ca şi la coeficientul de fertilitate cu cât valoarea indicelui de
productivitate este apropiată de 1 cu atât capacitatea de producţie a soiului este
ridicată.
Se apreciază că productivitatea este determinată de 2 categorii de factori:
- factorii intrinseci care ţin de materialul biologic;

4
 - factorii de influenţă
Factorii intrinseci sunt reprezentaţi de elemente de productivitate caracteristice de la
o specie la alta dar şi de o serie de procese fiziologice şi biochimice.
Factorii de influenţă sunt reprezentaţi de apariţia unor agenţi fitopatogeni şi
rezistenţa plantelor la acţiunea acestora, apariţia unor perioade foarte reci şi rezistenţa
plantelor la aceste condiţii, apariţia secetei, rezistenţa soiului la secetă, şamd.
Dacă factorii de influenţă nu pot fi controlaţi pentru capacitatea de producţie se
urmăreşte să se acţioneze asupra elementelor de productivitate în sensul creşterii
intensităţii de exprimare a acestora. Pentru realizarea acestui obiectiv sunt obligatorii
următoarele direcţii în care trebuie să se acţioneze:
- cunoaşterea tuturor surselor de germoplasmă autohtone şi mondiale în
vederea identificării tuturor surselor de gene care sunt legate într-un fel de
controlul elementelor de productivitate
- utilizarea mutagenezei pentru obţinerea a noi surse de gene utile în această
direcţie
- hibridarea unor genotipuri foarte diferite în vederea obţinerii unor
recombinări de gene care să conducă la acumularea unor gene valoroase
- creşterea plasticităţii ecologice pentru mărirea gradului de adaptabilitate a
soiurilor şi hibrizilor la cultivarea în diferite condiţii climatice
- ruperea corelaţiilor negative care există între productivitate şi calitate, între
productivitate şi precocitate sau între productivitate şi diferite însuşiri
fiziologice care crează rezistenţă.
Ameliorarea calităţii – la fel ca şi productivitatea, calitatea este determinată pentru
introducerea în cultură a noilor soiuri create. Valoarea calitativă a unui material
biologic este conferită de conţinutul în substanţe utile, natura chimică a acestor
substanţe, însuşirile tehnologice şi culinare ale produsului principal şi cu deosebire
pentru speciile horticole calitatea este dată şi de aspectul exterior.
În ceea ce priveşte substanţele utile se are în vedere conţinutul de proteină la
principalele specii, conţinutul de hidraţi de carbon, zaharuri, unele substanţe minerale,
unele vitamine, enzime, şamd.
Se pune problema existenţei unei corelaţii negative între capacitatea de producţie,
între productivitate şi însuşirile calitative. Pentru îmbunătăţirea valorilor nutritive a
substanţelor utile, trebuie să se cunoască şi să se influenţeze natura chimică a acestor
substanţe astfel proteinele trebuie să aibă un conţinut ridicat şi echilibrat în aminoacizi
esenţiali.
Unele specii au un conţinut mai redus de lizină astfel prin folosirea mutaţiilor trebuie
să se identifice genele care condiţionează acest aminoacid pentru a creşte valoarea
acestuia în produsul principal.
Conţinutul în triptofan, metionină, trebuie ridicat la unele leguminoase, în această idee
toate speciile trebuie analizate în privinţa tuturor substanţelor chimice conţinute
pentru a se încerca o ameliorare a valorilor acestora. La viţa de vie calitatea
produsului principal pe lângă conţinutul în diverse substanţe chimice este dată şi de
însuşirile organoleptice, gustative, tehnologice, aspectul exterior, forma şi mărimea
strugurilor, culoarea boabelor, prezenţa sau absenţa stratului de pruină. Pentru vinuri,
determinarea conţinutului de alcool, zaharuri, aciditatea totală, extract sec, taninuri,
substanţe colorante sunt toate părţi de calitate a produsului principal la vie.
La fructe calitatea este determinată de conţinutul în substanţe nutritive dar şi de
suculenţa acestora, de fermitatea pulpei, gust, aromă, existenţa altor substanţe care în
echilibru pot asigura un gust plăcut.
Ameliorarea rezistenţei la boli şi dăunători – cu toate progresele realizate în

5
combaterea chimică precum şi în înglobarea rezistenţei genetice în noile creaţii ale
ameliorării, intensitatea, frecvenţa, gradul de atac al diverşilor agenţi fitopatogeni
înregistrează creşteri la toate speciile cultivate.
Rezistenţa la boli este o însuşire ereditară care determină capacitatea plantelor de a se
apăra faţă de atacul unui anume agent patogen. Există apreciere diferită în ceea ce
priveşte rezistenţa în sensul că unii autori consideră doar imunitatea la o anumită
boală ca rezistenţă genetică pe când alţi autori iau în considerare şi gradul de adaptare
al plantei, de formare a unor celule care înconjoară boala fie dată de o sensibilitate
înainte de atac fie ca o reacţie de apărare după ce s-a întâmplat ca planta să fie atacată.
Amelioratorul este interesat de rezistenţa ereditară care este determinată de 2 cauze
principale: starea plantei şi comportamentul acesteia în momentul atacului în sensul
împiedicării bolii să se manifeste şi reacţia plantei gazdă care prin anumite schimbări
histologice sau fiziologice opreşte procesul de infecţie.
Din acest motiv se cunosc 2 tipuri de rezistenţă şi anume:
- rezistenţă pasivă când boala nu poate ataca planta respectivă
- rezistenţa activă când avem de a face cu o reacţie a plantei în momentul
atacului.
Rezistenţa activă se clasifică de unii autori în 2 categorii şi anume: rezistenţă
verticală şi rezistenţă orizontală.
Prin rezistenţă verticală se înţelege capacitatea unui soi de a rezista la o boală sau la
o anumită rasă fiziologică a unei boli, o rezistenţă puternică dar de scurtă durată,
astfel în condiţiile în care apare o altă rasă fiziologică, soiul respectiv trebuie scos
imediat din cultură pentru că nu mai are rezistenţă.
Rezistenţa orizontală înseamnă capacitatea soiului de a avea rezistenţă la mai multe
boli în acelaşi timp sau la mai multe rase fiziologice ale unei boli care se manifestă
mai slab dar pe o perioadă de timp foarte mare, uneori peste 50-100 ani.
Rezistenţa verticală este mai uşor de obţinut dar se prefera rezistenţa orizontală care
chiar dacă necesită lucrări mai laborioase este eficientă prin durata acesteia.
După unii autori, proliferarea rapidă a agenţilor fitopatogeni are mai multe cauze şi
anume introducerea în cultură a materialului biologic la care s-a urmărit în primul
rând productivitatea şi calitatea şi mai puţin sau deloc rezistenţa la boli.
Cultivat pe suprafeţe foarte mari, a unui număr restrâns de soiuri astfel că este
înlesnită răspândirea rapidă a unui patogen sau a unor mutante ale patogenului,
migrarea din zonele cu inocul primar a raselor fiziologice noi, apariţia datorită
mutaţiilor, diverselor recombinări genetice a unor noi rase fiziologice cu un efect
fitopatogen mai puternic, nerespectarea tehnologiei de cultură, nerespectarea rotaţiilor
pentru culturile anuale şi bienale, administrarea unilaterală şi în doze mari a unor
îngrăşăminte care favorizează apariţia agenţilor fitopatogeni, utilizarea neraţională a
irigaţiilor care conduc la crearea de microclimate favorabile apariţiei patogenului,
contactul brusc între patogen şi planta gazda datorită importutilor de seminţe cu care
se aduc şi patogenii respectivi şi la care soiurile autohtone nu au nici un fel de
adaptare.
Metoda de îmbunătăţire a rezistenţei la agenţii patogeni o constituie hibridarea
îndepărtată: hibridarea dintre un soi valoros din toate punctele de vedere dar
nerezistent la un anumit agent patogen, cu o specie din flora spontană înrudită cu
soiul, fără valoare productivă, fără valoare calitativă dar care conţine gena de
rezistenţă. Dintre dăunători, cele mai mari pagube sunt produse de insecte la care se
cunosc peste 700000 de specii cu un deosebit grad de adaptare, prolificitate şi putere
distructivă foarte mare. Răspândirea insectelor se datorează câtorva cauze şi anume:
- distrugerea ecosistemelor naturale

6
 - importul unor insecte odată cu produsele agricole fără a se aduce şi inamicii
lor naturali
- folosirea neraţională a insecticidelor
Ameliorarea epocii de maturare este importantă pentru anumite areale de cultură,
pentru zonele mai nordice când perioada de vegetaţie trebuie să fie mai redusă şi de
asemenea pentru unităţile care au posibilitatea ca în condiţii de irigare să obţină 2
culturi pe aceeaşi suprafaţă de teren. Folosind 2 plante diferite cu perioade scurte de
vegetaţie, există posibilitatea ca în zonele sudice să se obţină o cultură de grâu şi o
cultură de fasole iar pentru speciile horticole contează perioada de menţinere în spaţii
protejate în sere şi solarii. Cea mai importantă problemă pentru acest obiectiv o
constituie realizarea unui compromis între productivitate, calitate şi epoca de
maturare. Trebuie găsite cele mai bune căi pentru ca la perioade foarte scurte de
vegetaţie să nu scadă prea mult productivitatea şi să nu fie afectată prea mult calitatea
produsului respectiv.
Ameliorarea rezistenţei la temperaturi scăzute acest obiectiv include rezistenţa la
ger şi rezistenţa la iernare, aceste obiective sunt urmărite la unele specii anuale şi la
toate speciile perene cultivate în zonele cu climat temperat.
Rezistenţa la ger reprezintă capacitatea plantelor de a suporta temperaturi scăzute
fără a le fi afectată semnificativ capacitatea de producţie, rezistenta la ger vizează şi
rezistenţa plantelor anuale la temperaturile scăzute din primăvară.
Rezistenţa la iernare vizează speciile multianuale, reprezintă pe lângă toleranţa
plantelor la temperaturi scăzute ale iernii şi alte aspecte mai complexe cum ar fi:
alternanţa îngheţ dezgheţ repetată, dezrădăcinarea în cazul gonflării accentuate a
solului, asfixierea datorită lipsei aerului din stratul compact de zăpadă.
În general se constată că rezistenţa la temperaturi scăzute este determinată genetic, dar
în acelaşi timp este puternic influenţată de evoluţia condiţiilor de mediu şi de
desfăşurarea unor procese fiziologice şi biochimice înainte de intrarea în starea de
repaos. La speciile anuale starea de repaos se identifică în stadiul de sămânţă iar la
cele multianuale iarna. La cele multianuale starea de repaos presupune călirea
plantelor care are loc până la un anumit prag de temperaturi negative, prag diferit în
funcţie de specie şi în cadrul unei specii diferit pentru soiuri (ex: viţa de vie poate
suporta obişnuit -18 - 250C sau unele soiuri de pomi fructiferi pot suporta până la -
400C)
Realizarea acestui obiectiv presupune explorarea mai multor căi de acţiune:
1. identificarea surselor de germoplasmă care deţin gene de rezistenţă la
temperaturi scăzute;
2. transferul prin metode specifice de ameliorare a acestor gene la forme
valoroase productiv şi calitativ dar deficitare din punct de vedere al
rezistenţei.
3. identificarea de metode noi de creştere a variabilităţii acestei însuşiri;
4. la speciile legumicole rezistente la iernare are o importanţă destul de mare
deoarece se doreşte extinderea perioadei în care aceste legume pot ajunge la
consumator în stare proaspătă.
Ameliorarea rezistenţei la secetă – rezistenţa la secetă impune la speciile cultivate în
mod deosebit în sudul şi estul României. Rezistenţa la secetă are loc pe baza unor
mecanisme fiziologice şi mai puţin fundamentată pe mecanisme genetice.
Seceta solului până la un anumit grad poate provoca o încetinire a dezvoltării
plantelor dar speciile considerate rezistente pot trece cu bine de astfel de perioade şi
să de-a producţii satisfăcătoare. Sunt considerate specii rezistente le seceta solului
cele care se maturează înainte de perioadele propriu zise de secetă sau cele care au un

7
sistem radicular foarte profund şi pot absorbi apa de la adâncimi mai mari.
Seceta atmosferică este la fel de dăunătoare ca şi cea pedologică şi poate fi combătuta
prin utilizarea de genotipuri care au anumite mecanisme de rezistenţă la nivelul
epidermei.
Pentru îmbunătăţirea rezistenţei plantelor la secetă se poate apela la identificarea în
cadrul germoplasmei de bază a unor forme cu asemenea însuşiri şi transferul prin
metode specifice la alte forme valoroase.
Ameliorarea reacţiei la intensivizare (crearea de soiuri/hibrizi pentru culturi
intensive) - acest obiectiv presupune crearea de soiuri cu potenţial de producţie foarte
ridicat care să fie apte de a valorifica la maximum oportunităţile oferite de aplicarea
irigaţiilor, a îngrăşămintelor, a tratamentelor fitosanitare.
Germoplasma utilizată în ameliorarea plantelor
Germoplasma sau materialul iniţial în ameliorare reprezintă totalitatea formelor
biologice cultivate sau spontane care sunt utilizate în procesul de ameliorare pentru
crearea de soiuri sau hibrizi superiori celor deja existenţi sau pentru îmbunătăţirea
celor deja create.
În funcţie de originea variabilităţii germoplasma se clasifică în:
- germoplasmă de bază sau cu variabilitate măsurată
- germoplasmă nou creată sau cu variabilitate artificială
În funcţie de origine germoplasma se clasifica în:
- din flora spontană
- din forme cultivate
În cadrul germoplasmei de bază se întâlnesc 3 tipuri de germoplasmă:
- forme din flora spontană înrudite cu specia care se ameliorează
- soiuri şi populaţii locale
- soiuri ameliorate
Din cadrul germoplasmei nou create fac parte:
- populaţiile hibride în curs de segregare
- liniile cosangvinizate
- formele mutante
- formele poliploide
Prin exploatarea resurselor genetice existente s-a ajuns la epuizarea surselor de gene
pentru caractere şi însuşiri noi, astfel încât s-a impus găsirea de metode pentru
creşterea variabilităţii la plantele cultivate.
Formele din flora spontană sunt utilizate în ameliorare datorită unor însuşiri precum
plasticitatea ecologică ridicată şi rusticitatea. Direcţia lor de utilizare constă îndeosebi
în transferul acestor însuşiri către soiuri deja ameliorate valoroase.
Soiurile şi populaţiile locale se remarcă prin însuşiri deosebite de rezistenţă la factori
climatici nefavorabili sau la unii agenţi fitopatogeni. Uneori prin lucrări de selecţie
artificială din aceste forme s-a putut ajunge la soiuri noi omologate însă cel mai
frecvent sunt utilizate ca şi prima categorie.
Soiurile ameliorate reprezintă cea mai valoroasă sursă de germoplasmă deoarece au
deja imprimate însuşiri superioare privind productivitatea, calitatea, rezistenţa la boli
şi dăunători, etc. Aceste soiuri pot fi doar îmbunătăţite prin lucrări de selecţie iar
pentru a se ajunge la crearea unui nou cultivar se impune şi folosirea altor metode
precum hibridarea, mutageneza, etc.
Populaţiile hibride în curs de segregare reprezintă cea mai valoroasă sursă de
material iniţial la speciile autogame. Pentru crearea de soiuri noi, interesează plantele
din generaţiile segregante F... 2Fn când pot fi identificate caractere şi însuşiri noi
diferite de ale părinţilor. Pot să apară forme transgresive - diferite de formele

8
parentale.
Liniile cosangvinizate – cea mai valoroasă sursă de germoplasmă la speciile alogame
(plante heterozigote) care prin autopolenizare forţată de-a lungul a mai multor
generaţii se poate ajunge la izolarea unor biotipuri homozigote. Prin încrucişarea unor
astfel de linii se pot obţine hibrizi de la care se exploatează în practică efectul
heterozis.
Formele mutante şi poliploide pot fi utilizate pentru crearea de soiuri noi dar cel mai
frecvent se folosesc pentru transferarea noului caracter la un soi deja ameliorat.
Colectarea formelor de material iniţial – cercetătorii care se ocupă cu studiul
germoplasmei de ameliorare, apreciază că în lumea vegetală există între 300000 şi
500000 de specii din care circa 250000 au fost identificate şi descrise, din acestea
aproape 70000 de specii ar putea fi folosite de om în diverse scopuri dar doar 7000 au
fost colectate şi cultivate până în prezent.
În ceea ce priveşte hrana, 30 de culturi asigură necesarul pentru omenire şi care
reprezintă 95% din necesarul de hrană. Alte surse menţionează 150 de specii folosite
direct în alimentaţie, 12 specii asigură peste 70% din hrană iar 4 dintre ele: orezul,
grâul, porumbul, cartoful acoperă peste 50%.
În ceea ce priveşte raportul energetic, cele mai importante culturi rămân: orezul,
grâul, sfecla, trestia de zahăr, porumbul şi soia. Se acordă o importanţă deosebită
surselor de germoplasmă în vederea colectării şi studierii acestora, motiv pentru care
în majoritatea ţărilor din lume s-au creat instituţii speciale care să se ocupe de o
anumită categorie de germoplasmă. Aceste instituţii s-au înfiinţat în arealele unde o
anumită specie întâlneşte cele mai favorabile condiţii de cultură şi unde există cea mai
mare încărcătură de gene pentru specia respectivă.
Instituţiile sunt înfiinţate în centrele genice acolo unde există cea mai mare diversitate
de forme şi cea mai mare variabilitate genetică pentru o anumită specie. În cadrul
FAO s-a înfiinţat un organism special numit Comisia de Resurse Genetice, organism
interguvernamental cu rolul de a gestiona toate activităţile legate de sursele de
germoplasmă. În 2002 s-a semnat Tratatul Internaţional privind resursele genetice,
instrument care stabileşte termenii utilizaţi internaţional, drepturile şi obligaţiile celor
care lucrează cu sursele de germoplasmă.
Toate aceste instrumente, instituţii, tratate s-au înfiinţat datorită faptului că fie prin
selecţie naturală fie prin activitatea oamenilor s-au constatat numeroase pierderi ale
unor forme de plante sau chiar specii întregi. Pentru colectarea materialului iniţial
S-au iniţiat expediţii ştiinţifice, s-au înfiinţat colecţii de germoplasmă, parcuri
ştiinţifice, rezervaţii naturale, bănci de gene. În prezent există colecţii de plante care la
cerere livrează material biologic pentru ameliorarea speciilor respective, cele mai
importante colecţii în momentul de faţă fiind la Sankt Petersburg şi la Beltsville în
S.U.A. de asemenea colecţii cunoscute care cuprind portaltoi sau hibrizi pentru viţa de
vie, se întâlnesc numeroase colecţii în Italia, Franţa, Spania care de asemenea
colaborează cu amelioratorii pentru asigurarea materialului biologic.
Expediţiile ştiinţifice au început în secolul trecut, prima mare expediţie s-a realizat în
1923-1933 de către Vavilov, cercetător rus care în aceşti 10 ani a colectat peste
150000 de forme de plante, ulterior s-au organizat expediţii şi de alţi cercetători:
Hansen a făcut o expediţie în Rusia şi a colectat toate formele de măr rezistente la
temperaturi scăzute; Bukassov a făcut o expediţie în America Centrală şi de Nord de
unde a colectat toate formele de cartof. În fiecare ţară unde există program de
ameliorare, cercetătorii au încercat să colecteze toate formele de germoplasmă din
cultură sau din flora spontană pentru o specie pe care urmau să o amelioreze.
În ceea ce priveşte colectarea germoplasmei există o regulă de bază indiferent de

9
provenienţa germoplasmei aceasta nu se introduce direct în câmpul experimental în
ideea prevenirii unor îmbolnăviri cu agenţi fitopatogeni necunoscuţi sau a atacurilor
unor insecte aduse odată cu materialul respectiv. Astfel fiecare formă de germoplasmă
trece mai întâi printr-un câmp de carantină (1-2 ani) şi dacă starea fitosanitară a
materialului este corespunzătoare atunci se introduce în câmpul de colecţie. În caz
contrar materialul este distrus pentru că bolile respective ar putea să cuprindă şi alte
culturi.
Organizarea germoplasmei – materialul iniţial colectat sau primit şi observat în
câmpurile de carantină va fi trecut în câmpul de colecţie în funcţie de anumite criterii
geografice, taxonomice sau ameliorative; de regulă se acceptă ultimul criteriu în
organizarea germoplasmei în câmpul de colecţie, astfel se face o schiţă a câmpului de
colecţie şi în funcţie de tipul de material avut la dispoziţie, acest material se aşează în
parcele de dimensiuni corespunzătoare pentru ca materialul păstrat să poată fi
suficient în începerea diferitelor procese de ameliorare.
Pentru speciile anuale fiecare formă de germoplasmă trebuie să cuprindă o suprafaţă
de cel puţin 20 m2. Pentru viţa de vie fiecare formă de germoplasmă trebuie să fie
formată din cel puţin 10 butuci din care 5 pe rădăcini proprii şi 5 pe portaltoiul adaptat
pentru zona respectivă. Speciile pomicole trebuie să fie reprezentate în câmpul de
colecţie de câte 3-5 pomi în funcţie de talia acestora pentru fiecare formă de
germoplasmă. Arbuştii sunt reprezentaţi de cel puţin 50 de tufe pentru fiecare formă
de germoplasmă.
Pentru lucrările de ameliorare în viticultură, germoplasma este organizată în
plantaţiile ampelografice, cele mai importante astfel de plantaţii în România sunt la:
Valea Călugărească, Odobeşti, Drăgăşani, Miniş, Greaca, Iaşi, Dăbuleni.
Pentru ameliorarea în pomicultură materialul se păstrează în colecţii pomologice iar
colecţiile sunt amplasate astfel: Măr – Voineşti cu peste 850 de forme, Păr – Cluj,
Voineşti, Piteşti cu peste 650 de soiuri, Prun – Piteşti peste 700 de soiuri, Cais –
Greaca peste 650 de soiuri, Piersic – Murfatlar 850 de soiuri, Cireş şi Vişin – Piteşti
525 de soiuri, Cireş 285 de soiuri, Vişin nuc la Geoagiu 74 de soiuri, Gutui – Târgu
Jiu 40 de soiuri, Căpşun, Coacăz, Afin, Mur, Zmeur – Cluj cu 540 de soiuri din care
258 Căpşun.
Pentru legumicultură şi floricultură, germoplasma se organizează pe suprafeţe de 5 –
10 m2 dacă speciile sunt anuale iar la multianuale 20 - 50 de plante.
Studiul germoplasmei – înainte de a începe un proces de ameliorare este nevoie să se
cunoască valoarea ameliorativă a materialului avut la dispoziţie, motiv pentru care se
face un studiu de cel puţin 3 – 5 ani după intrarea pe rod la speciile perene. Aceste
studii au în vedere cunoaşterea perioadei de vegetaţie, cunoaşterea diverselor fenofaze
în corelaţie cu factorii climatici, cunoaşterea elementelor de productivitate,
cunoaşterea diferitelor însuşiri fiziologice privind rezistenţa la factorii de mediu,
rezistenţa la boli şi dăunători, cunoaşterea valorii nutritive a produsului principal, a
diferiţilor constituienţi şi din produsul principal a naturii chimice a acestor
constituienti, cunoaşterea pretabilităţii la diverse tehnologii de fabricare, de
prelucrare, de conservare, de depozitare, etc. Cunoaşterea valorii genetice a
materialului respectiv făcându-se studii hibridologice, cosangvinizări şi autopolenizări
pentru a vedea cum se transmit ereditar diverse caractere. În urma acestor studii se
face o inventariere a proprietăţilor ameliorative pentru materialul din colecţie, pentru
ca în orice moment amelioratorul să ştie valoarea materialului pe care îl are la
dispoziţie.
Păstrarea germoplasmei – toate sursele de germoplasmă existente pe glob trebuie să
facă parte dintr-un program de păstrare în ideea de a nu se pierde unele gene

10
valoroase, se apreciază că chiar şi o ameliorare pronunţată conduce la pierderea unor
gene care nu condiţionează obiectivele urmărite, din acest motiv fiecare soi, chiar
dacă este scos din producţie şi înlocuit, trebuie să fie păstrat în vederea menţinerii
acelor gene utile care pot servi pentru un alt proces de ameliorare. Pe lângă colecţiile
de germoplasmă înfiinţate în centrele genice, există tendinţa de a se forma fonduri
mondiale de germoplasmă, pe de o parte în vederea conservării, iar pe de altă parte
pentru ca specialiştii să poată să apeleze pentru sursele respective.
Pentru a exista un limbaj comun privind sursele de germoplasmă, în Tratatul
Internaţional semnat în 2002 se definesc principalele noţiuni utilizate de amelioratori
în vederea păstrării germoplasmei, astfel conservarea în situ înseamnă păstrarea
germoplasmei în arealele geografice în care s-au format aceste surse şi unde se găsesc
cele mai bune condiţii de creştere şi dezvoltare pentru speciile respective.
Conservarea ex situ înseamnă păstrarea surselor de germoplasmă în alt mediu decât
cel în care s-a format.
Material genetic înseamnă orice categorie de material biologic care poate fi înmulţit
sexuat sau vegetativ şi care conţine unităţi funcţionale ale eredităţii.
Centrele de origine reprezintă arealele unde s-au format diferite specii.
Centrele genice (de diversitate) reprezintă arealele în care se găseşte cea mai mare
diversitate de forme.
În prezent există următoarele sisteme de păstrare a germoplasmei: parcuri şi
rezervaţii naturale, grădini botanice, bănci de gene, culturi de celule şi ţesuturi.
În parcurile naturale, în rezervaţiile naturale, sursele de germoplasmă se păstrează în
mediul natural. În toate ţările există preocuparea de înfiinţare a acestor parcuri
naturale cu caracter naţional: S.U.A. 34 de parcuri naţionale cu peste 100000 de
hectare, Canada 25 de parcuri naţionale, 51 parcuri provinciale cu peste 200000 de
hectare, Rusia 22 parcuri naţionale plus numeroase rezervaţii naturale, în România
130 de rezervaţii naturale cu 80000 de hectare.
În grădinile botanice păstrarea se face “ex situ” unde formele de germoplasmă caută
un echilibru dinamic şi unde plantele sunt obligate să trăiască nu aşa cum s-au format
ci în spaţii izolate (unele) sau în anumite asociaţii pe care nu le întâlnesc în locul de
origine. Una din cele mai importante grădini botanice este Grădina Botanică Regală
din Anglia înfiinţată în 1759. În România cea mai mare grădina botanică este cea din
Iaşi cu circa 100 de hectare înfiinţată în 1856.
Cea mai sigură metodă de conservare în prezent este depozitarea în bănci de gene
unde dacă sunt asigurate condiţiile cele mai bune, păstrarea poate să dureze peste 100
de ani. Băncile de gene sunt instituţii special înfiinţate care au următoarele obiective:
prospectarea şi colectarea germoplasmei, studiul privind efectul depozitarii asupra
proprietăţilor fizico chimice ale materialului, conştientizarea cercetătorilor în ceea ce
priveşte valoarea acestui material. Condiţiile de păstrare diferă de la o bancă la alta
însă se apreciază că cele mai importante condiţii sunt: umiditatea relativă a aerului să
nu depăşească 15%, temperatura pentru diferite celule de păstrare să fie constantă
pentru o păstrare îndelungată – 200C, atmosfera cât mai săracă în O2, cât mai bogată
în CO2 şi absenţa totală a luminii.
Eliminarea riscului de influenţare a seminţelor în cazul unor radiaţii ionizante,
umiditatea seminţelor să fie de circa 4 – 5%. În standardele FAO în colaborare cu
Institutul Internaţional pentru resurse genetice, condiţiile de păstrare se clasifică în 3
categorii:
1. condiţii acceptabile
2. condiţii preferabile
3. condiţii ideale

11
Condiţiile acceptabile – conservarea sub 00C la un conţinut de umiditate a seminţelor
cuprins între 3 - 7%
Condiţiile preferabile – când se asigură – 200C la acelaşi procent de umiditate.
Condiţiile ideale – când se asigură – 200C, umiditatea seminţelor de 5%.
Condiţiile de păstrare în banca de la Fort Collins care poate depozita 180000 de probe
de câte 450 grame: probele păstrate în tăvi metalice, în încăperi de beton armat cu
grosime de 150 de cm cu 10 camere de păstrare din care în 3 temperatura se menţine
la – 120C, în 7 camere temperatura de circa +40C şi umiditatea relativă de 52%.
Verificarea germinării seminţelor se face la fiecare 5 ani şi dacă aceasta a scăzut sub
50% se face o reînmulţire a seminţelor înlocuindu-se probele. Banca de la Hirotsuga
păstrează probe de către 120 cm3, în cutii cositorite la temperatura de – 100C.
Banca de la Krasnadar păstrează 500000 de probe în încăperi cu climatizare totală, în
vase de sticlă aşezate pe stelaje metalice. Banca de la Suceava păstrează circa 100000
de probe, clădirea are 8 încăperi pentru păstrare, 4 pentru păstrare medie de 10 – 20
ani şi 4 pentru păstrare îndelungată, peste 100 de ani cu temperatura de – 200C.
Variabilitatea germoplasmei – acest termen se referă la diferenţierile care se
observă sau care pot fi identificate prin analize privind caracterele şi însuşirile
materialului iniţial.
Caracterele reprezintă totalitatea particularităţilor morfologice care diferenţiază un
individ de altul pe când însuşirile reprezintă proprietăţile fiziologice, biochimice şi
tehnologice ale germoplasmei.
Caracterele pot fi de 2 feluri: cantitative, care pot fi reprezentate numeric (numărări,
cântăriri) şi calitative unde este vorba de unele particularităţi ale plantei care
diferenţiază diverse forme de germoplasmă dar care nu se pot exprima numeric.
Totalitatea caracterelor şi însuşirilor unui individ formează fenotipul organului
respectiv.
Fenotipul este determinat pe de o parte de zestrea ereditară, pe de altă parte de
interacţiunea între ereditate şi condiţiile de mediu.
Totalitatea caracteristicilor ereditare reprezintă genotipul unui material sau genotipul
reprezintă eventualele gene provenite ca urmare a mutaţiilor naturale.
Zestrea ereditară poate genera fenotipuri diferite în funcţie de condiţiile de mediu în
care s-a format organul respectiv astfel fenotipul poate fi considerat o rezultantă a
interacţiunii între zestrea ereditară şi condiţiile de mediu.
Diferenţierile care se observă în cadrul germoplasmei poartă numele de variaţii iar
fenomenul ca atare poartă numele de variabilitate.
Variabilitatea în cadrul germoplasmei în ameliorarea plantelor este obligatoriu ca
materialul iniţial să prezinte o variabilitate suficient de mare în scopul identificării şi
înmulţirii acelor organisme cu caractere ori însuşiri noi care în final să poată permite
în mod real obţinerea de soiuri noi. Variabilitatea este dată de totalitatea
diferenţierilor privind caracterele şi însuşirile indivizilor dintr-o anumită populaţie.
Caracterele sunt reprezentate de totalitatea particularităţilor morfologice, fiziologice,
biochimice şi pot fi grupate în funcţie de parametrii utilizaţi pentru exprimarea lor în
caractere calitative şi caractere cantitative.
Caracterele cantitative sunt cele care pot fi exprimate numeric şi se referă la acele
componente morfologice ce pot fi măsurate precum: greutatea producţiei, înălţimea
plantelor, mărimea fructelor, etc. Valorile acestora înregistrează o anumită
variabilitate într-un interval de minim şi maxim.
Caracterele calitative se referă la elemente precum: culoare, formă, gust, etc şi
variază în cadrul diferitelor grupe.
Însuşirile se referă la particularităţi de natură biochimică, tehnologică sau fiziologică

12
precum rezistenţa la scuturare, la ger, la boli, etc.
Suma caracterelor şi însuşirilor exteriorizate de un individ într-un anumit stadiu de
dezvoltare reprezintă fenotipul acelui individ. Fenotipul este condiţionat pe de o parte
de zestrea ereditară a organismului iar pe de altă parte de interacţiunea dintre aceasta
şi condiţiile de mediu în care se dezvoltă.
Genotip – totalitatea genelor (zestrea ereditară) unui individ provenite de la părinţi
sau unele apărute în urma mutaţiilor naturale sau induse. Manifestarea genotipului
poate varia de la un individ la altul în funcţie de condiţiile de mediu, ca urmare pentru
crearea de soiuri noi este foarte important să se poată separa mărimea variabilităţii
genotipice şi ponderea acesteia din cadrul variabilităţii fenotipice totale.
Variabilitatea totală este dată de suma tuturor variaţiilor pe care le înregistrează
indivizii unei populaţii, la rândul lor aceste variaţii pot fi clasificate după diverse
criterii rezultând astfel şi diferite tipuri de variabilitate (De ex: în funcţie de cauza
care le provoacă putem avea variaţii genetice (genotipice, ereditare) şi somatice
(negenetice, neereditare).
Variaţiile neereditare mai pot fi întâlnite şi sub denumirea de modificaţii, sunt
determinate de diverse condiţii de mediu şi nu interesează în procesul de ameliorare
decât foarte puţin şi rareori când fac adaptarea organismelor la anumite condiţii de
mediu. În ameliorare factorul care poate fi realmente exploatat rămâne variabilitatea
genotipică respectivă cea dată de variaţiile genetice. Pentru determinarea variabilităţii
fenotipice şi genotipice, ameliorarea plantelor se foloseşte de anumiţi indicatori ai
statisticii biologice: varianta, abaterea standard, coeficientul de variabilitate,
coeficientul de heritabilitate.
Varianta (s2) reprezintă dispersia valorilor individuale ale unui caracter în cadrul unei
  2

 x 2 x
n
2
populaţii statistice de indivizi şi este dată de relaţia: s = n 1 ; x – valorile
individuale ale caracterului analizat, n – numărul de indivizi analizaţi.
2
Abaterea standard (s) este s
s * 100
Coeficientul de variabilitate (s%): s%= x ; x - media aritmetică
Coeficientul de heritabilitate (h2) reprezintă mărimea variabilităţii genotipice din
s2g
2
variabilitatea fenotipică totală, se calculează: h2= s f ; s2g variabilitatea
genotipică; s2f variabilitatea fenotipică.
S2f=s2g + s2Mediu
La speciile autogame: s2g=0 => s2f=s2m
Această relaţie se regăseşte efectiv în practică, respectiv lucrările de selecţie la
autogame sunt indeficiente sau sunt suficiente un singur an.
La speciile alogame la care în procesul de polenizare se contopesc gameţii diferiţi din
punct de vedere genetic, rezultă indivizi cu constituţie genetică diferită de a părinţilor,
acest proces fiind amplificat şi de fenomenul de recombinare, ca urmare o populaţie
dintr-o specie alogamă va fi din punct de vedere genetic heterozigotă şi în dinamică
de la o generaţie la alta, ca atare influenţa condiţiilor de mediu va fi mai mică în
manifestarea variabilităţii fenotipice totale (s2f) * s2f=s2g+s2m.
Pentru determinarea varietăţilor genotipice şi a coeficientului de heritabilitate se
procedează la cultivarea timp de 2 ani la rând, în aceleaşi condiţii de mediu şi
tehnologice a 2 generaţii hibride: F1 şi F2

13
Pentru F1: s2f (F1) =s2g (F1) + s2m (F1) =>s2F (F1) =s2M (F1)
F2: s 2(F)(F2) =s2G (F2)+s2M (F2) =>s2G (F2) =s2F (F2) – s2F (F1) =>h2F (F2) =
s 2 F ( F2 )  s 2 F ( F 1)
s 2 F ( F2 )
Valorile rezultate pentru h2 pot fi exprimate zecimal, fiind cuprinse între 0 şi 1 sau
procentual cuprinse între 1 şi 100%. Cu cât aceste valori sunt mai apropiate de 100 cu
atât şansele lucrărilor de selecţie sunt mai mari.
Metode de ameliorare – iniţierea unui proces de ameliorare presupune stabilirea unei
planificări care să ţină cont de materialul iniţial existent, de posibilităţile tehnologice
şi de obiectivele urmărite.
În funcţie de aceste elemente se va alege şi complexul de metode pentru ameliorare:
selecţia, hibridarea, cosangvinizarea, mutageneza, poliploidia, hibridarea somatică,
mutaţiile “în vitro”, androgeneza.
Selecţia reprezintă procesul natural sau artificial care permite supravieţuirea şi
înmulţirea indivizilor cel mai bine înzestraţi. Pentru ameliorare interesează selecţia
artificială în urma căreia amelioratorul alege, reţine şi înmulţeşte plantele care
corespund obiectivelor de ameliorare. Metoda în sine a stat la baza apariţiei plantelor
cultivate şi actualmente completează toate celelalte metode de ameliorare.
Dacă se practică în germoplasma de bază se poate spune că un soi este creat doar prin
selecţie iar dacă vine în completarea acestor metode se va specifica faptul că soiul
respectiv este obţinut prin hibridare + selecţie, mutageneza + selecţie, etc.
Selecţia naturală favorizează în supravieţuirea şi înmulţirea organismelor care se
adaptează cel mai bine la condiţiile de mediu şi elimină indivizii mai slabi. Aceasta
acţionează în cadrul unor populaţii vaste. Selecţia artificială vizează reţinerea şi
înmulţirea indivizilor care corespund obiectivelor de ameliorare şi adesea direcţia de
acţiune este în sens invers selecţiei naturale.
Bazele teoretice şi efectele selecţiei – eficienţa lucrărilor de selecţie depinde de un
complex de factori care se referă la: variabilitatea materialului biologic în ceea ce
priveşte caracterele şi însuşirile urmărite, modul de polenizare al plantelor, modul de
reproducere, de heritabilitatea caracterelor şi însuşirilor.
Ca atare lucrările de selecţie se vor aplica în variante diferite ţinându-se cont în
prezentarea lor în primul rând de modul de reproducere şi polenizare al plantelor şi de
tipul de material biologic în care se practică selecţia.
La speciile cu reproducere sexuată, în funcţie de modul de polenizare se regăsesc
specii autogame şi alogame.
La autogame (polenizarea cu polen propriu) datorită faptului că părinţii şi respectiv
gameţii sunt identici din punct de vedere genetic, indivizii sunt de asemenea identici
genetic fiind practic homozigoţi. Ca atare posibilele variaţii manifestate fenotipic se
datorează condiţiilor de mediu. Coeficientul de heritabilitate este foarte redus iar
eficienţa lucrărilor de selecţie într-o populaţie autogamă este nulă.
La speciile alogame (se polenizează cu polen străin) şi la care nu se cunoaşte decât
forma mamă, zigotul se formează prin contopirea a 2 gameţi diferiţi din punct de
vedere genetic şi ca atare rezultă indivizi cu o constituţie genetică diferită de a
părinţilor şi în acelaşi timp datorită recombinărilor pot să apară indivizi cu o
constituţie genetică absolut nouă. Aceşti indivizi sunt heterozigoţi, ca atare populaţiile
alogame sunt din punct de vedere genetic într-o continuă schimbare iar ponderea
varietăţii genotipice din variabilitatea fenotipică totală este comparativ cu autogamele
mai mare, rezultă că şi eficienţa lucrărilor de selecţie este mai mare.
La speciile intermediare (Bobul) la care se pot întâlni în procente relativ egale atât

14
cazuri de autogamie cât şi alogamie, se poate aprecia că eficienţa selecţiei creşte odată
cu plantele polenizate cu polen străin.
La speciile cu reproducere pe cale vegetativă, constituţia genetică a indivizilor este
asemănătoare, ca atare şi variabilitatea genotipică este practic inexistentă iar lucrările
de selecţie vor prezenta o eficienţă foarte redusă. Există cazuri rare când pot apărea
mutaţii spontane şi prin înmulţirea acestora să se poată ajunge la obţinerea unui soi
nou.
Termeni şi simboluri în selecţie
Planta elită (elita) reprezintă planta sau o parte din plantă care este aleasă, reţinută,
studiată şi înmulţită în timpul procesului de selecţie, ca urmare aceasta trebuie să
corespundă obiectivelor stabilite prin programul de ameliorare. În general la o plantă
elită se urmăresc: productivitatea, calitatea producţiei, rezistenţa la factorii de mediu
nefavorabili sau alte însuşiri sau caractere specifice dar întotdeauna se va ţine cont de
greutatea produsului util.
Plantele elită se aleg în 2 etape: într-o primă etapă făcându-se observaţii în câmp când
se apreciază vigoarea, starea fitosanitară, unele componente morfologice ale
capacităţii de producţie, pentru ca în a doua fază plantele reţinute să fie aduse în
laborator şi supuse unor determinări asupra caracterelor cantitative, asupra calităţii
producţiei, etc.
Alegerea propriu zisă a plantelor elită se poate realiza din câmpul de alegere, din
câmpul cu hibrizi, din câmpul cu forme mutante sau din oricare câmp de ameliorare
ori de producţie (dacă este vorba de autogame).
Plantele obţinute în urma înmulţirii unei elite poartă numele de descendenţă şi se
regăsesc denumiri diferite ale descendenţilor în raport cu modul de reproducere al
plantelor sau cu generaţia în care se găsesc acestea.
La autogame descendenţa unei elite poartă numele de linie genealogică (sau linie)
iar ansamblul unor descendenţe provenite de la o elită poartă numele de arbore
genealogic sau pedigreu.
La alogame descendenţa unei elite se numeşte familie sau familie genealogică. La
speciile cu înmulţire vegetativă rezultă clona sau linia vegetativă. Noţiunea de linie
pură se referă la o populaţie formată din indivizi complet homozigoţi şi putem vorbi
de acest termen la autogame.
Linia cosangvinizată este formată dintr-o populaţie de indivizi homozigoţi întâlnită
la alogame, în general plantele elită primesc în momentul alegerii şi reţinerii un număr
sau un cod care se vă înregistra într-un registru special de evidenţă şi care se va
menţine pe tot parcursul ciclului de ameliorare. Descendenţele elitelor pot fi notate cu
literele alfabetului (A, B, C...) sau D1, D...2 Liniile cosangvinizate în generaţii
succesive se notează cu C1, C...2 Cn Formele mutante: M1, M...2 Mn. Formele hibride:
F1, F...2Fn.
Metodele de selecţie – aceste metode pot fi clasificate în funcţie de modul de alegere,
de urmărire şi de înmulţire a plantelor elită în 2 mari grupe:
- selecţia în masă
- selecţia individuală
Ambele metode se pot aplica în diferite variante, în funcţie de structura genetică a
materialului folosit, în funcţie de modul de polenizare şi reproducere a plantelor, în
funcţie de obiectivele urmărite.
Selecţia în masă constă în notarea, studierea, reţinerea şi înmulţirea plantelor elită, în
amestec, ţinându-se cont doar de manifestarea fenotipică a caracterelor şi însuşirilor
urmărite. În esenţă descendenţele elitelor se reţin şi se însămânţează în masă (în
amestec). În general în cadrul selecţiei în masă, numărul elitelor reţinute este foarte

15
mare, selecţia în masă este cea mai veche metodă de selecţie utilizată la început
empiric şi stă la baza existenţei actualelor soiuri şi populaţii locale. Prezintă avantajul
că se poate aplica uşor şi este rapidă, dar în acelaşi timp are şi câteva dezavantaje: nu
se ţine cont de variabilitatea genotipică şi de heritabilitatea caracterelor şi însuşirilor
valoroase şi ca atare elitele valoroase se pot pierde în masa de material sau elitele
nevaloroase genotipic, dar cu un aspect fenotipic corespunzător pot deţine o pondere
mai mare în amestecul respectiv şi ca rezultat în timp poate avea loc o depreciere a
întregului material. Selecţia în masă se poate practica în 2 variante: selecţia în masă
negativă sau selecţia în masă pozitivă.
Selecţia în masă negativă constă în alegerea, reţinerea şi înmulţirea a unui număr
foarte mare de plante elită înainte de înflorire iar restul materialului este eliminat. În
procesul propriu zis de ameliorare, metoda este mai puţin folosită, în general întâlnită
atunci când se urmăreşte îmbunătăţirea unor caractere cantitative: talia plantelor,
numărul său greutatea fructelor, cel mai frecvent, metoda se foloseşte în procesul de
producere de sămânţă, fiind cunoscută sub denumirea de purificare biologică.
Selecţia în masă pozitivă presupune alegerea unui număr mai redus de plante elită,
respectiv circa 5-10% din numărul total de plante, descendenţele acestora fiind
urmărite în amestec. Metoda se practică în mai multe variante, în funcţie de numărul
de ani, de alegeri de plantă elită: cu o singură alegere (simplă); cu mai multe alegeri
(repetată); pe grupe de plante.
Selecţia în masă pozitivă simplă constă în alegerea de plante elită într-un singur an
urmată de înmulţirea în amestec a descendenţilor şi compararea acestora cu materialul
iniţial din care au provenit pentru ca în final să poată fi trecute în producţie. Poate da
rezultate la speciile autogame, formate dintr-un material cu un oarecare grad de
heterogenitate.
Selecţia în masă pozitivă repetată faţă de prima variantă constă în alegerea,
reţinerea şi înmulţirea timp de mai mulţi ani a plantelor elită. Metoda este practicată
cu preponderenţă la speciile alogame, alegerea de plante elită se face din al 2-lea an
din câmpurile de înmulţire.
Selecţia în masă pozitivă pe grupe de plante constă în alegerea de plante elită şi
gruparea acestora pe mai multe grupe în funcţie de anumite însuşiri, în cadrul fiecărei
grupe, descendenţele sunt urmărite în masă.
Selecţia individuală – se foloseşte în toate situaţiile indiferent dacă sunt specii
autogame sau alogame, este superioară selecţiei în masă deoarece urmăreşte aspectul
fenotipic al plantelor după care valoarea biologică a fiecărei descendenţe rezultată
prin înmulţirea elitelor. În funcţie de materialul urmărit şi anume speciile autogame,
speciile alogame, populaţii hibride în curs de segregare, linii cosangvinizate, forme
mutante, specii cu înmulţire sexuată, specii cu înmulţire vegetativă.
Selecţia individuală se practică în 3 variante:
- selecţia individuală simplă
- selecţia individuală repetată anual
- selecţia clonală
Datorită nenumăratelor procese de exploatare a variabilităţii materialului natural,
surselor de germoplasmă, s-a ajuns acum ca variabilitatea să fie foarte redusă şi
practic să se reducă posibilitatea da a mai alege elite fără a interveni cu metode de
creare a variabilităţii. Aceste motive au dus la identificarea posibilităţilor de mărire a
variabilităţii în cadrul materialului iniţial, acestea fiind: hibridarea, urmată de
segregarea caracterelor, cosangvinizarea care determină desfacerea populaţiilor în
biotipurile constituiente, mutaţiile, poliploidia şi ingineria genetică.
Selecţia în cadrul soiurilor locale şi ameliorare la speciile autogame – soiurile

16
locale sunt alcătuite dintr-un oarecare număr de biotipuri, motiv pentru care
variabilitatea este mai pronunţată comparativ cu soiurile ameliorate şi deci ar exista o
oarecare posibilitate de selecţie.
În cadrul soiurilor ameliorate la speciile autogame dacă nu intervin unii factori
perturbatori, structura genetică a acestor soiuri rămâne aceeaşi de-a lungul
generaţiilor. Aceste soiuri sunt alcătuite din organisme practic homozigote care au
luat naştere prin contopirea a 2 gameţi identici din punct de vedere genetic, din acest
motiv dacă datorită unui factor perturbator apar unele diferenţieri între indivizii unui
soi, separarea acestora într-un singur an, o singură dată contribuie la epuizarea
completă a variabilităţii şi ca urmare continuarea selecţiei mai mult de un an este
ineficientă.
Acest fapt a fost studiat pentru prima dată în anul 1903 de către Johansen care a
studiat soiul de fasole (autogamă) Princessa pe o perioadă de 6 ani încercând să
observe efectele selecţiei la această specie, astfel din câmpul de colecţie a ales 19
plante care se diferenţiau prin mărimea boabelor şi deci prin greutatea a 1000 de
boabe. A semănat sămânţa fiecărei plante separat pe câte un rând, a recoltat sămânţa
de la fiecare descendenţă separat şi apoi a ales din sămânţa fiecărei descendenţe
boabele cele mai mari şi cele mai mici pe care le-a semănat pe câte un rând. A
continuat să facă această separare timp de 6 ani consecutiv, la sfârşitul experimentului
a constatat că masa a 1000 de boabe pentru fiecare elită cu care a pornit, atât pentru
plantele care proveneau din seminţele mici cât şi pentru plantele care proveneau din
seminţele mari era aceeaşi. A concluzionat şi a publicat în 1903 faptul că la speciile
autogame nu are rost să se continuie selecţia mai mult de un an deoarece prin
autopolenizare prin unirea gameţilor identici genetic, descendenţele vor rămâne
aceleaşi, cu alte cuvinte selecţia este eficientă numai până la obţinerea liniilor pure,
astfel pentru speciile autogame cea mai potrivită metodă de selecţie este selecţia
individuală simplă sau selecţia cu o singură alegere, aceasta se desfăşoară după
următoarea schema: în câmpul de alegere se face un studiu al materialului pe
întreaga perioadă de vegetaţie, dar obligatoriu înainte de înflorit şi înainte de
recoltare şi se extrag elitele. Acestea etichetate se aduc în laborator pentru analiza
unde se determină din nou valorile elementelor de productivitate şi se clasifică în
funcţie de unele limite stabilite prin obiectivele de ameliorare. După studiul în
laborator se reţin pentru a fi semănate în anul următor acele exemplare care se
situează în limitele stabilite pentru cele mai multe dintre caracterele urmărite dar între
care trebuie să se încadreze obligatoriu greutatea produsului principal. În anul următor
sămânţa obţinută de la fiecare plantă în parte se seamănă în câmpul de selecţie.
În câmpul de selecţie fiecare elită se seamănă pe câte un rând la distanţe mai mari
între plante pe rând decât în cultura obişnuită şi la fel în distanţe mai mari între
rânduri pentru a se asigura un potenţial mai mare de înmulţire prin spaţiul nutritiv pe
care îl vor avea plantele la dispoziţie, în vederea obţinerii unei cantităţi mai mari de
seminţe de la fiecare plantă. În timpul perioadei de vegetaţie se observă câmpul de
selecţie în totalitatea sa şi se fac observaţii la fiecare plantă din cadrul fiecărei
descendenţe. Ca urmare a acestor observaţii se vor elimina descendenţele care nu
corespund din punct de vedere al obiectivelor urmărite (vigoare, capacitatea de
producţie) iar dacă în cadrul unor descendenţe care chiar îşi manifestă superioritatea
faţă de altele, dacă există o singură plantă atacată de o boală se elimină întreaga
descendenţă. La recoltare sămânţa fiecărei descendenţe se păstrează separat şi va fi
semănată în anul următor în câmpul de control şi în acest câmp distanţele între rânduri
şi plante pe rând vor fi mai mari decât în cultura obişnuită. Se vor face aceleaşi
observaţii în timpul perioadei de vegetaţie, se vor elimina descendenţele

17
necorespunzătoare iar sămânţa de la fiecare descendenţă valoroasă se va păstra
separat şi se va semăna în anul următor în câmpul de culturi de orientare. Începând
din această verigă tehnologică, semănatul se face mecanizat cu desimea obişnuită, se
vor asigura lucrările de îngrijire specifice pentru cultura respectivă şi se vor face
observaţiile şi determinările biometrice caracteristice.
Aprecierea capacităţii de producţie pentru fiecare descendenţă în parte se va face pe
baza valorilor elementelor de productivitate iar dacă există o cantitate suficientă de
material se vor face şi cântăriri şi chiar unele procesări tehnologice în vederea
determinării însuşirilor calitative. Este posibil ca la sfârşitul celor 2-3 ani cât trebuie
să rămână descendenţele în cadrul acestei verigi biologice să se detaşeze prin valoarea
lor câteva descendenţe. Este posibil ca unele să se situeze la limita erorilor, rezultatele
să nu fie complet edificatoare, după cum este posibil ca unele dintre linii să nu-şi
manifeste valoarea, ultimele vor fi eliminate, cele în care nu avem completă încredere
vor mai rămâne încă un an în această verigă biologică iar cu liniile foarte bune se
organizează în aniii următori culturile comparative de concurs, în cadrul acestora se
vor respecta normele de tehnică experimentală în ceea ce priveşte mărimea parcelei,
numărul de repetiţii, observaţiile efectuate, analizele necesare, calcularea rezultatelor,
interpretarea acestora. Durata culturii comparative de concurs este de 3-4 ani normali
climatic pentru speciile anuale şi 3-4 ani de rod pentru speciile perene. La finalul
acestei perioade una sau două linii care se vor evidenţia prin valoarea producţiei, prin
calitatea acestuia, prin starea fitosanitară se vor propune pentru omologare şi zonare la
Ministerul Agriculturii care îl va trimite în reţeaua de încercări pentru o nouă perioadă
de experimentare egală cu cultura comparativă de concurs din staţiunile de cercetare
şi unde vor concura cu alte linii de la alte staţiuni de cercetare, de soiurile zonate în
regiunile în care se face experimentarea cu soiuri din import. Linia care se detaşează
total faţă de celelalte se va considera drept soi, se va înscrie în registrul soiurilor cu o
descriere care să difere faţă de restul materialului existent deja în cultură.
Selecţia în cadrul soiurilor locale şi ameliorate la speciile alogame – la aceste
plante soiurile sunt constituite din amestecuri de organisme heterozigote, aceasta
deoarece în fiecare generaţie plantele se încrucişează liber între ele, fiecare zigot fiind
format din contopirea a 2 gameţi diferiţi genetic, la această categorie de specii
extragerea elitelor se face doar pe linie maternă şi nu există posibilitatea de a se
cunoaşte, de a se aproxima măcar genotipul descendenţilor. Prin polenizare liberă se
vor produce numeroase recombinări, astfel că este împiedicată fixarea genelor
valoroase într-un singur genotip. Eficacitatea selecţiilor în cadrul acestui material
depinde de fondul genetic existent în materialul respectiv, de echilibrul genetic al
populaţiei precum şi de efectul urmărit.
Noţiunea de fond de gene a fost introdusă pentru prima dată în 1951 de Dobzanskg,
prin această înţelegându-se totalitatea genelor care controlează caracterele şi însuşirile
unei populaţii. De-a lungul generaţiilor datorită recombinărilor care apar se pot întâlni
genotipuri diferite dar numărul de gene şi echilibrul genetic rămân neschimbate,
stabilitatea unei populaţii se consideră că este determinată de o anumită frecvenţă a
genelor şi genotipurilor care compun populaţia respectivă şi care poartă numele de
echilibru genetic. Mecanismele care controlează acest echilibru genetic au fost
determinate de Hardy şi Weimberg în 1908 şi care au enunţat o lege a echilibrului
genetic – Legea Hardy Weimberg şi care are următorul enunţ: într-o populaţie
panmictică nelimitată, în care organismele se pot încrucişa liber pe bază de hazard, în
absenţa unor factori perturbatori cum ar fi mutaţiile, migraţiile de gene, driftul genetic
şi selecţia, frecvenţa iniţială a genelor precum şi a genotipurilor se menţin
neschimbate de la o generaţie la alta, altfel spus indiferent de numărul genelor

18
dominante, numărul genelor recesive, populaţia se menţine în echilibru deoarece
încrucişările au loc pe bază de probabilitate, întâmplător şi se pot întâlni absolut toate
combinaţiile posibile. Echilibrul genetic al unei populaţii se schimbă datorită acestor
factori perturbatori şi anume abaterile de la panmixie + migraţia genetică, drifturile
genetice, etc.
Abaterile de la panmixie se manifestă în situaţia în care într-o populaţie există unele
organisme cu predispoziţie spre autofecundare sau o predispoziţie pentru o fecundare
preferenţială unor organisme asemănătoare, astfel căla unele specii se constată un
procent de autogamie până la 4-5% care chiar dacă este atât de mic, în timp se
acumulează şi poate duce la apariţia unor genotipuri noi în detrimentul altora, fondul
de gene însă rămâne neschimbat.
Mutaţiile – acestea pot să transforme o genă sau mai multe în alelele lor, conducând
la schimbarea frecvenţei genelor şi implicit a echilibrului genetic. Dacă numărul de
mutaţii pozitive este egal cu numărul de mutaţii negative, se ajunge la o nouă stare de
echilibru genetic fără să se exteriorizeze şi în fenotip.
Migraţia de gene – aceasta se poate întâlni când 2 populaţii apropiate în spaţiu au o
frecvenţă diferită pentru aceleaşi gene şi dacă datorită apropierii au loc schimburi de
gameţi. Migraţia se poate face anemofil, entomofil şi dacă este întâmplătoare şi nu
directă mai mulţi ani se revine la echilibrul iniţial. Dacă migraţia durează mai mult, se
modifică şi frecvenţa genelor şi implicit şi echilibrul genetic.
Driftul genetic se întâlneşte în cazul unei populaţii reduse numeric unde numai
anumite combinaţii de gameţi au şanse să se întâlnească, determinăschimbarea
echlibrului genetic, pentru evitarea acestui neajuns în practicaameliorării se stabileşte
un număr minim de exemplare cu care se lucrează pentru a nu se ajunge la apariţia
acestui fenomen.
Selecţia (naturală/artificială) care influenţează în cea mai mare măsură echilibrul
genetic al unei populaţii deoarece eliminăde la înmulţire exemplarele neproductive,
neadoptate, sanitar necorespunzătoare şi astfel se modifică frecvenţa genelor şi
echilibrul genetic.
Efectul selecţiei artificiale este condiţionat de determinismul genetic al caracterului
urmărit şi de frecvenţa iniţială a genelor care determină caracterul respectiv, astfel
dacă se urmăreşte eliminarea dintr-o populaţie a unui caracter determinat de o genă
dominantă, acest lucru este posibil într-un singur an prin eliminarea de la înmulţire a
exemplarelor care manifestă caracterul respectiv (astfel să presupunem că avem un
caracter determinat de o genă dominantă) eficienţa selecţiei în acest caz se manifestă
doar în condiţiile în care gena recesivă se regăseşte în cadrul materialului jumătăţii de
plantă unde au flori roşii condiţionate dominant şi jumătate de plantă au flori albe
adică gena recesivă este homozigotă. La acest grup de plante se pot încerca toate
metodele de selecţie (selecţia în masă, selecţia simplă sau selecţia repetată, selecţia
individuală simplă sau repetată anual)
Selecţia în masă presupune identificarea şi extragerea elitelor care corespund
obiectivelor urmărite, amestecarea seminţei şi înmulţirea acestora în amestec în anul
următor, aceasta este selecţia în masă cu o singură alegere. Selecţia în masă repetată
presupune ca în anul 2 să se facă o nouă extragere de elite, amestecarea seminţelor şi
înmulţirea în anii următori.
Selecţia individuală simplă presupune extragerea elitelor din câmpul de alegere,
recoltarea separată a seminţei de la fiecare elită, semănatul în anul următor separat
pentru fiecare elită, verificarea descendenţelor obţinute, reţinerea doar a celor
corespunzătoare şi amestecul familiilor superioare. O variantă a acestei metode este
cunoscută sub numele de “jumătatea din cantitatea de sămânţă pe rând” imaginată de

19
Hopkins în 1887, metodă care presupune extragerea elitelor, recoltarea separată a
seminţei de la fiecare elită, împărţirea seminţei în 2 părţi egale din care jumătate se
păstrează, jumătate se seamănă, se urmăresc descendenţele iar în anul următor
sămânţa păstrată se amestecă în funcţie de valoarea descendenţelor din câmp.
Selecţia individuală repetată se face prin dirijarea polenizării pentru a se elimina
polenizarea nedorită, metoda fiind asemănătoare cu selecţia individuală numai că se
face o nouă extragere a elitelor şi după amestecul seminţelor valoroase.
Selecţia în cadrul soiurilor locale şi ameliorate la speciile cu înmulţire vegetativă
– la această categorie de plante este eficientă doar o singură metodă: o variantă a
selecţiei individuale: selecţia clonală care presupune 3 etape:
- cu examen prealabil
- cu examen mediu
- cu examen principal
Durata acestora fiind mai mică pentru speciile anuale şi mai mare la speciile perene (>
25-30 de ani).
Hibridarea reprezintă încrucişarea a 2 organisme având ca efect contopirea în zigot
a celor 2 baze ereditare.
Indivizii rezultaţi în urma hibridării poartă denumirea de hibrizi.
Aceşti hibrizi pot manifesta în mod diferit caracterele şi însuşirile provenite de la cei 2
părinţi. În cazul în care descendenţii hibrizi exteriorizează caractere şi însuşiri de la
ambii părinţi, nu seamănă preponderent cu unul dintre părinţi sau cel în care nu
seamănă cu nici unul dintre genitori (exteriorizează caractere ori însuşiri complet noi).
Importanta hibridării: Hibridarea este metoda de bază folosită în ameliorarea
plantelor pentru creşterea variabilităţii genotipice în cadrul materialului iniţial
(germoplasmei). Acest aspect se justifică mai ales în ultimii ani ca urmare a utilizării
intensive a germoplasmei de bază şi a epuizării variabilităţii naturale existente în
cadrul acestora.
Peste 95% din soiurile cultivate au origine hibridă, hibridarea este metoda care stă la
baza cultivării hibrizilor cu preponderenţă la speciile alogame, hibrizi la care se
manifestă efectul heterozis în generaţia F1, din acest motiv, în producerea de sămânţă
în cazul cultivării hibrizilor, această metodă se foloseşte cu o frecvenţă anuală.
Metoda propriu zisă a fost aplicată în urma descoperirii sexelor la plante (după anul
1600) iar bazele teoretice au fost elucidate de Mendel care pe baza a numeroase
experimente cu încrucişări la mai multe specii a stabilit legile eredităţii.
Variabilitatea genotipică deosebit de ridicată care poate fi obţinută prin hibridare (în
generaţia F...2 Fn) se explică pe baza acţiunii a mai multor cauze de ordin genetic:
- segregarea alelelor (a factorilor ereditari)
- libera combinare a genelor pe baza legii hazardului
- crossing-over-ului (schimbul reciproc de gene între cromatidele nesurori ale
cromozomilor omologi)
- apariţia transgresiunilor respectivilor indivizi la care un anume caracter se
manifestă într-o măsură mai mică decât la cel mai slab părinte sau într-o
măsură mai mare decât la cel mai valoros părinte.
Aceste forme transgresive dacă sunt valoroase au şanse foarte mari să devină noi
soiuri. Codificarea generaţiilor hibride: F1, P1/P2.
Metode de hibridare – Hibridarea se poate practica în diferite variante în funcţie de
particularităţile biologice sau morfologice ale speciei şi respectiv ale formelor
parentale utilizate sau de obiectivele de ameliorare urmărite, de varietatea genotipică
existentă în cadrul materialului iniţial.
O primă clasificare: în funcţie de modul de polenizare şi reproducere a plantelor,

20
hibridarea poate fi: naturală şi artificială.
Hibridarea naturală este un proces specific caracteristic speciilor heterogame,
specific la: pomi, arbuşti fructiferi, etc. Ca urmare a hibridărilor naturale,
variabilitatea genotipică la speciile vizate este suficient de mare, permiţând şansa de
creare a unor soiuri noi.
Hibridarea artificială reprezintă intervenţia amelioratorului în anumite etape ale
dezvoltării plantelor sau de-a lungul procesului de dezvoltare în sensul dirijării
polenizării, astfel pot exista 3 variante de hibridare în funcţie de modul cum polenul
ajunge pe stigmatul florilor, respectiv:
a. hibridare cu polenizare liberă
b. hibridare cu polenizare semiliberă
c. hibridare cu polenizare dirijată (forţată)
Polenizarea liberă constă în îndepărtarea organului de reproducere masculin de la
genitorul mamă şi urmată de libera polenizare cu polen de la plantele alăturate sau de
la parcela vecină. Metoda este folosită la unele specii dioice sau la unele specii
monoice (porumb) sau în procesul de producere de sămânţă la anumite specii.
Polenizarea semiliberă reprezintă cultivarea celor 2 părinţi (genitori) în rânduri
alăturate şi introducerea inflorescenţelor celor 2 înainte de înflorire sub acelaşi
izolator. Sămânţa rezultată poate să prezinte caractere diferite în funcţie de sensul
hibridărilor respective sau reciproce.
Polenizarea forţată reprezintă castrarea florilor genitorului femel (mamă), izolarea
acestora, colectarea de polen de la genitorul patern (tată), polenizarea propriu zisă
urmată de izolare şi recoltarea separată a combinaţiilor hibride. Metoda are
aplicabilitate la toate speciile.
În funcţie de gradul de înrudire a formelor parentale, hibridarea poate fi:
a. apropiată
b. îndepărtată
Hibridarea apropiată – pentru încrucişarea între 2 părinţi diferiţi din cadrul aceleiaşi
specii şi se mai numeşte şi hibridare intraspecifică.
Hibridarea îndepărtată constă în încrucişarea între 2 părinţi care aparţin la nivele
taxonomice diferite, ex: la 2 specii diferite rezultate din aceleaşi gene se mai numeşte
şi încrucişare interspecifică sau între 2 genuri diferite (intergenerică) din aceeaşi
familie. În cazul hibridărilor îndepărtate, apar unele dificultăţi ce micşorează şansele
de reuşită cauzate de factorii genetici, morfologici sau fiziologici şi concretizate prin
intersterilitatea formelor parentale şi respectiv sterilitatea hibrizilor din F 1.
În funcţie de numărul de genitori (forme parentale) care stau la originea unui
organism hibrid, hibridarea poate fi: simplă, complexă.
Hibridarea simplă reprezintă încrucişarea a 2 părinţi, ex: 2 soiuri sau 2 linii
cosangvinizate, nici una nici alta nu are hibrid.
Hibridarea complexă constă în încrucişarea a 2 parteneri din care cel puţin unul are
origine hibridă. Hibrizii obţinuţi în primul caz se numesc simpli iar în cel de-al doilea
caz se numesc hibrizi complecşi. Fiecare dintre cele 2 metode poate fi practicată în
mai multe variante, în general în funcţie de poziţiile alese pentru genitori.
Hibridare simplă - putem întâlni una din variantele:
- hibridare directă
- hibridare reciprocă
- hibridare repetată
- hibridare ciclică
- hibridare dialelă
Hibridarea directă – încrucişarea de tipul A*B, întotdeauna în formula hibridării,

21
forma mamă este trecută prima.
Hibridarea reciprocă – încrucişarea de tipul B*A reprezintă schimbarea rolului
genitorilor şi se impune în unele cazuri de incompatibilitate. În cazul în care
lungimea stilului florilor este mai mică, forma respectivă va fi aleasă ca formă mamă
pentru a putea fi străbătută mai uşor de gameţii masculi.
Hibridarea repetată – se mai numeşte şi regresivă, retroîncrucişare, back-cross,
reprezintă încrucişarea între 2 forme parentale, dintre care una este mai puţin
valoroasă dar posedă o anume însuşire sau un anume caracter dorit în următorul soi
şi care poartă numele de donor cu o formă parentală valoroasă din majoritatea
punctelor de vedere dar care îi lipseşte acea însuşire de la donor purtând numele de
RECURENT. Organismele hibride rezultate prin combinaţia donorului (A) cu cel
recurent (B) se reincrucişează timp de mai multe generaţii cu recurentul în scopul
fixării caracterului ori însuşirii de la donor.
Vor fi alese acele plante tipice care deţin în timp şi acele însuşiri dorite de la părintele
donor. Cu fiecare generaţie de retroîncrucişare, proporţia de participare a donorului se
reduce cu câte o jumătate, forma de simbolizare a cestei metode este [(A*B)*B]*B etc
în funcţie de numărul de generaţii în care facem retroîncrucişarea. A*B3 ~ AB3.
În general hibridarea repetată este aplicabilă când se doreşte preluarea unei însuşiri de
rezistenţă (ex: la ger, secetă, boli) de la o formă spontană sau locală, în scopul
transferării la un soi deja valoros, în acest sens metoda dă rezultate bune.
Metoda este mai eficientă atunci când se doreşte preluarea unui caracter controlat
dominant sau controlat de un număr relativ mic de gene. Se poate afirma că metoda
permite relativ uşor transferarea unor însuşiri, a unor caractere calitative şi mai puţin
în privinţa caracterelor cantitative.
Metoda poate fi practicată în 2 variante: directă sau reciprocă.
Hibridarea ciclică reprezintă încrucişarea tuturor formelor dintr-o colecţie cu o
formă cunoscută denumită tester sau analizator (T). A*T; B*T; C*T
T – tester A, B, C – formele din colecţie. Producţiile obţinute de la fiecare combinaţie
hibridă în urma testării în culturi comparative, ajută la determinarea capacităţii
combinative generale, metoda frecvent folosită în scopul alegerii celor mai valoroase
forme parentale.
Hibridarea dialelă reprezintă încrucişarea tuturor formelor dintr-o colecţie, fiecare
cu fiecare atât direct cât şi reciproc (A*B, A*C, A*D; B*A, C*A, D*A).
Metoda este folosită pentru determinarea capacităţii combinative specifice a
posibilelor forme parentale. Seminţele combinaţiilor hibride sunt semănate anul
următor în culturi comparative, la recoltare se determină producţiile, în final putându-
se aprecia care este poziţia cea mai avantajoasă sau combinaţia favorabilă pentru un
anume genitor.
Hibridarea complexă – metoda se foloseşte pe de o parte pentru creşterea
variabilităţii în cadrul surselor de germoplasmă prin exploatarea populaţiilor hibride
în curs de segregare la care se asociază selecţia individuală repetată anual cu cele 2
variante ale sale: selecţia genealogică şi selecţia tardivă.
Pentru aceste metode se folosesc la speciile autogame, alogame hibridarea complexă
se foloseşte pentru evitarea costurilor foarte mari generate de utilizarea hibrizilor
simpli prin alte tipuri de exploatare a heterozisului şi anume: hibridarea triliniară,
hibridarea dublă şi hibridarea multiliniară numită şi testul top-cross sau poli-cross.
Pentru acest tip de hibridări (hibridarea multiliniară) care mai poate fi numită şi
hibridare în masă şi care reprezintă încrucişarea liberă a mai multor forme valoroase,
fie soiuri, fie linii cosangvinizate.
Hibridarea triliniară presupune încrucişarea în primul an a 2 linii cosangvinizate

22
pentru obţinerea unui hibrid simplu, iar în al 2-lea încrucişarea hibrid simplu cu o a
treia linie cosangvinizată, alta decât cele 2 folosite iniţial.
Hibridarea dublă presupune încrucişarea în primul an a 2 linii cosangvinizate pe de
o parte pentru obţinerea unui hibrid simplu în acelaşi an a altor linii tot pentru
obţinerea unui hibrid simplu iar în anul 2 se încrucişează cei 2 hibrizi simpli şi se
obţine un hibrid dublu.
În hibridul dublu trebuie să existe 4 linii cosangvinizate diferite sau 4 soiuri diferite,
utilizarea hibrizilor triliniari şi a hibrizilor dubli se practică în producţie pentru că
chiar dacă efectul heterozis este ceva mai mic decât la hibrizii simpli, totuşi costurile
de producere a seminţei hibride în generaţia F0 sunt mult mai mici în comparaţie cu
hibrizii simpli. La hibrizii simpli triliniari, dubli, sămânţa în generaţia F 0 trebuie să fie
obţinută în fiecare an.
Hibridarea sintetică aceasta presupune încrucişarea liberă între mai multe linii
cosangvinizate semănate în amestec iar din sămânţa obţinută rezultă aşa-numitele
soiuri sintetice. Toate categoriile de hibridare menţionate până acum cu excepţia
hibridării de tip back-cross (sau recurentă, regresivă) fac parte din categoria
hibridărilor apropiate, adică încrucişările dintre forme din cadrul aceleiaşi specii. Se
mai cunoaşte hibridarea intraspecifică sau hibridarea apropiată.
În funcţie de gradul de înrudire a genitorilor, există şi hibridarea îndepărtată adică
între forme aparţinând la 2 specii diferite, 4 hibrizi interspecifici; 2 genuri diferite –
hibridare intergenerică care se poate practica atât la speciile autogame cât şi la
speciile alogame. De regulă hibrizii îndepărtaţi se folosesc pentru transferul unor gene
de rezistenţă de la unele specii din flora spontană la soiurile ameliorate existente în
cultură care sunt deficitare din acest punct de vedere.
Datorită diferenţierilor de tip morfologic sau de tip genetic între cele 2 forme care
participă la hibridare, realizarea hibrizilor este suficient de dificilă din cauza unor
probleme care apar în aceste situaţii.
Probleme speciale apărute în lucrările de hibridare – hibrizii rezultaţi în urma
încrucişării interspecifice se caracterizează printr-o variabilitate foarte pronunţată la
care se adăuga o plasticitate ecologică, o adaptabilitate la condiţiile de mediu mai
bună decât a hibrizilor obişnuiţi. Problemele care apar în cazul hibridărilor îndepărtate
sunt datorate intersterilităţii formelor parentale şi sterilităţii hibrizilor în prima
generaţie.
Intersterilitatea formelor parentale este dată de unele deosebiri morfologice,
fiziologice, biochimice sau genetice între cei 2 genitori folosiţi, astfel se întâlnesc
situaţii când polenul genitorului mascul nu germinează pe stigmatul genitorului femel,
se întâlnesc cazuri când germinează dar tubul polenic nu poate străbate toată lungimea
stilului pentru a fecunda ovulul.
Există cazuri când nu se poate forma zigotul, se întâlnesc situaţii când sămânţa hibridă
obţinută nu poate germina sau plantele care s-au format nu ajung la maturitate.
În privinţa deosebirilor de ordin morfologic s-au constatat diferenţe între lungimea
stilului la cei 2 genitori fapt care determină alegerea corectă a genitorului femel şi
mascul în sensul că întotdeauna genitorul femel trebuie să aibă stilul mai scurt decât a
celui mascul.
În privinţa deosebirilor de ordin fiziologic este posibil ca perioadele de vegetaţie ale
celor 2 genitori să fie diferite şi astfel nu se asigură coincidenţă la înflorire. În privinţa
deosebirilor genetice acestea sunt date fie de numărul cromozomilor, fie de gradul de
omologie a acestora, fie de calitatea materialului genetic.
Problemele date din cauza intersterilitatii formelor parentale se rezolvă prin câteva
metode după caz şi anume: hibridarea reciprocă, tratarea organelor sexuale ale florilor

23
cu substanţe stimulatoare sau inhibitoare de creştere, embriocultura, dublarea sau
înjumătăţirea numărului de cromozomi la unul dintre genitori.
Hibridarea reciprocă se foloseşte în situaţia în care unul din genitori prezintă un
sistem de incompatibilitate care inhibă germinaţia polenului celuilalt genitor şi dacă
lungimile stilurilor celor 2 porţiuni sunt diferite. Astfel s-a constatat că atunci când se
încrucişează Phaseolus vulgaris cu Phaseolus multiflorus, procentul de reuşită în
hibridare este de 0,48%, în condiţiile în care se schimbă rolul genitorilor, adică forma
maternă este Phaseolus multiflorus şi forma paternă Phaseolus vulgaris, procentul de
obţinere a seminţelor hibride ajunge până la 42%.
Un aspect asemănător se întâlneşte la hibridarea între Solanum tuberosum şi Solanum
acaule, situaţie în care hibridarea nu reuşeşte deloc schimbând rolul genitorilor, adică
folosind hibridarea reciprocă – Solanum acaule forma maternă iar Solanum tuberosum
forma paternă, hibridarea reuşeşte 100%, în acest caz hibridarea directă Solanum
tuberosum * Solanum acaule nu reuşeşte din cauză că polenul de la Solanum acaule
după germinare nu reuşeşte să străbată stilul mai lung la Solanum tuberosum ca
genitor matern.
Tratarea cu substanţe stimulatoare sau inhibitori de creştere – se foloseşte pentru
creşterea gradului de germinare a polenului, pentru încetinirea sau forţarea înfloritului
la unul din genitori atunci când nu există coincidenţă la înflorire.
Embriocultura se foloseşte pentru eliminarea incompatibilităţilor manifestate la
unele specii între embrionul diploid şi endospermul triploid al seminţei, metoda
constă în detaşarea embrionului imediat după formare, trecerea acestuia pe un mediu
special de cultură şi creşterea în condiţii “în vitro”.
Dublarea sau înjumătăţirea numărului de cromozomi se foloseşte pentru
compatibilitatea garniturilor cromozomiale ale celor 2 parteneri pentru a reuşi
hibridarea.
Sterilitatea hibrizilor în F1 – aceasta sterilitate se manifestă datorită diferenţelor
existente între cei 2 gameţi care participă la formarea zigotului în sensul că
împerecherea cromozomilor poate avea loc în totalitate, doar parţial sau se poate să nu
aibe loc, cu alte cuvinte sterilitatea hibrizilor în F1 este dată de deosebirile de ordin
cantitativ şi calitativ între garniturile cromozomice ale celor 2 forme parentale.
Dacă la încrucişare participă 2 genitori care au acelaşi număr de cromozomi şi
garnitură cromozomială sunt omoloage, hibrizii rezultaţi sunt întotdeauna fertili.
Dacă numărul de cromozomi este acelaşi dar nu se înregistrează omologie între cele 2
garnituri, hibrizii obţinuţi sunt parţial sterili. Dacă nu există nici acelaşi număr de
cromozomi şi nici omologie între aceştia, hibrizii obţinuţi sunt întotdeauna sterili.
Există posibilitatea să se manifeste aceasta sterilitate şi din cauza unor condiţii de
mediu: temperaturi scăzute, umiditate atmosferică nepotrivită în momentul fecundării.
Pentru a putea utiliza aceşti hibrizi în diferite procese de ameliorare, este obligatoriu
să se refacă fertilitatea acestora care este posibilă prin 2 metode: prin hibridarea
regresivă sau recurentă şi prin dublarea numărului de cromozomi. Atfel hibridarea
recurentă se practică pentru eliminarea treptată a cromozomilor aparţinând unui
genitor şi refacerea garniturii celuilalt genitor, de regulă se elimină cromozomii
genitorului mascul sau prin refacerea completă a genomului patern prin biotehnologii
transferând un nucleu patern în citoplasma formei materne. Eliminarea cromozomilor
este posibilă prin folosirea ca partener recurent a unuia dintre genitori şi refacerea
partenerului femel.
Dublarea numărului de cromozomi este de natură să restabilească omologia
cromozomilor în celulele care vor da naştere la gameţi, astfel diviziunea reducţională
se va desfăşura normal în urma dublării garniturii prin tratarea cu colchicină în

24
generaţia F0. Dublarea numărului de cromozomi să face doar la speciile cu
reproducere sexuată reprezentând importanţă pentru hibrizii cu reproducere vegetativă
pentru că pe aceşti hibrizi îi vom reproduce doar prin altoire, marcotare, butăşire fără
implicarea elementelor sexuale în reproducere.
Tehnica hibridării – pentru ca lucrările de hibridare să fie eficiente este obligatoriu
să se parcurgă câteva etape importante şi anume: alegerea genitorilor, alegerea
plantelor care participă la hibridare, alegerea florilor şi inflorescenţelor, toaletarea şi
izolarea florilor (inflorescenţelor) castrarea florilor genitorului femel, polenizarea,
controlul fecundării, repetarea polenizării dacă este cazul, recoltarea fructelor hibride.
Alegerea genitorilor – practic este cea mai importantă etapă în sensul că cei 2
parteneri, soiuri sau linii cosangvinizate trebuie să fie supuşi anterior unor studii
hibridologice pentru a determina capacitatea lor combinativă. De asemenea o condiţie
minimală este că din punct de vedere al fondului de gene, cei 2 parteneri trebuie să se
completeze reciproc în privinţa unor caractere şi însuşiri. Manifestarea unor elemente
deosebite la hibrizii formaţi este cu atât mai puternică cu cât cei 2 parteneri sunt mai
îndepărtaţi din punct de vedere geografic, se poate folosi unul din parteneri, soiul
zonat în regiunea respectivă care se va încrucişa cu un partener dintr-o altă zonă
geografică dar care corespunde din punct de vedere al garniturii cromozomice şi al
omologiei cromozomilor.
Dacă partenerii aparţin la specii diferite, mai întâi prin studii hibridologice se testează
aptitudinea fiecărui partener la hibridarea îndepărtată alegându-se rolul de femel sau
mascul pentru fiecare dintre genitori.
Cele mai bune rezultate în hibridare se obţin atunci când formele parentale sunt
homozigote cel puţin pentru caracterele şi însuşirile pe care dorim să le transferăm la
noul hibrid, pentru aceasta trebuie să utilizăm liniile pure pentru speciile autogame şi
liniile cosangvinizate pentru speciile alogame.
Valoarea hibridologică se stabileşte prin cele 2 tipuri de hibridare: hibridare ciclică
cu care se determină capacitatea combinativa generală şi hibridare dialelă cu care se
determină capacitatea combinativă specifică.
În cazul în care nu există coincidenţă, la înflorire este posibilă folosirea fie a unor
substanţe stimulatoare sau inhibitoare de creştere, folosirea unor metode fizice sau
chiar însămânţatul la epoci diferite: mai întâi genitorii cu înflorire tardivă şi apoi al 2-
lea genitor cel precoce.
Alegerea plantelor care participă la hibridare – plante care manifestă vigoare şi
stare fitosanitară corespunzătoare.
Alegerea florilor şi inflorescenţelor – presupune identificarea florilor şi
inflorescenţelor care vor fi cel mai bine hrănite de planta respectivă (de la baza
lăstarilor) restul florilor eliminându-se în totalitate.
Toaletarea florilor şi inflorescenţelor şi izolarea acestora presupune ca din cadrul
unor inflorescenţe să se aleagă doar florile bine dezvoltate restul eliminându-se cu o
pensetă după care se face izolarea cu o pungă, cu o hârtie de pergament sau cu un
săculeţ de pânză care acoperă toată inflorescenţa. În momentul optim, înainte să fi
avut loc polenizarea naturală se castrează genitorul femel. Această etapă presupune
eliminarea florilor mascule dacă acestea sunt pe aceeaşi plantă cu inflorescenţele
femele; eliminarea plantelor mascule dacă cele 2 tipuri de flori sunt pe plante diferite
şi eliminarea elementelor sexuale mascule din floarea hermafrodită a genitorului
femel.
Polenizarea se face în momentul în care stigmatul genitorului femel este apt pentru
polenizare şi anume când acesta prezintă o turgescenţă maximă şi o secreţie
caracteristică pe suprafaţa stigmatului. Polenizarea se face fie cu polen proaspăt

25
recoltat de la genitorul mascul fie cu polen conservat dacă nu este posibilă asigurarea
coincidentei la înflorire.
În ceea ce priveşte viabilitatea stigmatului aceasta este diferită de la o specie la alta şi
poate fi posibilă fecundarea de la 1-2 ore până la 2-3 zile. Viabilitatea polenului tot
este diferită dar acest aspect poate fi compensat prin conservarea polenului la unele
specii păstrarea acestuia putând ajunge mai mulţi ani la rând.
Polenizarea propriu-zisă se poate face cu trecerea polenului cu un tampon de vată de
la genitorul mascul pe stigmatul genitorului femel, uneori adăugarea pe stigmat a unor
substanţe care reţin polenul mai multe ore (zile) după care se izolează rapid pentru a
nu se produce polenizare străină. La câteva zile se face controlul fecundării, dacă
stigmatul este ofilit rezultă că fecundarea a avut loc dacă nu se poate face o repetare a
polenizării inflorescenţelor izolându-se din nou după care se fac lucrările tipice de
îngrijire până la recoltarea fructelor hibride.
Selecţia în populaţiile hibride la speciile autogame – la această categorie de plante
metoda de selecţie este selecţia individuală repetată anual cu cele 2 variante ale sale:
selecţia genealogică şi selecţia tardivă.
Selecţia genealogică constă în alegerea elitelor începând cu generaţia F2 când are loc
segregarea caracterelor şi apoi urmărirea separată a descendenţelor fiecărei elite.
Dacă descendenţa unei elite este reprezentată de plante uniforme din punct de vedere
morfologic înseamnă că există şi homozigoţie totală a genelor şi în acest caz
descendenţa respectivă va intra în câmpul de control şi apoi va parcurge drumul prin
toate verigile caracteristice selecţiei individuale simple adică: câmp de control, câmp
de culturi comparative de orientare. Câmpuri de cultură orientate de concurs în
staţiuni de ameliorare şi din nou câmpuri comparative de concurs în reţeaua de
omologare.
Dacă descendenţa unei elite prezintă exemplare neuniforme morfologic înseamnă că
plantele sunt heterozigote pentru caracterele şi însuşirile pe care le urmărim şi trebuie
repetată alegerea elitelor. Se aleg în acest caz plantele viguroase, sănătoase, care
manifestă valori ale elementelor de productivitate care corespund obiectivelor noastre.
Aceste elite vor fi urmărite în continuare separat şi după aceeaşi logică, dacă vor da
descendenţe uniforme vor parcurge celelalte verigi ale procesului iar dacă
descendenţele nu sunt uniforme se va proceda la o nouă alegere a elitelor. Acest
proces va dura până prin F... 5F7 când este posibil să se ajungă la homozigotarea
majorităţii caracterelor şi însuşirilor.
Selecţia tardivă presupune începerea alegerii elitelor mult mai târziu, după 5-7
generaţii, lăsând mai întâi plantele să se homozigoteze şi apoi să se aleagă elite
homozigote.
Cosangvinizarea – importanţa cosangvinizării reprezintă metoda de bază pentru
crearea de noi surse de germoplasmă prin creşterea variabilităţii la speciile alogame.
Metoda constă în autofecundarea forţată a speciilor monoice sau hermafrodite şi prin
încrucişarea între indivizii înrudiţi proveniţi de la aceeaşi plantă la speciile dioice.
La speciile autogame, autofecundarea este un fenomen firesc şi nu afectează în nici un
fel plantele respective, dimpotrivă la speciile alogame la care fenomenul de autogamie
este de doar 3-4%, efectele autofecundării sunt foarte evidente. În urma
cosangvinizarilor repetate se obţin liniile cosangvinizate care prin încrucişarea între
ele după o prealabilă verificare a însuşirilor acestora formează hibrizii la care se
manifestă efectul heterozis.
Principala direcţie de utilizare a liniilor cosangvinizate o constituie obţinerea
hibrizilor în vederea exploatării: efectul heterozis. În conformitate cu legea
uniformităţii caracterelor în prima generaţie hibridă este posibil să întâlnim 5 situaţii

26
şi anume:
- hibridul obţinut să se situeze prin caracterele şi însuşirile sale între cele 2
forme parentale (cea mai frecventă situaţie)
- să se apropie mai mult de genitorul matern
- să se apropie mai mult de genitorul patern
- să fie peste nivelul genitorului mai bun
- să fie sub nivelul genitorului mai slab.
Ultimele 2 situaţii poartă numele de transgresiuni genetice şi se urmăreşte
identificarea acestora în vederea extragerii elitelor care depăşesc genitorul cel mai
bun. De la începutul secolului 20 s-au intensificat cercetările privind exploatarea
efectului heterozis sub cele 2 aspecte ale sale: heterozisul somatic şi heterozisul
generativ (reproductiv).
Aceste cercetări au condus la identificarea metodelor pentru găsirea celor mai bune
combinaţii hibride în cadrul liniilor cosangvinizate. Simbolurile care se folosesc
pentru diferite generaţii de cosangvinizare sunt: C0 sămânţa cu care se porneşte
operaţia de cosangvinizare; C1 prima generaţie, C2 a doua, etc, până la C9, C10
cunoscut fiind ca după 9-10 generaţii de autofecundare se ajunge la homozigotarea
totală pentru toate caracterele.
Efectele cosangvinizării – în urma autopolenizării forţate la speciile alogame se
manifestă în fenotip unele efecte: reducerea vitalităţii, scăderea variabilităţii sau
creşterea uniformităţii, desfacerea populaţiilor în biotipurile constituiente.
Reducerea vitalităţii se manifestă chiar din prima generaţie de cosangvinizare şi
afectează principalele caractere şi însuşiri ale plantei. Fenomenul este cunoscut sub
numele de presiune de cosangvinizare şi se manifestă prin reducerea taliei plantelor,
reducerea fertilităţii, reducerea productivităţii.
Acest efect depinde de la o specie la alta şi se manifestă timp de câteva generaţii până
când se ajunge la un minimum de cosangvinizare. Depresiunea este cu atât mai
puternică cu cât procentul de autogamie la specia respectivă este mai mic.
În funcţie de specie, la speciile multianuale efectul este mai redus, la speciile anuale,
bienale efectul este mai puternic (la cucurbitaceae efectele sunt aproape
nesemnificative pe când la varză sunt deosebit de puternice).
Încercând să explice acest efect, cercetătorii l-au pus pe seama homozigotării genelor
recesive cu implicaţii majore asupra productivităţii. Reducerea vitalităţii este însoţită
şi de alte efecte cum ar fi unele de deficienţe clorofiliene, apariţie de plante albinotice,
apariţia de sectoare internervurale lipsite de clorofilă, anomalii florale, sterilitate,
sensibilitate la diferite boli.
Scăderea variabilităţii sau creşterea uniformităţii – aceasta se manifestă prin
uniformizarea materialului după câteva generaţii de cosangvinizare uniformă
determinată de gradul ridicat de homozigotare, astfel cu fiecare generaţie de
autopolenizare, gradul de homozigotare creşte cu 50% faţă de anul anterior şi astfel se
ajunge ca plantele să fie perfect uniforme şi aici fenomenul se manifestă diferit de la o
specie la alta astfel: la ceapă uniformitate perfectă se întâlneşte după 3 generaţii, la
sfecla pentru masă abia la a 8-a generaţie.
Desfacerea populaţiei în biotipurile constituiente – cosangvinizarea duce la apariţia
prin segregări şi recombinări a unor noi biotipuri stabile care pot fi identificate,
izolate, înmulţite şi folosite pentru folosirea hibrizilor. Numărul maxim de linii
homozigote care pot fi izolate dintr-o plantă alogamă este determinat de numărul
genelor prezente în stare heterozigotă, astfel dacă planta iniţială este heterozigotă
pentru 15 gene, prin cosangvinizare vor rezulta 215 linii homozigote diferite, adică
32768 linii.

27
Procesul de homozigotare se manifestă atât pentru genele dominante cât şi pentru cele
recesive. De regulă homozigotarea genelor recesive duce la exteriorizarea evidentă a
unor efecte dăunătoare pentru plantă făcând în aşa fel încât selecţia naturală să
elimine aceste plante încă din primele generaţii de cosangvinizare. Astfel exemplarele
care prezintă malformaţii, debilitate, nanism, sterilitate, fie sunt eliminate natural fie
prin purificare biologică, prin selecţia în masă negativă le elimină amelioratorul.
Există şi cazuri rare când prin homozigotarea unor gene recesive se obţin unele
exemplare rezistente la boli sau la factorii nefavorabili de mediu. Cele mai importante
exemplare sunt cele homozigote dominante.
Obţinerea liniilor cosangvinizate – important este alegera germoplasmei care va fi
cosangvinizată, aplicarea unor măsuri de îmbunătăţire a acesteia, măsurile fiind
diferitele metode de selecţie recurentă care urmăresc 2 grupe de efecte şi anume pe de
o parte eficientizarea selecţiei pe de altă parte obţinerea de genotipuri superioare prin
diverse combinaţii de gene din cadrul materialului avut la dispoziţie.
Selecţia recurentă se utilizează în 4 variante:
- selecţia recurentă pentru fenotip
- selecţia recurentă pentru capacitatea combinativa generală
- selecţia recurentă pentru capacitatea combinativa specifică
- selecţia recurentă reciprocă
Selecţia recurenta pentru fenotip se desfăşoară în câteva cicluri de câte 2 ani care
revin periodic până la îmbunătăţirea totală a materialului. În primul an elitele alese se
autopolenizează şi sămânţa se recoltează separat. În anul 2 sămânţa fiecărei elite se
însămânţează în câmpul de selecţie, se elimină descendenţele necorespunzătoare iar în
cadrul descendenţelor bune se face polenizarea liberă.
Din materialul rezultat se aleg noi elite şi se începe un nou ciclu de selecţie.
Selecţia recurentă pentru capacitatea combinativa generală se desfăşoară în cicluri
de către 3 ani, astfel în primul an se aleg elitele şi se autopolenizează iar în acelaşi an
cu o parte de la polenul fiecărei plante se polenizează un hibrid simplu numit “tester”
şi folosit drept genitor matern.
Sămânţa fiecărei descendenţe se recoltează separat şi se păstrează în anul al 2-lea iar
în câmp se cultivă în culturi comparative sămânţa rezultată din fecundarea hibridului
simplu. Se analizează culturile respective iar în anul 3 se însămânţează în câmp numai
seminţele elitelor care au dat cele mai bune rezultate cu testerul, acestea vor poleniza
liber în cadrul fiecărei descendenţe şi se începe un nou ciclu de selecţie.
Selecţia recurentă pentru capacitatea combinativa specifică se aseamănă cu
precedenta, diferenţa fiind că în loc de hibrid simplu se foloseşte drept tester o linie
cosangvinizată.
Selecţia recurentă reciprocă - se îmbunătăţesc în acelaşi timp 2 linii cosangvinizate
care se completează reciproc prin caracterele şi însuşirile avute şi care prezintă şi o
bună capacitate de încrucişare.
Selecţia în cadrul liniilor cosangvinizate şi îmbunătăţirea acestora – Datorită
faptului că în primele generaţii de autofecundare, liniile cosangvinizate sunt foarte
neuniforme în privinţa majorităţii caracterelor şi însuşirilor în fiecare generaţie se
practică selecţia individuală repetată anual, astfel în fiecare generaţie se elimină din
câmp liniile necorespunzătoare iar din cadrul liniilor bune se aleg elitele care răspund
obiectivelor urmărite, această selecţie se face timp de 4-6 generaţii şi se consideră că
această perioadă de timp este suficientă pentru fixarea genelor, pentru homozigotarea
acestora chiar şi pentru caracterele cantitative, unii autori precizează că pentru
homozigotarea genelor care controlează unele caractere morfologice este suficientă o
perioadă de 3 ani de autopolenizare.

28
Scopul principal al autopolenizării îl constituie obţinerea liniilor total homozigotate
care vor fi utilizate pentru obţinerea hibrizilor, alegerea acestora se face după ce în
prealabil se determină valoarea hibridologică a fiecărei linii în acest scop
determinându-se capacitatea combinativă generală şi capacitatea combinativă
specifică.
Capacitatea combinativa generală se face la liniile cosangvinizate din colecţie
începând chiar din generaţiile C2 C3 prin hibridare ciclică astfel fiecare linie
cosangvinizată se încrucişează cu un hibrid simplu cu un tester rezultând un hibrid
triliniar pentru fiecare combinaţie hibridă iar în anul următor se observă în culturi
comparative care din linii au dat cele mai bune rezultate cu testerul.
În funcţie de producţia obţinută sau dacă urmărim alte aspecte în funcţie de
manifestarea acestora liniile care dau cele mai bune rezultate au capacitatea
combinativă generală bună.
Capacitatea combinativă specifică a valorii hibridologice reprezintă capacitatea
combinativă specifică şi care se controlează cu ajutorul hibridărilor dialele, în acest
scop se folosesc numai liniile cosangvinizate care s-au comportat foarte bine la
hibridarea ciclică astfel în câmp fiecare linie cosangvinizată se încrucişează cu toate
celelalte direct şi reciproc.
Se observă rezultatele în culturi comparative şi combinaţiile hibride de câte 2 linii
care se manifestă conform obiectivelor urmărite, vor fi reţinute în continuare şi se
apreciază că au capacitate combinativă specifică bună. O serie de linii cosangvinizate
se comportă bine în studiile hibridologice dar se constată că au unele deficienţe în
privinţa manifestării unor caractere şi însuşiri astfel se pune problema corectării
acestor deficienţe şi în acest sens se practică selecţia în combinaţie cu
retroîncrucişarea, metoda fiind cunoscută sub numele de ameliorare convergentă,
această metodă se foloseşte în 3 variante şi anume:
1. Ameliorare convergentă simplă
2. Ameliorare convergentă multiplă
3. Ameliorare convergentă paralelă
1. Ameliorarea convergentă simplă se practică în cazul a 2 linii cosangvinizate care
au demonstrat că se comportă bine în cercetările hibridologice şi care se completează
reciproc prin caracterele şi însuşirile lor, metoda constă în încrucişarea acestor linii
iar hibridul simplu obţinut în generaţia F1 se împarte în 2 grupe, fiecare apoi
retroîncrucişându-se cu unul din parteneri, procedeul durează 4-5 generaţii după
care se face o autopolenizare şi se încrucişează produşii obţinuţi în urma acestei
autopolenizări obţinându-se în final un hibrid care are caracterele şi însuşirile
ambilor părinţi.
2. Ameliorarea convergentă multiplă se utilizează în cadrul a 3 linii cosangvinizate
cu scopul de a transfera caracterele şi însuşirile a două dintre linii la cea de-a 3-a
care este deficitară din unele puncte de vedere.
3. Ameliorarea convergentă paralelă constă în îmbunătăţirea a mai multor linii
cosangvinizate cu ajutorul altora, lucrările în acest caz sunt mult mai laborioase cu
un program mai complex de retroîncrucişare şi un volum mai mare de material cu
care se lucrează.
Folosirea liniilor cosangvinizate – scopul principal îl constituie utilizarea acestora
pentru obţinerea hibrizilor şi în funcţie de numărul de linii cosangvinizate care
participă la formarea unui hibrid există mai multe categorii de hibrizi şi anume:
hibrizii simpli, hibrizii triliniari, hibrizii dubli, hibrizii complecşi, soiuri sintetice.
Hibrizii simpli sunt formaţi din 2 linii cosangvinizate fie că se încrucişează direct sau
reciproc.

29
Hibrizii triliniari au în compoziţia lor 3 linii cosangvinizate diferite, se obţine mai
întâi un hibrid simplu care se încrucişează cu o linie cosangvinizată care nu intră în
componenţa lui.
Hibrizii dubli au în compoziţie 4 linii cosangvinizate diferite, mai întâi se obţin 2
hibrizi simpli iar prin încrucişarea lor se obţine hibridul dublu.
Hibrizii complecşi au în compoziţia lor mai multe linii cosangvinizate şi se obţin prin
încrucişarea a 2 hibrizi dubli.
Soiurile sintetice sunt reprezentate de populaţii hibride obţinute prin polenizarea
liberă a mai multor linii cosangvinizate.
Mutaţiile – ca urmare a acţiunii mediului înconjurător sau a acţiunii omului în cadrul
unor populaţii poate apărea o anumită variabilitate, o diferenţiere între indivizi
cunoscută sub numele de fluctuaţii, fenovariatii sau modificaţii. Dacă aceste
diferenţieri nu afectează genotipul, acestea nu prezintă valoare ameliorativă pentru că
nu se vor transmite ereditar. Dacă dimpotrivă se transmit ereditar se cunosc sub
numele de variaţii ereditare sau variaţii genetice, în sens mai larg mutaţii, singurele
care au valoare ameliorativă. Schimb care afectează numai fenotipul, mai sunt
cunoscute şi sub numele de somatoze sau variaţii somatogene care se pot transmite de
la o generaţie la alta la speciile cu înmulţire vegetativă.
Mutaţiile apărute natural sau artificial sub influenţa unor agenţi mutageni afectează
genotipul individului şi se pot transmite ereditar. Organismul care a suferit o mutaţie
poartă numele de mutant, forma mutantă iar fenomenul poartă numele de
mutageneză.
Clasificarea mutaţiilor – după modul de apariţie
- după mărimea efectului fenotipic
- după modul de manifestare
- după locul apariţiei
- după cantitatea de material genetic afectat
- după sensul de manifestare
În funcţie de modul de apariţie există 2 categorii de mutaţii: naturale şi artificiale.
În mutaţiile naturale intră aşa numitele mutaţii spontane sau la speciile cu înmulţire
vegetativă, se mai cunosc şi sub numele de variaţii mugurale, acestea apar ca urmare
a unor efecte naturale printre care amintim: radiaţiile cosmice, radioactivitatea
pământului, radiaţiile Carbonului şi Potasiului din plante, prezenţa în exces a unor
săruri minerale în sol, variaţii bruşte de temperatură.
Frecvenţa apariţiei acestor mutaţii este foarte redusă şi mai mare la speciile alogame
şi mai mică la speciile autogame, în general nu au valoare ameliorativă datorită
faptului că sunt identificate foarte rar şi de cele mai multe ori au un efect letal asupra
plantelor.
Mutaţiile artificiale sunt cele produse de om cu ajutorul agenţilor mutageni, chimici
sau fizici.
În funcţie de mărimea efectului exterior există 2 categorii de mutaţii: mari sau
macromutatii şi mici sau micromutaţii.
Macromutatiile nu au valoare ameliorativă pentru că de cele mai multe ori au efect
letal, se manifestă sub forma unor malformaţii care sunt eliminate prin selecţie
naturală.
Micromutatiile apar cu o frecvenţă mare şi au valoare ameliorativă, valoarea acestora
este cu atât mai mare cu cât ele se acumulează succesiv şi în final conduc spre apariţia
unor forme total diferite de formele iniţiale.
După modul de manifestare există 3 categorii de mutaţii: morfologice, fiziologice,
biochimice.

30
Mutaţiile morfologice se referă la unele schimbări asupra taliei, formei plantelor,
mărimii acestora sau doar ale unor părţi ale plantelor.
Mutaţiile fiziologice se referă la unele funcţii ale organismelor iar mutaţiile
biochimice afectează capacitatea organismelor de a sintetiza unele enzime,
aminoacizi, pigmenţi, vitamine, şamd. În funcţie de locul afectat se întâlnesc 2 tipuri
de mutaţii: germinale şi mutaţii somatice.
Mutaţiile germinale apar în celulele presexuale sau sexuale, se transmit prin
reproducere sexuată şi se manifestă numai la descendenţi. Mutaţiile somatice sunt
reprezentate de modificări care apar în corpul plantelor în celulele somatice şi nu se
transmit ereditar.
Pot fi transmise de la o generaţie la alta în cadrul speciilor cu înmulţire vegetativă,
aici fiind cunoscute şi sub numele de variaţii mugurale. În funcţie de cantitatea
materialului genetic afectat se cunosc 3 categorii de mutaţii:
1. mutaţii de genom
2. mutaţii cromozomice
3. mutaţii genice
Mutaţiile de genom afectează garnitura cromozomică în întregul ei ducând la
multiplicarea numărului de garnituri cromozomice sau afectează numărul de
cromozomi din garnitura cromozomică, se corelează cu modificările morfologice,
fiziologice, biochimice care se manifestă cu intensitate diferită de la o specie la alta.
Mutaţiile cromozomice – se cunosc şi sub numele de restructurări cromozomice, se
referă la unele modificări ale structurii cromozomului cunoscute sub numele de
deficienţe, deleţii, duplicaţii, inversii, translocaţii.
Mutaţiile genice sau mutaţii punctiforme se referă la acele modificări care afectează
funcţiile unei gene sau a unui grup de gene.
Mutaţiile genice se clasifică în 2 categorii: mutaţii dominante, mutaţii recesive.
Mutaţiile dominante conduc la transferul alelelor recesive în alele dominante şi
invers.
Mutaţiile recesive reprezintă transferul alelelor dominante în alele recesive.
După sensul modificării sunt cunoscute 2 tipuri de mutaţii: mutaţii directe, mutaţii
inverse.
Mutaţiile directe conduc la transformarea genei primitive, ancestrale, sălbatice într-o
alelă mutantă.
Mutaţiile inverse transformă o alelă mutantă în alela ei ancestrală.
Tehnica obţinerii formelor mutante – se utilizează 2 categorii de agenţi mutageni şi
anume agenţi mutageni fizici şi agenţi mutageni chimici.
În categoria agenţilor mutageni fizici întâlnim radiaţiile, variaţiile de temperatură,
ultracentrifugarea.
Radiaţiile sunt: ionizante şi neionizante, sunt cu uniformitate mai mare radiaţiile
ionizante atât cele electromagnetice cât şi cele corpusculare care în funcţie de doză
afectează ereditar planta respectivă.
Se consideră că o doză corespunzătoare de iradiere ar fi cea care opreşte creşterea şi
care provoacă moartea a 50% din material, aceasta doza poartă numele de DL50,
reprezintă cantitatea de radiaţii care provoacă moartea a 50% din material.
De regulă se folosesc aşa numitele doze critice, acestea sunt un pic mai mari decât
cele menţionate anterior astfel că în urma acţiunii acestora supravieţuiesc 30-40% din
plante.
Câteva date în legătură cu aceste doze critice exprimate în kilograme: tomate – doza
critică 20, castraveţi 50, seminţe de varză 80-100, morcov 80, ceapă bulbi 5-12, fasole
boabe 8-12, gulie 35, ridichi de lună seminţe 100-200, viţa de vie seminţe 10, viţa de

31
vie coarde 7-8, măr 5-7 la mugurii dorminzi, păr 1,5-5, vişin 0,5-3, prunul 2-5, laleaua
0,6, gladiola 15, garoafele 15-20 la seminţe.
Variaţiile de temperatură produc mutaţii dacă acţionează asupra zigotului în primele
sale faze de dezvoltare şi aceste şocuri constau în expunerea plantelor timp de 24 de
ore la temperatura de 40-450C.
Ultracentrifugarea are efect atunci când acţionează asupra celulelor în diviziune
împiedicând migrarea cromozomilor spre polii celulei.
Agenţii mutageni chimici sunt reprezentaţi de acele substanţe care acţionează asupra
acizilor nucleici în stare de repaos sau în timpul repicării acestora. Între substanţele
mutagene a căror acţiune este cunoscută, exemplificam: azoserina, cofeina, timidina,
formaldehida, fenolul, etilmetansulfuratul, dietilsulfatul, hidroxilamina,
nitrozoetilureea, nitrozometilureea.
Introducerea agenţilor chimici ca factori mutageni prezintă unele avantaje printre
care:
- efectele tratamentului nu necesită instalaţii speciale care să prezinte pericol
de iradiere
- interacţiunea între mutagen şi substanţa ereditară este mult mai eficientă fără
să se ajungă la restructurări cromozomice care conduc la moartea plantei
- frecventa mutaţiilor utile este mult mai mare decât în cazul radiaţiilor la fel şi
frecvenţa exemplarelor care supravieţuiesc.
Indiferent de agentul mutagen utilizat pentru a se reuşi un număr mare de mutaţii
trebuie să se respecte regulile: tratarea unui număr cât mai mare de plante sau organe
ale acestora, utilizarea mai multor agenţi mutageni care pot produce mutaţii diferite,
utilizarea unei plaje largi de doze în cadrul fiecărui agent mutagen, repetarea
tratamentului mai multe generaţii mutante.
Selecţia formelor mutante perioada între acţiunea agentului mutagen şi manifestarea
fenotipică a mutaţiei poartă numele de lag mutaţional, această perioadă depinde de
natura mutaţiei, de locul unde se manifestă, de faptul dacă acţionează asupra unei
gene sau grup de gene.
Se apreciază că cel puţin 20% dintre mutaţiile genice nu vor fi observate pentru că
acţionează doar asupra unor baze care nu se înscriu în codul genetic. Manifestarea
unor mutaţii este diminuată şi datorită prezenţei unor gene numite gene reglatoare sau
represoare.
Pentru a putea identifica mai uşor formele mutante se practică o serie de metode
printre care cosangvinizarea, retroîncrucişarea, încrucişarea succesivă.
Cosangvinizarea conduce la homozigotarea genelor recesive care au fost afectate de
mutaţii şi astfel se manifestă în fenotip. În vederea selecţiei se practică notarea
convenţională în felul următor: planta, organul sau sămânţa tratată se consideră în
generaţia M0. rezultatul obţinut dintr-o plantă la care s-a acţionat cu un agent mutagen
se consideră în generaţia M1 şi apoi generaţiile M2 M3 M4 şamd şi dacă se folosesc
radiaţii ionizante sau neionizante se notează cu X0, X1, X2, X3 şamd.
În generaţia M1 plantele sunt heterozigote în privinţa mutaţiilor provocate şi din acest
motiv nu pot fi identificate formele mutante. Se observă totuşi unele malformaţii în
cazul agenţilor chimici sau unele radiomorfoze în cazul radiaţiilor dar care nu au
valoare ameliorativă.
În această generaţie se aleg elitele numai după caracterele morfologice la speciile
alogame pentru a preîntâmpina polenizarea cu polen străin se izolează inflorescenţele,
se face autopolenizarea forţată, seminţele se recoltează separat de la fiecare plantă şi
se urmăresc în descendenţă. În generaţia M2 sau X2 pot să apară unele forme mutante
şi abia din această generaţie începe procesul efectiv de selecţie astfel seminţele

32
fiecărei plante se recoltează separat şi se seamănă pe câte un rând în anul următor în
câmpul de selecţie cu forme mutante în generaţia M3, se continua alegerea elitelor
până la homozigotarea totală a genelor iar exemplarele obţinute se vor utiliza fie ca
forme mutante fie că surse de germoplasmă în alte procese de ameliorare.
Folosirea mutaţiilor în ameliorarea plantelor – cercetările în mutageneză sunt
utilizate în ameliorarea plantelor îndeosebi pentru transformările, în special
micromutaţiile, singurele utile în procesul de creare a materialului biologic.
Utilizarea formelor mutante este posibilă în 3 direcţii şi anume: introducerea acestora
direct în producţie, folosirea ca material iniţial de ameliorare şi folosit pentru
realizarea unor obiective speciale. Utilizarea direct în producţie constituie cea mai
eficientă direcţie de utilizare, teoretic prin apariţia formelor mutante, selecţia,
identificarea şi selecţia acestora se reduce timpul de creare a noilor soiuri aproape la
jumătate şi în acelaşi timp cu reducerea costurilor pentru realizarea soiului respectiv,
de obicei direct în producţie se introduc formele mutante identificate în M 1 dacă sunt
dominante şi cele identificate în generaţia M2 după homozigotare dacă mutaţiile sunt
recesive.
Micromutatiile care sunt cele mai importante, pot fi identificate cel mai devreme în
generaţia M3 când se manifestă fenotipic dar cel mai sigur în M4, M5.
Folosirea că surse de germoplasmă sau ca material iniţial în unele procese de
ameliorare, cel mai adesea formele mutante care nu se introduc direct în producţie se
utilizează ca şi genitori în lucrările de hibridare pentru că însuşirile şi caracterele pe
care le-au obţinut prin mutageneză să se poată combina cu însuşirile şi caracterele
altor genitori în vederea armonizării acestora şi creării unui soi superior din acest
punct de vedere, astfel se pot încrucişa fie 2 forme mutante diferite direct şi reciproc
fie doar unul dintre genitori este o formă mutantă şi celălalt genitor este neafectat de
mutaţii, fie o formă mutantă poate constitui un donor de la care să se transfere mutaţia
respectivă prin decrossare, prin hibridare recurentă la un alt genitor deficitar pentru
caracterul său însuşirile condiţionate de forma mutantă.
Folosirea mutaţiilor pentru realizarea unor obiective speciale – creşterea
variabilităţii în cadrul natural iniţial, introducerea formelor mutante în câmpurile de
analiză în amestec cu formele neafectate pentru hibridare liberă în vederea obţinerii
recombinărilor genetice, se încearcă cu rezultate bune inducerea mutaţiilor pentru
obţinerea de soiuri de plante rezistente la pesticide, soiuri rezistente la agenţii
fitopatogeni, soiuri rezistente la acţiunea factorilor nefavorabili de mediu, şi aici
intrăm în organismele modificate genetic când prin metode specifice se pot transfera
aceste gene de rezistenţă la plantele de cultură, fie cu ajutorul unor vectori care
transporta unele plasmide de la Bacillus turingiensis în urma cărora rezulta plantele
BT sau plasmide de la Agrobacterium tumefaciens care se folosesc în acelaşi scop.
Poliploidia se cunoaşte că în celulele somatice precum şi în celulele genetice ale unei
specii există un număr constant de cromozomi. În specia de origine, specia ancestrală,
numărul total de cromozomi poartă numele de bază sau garnitură cromozomică de
bază şi întotdeauna se notează cu x. Ca urmare a evoluţiei, a acţiunilor omului,
numărul de cromozomi la fiecare specie a suferit modificări atât în celula somatică cât
şi în celula gametică.
În gameţi întotdeauna numărul de cromozomi se notează cu n, acest n poate fi n=x la
speciile originare şi poate fi corect la speciile originare, la exemplarele originare ale
unei specii şi mai poate fi un multiplu de x ca urmare a evoluţiei sau a acţiunii omului.
În zigot numărul de cromozomi se notează cu 2x pentru exemplarele ancestrale şi cu
2n pentru cele apărute ca urmare a numeroaselor modificări care au avut loc, astfel la
majoritatea speciilor de plante există serii aşa numite poliploide la care 2n poate fi

33
egal cu 3x, 4x, 5x, 6x şi chiar 8x.
La Allium porum numărul de cromozomi de bază x este 8 şi 2n=4x=32 cromozomi;
La Cerasus vulgaris x=8, 2n=4x=32 cromozomi;
La speciile de crizanteme x=9 cromozomi, 2n=3x, 4x, 5x=27 cromozomi, 36
cromozomi şi 45 de cromozomi;
La Fragaria moscata x=7 cromozomi, 2n=6x=42 cromozomi;
La Fragaria ananasa x=7 cromozomi, 2n=8x=56 cromozomi;
La Malus pumilla x=17 cromozomi, 2n=2x, 3x, 4x=34 cromozomi, 51 cromozomi, 78
cromozomi;
La Pirus communis x=17 cromozomi, 2n=2x, 3x=34 cromozomi, 51 cromozomi;
La Prunus spinosa x=8 cromozomi, 2n=4x=32 cromozomi;
La Prunus domesticai x=8 cromozomi, 2n=6x=48 cromozomi;
La Rubus există întreaga serie poliploidai x=7 cromozomi, 2n=2x=14 cromozomi,
3x=21 cromozomi, 4x=28 cromozomi, 5x=35 cromozomi, 6x=42 cromozomi,
7x=49 cromozomi, 8x=56 cromozomi;
La Vitis vinifera x=19, 2n=2x=38 cromozomi, 4x=76 cromozomi.
Importanta poliploidiei – poliploidia poate apărea ca urmare a acţiunii unor factori
poliploidizanţi fie naturali sau artificiali introduşi de acţiunea omului. Există în natură
o frecvenţă mare a formelor poliploide apărute natural şi timp de peste 40 de ani s-au
efectuat studii asupra acestor forme. Se cunoaşte că numărul de cromozomi pentru o
specie se menţine constant de la o generaţie la alta timp cât fecundarea, mitoza,
meioza se desfăşoară normal. În procesul de dezvoltare al plantelor se cunosc 2 etape
din punct de vedere citologic şi anume: diplofaza caracterizată prin prezenţa a 2n
cromozomi şi haplofaza caracterizată prin prezenţa a n cromozomi.
Diplofaza începe în momentul formării zigotului şi se termină în momentul în care
începe meioza.
Haplofaza începe odată cu meioza în urma căreia iau naştere cele 2 celule sexuale,
fiecare cu câte n cromozomi şi se încheie prin contopirea celor 2 celule şi formarea
zigotului. În fapt cele 2 faze amintite sunt reprezentate astfel: haplofaza prin celulele
sexuale adică grăunciorii de polen şi ovulele iar diplofaza prin rădăcină, tulpina,
ramuri, frunze şi flori.
Haplofaza reprezentată de celulele gametice are n cromozomi în fiecare celulă în
parte, diplofaza reprezentată de celulele somatice prezintă 2n cromozomi.
În procesul de perpetuare a fiecărei specii, are loc o permanentă alternanţă între
haplofază şi diplofază şi ca urmare a acestei alternanţe, numărul de cromozomi al unei
specii se menţionează constant de la o generaţie la alta, uneori însă se întâmplă că
plantele diploide să producă urmaşi la care celulele somatice conţin mai mult de 2
garnituri cromozomice care provin de la cele 2 celule sexuale, acest fapt poate să
intervină datorită unor perturbări care pot să aibă loc în procesul de fecundare în
mitoză, în meioză, perturbări care conduc la multiplicarea numărului de cromozomi.
Plantele care au un număr multiplu de garnituri cromozomice poartă numele de plante
poliploide şi în funcţie de numărul de garnituri întâlnim specii triploide, tetraploide,
pentaploide, hexaploide, şamd.
Modificarea numărului de garnituri cromozomice poartă numele de mutaţii de
genom sau mutaţii poliploide şi care au drept efect fie multiplicarea numărului de
garnituri cromozomice fie modificarea numărului de cromozomi care alcătuiesc
garnitura diploidă. Odată cu creşterea numărului de garnituri cromozomice va creşte
şi numărul alelelor care condiţionează un anumit caracter şi astfel manifestarea
acestuia în fenotip va fi mult mai evidentă fiind una din posibilităţile de identificare a
exemplarelor poliploide. Astfel de exemplare prezintă importanţă pentru evoluţia

34
speciei demonstrând că o mare parte din speciile cultivate sunt poliploizi naturali,
prezintă importanţă pentru ameliorare în sensul că la aceste exemplare creşte
potenţialul productiv şi astfel se înregistrează substanţiale sporuri de producţie.
Poliploidia influenţează şi unele procese fiziologice astfel: cantitatea de hidraţi de
carbon, de grăsimi, proteine, vitamine, săruri minerale este întotdeauna mai mare la
formele poliploide comparativ cu cele diploide.
Clasificarea formelor poliploide – în funcţie de numărul de garnituri cromozomice
existente există 2 categorii de forme şi anume:
- forme euploide clasificate la rândul lor în: haploide şi poliploide;
- forme aneuploide caracterizate prin mărirea sau micşorarea numărului de
cromozomi din celulele somatice cu unul sau mai mulţi cromozomi.
Ca urmare a modificărilor numărului de garnituri cromozomice la formele euploide
sau a numărului de cromozomi la formele aneuploide se înregistrează unele perturbări
în echilibrul genetic al organismelor respective. Aceste perturbări sunt mai puţin
pronunţate la formele euploide deoarece aici se modifică numărul de garnituri
cromozomice şi practic toţi cromozomii suferă aceeaşi influenţă ca urmare a acestei
modificări. La formele aneuploide, perturbările sunt mult mai pronunţate şi apar
modificări morfologice şi fiziologice iar mărimea acestor modificări este cu atât mai
mare cu atât cromozomii adăugaţi sau pierduţi conţin alele cu un grad ridicat de
heritabilitate.
Formele haploide au acelaşi număr de cromozomi în celulele somatice care în mod
normal există în gameţi, din acest motiv se mai numesc şi monoploide şi dacă se obţin
din formele din organismele poliploide se mai numesc şi polihaploide.
Formele poliploide în funcţie de numărul de garnituri cromozomice pot fi: triploide
cu 3x, tetraploide cu 4x, pentaploide cu 5x, şamd.
În funcţie de originea garniturilor cromozomice care participă la obţinerea formelor
poliploide, formele obţinute se clasifică în 2 categorii şi anume:
- autoploide
- aloploide
Formele autoploide rezultă prin multiplicarea propriei garnituri cromozomice.
Autoploidizarea este o consecinţă a unor perturbări apărute în timpul diviziunii
celulelor somatice sau celulelor sexuale. Dacă aceste perturbări apar în mitoză se
poate să nu mai migreze cromozomii spre cei 2 poli ai celulei şi astfel în loc de 2
celule fiecare cu 2n cromozomi se formează o singură celulă cu 4n cromozomi, o
celulă tetraploidă.
Când perturbările intervin în meioză este posibil ca în loc să apară celule haploide cu
n cromozomi în urma diviziunii să se formeze celule sexuale diploide cu 2n
cromozomi. Dacă prin unirea acestor 2 celule cu 2n cromozomi se formează un zigot
triploid cu3n cromozomi.
Avantajele formării organismelor poliploide rezultă din vigoarea mai mare a acestora,
talia mai mare, flori mai multe, fructe, etc iar printre dezavantaje menţionăm faptul că
datorită numărului mare de cromozomi omologi, unii rămân neîmperecheaţi, în
meioză se formează astfel gameţi aneuploizi cu cromozomi în plus sau în minus şi
care de regulă sunt sterili sau prezintă viabilitate redusă.
În funcţie de numărul par sau impar al garniturii cromozomice, formele poliploide sau
autoploide se împart în 2 categorii:
- cele cu număr par: 4x, 6x, 8x sunt cunoscute sub numele de arctioploide
- cele cu număr impar: 3x, 5x, 7x, şamd sunt cunoscute sub numele de
perisoploide.
Formele arctioploide se caracterizează prin faptul că fiecare cromozom are un

35
partener cu care se poate uni şi astfel meioza decurge normal şi în final gameţii
formaţi vor fi întotdeauna fertili.
Formele perisoploide cu număr impar se caracterizează prin aceea că meioza nu
decurge normal şi ca urmare a acestor inconveniente gameţii au mai mulţi sau mai
puţini cromozomi, motiv pentru care aceştia vor fi sterili.
Ar prezenta un avantaj şi aceste forme dacă se manifestă la speciile cu înmulţire
vegetativă şi pot fi menţinute astfel mai multe generaţii.
Formele aloploide iau naştere prin multiplicarea numărului de cromozomi ai unui
zigot prin participarea a 2 sau mai multe garnituri cromozomice neasemănătoare,
neomoloage, provenite de la specii diferite.
Formele aneuploide se caracterizează prin pierderea a unuia sau 2 cromozomi sau
prin adăugarea la garnitura cromozomică a unuia sau 2 cromozomi. Atunci când se
pierde un cromozom, formele respective poartă numele de forme monozomice iar
când se pierd 2 cromozomi se numesc nulizomice. Dacă se adăugă un cromozom la o
pereche, formele se numesc trizomice, dacă se adaugă încă o pereche, forma
respectivă se numeşte tetrazomică.
Obţinerea formelor poliploide – există mai multe metode însă toate se bazează pe 2
direcţii de acţiune şi anume:
- blocarea cromozomilor în metafază prin inhibarea formării fusului nuclear şi
astfel cromozomii nu mai pot migra spre cei 2 pomi;
- împiedicarea apariţiei peretelui despărţitor celor 2 celule, va rămâne o celulă
cu 4n cromozomi, celula tetraploidă.
Numeroşi cercetători centralizează cercetările efectuate în această direcţie şi arată că
din cele 2224 de specii cercetate reprezentând 90% din genurile care alcătuiesc flora
Europei, 421 sunt diploide – 36% şi 1803 sunt poliploide cu aproape 64%.
La speciile din zona nordică procentul de poliploidie la formele sălbatice depăşeşte 80
– 90%. La viţa de vie, formele tetraploide sunt descrise încă din anul 1929, de
asemenea la pomi, arbuşti fructiferi, plante decorative, descrierile sunt din anul 1940
– 1946.
Primele forme poliploide obţinute experimental au fost realizate de Gherasimov prin
tratare cu temperaturi scăzute, eter şi cloroform a plantelor de Spirogira încă din anul
1890, mai târziu s-au utilizat şocuri de temperatură, centrifugarea celulelor
meristematice în curs de diviziune, tratarea cu acid nitros a plantelor înflorite,
stimularea poliploidizării prin acţiunea unor factori fizici şi chimici.
Metoda şocurilor de temperatură constă în supunerea plantelor la temperaturi de
45-500C în momentul diviziunii celulare şi s-a constatat că aceste şocuri pot să
provoace dublarea numărului de cromozomi.
Metoda centrifugării se utilizează de asemenea la celulele meristematice în
momentul diviziunii însă cea mai sigură şi folosită metodă pentru a obţine forme
poliploide este colchicinizarea adică tratarea cu colchicină în soluţii de 0,01 – 0,5% a
seminţelor în curs de germinare, a vârfurilor vegetative, a vârfurilor tulpinilor
ramurilor sau a mugurilor vegetativi. În ceea ce priveşte dozele şi timpul de expunere
s-a constatat că acesta diferă de la o specie la alta şi prin tatonare s-au determinat
dozele critice dar care se încadrează între 0,01 şi 0,5% iar timpul de expunere între 3
ore şi 6 zile.

36