Conţinutul învăţământului/Curriculum

1. Delimitări conceptuale.
Conţinutul procesului de învăţământ include valori din domeniul ştiinţei, culturii, practicii,
sedimentate în societate la un moment dat şi devenite puncte de reper în proiectarea şi realizarea
instruirii. (C. Cucoş).
Conţinutul învăţământului reprezintă ansamblul de valori ideatice (gnoseologice) şi de abilităţi
practice sau sistemul de cunoştinţe, priceperi, deprinderi selectat din tezaurul cunoaşterii şi practicii
umane, care se transmit şi se dobândesc pentru dezvoltarea personalităţii şi formarea profesionalităţii
tinerelor generaţii, în vederea integrării lor socio-profesionale.
Conţinutul procesului de învăţământ se exprimă prin disciplinele (obiectele) de învăţământ.
Disciplinele de învăţământ reprezintă selecţia unui sistem de informaţii şi abilităţi practice
dintr-un domeniu al cunoaşterii şi practicii umane: tehnică, ştiinţă, cultură, artă, etc.
Conţinutul procesului de învăţământ este reflectat în curriculum.
Din latină curriculum – “o scurtă alergare”. Pentru prima dată termenul a fost utilizat în hipism
(alergare cu animale prin diferite obstacole).
În sens larg, curriculum-ul desemnează ansamblul de politici, procese şi experienţe
educaţionale pe care instituţia îl oferă tinerilor, cu scopul de a-i antrena în descoperirea şi valorificarea
maximă a propriilor disponibilităţi şi interese. Din această perspectivă, curriculum-ul conţine orice acti-
vitate educativă elaborată de şcoală şi dirijată spre un scop, care are loc în instituţia respectivă sau în afara
ei.
În sens restrâns, curriculum-ul desemnează ansamblul documentelor de tip reglator în cadrul
cărora se consemnează datele esenţiale privind procesele educative şi experienţele de învăţare pe care
şcoala le oferă elevului.

2. Criterii de selecţie şi organizare a conţinuturilor

Stabilirea conţinuturilor învăţământului nu constă în simpla preluare a cunoştinţelor, deprinderilor
sau abilităţilor din sfera ştiinţei, ci presupune un proces complex de selecţie, organizare şi integrare,
deci un proces de elaborare (pentru a-l pune în relaţie cu obiectivele educaţionale, cu particularităţile
de vârstă ale elevilor, cu nevoile şi resursele procesului de predare-învăţare).
În esenţă, elaborarea conţinuturilor presupune trei operaţii: selecţie, organizare, integrare.

Selectarea şi organizarea conţinuturilor se subordonează anumitor criterii:

1) selectarea, ierarhizarea şi delimitarea conţinuturilor în funcţie de structura şi ierarhiile din cadrul
sistemului ştiinţelor.
Lipsa abordării judicioase a acestui aspect poate genera: supraîncărcarea conţinuturilor, efect al
indisponibilităţii de a renunţa la anumite discipline sau capitole; accentuarea în exces a laturii
informative (chiar dacă lipsa unor teme nu produce dificultăţi pentru înţelegerea nucleului disciplinei);
adîncirea în studiul separat al disciplinelor de învăţământ (minimalizarea legăturilor dintre discipline).
2) particularităţile de asimilare ale elevilor, determinate de vârsta elevilor şi de succesiunea etapelor
procesului de învăţământ.
Neglijarea acestui criteriu poate genera: învăţarea superficială, memorarea mecanică şi neselectivă,
oboseala cronică, atitudine de respingere a învăţării şcolare.
3) relevanţa socială a diferitelor elemente de conţinut (exigenţele societăţii contemporane puse în faţa
învăţământului);
4) îmbinarea caracterului informativ şi formativ al conţinutului învăţămîâtului cu accentul pe
caracterul formativ al acestuia, în vederea dezvoltării şi manifestării capacităţilor generale şi
profesionale;
5) accentuarea caracterului practic-aplicativ al conţinutului învăţământului, în vederea sporirii
eficienţei acestuia pentru integrarea socio-profesională;
6) rolul şi ponderea disciplinelor şi a grupelor de discipline în cadrul culturii generale şi culturii de
specialitate în corelare cu gradele şi profilele învăţământului;
7) proporţionalitatea între vechi şi nou – conţinutul învăţământului este supus în permanenţă unui
proces de verificare şi evaluare, de adaptare şi transformare, datorită dezvoltării ştiinţei şi tehnicii,
vieţii sociale în general, precum şi schimbările ce se produc în metodologia şi în paradigma ştiinţelor
contemporane.
Modalităţi de integrare a conţinuturilor.
1. Monodisciplinaritatea este centrată pe obiectele de studiu independente, pe specificitatea
acestora, promovându-se astfel supremaţia disciplinelor formale. Elemente de integrare pot să apară
încă de la acest nivel intradisciplinar, în cel puţin două moduri:
• inserţie a unui fragment în structura unei discipline (în conţinutul unui obiect de studiu este
inserat un fragment care are rolul de a ajuta la clasificarea unei teme sau care aduce informaţii
noi despre problema investigată);
• armonizare a unor fragmente independente (aparent) din cadrul unui obiect de studiu, pentru a
permite mai buna rezolvare a unor probleme, pentru înţelegerea cât mai completă a unui
subiect sau pentru dezvoltarea anumitor competenţe şi atitudini (V. Guţu, 2007, p. 20).

2. Pluridisciplinaritatea (multidisciplinaritatea) se referă la situaţia în care o temă aparţinând unui

anumit domeniu este supusă analizei din perspectivele mai multor discipline, acestea din urmă
menţinându-şi nealterată structura şi rămînînd independente unele în raport cu celelalte.
Obiectele de studiu contribuie, fiecare în funcţie de propriul specific, la clarificarea temei
investigate. La acest nivel vorbim de o corelare a demersurilor mai multor discipline în vederea
clarificării unei probleme din cât mai multe unghiuri de vedere.
Cele mai frecvente (şi mai clare) demersuri au loc între discipline înrudite (care provin, de exemplu, din
aceeaşi arie curriculară) sau care devin înrudite datorită temei (V. Guţu, 2007, p. 20).
Această modalitate de integrare a conţinuturile prezintă următoarele avantaje: temele, problemele
sunt tratate sub toate aspectele, fenomenul fiind restituit în globalitatea sa şi nu fragmentar, pe aspecte
sau laturi ale sale; menţine viu interesul elevilor; e potrivită pentru temele mari, cu un pronunţat
caracter educativ: educaţia ecologică, estetică, civică.

3. Interdisciplinaritatea. Dacă în cazul pluridisciplinarităţii vorbim de o ,,corelare” a eforturilor şi

a potenţialităţilor diferitelor discipline pentru a oferi o perspectivă cât mai completă asupra
obiectivului investigat, interdisciplinaritatea presupune o intersectare a diferitelor arii disciplinare.
În abordarea interdisciplinară încep să fie ignorate limitele stricte ale disciplinelor, căutându-se
teme comune pentru diferite obiecte de studiu, luarea de decizii, rezolvarea de probleme, însuşirea
metodelor şi tehnicilor de învăţare eficientă, antreprenoriatul etc.
,,Aici, conţinutul şi procedurile disciplinelor individuale sunt depăşite; de exemplu, luarea de
decizii şi rezolvarea de probleme implică aceleaşi principii, indiferent de discipline” (V. Guţu, 2007, p.
20).
 Perspectiva interdisciplinară îşi pune amprenta asupra conţinutului învăţământului prin:

 apariţia obiectelor de învăţământ explicit interdisciplinare (de ex., în Franţa: boichimia, istoria-
geografia, fizică-chimia, matematica-fizica);
 apariţia unor domenii de instruire cu un statut apropiat disciplinelor de învăţământ, dar cu un
pronunţat caracter formativ-educativ: ecologia, educaţia nutriţională, educaţia demografică,
educaţia antidrog.
Ca şi celelalte modalităţi de organizare a conţinuturilor, şi aceasta prezintă unele avantaje:
favorizează transferul şi în, consecinţă, capacitatea de a aplica cele învăţate în situaţii noi de viaţă;
transferul reduce efortul reînvăţării cunoştinţelor ce sînt comune mai multor discipline; sporeşte
funcţionalitatea cunoştinţelor asimilate în cadrul fiecărei discipline.
Putem identifica însă şi unele dezavantaje, cum ar fi riscul generalizării abuzive, dar şi învăţarea
nesistematică, superficială.

4. Transdisciplinaritatea reprezintă gradul cel mai elevat de integrare a curriculum-ului, mergând

adesea până la fuziune. Fuziunea este, aşadar, faza cea mai complexă şi mai radicală a integrării.
Un asemenea demers educaţional este centrat pe ,,viaţa reală”, pe problemele importante,
semnificative, aşa cum apar ele în context cotidian şi aşa cum afectează vieţile diverselor categorii de
oameni.
Conţinuturile şi competenţele se integrează în jurul unor probleme. Întrebarea care orientează
demersul transdisciplinar este Cum îi putem învăţa pe elevi să fie buni cetăţeni în viitor? Achiziţiile
învăţării au sens doar prin contribuţia lor la succesul personal şi social al tinerilor, în contexte culturale
şi sociale concrete.
Avantajele acestei abordări vizează aducerea în prim plan a obiectivelor predării şi învăţării.
Focalizarea asupra elevului deschide un cîmp larg de aplicare a tehnologiilor moderne de instruire şi
creează premisele unui învăţămînt eficient (C. Postelnicu, 2002).

3. Caracteristicile conţinutului învăţământului:

Caracter istoric/stabilitatea – este caracteristica care asigură constanta şi valabilitatea timp
îndelungat a anumitor cunoştinţe ( idei, teorii, principii, formule, metode de calcul, tehnologii).
Ex. Teorema lui Pitagora, scoaterea rădăcinii pătrate, etc.
Caracter dinamic/ mobilitatea – este proprietatea conţinutului învăţământului de a se schimba,
de a se înnoi în permanenţă ca urmare a progresului ştiinţific, tehnic, cultural continuu, dar şi a
uzurii morale a anumitor cunoştinţe teoretice şi practice.
Caracter divers şi specializat – adâncirea studiilor şi investigaţiilor, diviziunea socială a muncii
şi de aici dezvoltarea profilelor de educaţie, au dus la diversificarea ştiinţelor, la apariţia
disciplinelor de învăţământ.
Caracter amplificator – pe măsură ce se trece de la un grad la altul de învăţământ, de la
învăţământul primar, până la cel superior, conţinutul învăţământului se îmbogăţeşte, se
dezvoltă, adică se amplifică continuu sub raportul semnificaţiilor, al extensiunii şi profunzimii.

4. Obiectivarea conţinutului procesului educaţional în documente normativ-reglatorii

Conţinutul procesului de învăţământ este configurat în documentele şcolare fundamentale –
planurile de învăţământ, programele şi manualele şcolare.
 Planul de învăţământ este un document oficial care cuprinde obiectele de învăţământ ce se
studiază într-un anumit tip de şcoală, succesiunea acestor obiecte pe ani de studiu, numărul de
ore/săptămânal acordat fiecărei discipline şcolare şi structura anului şcolar (perioadele de desfăşurare a
activităţii de învăţământ, de examene, de vacanţe).

Programa şcolară/curriculumul este un document care configurează conţinutul procesului

instructiv-educativ la o disciplină de învăţământ. Curriculumul constituie principalul ghid pentru
activitatea profesorului, având valoare instrumentală şi operaţională. El este documentul oficial, cu
caracter unitar şi obligatoriu, pentru obiectul de învăţământ care se studiază în toate şcolile de acelaşi
grad şi profil.

Manualul şcolar este un instrument al predării şi al învăţării, fiind cel mai important instrument de
lucru pentru elevi. Manualele detaliază în mod sistematic temele recomandate de programele şcolare la
fiecare obiect de studiu şi pentru fiecare clasă. Pentru profesor, manualul este un ghid, un instrument
de orientare, un auxiliar important în pregătirea lecţiilor, conţinînd informaţii ce vizează gradul de
detaliere a cunoştinţelor, oferind sugestii, exerciţii, aplicaţii practice, teme de reflecţie. Pentru elev,
manualul constituie instrumentul de bază, principala sursă de informare şi de lucru.
Manualul are trei funcţii principale:
1. Funcţia de informare:
 selecţia cunoştinţelor se va face astfel încât să asigure progresivitatea şi să evite
supraîncărcarea;
 se va asigura filtrajul şi selecţia cunoştinţelor prin reduceri, simplificări, reorganizări.
2. Funţia de structurare a învăţării:
 de la experienţa practică la teorie;
 de la teorie la aplicaţii practice prin controlarea achiziţiilor;
 de la exerciţii practice la elaborarea teoriei;
 de la expozeu la exemple, ilustrări;
 de la exemple şi ilustrări la observaţie şi analiză.
3. Funcţia de ghidare a învăţării:
 repetiţia, memorizarea, imitarea modelelor;
 activitatea deschisă şi creativă a elevului, care poate utiliza propriile sale experienţe şi
observaţii.