Eseu – Iona, Marin Sorescu

Dramă parabolică

Considerat a fi un „scriitor total” (Romulus Diaconescu), Marin Sorescu se

Introdu- ambiţionează să abordeze teme fundamentale, atât în poezie, cât şi în teatru, teme pe
cere care le tratează din perspectiva moralistului, cu o privire scrutătoare ce merge la esenţe,
definindu-şi spiritul artistic printr-o formulă unică, aceea a unei ironii metafizice.
Iona a fost publicată în 1968, în revista „Luceafărul” şi face parte din trilogia
Setea muntelui de sare, alături de Paraclisierul şi Matca (1970, 1976) , fiind una dintre
piesele de avangardă, o parabolă pe tema singurătăţii care face teatrul deceniului al
şaptelea comparabil cu fenomenul cultural european: Samuel Beckett (Aşteptându-l pe
Godot), Nietzsche ("Dumnezeu e mort").
Ca principal element de hipotext poate fi menţionat: a. mitul biblic despre
pescarul Iona, care refuzase iniţial să vestească moartea cetăţii Ninive şi este pedepsit
de Dumnezeu pentru neascultarea sa, fiind înghiţit de un chit uriaş; după trei zile
petrecute în burta chitului, Dumnezeu îi ascultă rugăciunea şi Iona este eliberat
renăscându-se şi primind astfel a doua şansă pentru a îndeplini rolul profetului. Apelul
la personajul biblic şi unele similitudini cu acesta (claustrarea în burta balenei,
înclinarea spre meditaţie) nu sunt decât aspecte formale ale legăturii piesei cu mitul.
b. O altă sursă de inspiraţie o reprezintă teatrul lui Eugen Ionescu, de la care
preia elemente cum ar fi: revolta omului confruntat cu aberaţiile istoriei şi cu absurdul
circumstanţelor care-i determină accidental existenţa; tratarea absurdului existenţial
într-o manieră parodică, realistă, gravă; acordarea unei gravităţi estetice comicului.
De asemenea, opera lui Albert Camus reprezintă pentru Marin Sorescu un punct de
plecare prin problema libertăţii; problema sinuciderii; condiţia umilitoare, degradantă
a vieţii.
Titlul piesei are o dublă semnificaţie: în ebraică „iona” înseamnă „porumbel”,
pasăre ce asimilează simbolul libertăţii, idee grefată în discursul dramatic; dacă avem în
vedere particula „io” (domnul, stăpânul) şi „na” (exprimarea familiară a lui „ia”)
Proble observăm că se poate contura ideea de rugă în faţa lui Dumnezeu: „ia, Doamne!”pe
matică robul tău...
Tematica piesei este dată de singurătatea fiinţei, de căutarea identităţii pierdute,
dar şi de libertatea individului care îşi asumă destinul ca în tragediile antice. Piesa
comentează şi raportul individ-societate, puterea logosului, condiţia tragică a omului.
Fiecare secvenţă, fiecare pseudoreplică reclamă o lectură cu cheie. Iona este omenirea
suferind de singurătate, lumea care se clatină este expresia desacralizării, chitul însuşi
presupune mai multe semnificaţii: personaj-cadru, fără identitate şi fără limbaj; simbol
pentru temniţa vieţii; spaţiul limitat al fiinţării, unde libertatea devine iluzorie;
dualitatea suflet-trup, spirit-materie (peştele = corp, materie, concret; Iona = suflet,
spirit); limita cunoaşterii umane; auditoriul, iluzia alterităţii (mărcile prezenţei:
„dumnealui”, „răposatu’”, „măi, musteţea”).
Din punct de vedere formal, piesa subintitulată de autor "tragedie în patru
tablouri" subscrie dramaturgiei moderne, căci se articulează pe formula unui solilocviu
şi se completează prin substanţa dramatică nuanţată de sugestiile decorului prezente în
didascalii (o burtă de peşte, un năvod, o moară de vânt).
Parabola condiţiei umane rezultă din elementele grave şi comice, lirice şi
dramatice care coexistă şi converg spre finalul piesei, ce impune sensul alegoriei: într-o
luptă inegală cu un destin ce l-a silit la captivitate, singura libertate care-i rămâne
individului este să caute limanul de lumină înăuntrul său.
Fiind o interpretare existenţialistă a unui mit biblic, piesa ilustrează conflictul om-
destin într-un moment de maximă încordare, rezolvat prin aluziile la gândirea veacului
Semnifi XX.
În structura de suprafaţă nu se întâmplă nimic spectaculos, iar în structura de
caţii adâncime textul se cristalizează într-o meditaţie despre viaţă şi moarte, despre lupta
omului cu îndoielile şi slăbiciunile sale şi cu lumea în mijlocul căreia trăieşte.
 În tabloul I, Iona pescarul îşi vede pragmatic de trebuşoara sa
agonisindu-şi cele necesare traiului, aruncând năvodul de pe un ţărm iluzoriu
care nu e altceva decît o gură imensă de chit. Nu este un pescar adevărat, ci un
"pescar de iluzii" (,,M-aş face pescar de nori").
Simbolul apei reface imaginea universului plin de capcane - ,Marea este
plină de nade", sugerând capcanele răului, dar nu numai, ci şi ale aspiraţiilor
deşarte.
Simulând propria profesie, Iona îşi ia alături un acvariu, jucându-se de-a
pescuitul cu peştişorii deja prinşi, prin materializarea cercului, a luptei pentru
existenţă, în care peştele mare înghite pe cel mic. Se metamorfozează în peşte,
identificându-se cu destinul acestuia ,,Noi peştii înotăm printre nade atât de
repede încât părem gălăgioşi ?Pescarul nenorocos va deveni un ratat, un damnat,
ca peşte va fi înghiţit de un altul mai mare.
Tabloul II se petrece în interiorul Peştelui I. Aici, pescarul vorbeşte mult,
logosul, fiind expresia supravieţuirii lui biruitoare „fac ce vreau. Vorbesc! Să
vedem dacă pot să şi tac. Să-mi ţin gura ... Nu, mi-e frică." Îşi aminteşte povestea
chitului, dar nu–l interesează decât în măsura în care se întemeiază pe un fapt real.
Iona găseşte un cuţit, cu care se joacă, semn al libertăţii de acţiune, la care accede.
,,Dacă mă sinucid? Sau ai prefera să mă spânzur?" E un şantaj sentimental dublă
adresare: contra monstrului căruia i se adresează familiar: măi musteţea",dar şi
contra convenţiei dramatice, simţită ca închisoare.
Iona este un visător, deoarece se simte ispitit de a construi în mijlocul mării
o uriaşă bancă de lemn, "un locaş de stat cu capul în mâini în mijlocul
sufletului'" . Acest ideal poate sugera şi nostalgia stabilităţii, a repaosului absolut
simţit de un om ce se află mereu într -u mediu nesigur în care toate plutesc. Dar nu
rămâne la stadiul de contemplare, ci continuă să lupte contra zidurilor. Iona se
sustrage definirii condiţiei umane avansate de teatru absurd, fiindcă el posedă o
încredere care nu eşuează, făcută din materialul amintirilor şi cel al nostalgiei.
Inocenţa personajului este de scurtă durată. îndată ce rosteşte propoziţia
cheie. "Sunt înghiţit", Iona îşi începe aventura înţelegerii, trezirii la realitate îi
urmează prima încercare de "a răzbi" în afară.
Omul devine el însuşi acţionând asupra lumii şi gestul mereu reluat al spintecării
echivalează cu drumul acestei deveniri. Paul Sartre demonstrează că: „Omul este
ceea ce el se face", căci pentru realitatea umană a fi înseamnă a alege, ceea ce duce
la configurarea omului sunt acţiunile sale.
În tabloul III, eroul are alături o moară care "poate să se învârtească sau
nu" şi doi figuranţi, cu câte o bârnă în spate pe care o cară fără oprire, fiind surzi şi
muţi. Aceste personaje simbolice definesc un destin al oamenilor îşi duc povara cu
care i-a înzestrat nefericita eră, dar lipsiţi de frământările marilor probleme
existenţiale. Chiar cu ei alături, Iona rămâne singur, o conştiinţă activă.
Iona continuă să-şi facă probleme, să lupte, în labirintul în care trăieşte .
Apar noi motive cu o simbolistică bogată. Se simte prezenţa "ochilor" care privesc
şi care dialoghează. Îşi imaginează dialogul gemenilor nenăscuţi, prilej pentru a
filosofa asupra vieţii şi a morţii.
Depăşind limitele unui orizont, se intră în alt orizont ce-l cuprinde pe primul
la nesfărşit. Ieşirea din labirint este văzută ca naştere, iar regresiunea către matern
funcţionează ca proba labirintului. Naşterea repetată trebuie înţeleasă şi ca
posibilitate de atingere a absolutului, pentru că într-o singură viaţă ,,ne scapă câte
ceva, de aceea trebuie să ne naştem mereu".
Iona înţelege că nu este liber şi că drumul adevărat se prefigurează invers
 către centru, către spirit. Vrea să prezică trecutul, rememorează propria-i
existenţă, eliberânduse de acţiunea timpului.
Tabloul IV îl prezintă pe Iona în gura ultimului peşte spintecat, dar cu
perspectiva altor burţi, deprimat la gândul că "toate lucrurile sunt peşti. Trăim şi
noi cum putem : înăuntru. "
Ieşirea dintr -un asemenea destin i se pare prea grea:" Problema e dacă mai
reuşeşti să ieşi din ceva, odată ce te-ai născut."
Iona caută ieşirea din labirint prin săparea, într-un efort sisific, de ferestre în
pereţii mistuitori ai peştilor, simboluri ale orizonturilor deschise în zidurile
necunoscutului. Spintecând burta balenei pentru a găsi o ieşire nimereşte în altă
burtă şi gestul se multiplică în serie, absurdul fiind iremediabil, definind orizontul
uman astfel." Un şir nesfârşit de burţi, ca nişte geamuri puse unul lângă altul." În
speranţa unei libertăţi iluzorii îşi spintecă propriul abdomen, cu sentimentul de a nu
fi găsit în afară, ci în sine deplina libertate:" Răzbim noi cumva la lumină" .
Iona poate fi definit, astfel, ca şi dramaturgul, care lui Dumitru Micu îi părea
"un căutător, un Ulise, un strigător în pustie, un însingurat bântuit de vedenii".
Personajul este o metaforă, mai mult o idee decât o fiinţă, a cărei voce se aude,
tânguitor sau încrezător, din neant. Eroul sorescian se iniţiază în moarte, nu în viaţă, el
înţelege că este prizonierul unui univers ostil, că a pornit pe un drum greşit,
consumându-şi existenţa. Încercând să meargă până la capăt, Iona încheie tragic această
călătorie prin labirint. Tragicul nu constă doar în moartea sa, ci în faptul că, intrat în
labirint fără voia lui, singura libertate îngăduită şi totodată singura reuşită a cunoaşterii
sale este gestul consemnat în ultima indicaţie scenică: "Îşi spintecă burta". Acest gest se
asociază cu metafora luminii ("Răzbim noi cumva la lumină"), este semnul sfidării
fatalismului, a destinului, este ieşirea din "ceva", şi anume labirintul în care a intrat prin
viaţă. Moartea va fi asumată ca destin individual şi afirmare a revoltei.
Modernitatea textului dramatic rezidă tocmai în caracterul său de parabolă,
conferit de particularităţile sale artistice: tema solitudinii şi a nefericirii existenţialiste,
inserţia absurdului într-un univers aparent coerent, procedeele tehnice precum
"impersonalizarea, lipsa unei cronologii precise, organizarea dedalică, spaţial-temporală
a scriiturii" (Marian Popescu). Singurătatea, lipsa unor sensuri, imposibilitatea de
comunicare, dramatismul derizoriului sunt semnele tragicului contemporan pe care nu
le-a furnizat nucleul mitic, ci le-a putut dezvolta acea "scrisoare" conţinută în
disponibilităţile artistice ale dramaturgului.
Dumitru Micu vede în textul sorescian "un solilocviu demenţial, o strigare
deznădăjduită către un Dumnezeu surd ca în poemele argheziene", iar Eugen Simion
apreciază că opera lui Marin Sorescu "învăluie tragicul, sublimul, grotescul în plasa
fină a ironiei".