ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR DIN COMUNA PRIMITIVĂ PÂNĂ LA

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

AUTOÎNGRIJIREA
Încă din epoca primitivă oamenii au fost preocupaţi de evenimente legate de naştere,
moarte şi boală.
În lupta lor de supravieţuire, oamenii din epoca primitivă au încercat, fără succes, să
înţeleagă boala pentru a se putea apăra de agresiunea agenţilor patogeni. Practicile de sănătate se
bazau în mare măsură pe magie şi superstiţii.
Alcătuirea primelor colectivităţi umane au ca scop asigurarea propriei supravieţuiri. În
această etapă de dezvoltare se urmărea satisfacerea unor nevoi primare, diferite pe plan calitativ
de cele de astăzi, dar care se regăsesc în nevoile fundamentale ale Virginiei Henderson.
Colectivităţile umane din epocă aveau în vedere să asigure apa curată, necontaminată, hrană
suficientă pentru supravieţuire şi dezvoltare, îmbrăcăminte pentru protecţia trupului, odihnă
şi relaxare, reducerea pericolului din mediul înconjurător, prevenirea transmiterii unor boli,
îngrijirea oricărei vătămări, asistenţă la naştere,
întrajutorare umană. Pentru a asigura toate acestea, bărbaţii erau preocupaţi să asigure
menţinerea supravieţuirii grupului, iar femeile, cu înţelepciune şi practică transmisă de la o
generaţie la alta, selectau din natură acele elemente (seminţe, frunze, fructe, rădăcini etc.) care
puteau fi folosite nu numai ca aliment, ci şi ca medicament – remediu.
Tot femeile au descoperit că existau şi alimente sau plante cu conţinut toxic. Practic femeia
era cea care împărţea alimentele, alina suferinţele şi asigura viaţa familiei pe care o conducea şi
a grupului din care făcea parte.
De atunci şi până astăzi, se poate spune că femeia a fost mereu preocupată de îngrijirea
celor mici, slabi, suferinzi sau bătrâni, a fost alături de familiile confruntate cu boala,
traumatismul sau naşterea.
Atunci au apărut primele proceduri simple de îngrijire, primele deprinderi şi cunoştinţe
specifice, dar totodată, prin neputinţa înţelegerii şi explicării unor manifestări (durerea apărută
brusc, pierderea vederii, spasmul muscular, pierderea vorbirii) și primele mistificări considerând
cauza acestor semne ca supranaturale.
ÎNGRIJIRI ACORDATE DE VINDECĂTORI, VRACI, PREOȚI, CAVALERI,
CĂLUGĂRI ȘI CĂLUGĂRIȚE
Practicile empirice, odată cu evoluţia omului de-a lungul timpului, încep să fie combinate
sau chiar înlocuite prin practici oculte. Însăşi cauza îmbolnăvirilor, fiind deasupra posibilităţilor
de înţelegere din epocă, este explicată prin existenţa duhurilor malefice. Aşa era explicată
apariţia unei paralizii, muţenia, instalând astfel frica de necunoscut ce a persecutat mult timp
oamenii. Apare teoria animistă care explică orice se produce în natură ca urmare a unor forţe
invizibile, dar cu puteri supranaturale. Spiritele bune ajută, demonii – spiritele rele aduc
necazuri, boli sau moarte. Teoria demonică a producerii bolii explică pătrunderea lor în corp, de
unde urmează să fie înlăturate. Astfel apare magia neagră ca soluţie de rezolvare a situaţiei şi
care implică sacrificii sau suplicii (dorite sau acceptate). Se făceau sacrificii de animale şi uneori
de oameni (copii handicapaţi fizic sau psihic, bătrâni). Şi aşa au apărut amuletele cu scopul de a
apăra oamenii de influenţe nefaste, de magia neagră sau de boli sau talismanele care purtau
noroc.

1
 VINDECĂTORUL
Este evident faptul că medicina primitivă se află la graniţa dintre magie şi religie. În
această perioadă, când se formează primul nucleu al medicini, pe baza simpatiei, apare
vindecătorul. Prin proceduri instinctive, care stau la baza ştiinţei medicale de astăzi,
vindecătorul (şamanul sau vrăjitorul) vine în întâmpinarea nevoilor de explicaţie a
îmbolnăvirilor şi a necesităţii aplicării tratamentului.
Vindecătorul, vrăjitorul sau şamanul este chemat în situaţii de urgenţă când i se solicită
să recunoască îmbolnăvirea, să dea remedii, să îndeplinească chiar acte chirurgicale, şi mai ales
să îndepărteze spiritele rele. Asta dovedeşte că vindecătorul avea cunoştinţe despre anumite
remedii vegetale, cunoştea amănunţit ritualul de însoţea tratamentul, dar apela totodată şi la
metode magice menite să îndepărteze spiritele rele folosind măşti, îmbrăcăminte din piele de
animale sau apelând la ventrilogism etc.
Stresul emoţional indus astfel, frica, anxietatea şi lipsa de speranţe produceau modificări de
natură chimică care adeseori agitau pacientul.
Tratamentul vindecătorului consta din:
 Îndepărtarea spiritelor rele prin folosirea de măşti înfiorătoare, uneori emisiuni de
sânge şi zgomote îngrozitoare.
 Îndepărtarea spiritelor rele, prin recurgea la agresiuni (lovituri) asupra persoanei
bolnave sau folosirea de substanţe rău folositoare, toxice.
 Administrarea de decocturi cu conţinut purgativ sau energizant.
 Administrarea de băi alternative reci şi calde.
 Trecerea spiritelor rele în organismele animalelor folosind statuete cu înfăţişarea
animalelor respective.
 Împăcarea spiritelor prin sacrificii.
 Purtarea amuletelor cu puteri magice.
 Incantaţii ritmice – ceremonii prin care vracii pretind că fac farmece şi vrăji pentru
atragerea spiritelor din corpul bolnavilor.
 Trepanaţii (orificii) la nivelul cutiei craniene, cu scopul ca spiritul rău părăsească
corpul. Această practică era aplicată în cazul durerilor foarte mari de cap, crizelor de
epilepsie.
 Când apăreu halucinaţiile, delirul sau şocul, se credea că spiritul a părăsit corpul şi se
încercau diverse tehnici magice pentru reîntoarcerea sa.
Este evident că vindecătorii foloseau ca remedii substanţe cu efecte sigure. Se recurgea la
purtarea la gât a unor obiecte considerate cu efecte magice.

ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR ÎN CULTURILE ANTICE

Studiul bibliei şi studiul istoriei culturii omeneşti arată saltul făcut de societatea umană prin
apariţia unor gândiri creative. Aşa încep si pot fi soluţionate o serie de probleme esenţiale
supravieţuirii şi dezvoltării umane şi sociale.
Potrivit etnologilor, odată cu dezvoltarea societăţii omeneşti, începe să preocupe şi
dezvoltarea artei vindecării în societăţile respective. Apar mereu noi descoperiri în domeniul
medical. În perioada de trecere a omenirii de la comuna primitivă la perioada sclavagismului,
medicina empirică, aflată într-o fază intermediară, către iatrosofie, s-a îndreptat spre medicina
sacerdotală. Sacerdotul, eliberat de munca brută, va face ca arta de a vindeca să poarte pecetea
teologică. Deşi apar formele rudimentare de îngrijire medicală, încă nu se poate vorbi de arta
de a îngriji care rămâne astfel un apanaj al familiei celui suferind, al benevolilor sau persoanelor

2
pedepsite ce căutau prin această modalitate să-şi răscumpere greşelile săvârşite în faţa zeilor.
Mult timp s-a crezut că Egiptul este leagănul culturii omeneşti. Găsirea tablelor din
Mesopotamia dovedeste nivelul deosebit atins de civilizaţia acelor vremuri privind preocuparea
societăţii pentru probleme ca suprapopularea, criminalitatea, lipsa apei curate, răspândirea
bolilor etc. Cert este că prin tradiţii culturale, prin practici de sănătate şi prin experienţe
specifice, vechile civilizaţii omeneşti au fost capabile să elaboreze concepţii unice despre viaţă şi
boală.
MEDICINA SACERDOTALĂ ȘI DIVINITĂȚILE MEDICALE
~ Circa 3000 (î.Hr.) – practica medicală şi îngrijirile calificate erau atribuţia preoţilor din temple:
invocaţii ale divinităţilor vindecătoare însoţite de ofrande, interpretări astrologice şi magie etc.
~ Panteonul divinităţilor cu rosturi medicale şi igienice:
 Isis (patroana fecundităţii).
 Osiris (zeu al reînvierii).
 Toth (deţinătorul cunoştinţelor medicale).
 Seth (apărătorul de molime).
 Amon (alungătorul bolilor) etc.
~ Cca. 2750 (î.Hr.). – Imhotep („el vine în pace”) demnitar, arhitect, astrolog şi preot-medic (la
Memphis), considerat ca zeu vindecător.
~ În numeroase morminte se găsesc pereţi întregi acoperiţi cu pictograme în care se disting
practici medico-chirurgicale, igienice şi farmaceutice.
~ Alte descoperiri – truse cu medicamente şi cosmetice, dulapuri cu instrumente chirurgicale
etc.
Practici medicale consemnate în papirus
Papirusul lui Ebers
Cele mai vechi însemnări medicale descoperite şi descifrate până în prezent sînt cele din
Egipt, scrise în jurul anului 2500 î.Hr. şi recopiate, de cel care l-a descoperit – Ebers, pe un
papirus datând din sec. 16 î.d.Ch. (cca. 1550). Papirusul conţine aproximativ 700 prescripţii
pentru tot felul de îmbolnăviri clasificate după organele ce urmau a fi tratate. Practic este o
culegere de texte care descriu amănunţite practici de îngrijire în afecţiuni abdominale, parazitare,
oftalmologice, îngrijiri dentare şi tehnici de reconstituire, imobilizarea fracturilor, diverse
operaţii. Sunt descrise numeroase practici terapeutice cu medicamente de origine minerală,
fitoterapeutice, multe dintre ele utilizate şi în prezent.

Papirusul chirurgical al lui Edwin Smith

Papirusul chirurgical al lui Smith reprezintă un text de specialitate ce cuprinde
diagnosticul, tratamentul şi prognosticul diferitelor plăgi, fracturi – în funcţie de regiunea lezată.
Aici întâlnim primele referiri scrise în domeniul chirurgical (referiri la tumori sau abcese tratate
prin „puncte de foc”).
Papirusul medical Hearbt
Reprezintă un îndrumar pentru generalist.
Caracteristic pentru toate trei papirusuri este nivelul înalt al observaţiei clinice.

PRACTICA MEDICALĂ ÎN CIVILIZAȚIILE TIMPURII

CULTURA EGIPTEANĂ

3
 Egiptul, considerat de Herodot un dar al Nilului, va da culturii universale o veche şi
fascinantă civilizaţie. Egiptenii antici care s-au stabilit de-a lungul Nilului, în timp ce alte culturi
s-au aşezat de-a lungul râurilor Ind, Eufrat şi Tigru. Descifrarea scrierii hieroglifice în anul 1822
de către J.F. Champollion, permite înţelegerea civilizaţiei milenare la adevărata ei dimensiune
istorică. Egiptul, ţară bogată întinsă pe ambele maluri ale Nilului, era considerat hambarul de
grâne al antichităţii. Egiptenii executau, în cadrul comunităţii, construcţii în care se urmăreau
reguli de sănătate publică aceste reguli îi ajuta să evite problemele, în special cele legate de boli
transmise prin surse de apă.Astfel, au construit bazine de colectare a apei necesare irigaţiilor, iar
colectarea apei a contribuit şi la reducerea transmiterii unor îmbolnăviri.S-a dezvoltat în mod
deosebit arhitectura, ceramica, iar inscripțiile pe cărămizile din ceramică au devenit sursă de
cunoaştere a obiceiurilor, dar şi de admiraţie, deoarece conţineau hieroglife, uneori încrustate în
culori strălucitoare.Datorită climei prin care s-au conservat o serie de valori, prin excavaţii făcute
la piramide şi prin studiul obiceiurilor legate de înmormântare şi păstrarea cadavrelor, Egiptul
oferă numeroase date. Sursa cea mai importantă de studiu au reprezentat-o piramidele, locul de
unde s-a aflat care erau obiceiurile de înmormântare, credinţele filozofice şi religioase. Egiptenii
credeau că sufletul continuă să existe pentru eternitate. Fiecare devenea preocupat să-şi strângă
bunuri pentru viaţa eternă. De aceea se asigurau de cele necesare pentru traiul zilnic (mâncare,
băutură, haine, chiar şi servitori şi sclavi. Cu timpul, practicile fiind costisitoare, au recurs la
picturi murale salvând astfel vieţi. Din aceste picturi, alături de obiceiuri, reies şi condiţiile
îmbolnăvirilor. Chiar şi construirea piramidelor ucidea multe vieţi.Când s-a deschis camera în
care se găsea mormântul lui Tutankamon, în 1922, s-au pus multe întrebări legate de mumia
acestuia, şi nu numai de bogăţiile sau lucrurile de artă aflate în încăpere. Prezenţa amuletelor la
faraon a fost interpretată în ideea existenţei superstiţiilor. Astfel, descoperirea corabiei soarelui
(Keopa), permitea celui ce o deţinea, considerat zeu pe pământ, să peregrineze împreună cu Ra
(zeul soarelui) în ceruri.
Egiptenii au stabilit, de asemenea, o "casă a morţii" care era localizată drept un loc în
afara civilizației. Pregătirea mumiilor presupunea îmbălsămări care să nu permită distrugerea
trupului. Mumificarea era făcută de specialişti după reţete necunoscute astăzi. Utilizau substanţe
pentru îmbălsămare după ce extrăgeau organele interne. Această practică nu avea nimic în
comun cu disecţia, practica medicală sau cu studiul anatomiei sau patologiei.
Oamenii aparţinând culturilor antice au clasificat mai mult de 700 de medicamente şi au
dezvoltat arta îmbălsămirii. Examinările moderne făcute asupra mumiilor sau cadavrelor găsite
în piramide au arătat leziuni pe baza cărora s-au pus diagnosticele de tuberculoză,
arterioscleroză, infecţii parazitare, calus în urma fracturilor, dar nici o referire privind procesul
de îngrijire. Studiul mumiilor şi a altor corpuri neîmbălsămate găsite în piramide, au pus în
evidenţă nu numai bolile, ci şi arta bandajării, faptul că oamenii erau îngrijiţi de dentişti şi
chirurgi. Aceşti specialişti erau formaţi în temple şi reprezentau partea cea mai de jos a tagmei
preoţilor. Astfel, bolnavii găseau în temple şi sprijin material şi tratament şi îngrijiri medicale.
Templul era un serviciu ambulator din zilele noastre, cu medici ce consultau şi studenţi ce
învăţau, dar fiecare medic trata o singură îmbolnăvire (de dinţi, de ochi, de cap, de intestin etc.).
Cel ce trata bolile de intestin prescria clisme, purgative, cel ce trata bolile capului efectua
trepanaţii, dar şi invocaţii solicitând sprijinul zeilor.
Medicul era cel ce îndeplinea şi funcţiile dentistului şi farmacistului. Erau pricepuţi în
stomatologie, deseori obturând dinţii cu aur. Din această cultură provine primul medic
cunoscut în istorie, Imhotep (2900-2700 î.d.Ch).El a fost recunoscut drept arhitect, chirurg,
preot în templu, scrib şi magician. Imhotep a participat la ridicarea marii piramide a regelui

4
Sakkara. A fost zeificat ca zeu al medicini. Cele mai vechi cărţi de medicină cunoscute provin
de la această societate. Cărţile subliniau tehnici chirurgicale şi metode de control a naşterii,
descriau procesele unor boli şi ofereau remedii. Egiptul este recunoscut ca fiind una din ţările
antice cele mai sănătoase, probabil datorită progresului pe care 1-a făcut în domeniile igienei şi
salubrităţii publice. Reguli foarte stricte, s-au dezvoltat în privinţa unor lucruri ca mâncarea.
băutura, curăţenia, exerciţiul şi relaţiile sexuale. Egiptenii se închinau unor zeităţii reprezentate
de animale – boul sacru Apis era ţinut în Templu, iar după moarte îmbălsămat.

CULTURA SUMERIANĂ
În mileniul VII î.Hr., platoul dintre fluviile Tigru şi Eufrat (Irakul de azi) era populat de
sumerienii care au pus bazele primei mari culturi ale umanităţii – civilizaţia mesopotamiană.
Era o cultură cu sistem propriu de scriere, set de legi şi cu o anumită cultură. La Ninive au fost
găsite înscrieri care descriau potopul. Din acele înscrieri s-a aflat cum trăiau, ce obiceiuri legate
de viaţă şi de moarte sau ce deprinderi cu caracter medical aveau. S-au găsit încrustate pe o
piatră de lapis lazuli, scene privind sacrificarea animalelor, luarea prizonierilor, purtarea
poverilor sau chiar unele care. Deschiderea unor morminte a permis aflarea tradiţiilor legate de
înmormântare – îngroparea întregii curţi formate din doamnele de companie, servitori, soldaţi
şi muzicanţi pentru a o însoţi pe regina Shubad care murise. Astfel s-a aflat de sacrificiile
umane care se făceau, chiar dacă oamenilor li se administrau poate înainte unele remedii.
Animismul era acceptat. Se ridicau temple zeilor cu speranţa de a le face plăcere acestora pentru
a îndepărta sau măcar pentru a reduce îmbolnăvirile şi necazurile. Acum omul vindecător a
devenit preot-medic. Cea mai veche prescriere medicală – de peste 4000 de ani (tradusă din
scrierea cuneiformă în 1950) conţine din păcate doar remediile, nu şi bolile care erau indicate.
Această scriere nu conţine nici un element magic, deşi în medicina babiloniană erau utilizate
incantaţiile. Treptat, cultura sumeriană este înlocuită cu cea babiloneană, chiar dacă progresele
sociale nu sunt dublate şi de progrese medicale.
CULTURA BABILONEANĂ
Babilonul, ca şi Egiptul, a fost aşezat într-o zonă cunoscută sub numele de Izvorul
fertilităţii sau Leagănul civilizaţiei. Această zonă geografică a fost numită astfel datorită solului
său umed şi datorită climei calde – o combinaţie favorabilă stabilirii de civilizaţii. Stilul de viaţă
al babilonienilor era complet diferit de cel al egiptenilor. Fiecare aşezământ era o comunitate
completă prin ea însăşi, guvernată de un conducător divin şi de un rege-preot. Societatea era
constituită, după un model aproape feudal, în trei clase sociale: clasa superioară „gentlemani”
este clasa proprietarilor bogaţi, a marilor neguţători şi preoţi care trebuiau să plătească chirurgii
mai ales cu monede de argint, decât cu bunuri sau servicii, clasa mijlocie a negustorilor, ţăranilor
şi artizanilor şi clasa inferioară a sclavilor.
Babilonul era în anii 3000 î.Hr. centrul imperiului mesopotamian.
Căderea culturii sumeriene face să crească treptat importanţa culturii babiloneană, mai
ales sub Hammurabi ((1900 î.Hr.). Hammurabi este cunoscut pentru Codul de legi care compila
o serie de legi specifice antichităţii. Într-o oarecare măsură codul de legi era unitar şi căuta să
protejeze de fraudă pe cei lipsiţi de ajutor şi totodată, să reducă costul îngrijirilor medicale.
Religia avea în centru pe Marduc – un zeu crud ce avea nevoie de sânge omenesc – pe preferinţă
de copil. Se făceau sacrificii (handicapaţi sau infirmi), iar preoţii erau castraţi (eunuci). Cei
săraci erau pedepsiţi cu cruzime la cea mai mică greşeală.
Medicul avea o poziţie preferenţială, în timp ce chirurgul, care lucra cu mâinile, avea o
poziţie mai puţin apreciată, iar pedepsele rezervate chirurgului erau crude. Chirurgul care

5
cârpăcea o operaţie unui gentleman, era presat de obligaţii grele, deoarece i se puteau tăia
mâinile facă operaţia nu reuşea. Tratamentul medical în Babilon era primitiv. Se folosea
termenul de boală, dar se credea că este cauzată de păcate pentru care bolnavii erau pedepsiţi de
zei. Pentru purificarea şi vindecarea corpului se practicau incantaţii şi se foloseau ierburi.
Templele devin centre de îngrijire medicală unde principalul remediu pentru extragerea
duhurilor rele din corp, constă în incantaţii, aplicaţii de plante şi decocturi din numeroase plante.
Textele medicale găsite pe tăbliţe prezentau descrierea simptomelor bolii, prescripţii medicale şi
incantaţiile pentru zei. Se recomanda ţinerea unui animal lângă bolnav pentru ca spiritul rău să
treacă în animalul care urma să fie sacrificat.
În afara practicilor mistice, în această perioadă s-au făcut şi observaţii clinice ce nu pot fi
uitate. Pentru a se stabili prognosticul bolii, se practicau hepatoscopii – inspecţia ficatului
animalului sacrificat –astfel se ajunge la cunoaşterea structurii ficatului şi vezicii biliare.
Totodată preotul-medic comunică cu zeul. Se tratau chirurgical plăgi, se operau tumori, cu
lanţeta de bronz se vindecau boli ale ochilor, iar plata se făcea diferenţiat. Codul stipula legi
pentru protejarea de nedreptăţi şi de practici incorecte, iar sancţiunile erau crude – tăierea
mâinilor medicului dacă tratarea plăgii, extirparea tumorii cauza moartea sau dacă se pierdea
vederea. Pedepsele erau conforme conceptului „ochi pentru ochi”. Alături de medic se afla
farmacistul care prescria decocturile, iar îngrijirea urmărea nu numai îngrijirea trupului, ci şi a
spiritului. Acesta ar putea fi primul model de echipă de îngrijire.
Babilonul se dezvoltă în toată splendoarea sa în vremea lui Nabucodonosor (cca. 605-562
î.Hr.). Acestuia i se atribuie construirea grădinilor suspendate – una dintre cele şapte minuni
ale lumii. Apa care iriga plantele medicinale recunoscute era pompată prin canale. Tot
Nabucodonosor a făcut ca Ierusalimul să dispară, iar templul lui Solomon să se distrugă.
Capturile şi bogăţiile erau aduse în templul din Babilon.
Babilonienii erau matematicieni şi astronomi pricepuţi. De aceea, nu este surprinzător
faptul că multe din credinţele lor se bazau pe studiul naturii şi al puterii numerelor şi pe
observaţii asupra mişcării stelelor şi planetelor. Se alcătuiau horoscoape în termeni legaţi de
naşterea unei persoane şi poziţia planetelor cu acea ocazie. Babilonienii erau pasionaţi de
numărul 7 – număr care şi astăzi mai deţine un loc de frunte în superstiţiile diferitelor culturi.
Darius – regele persanilor – cucereşte Babilonul.
CULTURA ASIRIANĂ
Imperiu puternic, situat pe partea stângă a fluviului Tigru, a fost populat cu semiţi originari
din Babilon. Acest imperiu extins peste secole avea centru la Ninive. Aici se vorbea aceiaşi
limbă ca în Babilon, cu mici diferenţe.
Imperiul era menţinut prin teroare (fapt descris şi în Biblie). În cetate cei slabi erau ucişi şi
se petreceau tot felul de violenţe.
Date despre această civilizaţie se păstrează pe cele aproape 30.000 de table cuneiforme
descoperite de Layard în 1984. Textele nu conţin şi date medicale, fapt ce induce presupunerea
că aceste teritorii erau dominate de un grup de persoane care nu acordau nici o valoare vieţii
fiinţelor umane. Dar este sigur că existau numeroase îmbolnăviri fizice, mentale şi de natură
emoţională. Decăderea a fost rapidă, imperiului fiind distrus în 612 î.Hr

CULTURA PERSANĂ
Persanii erau grupuri tribale iraniene, pe care Cirus II (553-528 î.Hr.) i-a constituit într-o
naţiune. Astfel Cirus II a devenit conducătorul persanilor şi a populaţiei Mezi. Totodată a cucerit
teritorii întinse de la Egipt la India. Aşa se formează marele imperiu condus de Darius cel Mare.

6
Darius devine rege al perşilor în 522. Sub acesta Imperiul persan a cunoscut apogeul puterii şi
întinderii teritoriale, devenind cel mai vast şi mai puternic stat din Orientul apropiat şi Orientul
mijlociu. Darius mută capitala imperiului la Persopolis. Porneşte într-o expediţie împotriva
sciţilor (513), soldată însă cu un eşec. Vrea să cucerească Grecia, dar este învins la Marathon
(490). Moare înainte de a porni în a doua expediţie împotriva grecilor (486). Darius a fost
urmaşul lui Cambis la tron. Imperiul lui care s-a extins către India era compus din 20 de
provincii (satrapii) conduse de satrapi a căror datorie era să prevină revoltele şi să ridice taxele.
Ţările supuse plăteau tributuri în aur argint sau produse. Ţările mai mici plăteau 450 talanţi de
argint (15.120 kg) şi 100.000 oi anual. India plătea 360 talanţi de argint (8.352)
Religia imperiului se baza pe învăţăturile profesorului Zoroastru, învăţături ce se regăsesc
şi astăzi în religiile practicate în Iran şi Indian de urmaţii perşilor. Cele mai vechi înscrieri
medicale persane se găsesc în cărţile lui Zoroastru – Codul lui Zoroastru. Aici putem întâlni
noţiuni de medicină şi sanitaţie preluate de la popoarele vecine. În această vreme se practicau
încă teorii privitoare la producerea îmbolnăvirilor de către zeii răi şi se făceau invocaţii pentru a
fi ajutaţi de zei. Ansamblu de texte ale religiei Zoroastru conţinea reguli tradiţionale conţine
reguli tradiţionale privind ritualurile ceremoniei de la naştere şi moarte, chiar şi referiri la avort.
În text se spunea că cele mai grave pedepse se dau pentru distrugerea formei superioare de
creaţie. Existau reguli de sănătate publică pentru a nu fi contaminate apa, pământul, iar morţii
erau urcaţi pe acoperişurile înalte ale turnului tăcerii unde păsările consumau carnea de pe oase,
descompuneau cadavrele.Chirurgii, pentru a avea dreptul de practică, trebuiau ca primele trei
operaţii să le efectueze asupra unor persoane de alte religii. De altfel, Codul lui Zoroastru a fost
constituit după modelul Codului lui Hammurabi.

CULTURA VECHILOR EVREI- PALESTINA

Cea mai importantă sursă de date despre evrei o constituie Vechiul Testament. Locuitorii
de la început ai regiunii Ur (oraşul Babilon), au fost chemaţi de Dumnezeu, conform legendei,
ca să părăsească această regiune politeistă, pentru a se stabili în Canaa – Palestina de mai târziu,
astăzi Israel, zonă învecinată cu Egiptul. O societate în principal de agricultori a fost guvernată
de regi. Abraham, unul dintre conducătorii acestui popor, va fi înlocuit după 500 de ani de către
Moise. Moise obţine privilegii, dar şi necesitatea de a circumscrie toţi băieţii coborâtori din
Abraham.
Contribuţia cea mai importantă, adusă culturii internaţionale de cultura vechilor evrei, o
constituie religia monoteistă, unică în acea perioadă. Deoarece numeric evreii erau superiori
egiptenilor , în perioada şederii în Egipt s-au propus mai multe metode de reducere numerică fie
prin muncă foarte grea la care erau supuşi bărbaţii, fie cerând moaşelor să ucidă pruncii de sex
masculin de origine evreiască sau chiar să-i arunce în râu. Legenda spune că şi Moise a fost găsit
de fata faraonului într-un coş pe apă şi a fost crescut, ca fiu adoptiv, în cele mai bune condiţii.
Deşi a primit educaţie aleasă, doica care l-a crescut şi îngrijit i-a transmis credinţele religioase şi
tradiţiile familiei evreieşti. Plecarea din Egipt, după o epidemie serioasă, către ţara promisă, i-a
prilejuit primirea pe Muntele Sinai a celor 10 porunci. Oamenii simpli însă, mai oscilau între
propria religie şi religia politeistă. Cele zece porunci reprezintă un set de reguli etice privind
relaţiile interumane şi chiar aveau în vedere păstrarea sănătăţii mentale. Povestea tânărului
David care îl relaxa pe Saul prin muzică, ne face dovada recunoaşterii efectelor muzicoterapiei.
Evreii sunt recunoscuţi ca împărtăşind mai multe cunoştinţe democratice decât oricare alte
civilizaţii antice. Multe legi, cuprinse în Codul Mozaic, vizau aspectele sociale, obiceiurile
religioase şi practicile ce vizau sănătatea şi sanitaţia. Tot în Codul Mozaic sunt cuprinse şi date

7
sistematice, metode organizate de prevenire a îmbolnăvirilor şi principii de igienă privind
odihna, somnul, orele de activitate, principii curative, reguli pentru femei în perioada ciclului
menstrual şi la naştere. În ceea ce priveşte principiile igienei publice şi a sanitaţiei, au fost emise
reguli pentru selecţia şi inspecţia mâncării, creşterea şi sacrificarea unor animale pentru a fi
mâncate, reguli privind dieta, depozitarea excrementelor şi a gunoaielor, diagnosticul şi
raportarea bolilor infecţioase, izolarea, carantina şi dezinfecţia. În acest Cod nu au fost incluse
nici o descoperire sau contribuţie medicală a egiptenilor sau babilonienilor, deşi lucrarea este cu
adevărat ştiinţifică. Regulile privind prevenirea transmiterii bolii intestinale (holera, dizenteria,
febra tifoidă) obligau la astuparea excrementelor după eliminare. Cei bolnavi de boli
transmisibile (exemplu lepră) erau izolaţi de societate. Erau făcute delimitări între ceea ce era
considerat curat şi ceea ce nu era. Moise dădea instrucţiuni privind modul de spălare repetată a
mâinilor şi urmată de uscarea la soare, chiar şi asupra modului de efectuare a circumciziei la opt
zile de la naştere.
Era cunoscut rolul insectelor şi animalelor în transmiterea bolilor. Astfel, nu numai că era
descrisă epidemia de ciumă bubonică, ci se arată şi rolul de purtători îndeplinit de şobolani.
Legislaţia sanitară prevedea izolarea celor bolnavi şi reprimirea lor în comunitate doar după
reinspecţie. Cel mai înalt preot era şi preot-medic şi inspector sanitar la evrei, deoarece la
întoarcerea bolnavilor în comunitate trebuiau să aibă acordul acestuia.
În Biblie se descriu bolile menţionate mai sus, dar şi apoplexia, îmbolnăvirile mentale, iar
ca tratamente circumcizie, respiraţia artificială, muzicoterapia în bolile mentale. Tot în Biblie se
găsesc descrieri privind alimentaţia, păstrarea alimentelor, modul de consumare a alimentelor:
strugurii şi smochinele se vor consuma proaspete, uscate sau ca suc şi vin după fermentaţie,
măslinele erau considerate alimente, iar uleiul extras din ele folosit ca aliment sau medicament,
vinul era considerat aliment. Scripturile biblice ca Leviticul – a treia carte a lui Moise – 7 (16-
19) şi 19 (5) interzicea consumarea cărnii după trei zile de la sacrificarea animalului. Aceste
menţiuni erau scrise datorită climatului cald şi datorită absenţei posibilităţii de refrigerarea.
Metodele de preparare a alimentelor menţionau fierberea şi frigerea. Evreii apreciau calităţile
laptelui pentru că în ţara promisă „va curge lapte şi miere”. În antichitate, evreii aveau case de
oaspeţi, hanuri, hoteluri şi spitale. Erau renumiţi pentru ospitalitate, pentru supravegherea şi
îngrijirea celor bolnavi, sarcină considerată o datorie religioasă.
Ca şi în Egipt, vocaţia femeilor o constituia moşitul. Legile fundamentale ale moralei au
rădăcini în Vechiul Testament care este împărţit în cincipărţi: legea (Geneza - Deuteronomul),
istoria (Judecătorii - Estera), literatura de înţelepciune (Iov - Cântarea cântărilor), profeţi
majori (Isaia - Daniel) şi profeţii minori (Osea - Maleahi). Religia evreilor este cunoscută din
cărţile Vechiului Testament = Pentateuhul sau cele cinci cărţi ale lui Moise sau Tora (Cărţile
profetice sau Nebiim şi celelalte cărţi, istorice şi literar-religioase sau Ketubiim). Este
accentuată semnificaţia socială şi religioasă a familiei încă din timpul lui Moise.
În 1974, doi beduini arabi au descoperit nişte manuscrise şi plăci de lut într-o peşteră în
apropierea mării Moarte. Unul din acestea, manuscrisul lui Isaia, aflat la Universitatea din
Jerusalim, provine dintr-un grup monastic numit Esenne – o sectă evreiască care a locuit în
regiunea Qumran în perioada 150-68 î.Hr. ei aveau apeducte, rezervoare de apă pentru
asigurarea necesarului de apă de băut. Săpăturile arheologice au arătat că această aşezare avea
hale, magazii, bucătării, magazine, biblioteci unde manuscrisele se recopiau. În anul 68 î.Hr.,
legiunile romane distrug aşezarea transformând-o în ruine. Oamenii fug în peşteri. După aproape
19 secole, într-o singură peşteră, sunt descoperite peste 400 de manuscrise în ebraică, aramaică şi
greacă, dintre care ¼ se refereau la Biblie. A fost considerată cea mai mare descoperire şi

8
totodată dovada existenţei unei civilizaţii cu credinţă monoteistă, viaţă spirituală deosebită, cu
concepţii fundamentale de bacteriologie – ce este curat şi ce nu este tehnica izolării pentru
prevenirea răspândirii bolilor, prevenirea unor îmbolnăviri prin dietă, legi de sănătate publică.
Cultura ebraică recunoştea un Dumnezeu atotputernic asupra vieţii şi morţii. Din această
credinţă a emanat rolul preotului de supraveghetor al practicilor medicale legate de curăţire şi
purificare. Preoţii-doctori au preluat funcţia de inspectori de sănătate.
Se poate spune că este prima mare civilizaţie, cu un grad mare de empirism, când se făceau
observaţii ştiinţifice privind rolul clinic al medicului, preocupări pentru realizarea confortului
pacienţilor. Dar nici acum nu se găsesc referiri la îngrijire ca atare sau la persoane care să se
dedice acestei profesiuni.

CULTURA PRECOLUMBIANĂ INDIANĂ

Cultura şi civilizaţia precolumbiană indiană sau imperiul Inca datează dinaintea
descoperii Americii de către Cristofor Columb. Imperiul Inca a fost cel mai mare imperiu din
America Precolumbiană ridicat pe înălţimile din Peru în jurul anului 1200. Între 1438 şi 1533
Inca a reuşit prin cuceriri şi asimilări să încorporeze o mare parte din vestul Americii de Sud,
având centrul în jurul Anzilor şi a inclus mare parte din teritoriul ocupat azi de Ecuador, Peru,
Bolivia, Argentina şi Chile. În 1533, Atahualpa ultimul împărat incaş (numit Sapa Inca) a fost
omorât la ordinul conchistadorului Francisco Pizarro, marcându-se astfel începutul dominaţiei
spaniole.
Limba oficială a imperiului Inca era Quechua, deşi erau vorbite peste şapte sute de limbi
locale. În limba Quechua numele Imperiului era Tawantin Suyu care poate fi tradus ca Cele
patru regiuni sau Uniunea celor patru regiuni. Înainte de reforma Quechua era scris în spaniolă
ca Tahuantinsuyo. Tawantin este un grup de patru elemente (tawa "patru" cu sufixul -ntin care
denumeşte un grup); suyu înseamnă "regiune" sau "provincie". Imperiu era împărţit în patru
suyu, ale căror colţuri se întâlneau în capitala Cuzco (Qosqo) – centrul administrativ, politic şi
militar incaş. Tahuantinsuyo era organizat în “señoríos” (dominioane) cu o societate stratificată
în care conducătorul era Inca, iar economic se baza pe proprietatea comună a pământului. De
fapt Imperiul Inca a fost creat cu scopul de a răspândii civilizaţia, o civilizaţie bazată pe
credinţe mitice în care armonia relaţiilor dintre oameni, natură şi zei era esenţială. Se întâlneau
mai multe forme locale de venerare a zeilor, însă liderii Inca încurajau venerarea propriilor zei,
cel mai important dintre aceştia fiind Inti, Zeul Soare.
Dovezile arheologice indică faptul că Inca era un trib relativ neimportant până la Sinchi
Roca, numit şi Cinchi Roca, cel ce este prima figură importantă în mitologia incaşă, existenţa
lui istorică fiind foarte probabilă. Poporul incaş a apărut ca un trib în zona Cuzco în secolul XII.
Sub conducerea lui Manco Capac, ei au format mica cetate-stat Cuzco (Quechua - Qosqo). În
1438 sub conducerea lui Sapa Inca (în traducere numele lui înseamnă zguduitorul lumii),
imperiul a început o extraordinară campanie de expansiune, la sfârşitul căreia aproape întreaga
zonă a Anzilor a ajuns sub controlul incaşilor. Pachacuti a reorganizat regatul din Cuzco
transformându-l în imperiu, Tahuantinsuyu cu un sistem federal ce consta dintr-o putere
centrală cu Inca la conducerea ei şi patru conduceri provinciale cu lideri puternici.
Tahuantinsuyu era casa unei multitudini de limbi, culturi şi oameni, teritoriile imperiului nefiind
uniform loiale, nici culturile locale pe deplin integrate. Primii locuitori ai teritoriilor americane
erau diferiţi ca fizic, mod de trai, limbaj, cu obiceiuri diferite – de la cele mai primitive la
obiceiuri superioare.

9
 Incaşii au făcut o serie de descoperiri în medicină,efectuau trpanatii reusite ce constau
in executarea unor găuri în craniu pentru eliberarea presiunii cheagurilor de sânge asupra
creierului. În 1953 un grup de neurochirurgi au operat cu succes cu instrumente ce datau de
aproximativ 2500 de ani – ace din bronz flexibile, bisturiu din bronz etc. Inca practicau şi
deformarea cranială prin înfăşurarea strânsă a capului noilor-născuţi, acest proces necauzând
însă leziuni cerebrale. Se foloseau ca tratament masajul, emisiunea de sânge, aplicarea
ventuzelor, aspiraţia, sudaţia, amputaţia, sutura, aplicare de cataplasme şi prişniţe, extragerea
dinţilor, bandajarea, imobilizarea oaselor etc. S-au descoperit efigii din ceramică sau piatră,
statuete folosite pentru a învăţa deprinderi igienice persoana bolnavă. Se presupune că erau
utilizate în clinici medicale în care se punea şi diagnosticul. Paturile se pare că erau individuale,
ridicate de la sol şi protejate de soare. Unele figurine ne arată poziţia în care se năştea – ghemuit.
Frunzele de Coca erau folosite (în Anzi sunt încă folosite) pentru a uşura foamea şi
durerea. Mesagerii obişnuiau să mestece frunze de coca pentru energia, ce le era necesară
îndeplinirii însărcinării de a transmite mesaje în tot imperiul. Pânza de păianjen era utilizată
pentru coagularea sângelui ca la egipteni. Unele plante se administrau pentru efectul lor emetic,
laxativ sau purgativ. Alte plante erau folosite pentru efectul lor diuretic pentru înlăturarea
insuficienţei renale. Erau cunoscute şi utilizate otrăvurile.Prin aspirație se extrăgeau obiectele
străine. Se foloseau băile de aburi(turnare de apă fierbinte sau apă turnată pe pietre fierbinţi).
Uneori se adăugau şi plante pentru stimularea circulaţiei şi a sudaţiei. Indienii terminau baia prin
cufundare în apă rece sau zăpadă. Valoarea terapeutică a căldurii era cunoscută , la fel ca şi
valoarea luminii. Se recurgea la pictură cu nisip de diferite culori, se testa văzul, auzul, pipăitul,
gustul, se practica hipnoterapia.
Dieta incaşilor consta în principal din peşte, verdeţuri şi nuci, suplimentate uneori de carne
(porc de guineea); în plus vânau diverse animale pentru carne, blănuri şi pene. Porumbul era
folosit pentru obţinerea unei băuturi alcoolice fermentate numite chicha. Pacientul era considerat
punctul central al ceremoniei, iar în jurul lui participau prietenii. Boala era considerată ca fiind
produsul neplăcerii zeilor. Şamanii erau şi mai mistici – ei recurgeau la mitul transformării bolii
la animal, ceea ce făcea parte din tratament. Incaşii credeau în reîncarnare. Cei care se
supuneau codului moral incaş — ama suwa, ama llulla, ama quella (nu fura, nu minţii, nu fi
leneş) urmau să trăiască în căldura Soarelui, ceilalţi îşi petreceau eternitatea pe pământul rece.
Sistemul de drumuri incaş a fost cel care a asigurat succesul agriculturii permiţând distribuţia
alimentelor pe distanţe mari. Incaşii au construit şi mari depozite ce le-au permis un trai normal.

CULTURA ANTICĂ CHINEZĂ

China este ţara cu cea mai veche cultură şi cu cea mai veche naţiune. Originea rasei
rămâne un mister în lipsa dovezilor. Practica medicală a fost influenţată de trei curente
importante: Taoism şi Confucianism – curente indigene şi Budism – importat din India. Aceste
religii s-au suprapus credinţelor primitive, animismului. Taoism (pronunţie tao-ism în chineză
tao = cale, drum) este o direcţie principală a filozofiei antice chineze, inaugurată de Lao-dzî, în
cadrul căreia s-au manifestat două curente: unul materialist şi altul idealist, după interpretarea
dată noţiunii de tao înţeleasă ca ordine universală, proprie fenomenelor naturii, vieţii sociale şi
gândirii omeneşti. Este o formă de religie chineză care a existat până în sec. XVII şi care a avut
la bază concepţia tao, constituind un amalgam al cultului spiritelor naturii şi ale strămoşilor, al
ideilor lui Lao-dzî şi a diverselor credinţe. Taoismul din sec. VI î.Hr., combina tehnici magice şi
mistice şi urmărea combaterea spiritelor rele producătoare de boală. Astfel se administrează
bolnavilor un ceai cu cenuşă, apă fierbinte sau alte lichide terapeutice sau se împrăştie în jurul

10
persoanei sau casei. Mai târziu, această religie a urmărit descoperirea elixirului vieţii sau
alchimia (obţinerea aurului) fapt ce va duce la apariţia chimiei în evul mediu.
După Confucius (551-479 î.Hr.) era importantă solidaritatea familială, respectul celor
vârstnici, veneraţia celor ce studiază. Interzicerea disecţiei a determinat lipsa de cunoştinţe în
domeniul anatomiei, fiziologiei, patologiei şi chirurgiei. Confucius dorea să înlăture orpimarea
ţării prin reînvierea obiceiurilor antice. Rolul femeii era văzut ca inferior mult rolului bărbatului,
valoarea ei fiind determinată de numărul fiilor născuţi. De altfel, abia în 1913 s-au dat primele
permisii de efectuare a autopsiilor în China. Până în 1734 toţi medicii de la curte şi oficialii
colegiilor medicale trebuiau să fie de faţă la sacrificii.
Budismul arată că păcatul reprezintă cauza bolilor şi că vine de la zei. Arta îngrijirilor
cuprindea sacrificii, superstiţii, speriatul spiritelor rele prin zgomote de fond sau
împuşcături sau diferite băuturi. Teoria Yan Yu oferea o anume bază ştiinţifică pentru
explicarea bolilor (Yan = bărbat, Yu = femeie). Viaţa constă în interacţiunea acestor principii.
Echilibrul era egal cu sănătatea, iar dezechilibrul îl reprezenta boala. Chinezii vechi au pus
bazele filozofiei Yang şi Yin. Yang reprezenta forţa musculară, activitatea pozitivă a
universului, Yin reprezintă forţa feminină, pasivă, negativă. Aceste două forţeerau intotdeauna
opuse şi complementare una alteia. Practicile de sănătate se concentrau asupra profilaxiei şi
părtrării sănătăţii rezultate din echilibrul dintre Yang şi Yin. Poziţia socială redusă a femeii a
făcut ca numeroşi nou născuţi de sex feminin să fie abandonaţi, o parte fiind preluaţi de
misionari creştini. Un obicei de nedorit, la care ulterior s-a renunţat, era deformarea picioarelor
sau legarea picioarelor femeilor.
De frica vechiului rău, sugarii băieţi, pentru a nu fi recunoscuţi, erau îmbrăcaţi cu haine de
fetiţe şi erau botezaţi cu nume de fete. Nici o credinţă n-a fost pusă în istoria pacientului ca
instrument de diagnosticare, iar diagnoza se făcea pe baza unei complicate teorii a pulsului.
Chinezii au elaborat Materia medicală şi multe din medicamentele pe care ei le foloseau – de
exemplu efedrina folosită şi în medicina modernă. Prea puţin s-a vorbit de spitale. Wu şi Wong
au enumerat aşa numitele haluri de vindecare (stare nespus de rea) în jurul anului 651 î.Hr.
Berdol Edw sublinia că spitalele nu au fost numeroase pentru că era o ruşine pentru familie şi
prieteni să nu aibă grijă de bolnavi. Fondatorul medicinii chineze este considerat împăratul Shen
Nung (aprox. 2698 î.Hr.) care s-a preocupat pentru investigarea laborioasă şi experimentarea
plantelor medicinale. Se presupune că numeroase medicamente le-a încercat pe el.
Un alt împărat care a adus contribuţii în dezvoltarea medicinii Huang-ti (2698-2598 î.Hr.)
despre care se spune că a scris Canonul medicinii Neiching. Acesta stipula că sunt 4 etape în
stabilirea diagnosticului: observaţia, ascultaţia, palpaţia – priveşte, ascultă, întreabă şi simte.
Palparea se referea la puls, chinezii fiind pregătiţi să observe chiar variaţiile sale în stadiul de
sănătate şi boală. Alţi doctori renumiţi: Tsang Kung (primul secol î.Hr.), Chang Chung-Ching
(sec II e.n.) care a lăsat evidente impresii şi sugestii de tratament şi Hua Tio (sec. II e.n.) un
recunoscut chirurg care a descoperit şi utilizat anestezia la operaţie. Istoricii sunt de acord asupra
ingeniozităţii chinezilor în dezvoltarea elementelor terapeutice: moxa, ventuze, cauterizări,
masaje, acupunctură. Moxa – o formă dureroasă a contrairitaţiei, consta în aplicarea unui
material încins (înroşit) pe anumite puncte. Wong şi Wu arată că Neiching spunea: când locul
suferinţei se află în muşchi, foloseşti punctura – în vase de sânge moxa, în tendoane foloseşti
cauterizarea. Acele, din silex la început, au fost apoi făcute din metale începând cu epoca de
bronz. Cordonul ombilical era tăiat cu cioburi de ceramică. Punctura a început să se transforme
cu timpul în acupunctură şi a devenit curând un panaceu universal. Acul introdus era uşor rotit

11
în zona dureroasă. În zilele noastre, în China, asistenta medicală are în atribuţii efectuarea
acupuncturii. Masajul a fost dezvoltat în mod deosebit.
Lepra era bine cunoscută şi tratată chiar cu un ulei special. În secolul al III-lea e.n.,
variola era cunoscută, iar metoda vaccinării aplicată (prin insuflarea prin suluri de bambus în
nările oamenilor a crustaceelor). Exista şi credinţa privind rolul hotărâtor, deţinut de măştile cu
aspect înfricoşător, în prevenirea variolei. China antică suferise numeroase epidemii de holeră.
Plantele medicinale marine, bogate în iod erau folosite sub formă de bulion pentru combaterea
guşei. Era folosit macul (opium), o plantă ce conţine efedrină numită Ma Hua-ng. De altfel Gin
Seng – plantă cu valori deosebite, binecunoscută în prezent, era utilizată şi în acele vremuri. Cu
scop terapeutic erau utilizate şi organele animalelor – ficat, tiroidă. Organele de broască a căror
secreţii conţineau adrenalină, erau folosite ca plasture şi indicate în muşcătura de câine,
furuncule, ulcere, inflamaţii de orice fel. Mai erau folosite oase de tigru sau şarpe, şopârlă
păstrate în vin etc. Pentru stabilirea prognosticului bolnavului era folosită mingea vrăjitoarei
alcătuită din 12 sfere acuplate, din fildeş, introdu-se una în alta, şi care era studiată în corelaţie cu
poziţia stelelor şi a altor influenţe astrale. Medicul purta la curea o cutie care conţinea
medicamente.

CULTURA ANTICĂ INDIANĂ

Poziţia şi posibilitatea apărării în nordul ţării, a permis o mare dezvoltare a culturii indiene.
În jurul anului 2000 î.Hr., un grup de arieni ce proveneau de pe platoul iranian, s-a stabilit pe
câmpiile Indiei, în partea de sud a Orientului Îndepărtat. Astfel India a fost izolată prin munţi
de restul lumii. Între anii 1000 şi 800 î.Hr., s-au desfăşurat lupte numeroase pentru supremaţia
între caste. Cele mai vechi culturi din India au fost Hindu. Surse de informare despre practicile
de sănătate privin din
Religia brahmană – hinduismul conform căruia spiritul se poate ridica sau poate fi
pedepsit prin regenerări sau transformări ale sufletului. Procesul de încarnare pornea de la
organismele vegetale la cele animale sau umane sau invers. O triadă de zei ocupa atenţia din
punct de vedere religios: brahma = sursă dătătoare de viaţă, Vishnu = care apără şi Şiva = cel
care strânge. O altă zeitate favorită o reprezenta Zeul Soare. Teritoriul Iumna şi râul Gange
reprezentau ţara sfântă şi la fiecare 12 ani, într-o anume zi stabilită de astrologi, preoţii şi
persoanele religioase se îndreptau spre acea zonă pentru a se spăla de păcate. Cei ce se apropiau
de moarte doreau să fie conduşi la Benares (oraş de pe Gange) ca să participe la aceste îmbăieri
religioase. După moarte corpurile erau arse pe ruguri, iar cenuşa aruncată în Gange.
Atâta timp cât erau respectate şi considerate sfinte, o serie de animale nu erau consumate –
vaca, maimuţa etc. Pentru animalele bolnave erau constituite spitale.
Cele 4 cărţi Rig-Veda, Yagur-Veda, Sama-Veda şi Atharva-Veda descoperite în India
au fost scrise (1500 î.Hr.) în limba indiană din care se trage sanscrita. Ultima carte conţine
numeroase sugestii privind tratamentul medical, utilizarea unor ierburi – plante şi incantaţii.
Contemplarea şi meditaţia preocupa pe numeroşi indieni care duceau o viaţă monahală. Yoga
reprezenta calea, educarea spiritului prin exerciţiu – şi astfel prin care spiritul de detaşa.
Curăţenia corporală, pregătirile şi băile erau practici dese, iar unele procedee – respiraţii Yoga –
au fost preluate şi de medicina modernă. În jurul anului 552 î.Hr., budismul câştiga teren
deoarece brahmanismul interzicea orice dorinţă şi culmina prin negarea existenţei. Regele
Ashoka (269-237 î.Hr.) a construit numeroase spitale pentru pelerini. Doi medici renumiţi –
Charaka şi Susruta – au reunit mai multe informaţii medicale într-un compendiu.

12
 Charaka s-a preocupat de normele etice ce se cer respectate de cei ce îngrijesc suferinzii.
Persoana care îndeplinea funcţia de asistentă (nursă) trebuia să aibă o bună comportare, să se
distingă prin puritate, să posede deşteptăciune şi abilităţi – deprinderi, să dea dovadă de
bunătate, să se priceapă să îngrijească orice pacient, să frece şi să maseze membrele, să-l
ridice şi să-l ajute să se plimbe, să ştie să facă şi să cureţe patul, şi întotdeauna să fie dornic să
facă ceea ce i se cere.
Susruta – care a trăit probabil în secolul V e.n. – a descris boli, plante medicinale,
proceduri chirurgicale, 121 de instrumente chirurgicale (ace, foarfeci, scalp, bisturiu, forceps,
seringi, catetere). Se amputau membre, se opreau hemoragiile prin cauterizare cu ulei foarte
fierbinte sau prin presiune. Se făceau operaţii cezariene şi de cataractă. Totodată se făceau şi
operaţii plastice, grefe de piele, rinoplastii. Amputaţia de nas era o metodă de pedepsire. Odată
cu descrierea acestei metode, Susruta a descris şi operaţii pentru corectarea deformaţiilor urechii.
Învăţământul medical era foarte bine organizat, iar dacă medicul crea suferinţe celui îngrijit
trebuia să plătească acestuia. Erau cunoscute şi descrise boli ca diabetul, tuberculoza,
transmiterea malariei prin ţânţari.
Se cunoşteau efectele narcotice ale Cannabis indica (cânepa indiană) şi Hyoscyamus
niger (măselariţa) utilizate ca anestezice. Rawolfia care conţine rezerpină era prescrisă pentru
nervozităţi.
În 1600 India a fost cucerită de britanici care au prescris unele tehnici. Dar multe obiceiuri,
vizând mai ales femeile, au fost păstrate. Deşi prin actul Sarde căsătoria era posibilă de la 14 ani
(coabitarea era posibilă de la 8 ani), aruncarea copiilor în Gange, închiderea fetelor, aveau efecte
importante pe plan somatic, moral şi social, la fel ca şi arderea văduvei la funeraliile soţului.

CULTURA GRECIEI ANTICE

Multe din imperiile antice au dispărut. Era nevoie de noi idei pentru a se face cristalizarea
oamenilor şi animarea lor pentru asigurarea sănătăţii. Insulele greceşti sunt recunoscute drept
locul de naştere al vieţii intelectuale occidentale. Pentru a înţelege impactul considerabil al
civilizaţiei greceşti asupra tuturor realizărilor culturale viitoare ale Europei, trebuie să ne
întoarcem la perioada primordială a umanităţii, cea mitologică. Mitologia greacă reprezintă un
ansamblu de legende care provin din religia vechii civilizaţii elene, cu zei creatori, intrigi în
Eden şi eroi civilizatori. Aceste poveşti erau cunoscute de către toţi grecii din antichitate şi, în
pofida scepticismului unor gânditori, le ofereau oamenilor atât ritualuri, cât şi istorie. În
mitologia greacă zeii Panteonului capătă însuşiri omeneşti, însă rămân, înainte de toate,
personificări ale forţelor universului, cu acţiune asupra vieţii şi destinului oamenilor, explicând
ceea ce pare inexplicabil într-un mod raţional. Ei sunt mai mult sau mai puţin schimbători şi, cu
toate că uneori par a avea simţul dreptăţii, sunt adesea meschini sau răzbunători. Lumea
mitologiei greceşti este complexă, plină de monştri, războaie, intrigi şi zei care intervin în
permanenţă. Aceste credinţe pot fi comparate cu modul în care unii creaţionişti creştini din zilele
noastre echivalează literal Biblia cu istoria lor. Grecii s-au remarcat în revitalizarea multor
aspecte ale vieţii (artă, medicină, biologie, filozofie). În zilele noastre mitologia greacă rămâne
nu doar sursa unor motive şi trimiteri literare, dar şi a unor poveşti fermecătoare care continuă să
fascineze. Mitologia greacă rămâne o referinţă culturală importantă mult timp după ce religia
greacă, de care a fost legată, a încetat să se mai practice. A existat o revoltă creştină de
desfigurare sau distrugere a idolilor şi a altor imagini care reflectau cultul public al zeilor.
Creştinismul a înlocuit păgânismul ca religie oficială a Imperiului Roman în 391, când a
fost declarat unica religie a imperiului. Chiar şi literatura creştină cea mai entuziastă face adesea

13
trimiteri la mitologia greacă şi romană, tot aşa cum în scrierile de bază ale religiei creştine
regăsim înţelepciunea şi unele dintre judecăţile filosofilor greci.
Geografia fizică a Greciei antice sau Helas-ul, se aseamănă cu Grecia de astăzi, prin
prezenţa a numeroase insule, ce i-a făcut să fie mai mult separaţi decât uniţi. În cele mai vechi
opere literare europene care s-au păstrat sunt Iliada şi Odiseea, cunoscute şi sub numele de
"Imnuri Homerice", ambele scrise în greaca veche, probabil înainte de anul 700 î.Hr. şi atribuite
lui Homer, au fost sugerate numeroase aspecte care s-au dovedit a fi uneori reale (confirmate cu
ocazia săpăturilor vechii cetăţi Troia – 1876). Şi din legende reies relaţiile dintre cretani şi
spartani. Spartanii – foarte practici şi lipsiţi de imaginaţie, preocupaţi mai mult de dezvoltarea
portului în dauna minţii, aveau o educaţia care urmărea să le asigure putere – pentru a fi
soldaţAtenienii urmăreau să dezvolte un corp armonios, facultăţile estetice şi mintea. Ei
pregăteau artişti istorici, oratori, filozofi sau chiar soldaţi.
Exista un Panteon de zei şi zeiţe, pe care populaţia îi venera. Apollo – zeul soarelui era şi
zeul sănătăţii. Aesklepios (Asclepius – Aesculapius) – om zeificat după moarte – a fost
considerat zeul medicinii. Atributele sale erau un toiag pe care este încolăcit un şarpe – semnul
înţelepciunii, şi care reprezenta simbolul medicinii, atât al medicinii civile, cât şi al celei
militare. Astăzi semnul medicinii îl reprezintă Caduceul. În mitologia romană Aesklepios a fost
preluat ca i desăvârşiţi. La 30 de ani, bărbaţii trebuiau să se însoare, deşi nu prea aveau timp să-şi
vadă familia Aesculap (Esculap). Fiicele lui Asclepius erau Hygia – zeiţa sănătăţii şi Panaceea
– zeiţa medicaţiei.
Grecii credeau în zei şi de aceea, în luarea unor decizii importante, se adresau oracolelor pentru a
se consulta cu zeii (exemplu oracolul din Delphi). Comunicarea cu zeii se făcea prin răspunsurile
preoţilor, preoteselor, prin vise sau unele semne, sau se făcea comunicare directă prin spirit.
Tălmăcirea era făcută în temple.
Oracolul din Delphi, loc oracular cu mult înainte de Apollo, a primit o noua orientare
religioasa sub domnia lui Apollon. Oracolul era săvârşit de către Pythia şi de profetul care asista
consultaţia. La început, consultările aveau loc o data pe an (la aniversarea zeului), apoi o data pe
luna, şi în cele din urmă, de mai multe ori, cu excepţia lunilor de iarnă, când Apollon lipsea.
Operaţia comporta sacrificiul prealabil al unei capre. În general consultanţii puneau întrebări în
formă de alternativă: dacă să facă cutare sau cutare lucru Pythia dădea răspunsul trăgând la
sorţi bob alb sau negru. În cazurile mai grave, Pythia, inspirată de Apollon, profetiza în cripta
templului. S-a vorbit despre "delirul pythic", dar nimic nu indică transele isterice sau
"posesiunile" de tip dionysiac. Platon compară "delirul" Pythiei cu inspiraţia poetică dată de
Muze ori cu elanul amoros al Afroditei. După Plutarh zeul se mulţumeşte să o umple pe Pythia
de viziunea şi lumina care clarifică viitorul. Pe momentele figurate, Pythia este calma, senina,
concentrata, ca si zeul care o inspira.
Cele mai importante realizări în Grecia antică sunt în filozofie, matematică, astronomie,
poezie, istorie, ştiinţe naturale şi medicină. Grecilor le datorăm ruperea medicinii de practica
mistică şi a şamanilor, şi trecerea la baze ştiinţifice, chiar dacă îngrijirea mai era încă o ocupaţie
a sclavilor. Cel mai important centru medical era în oraşul Epidaur. Aici a fost construit un
templu ce avea teatru, sală de gimnastică, băi de ape minerale. La sosire, pacientul sacrifica un
animal, se purifica prin îmbăiere, i se făcea un masaj, apoi se culca în sunetul muzicii şi
mirosurilor plăcute. Femeile însărcinate şi bolnavii cu boli incurabile nu erau primiţi în aceste
temple de asistenţă medicală. Artiştii reprezentau adesea trupul omenesc în mişcare. Ei căutau şi
doreau perfecţiunea, observată în basoreliefuri de oameni sănătoşi.

14
 În această atmosferă neştiinţifică, adânc cufundată în mitologie, sacrificarea animalelor şi
credinţa în puterea zeilor, s-a născut pe insula Cos arhipelagul insulelor Sporade) în anul 460
î.Hr., într-o familie ce aparţinea cultului lui Esculap, Hippocrate. Cel mai vestit medic al
Greciei antice, Hipocrate, considerat părintele medicinii, a murit la Larissa către anul 370 î.Hr.
Numele lui este legat de Jurământul lui Hipocrate, un adevărat codice moral în exercitarea
profesiunii medicale, jurământ prestat şi în zilele noastre de absolvenţii şcolilor medicale.
Hipocrate învaţă medicina sacerdotală şi anatomia de la tatăl său, Heraclide. Părăseşte insula sa
natală şi cutreieră ţinuturile Greciei antice, Tracia, Tessalia şi Macedonia ca medic itinerant,
dobândind o solidă reputaţie ca practician. În jurul anului 420 î.Hr. se întoarce la Cos, unde
fondează o şcoală pentru viitori medici. Mai târziu va înfiinţa o altă şcoală în Tessalia, unde îşi
va sfârşi zilele.
Prin observaţiile făcute asupra manifestărilor bolilor şi descrierea lor amănunţită, precum şi
prin încercările de a explica procesele patologice pe baze naturale şi raţionale, Hippocrate a
contribuit - în limitele posibilităţilor din vremea sa - la eliberarea medicinii de superstiţii şi
misticism. Din cele peste 70 de lucrări care i se atribuie - cuprinse în Corpus Hippocraticum
din biblioteca renumitei şcoli de medicină din Cos - probabil doar şase îi aparţin cu siguranţă
lui. În capitolul "Aerul, Apa şi Locurile" nu se mai discută rolul zeilor în apariţia bolilor, ci se
descriu cauzele demonstrabile ştiinţific, în "Prognostic, Prognoză şi Aforisme" expune opinia
revoluţionară pentru acel timp, după care, un medic, prin observarea unui număr mare de cazuri,
poate prevedea evoluţia ulterioară a unei boli. Hipocrate a subliniat rolul aerului, apei şi locului
în împrăştierea bolilor – document rămas valabil până în secolul XIX, când apare bacteriologia şi
imunologia.
Hipocrate a înţeles rolul climei, rolul solului, modul de viaţă şi sanitaţia. A arătat prezenţa
epidemiilor şi endemiilor. Ideea unei medicini preventive apare pentru prima dată în
"Tratamente" şi în "Tratamentul Bolilor Acute", în care discută influenţa unor factori ca
vârsta, regimul alimentar, modul de viaţă şi clima asupra stării de sănătate. În lucrarea asupra
epilepsiei, numită "Boala sfântă" (lat. Morbus sacer) întâlnim informaţii asupra anatomiei
corpului omenesc; se considera că epilepsia ar fi datorată unei lipse de aer în urma unei
incapacităţi a vaselor de a transporta aerul la creier. În ciuda argumentaţiei considerată astăzi
naivă, important este faptul că Hipocrate vede cauza acestei boli într-o tulburare a funcţiei
creierului. În stadiul de dezvoltare a cunoştinţelor sale, Hippocrate nu a putut fi la adăpostul unor
erori inerente epocii în care a trăit. Astfel în concepţia sa, pe care azi am numi-o "teorie
umorală", Hipocrate recunoştea existenţa a patru umori: sângele, flegma sau limfa, fierea
galbenă şi fierea neagră; un dezechilibru între ele ar produce boala sau ar antrena moartea.
Această teorie a stăpânit gândirea medicală multe secole. Hipocrate, recunoscut ca bun
practician, a făcut şi o serie de inovaţii medicale. În chirurgie a pus la punct un aparat de
trepanare a craniului, în ortopedie a construit un scaun special pentru reducerea luxaţiilor şi
fracturilor.
Cel pe care Aristotel l-a numit marele Hipocrat sau tatăl medicinii, a arătat cauza naturală
a bolilor şi a predat studenţilor observaţia minuţioasă a celui bolnav. Păstrarea evidenţelor în
medicina clinică, o înţelegere modernă a metodelor de tratament, a subliniat importanţa îngrijirii
bolnavului imobilizat, modul de pregătire a asistentelor (nurselor). A renunţat la sclavi şi a
pregătit studenţi, a demonstrat valoarea practicii clinice şi a dovedit un comportament etic
deosebit – jurământul lui Hipocrate. Sistemul lui de îngrijire era centrat pe pacient şi utiliza
metode ştiinţifice pentru soluţionarea problemelor pacienţilor. Grecii, în acea vreme, plăteau o

15
taxă specială pentru asigurarea salariului anual al doctorului, salariu care era suplimentat de
comunitate.
Hipocrate a privit persoana ca pe un întreg şi a combătut ideea că zeii produc
îmbolnăvirea. A recunoscut că medicul trebuie să cunoască îmbolnăvirile specifice. El a reunit
informaţiile despre persoane cu detalii privind mediul înconjurător şi rezultatele unei analize
complete asupra nevoilor pacientului. Planul de îngrijire prescris de Hipocrate era concis şi
direct. El a sublinit necesitatea observaţiilro exacte şi o evidenţă atentă, fără a atribui boala unei
imixtiuni din partea zeilor, ci mai degrabă datorită unui dezechilibru al stării de sănătate dintre
minte, corp şi mediu înconjurător. De aici a emanat teoria umorală a bolilor. Scrierile lui
Hipocrate se adresau aproape tuturor ramurilor medicinii. Mulţi dintre medicii antichităţii
proveneau din Grecia, deşi deseori profesau în Roma, mai ales după Grecia a fost cucerită de
Imperiul Roman. Galen, Asklepsiades, Pedanim Dioscorides – erau cu toţii medici greci care au
lucrat la Roma
În epocă s-au evidenţiat şi alte personalităţi: Thales – născut la 640 î.Hr – primul filozof şi
om de ştiinţă grec care a arătat că orice soluţionare de probleme trebuie să aibă la bază unele
principii. Aristotel – alt om de ştiinţă renumit, (n. 384 î.Hr - d. 7 martie 322î.Hr) a fost un filosof
din Grecia antică, clasic al filosofiei universale, spirit de formaţie enciclopedică, fondator al
şcolii peripatetice şi al logicii formale ca ştiinţă. Aesklepios – care s-a ocupat de botanică,
zoologie, fiziologie, embriologie, anatomie comparată învăţată prin disecţii. Homer, în descrierea
războaielor, descrie chirurgia din armată. Grecii erau recunoscuţi pentr arta bandajării (vezi
Achile care-l îngrijea pe Patrocle). Unele descrieri au rămas valabile peste secole – difteria care
se însoţea de imposibilitatea de a înghiţi şi se senzaţia de sufocare. Este recunoscut rolul
mediului înconjurător în împrăştierea bolilor. Tucidide descrie cu acurateţe o epidemie în
Athena în timpul războiului peloponezian.

ROMA ANTICĂ
Progresele medicale ale romanilor antici au rămas în urma celor ale grecilor. Practicile
medicale erau adesea împrumutate din ţările pe care romanii le cucereau şi medicii din acele ţări
erau făcuţi sclavi, fiind obligaţi să ofere servicii medicale romanilor. Când se confruntau cu
boala romanii renunţau la zei, superstiţii şi ierburi, deşi igiena şi salubritatea erau destul de bine
dezvoltate. Multe locuinţe erau echipate cu băi, iar curăţenia era preţuită. Rolul femeilor era
considerabil diferit de cel pe care acestea îl aveau în alte culturi antice. Femeilor li se permitea să
deţină proprietate, să apară în public şi să facă o campanie publică unor cauze care considerau că
trebuie să fie promovate. Ele puteau să se întreţină cu musafirii şi să stea cu ei la masă.
Școli pe lângă biserici și ordine religioase, călugări, călugărițe
Imaginea religioasă a nursei

Prima continuitate din istoria nursingului a început cu crestinismul. Învăţăturile lui Hristos
îi povatuiau pe oameni să-i iubească si sa se îngrijească de vecinii lor. Odată cu înfii tnţaraa
bisericilor în era creştină, grupuri de credincioşi se organizau în anumite ordine, a căror
preocupare principala era să le poarte de grijă bolnavilor săracilor, orfanilor, văduvelor,
bătrînilor, sclavilor şi prizonierilor, toate acestea făcându-se în numele milei şi iubirii creştine.
Preceptele lui Hristos situau femeile şi bărbaţii la egalitate, iar biserica veche îi făcea diaconi pe
bărbaţi şi pe femei deopotrivă, cu rang egal. Femeile necăsătorite aveau posibilităţi de muncă
care nici nu se puteau imagina înainte.

16
 O semnificaţie deosebită în istoria nursingului o reprezintă femeile diacon din biserica
răsăriteană. Aceste femei, care trebuiau să fie necăsătorite sau văduve doar odată, erau deseori
văduvele sau fiicele oficialităţilor romane, şi astfel ele aveau o bună educaţie, cultură, bogăţie şi
poziţie. Aceste tinere femei devotate prestau munci de milostenie, care cuprindeau hrănirea celor
flămînzi, îmbrăcarea celor goi, vizitarea celor din închisori, adăpostirea celor fără de cămin,
îngrijirea celor bolnavi şi înmormîntarea celor decedaţi. Atunci cînd intrau în casele oamenilor
pentru a distribui alimente şi medicamente, ele purtau un coş, care va deveni mai tîrziu trusa
medicală a nursei de astăzi care vizitează bolnavii.
Nici o discuţie despre istoria nursingului nu poate fi completă fără a o menţiona pe
PHOEBE, care este deseori citată ca fiind prima femeie diacon şi prima nursă care mergea în
vizită. Ea ducea scrisorile lui Paul şi l-a îngrijit pe el şi pe mulţi alţii. În Epistola către Romani,
datînd din aproximaţiv anul 58 î.Hr.se face referire la Phoebe şi la munca ei. Femeile diacon nu
se distingeau net de văduve şi de virgine. Membrele Ordinului Văduvelor nu trebuiau să fi fost
în mod necesar căsătorite. Se crede că acest titlu era folosit pentru a desemna respect faţă de
vîrstă. Dacă a fost căsătorită, acea membră putea să rămînă văduvă numai odată şi trebuia să
depună jurămînt că nu se va recăsători. Ordinul Fecioarelor sublinia virginitatea ca fiind
esenţială pentru puritatea vieţii, iar virginele erau considerate egale în rang clerului bisericesc.
Aceste trei grupe femei diacon, văduve şi fecioare, aveau multe caracteristici comune şi
îndeplineau responsabilităţi asemănătoare. Deoarece aceste femei îi vizitau deseori pe bolnavi în
casele lor, ele sînt uneori recunoscute drept cel mai vechi grup organizat de nurse publice.
Mişcarea a culminat în Consţantinopol, aproximativ prin anii 4oo î.Hr. cînd un colectiv
de 40 femei diacon trăia şi muncea, condus de OLYMPIA, o femeie diacon puternică şi foarte
religioasă. Influenţa ordinului diaconeselor s-a diminuat în sec. V si Vl cînd edietele bisericeşti
le-a anulat femeilor rangul şi responsabilităţile clericale. Cu toate că poziţia de femeie diacon şi-
a avut originea în Biserica Răsăriteană aceasta s-a răspîndit şi în vest, pînă în Galia şi Irlanda. La
Roma femeile care slujeau de pe poziţii asemănătoare erau cunoscute sub numele de
MATROANE. Foarte active in sec. IV şi V, aceste femei deţineau poziţii independente şi mari
bogăţii, pe care le donau în scopuri caritabile şi pentru nursing. Printre aceşti prozeliţi creştini se
găseau şi trei femei care au avut o contribuţie semnificativă în nursing.
SF.MARCELLA
Sf. Marcella a înfiinţat prima mămăstire pentru femei în minunatul ei palat, care a devenit
un centru pentru studierea şi propovăduirea creştinismului. In acest palat Sf. Jerom făcea
traduceri din Biblie în timp ce propovăduia principiile, creştine. Marcella însăşi era considerată o
autoritate în pasajele dificile din Scriptură.
Casa ei a fost mai tîrziu prădată de războinici, care sperau să găsească obiecte de valoare
adăpostite acolo. Cînd au constatat că n-au găsit nimic altceva decît o clădire goală, au biciuit-o
pe Marcela sperând că le va dezvălui locurile unde erau ascunse bogăţiile.După acest asediu, ea a
fugit la o biserică din apropiere, unde a murit.
FABIOLA
Despre Fabiola se spune că ar fi studiat în casa Marcelei. Ea era o femeie de o frumuseţe
distinsă, provenind dintr-o importantă şi bogată familie romană; cu toate acestea, ea a fost
nefericită în prima căsătorie, a divorţat şi s-a recăsfltorit. Ea s-a convertit la creştinism şi după
moartea celui de-al doilea soţ şi-a început cariera de acte caritabile. Devenind creştină Fabiola
şi-a dat seama că noile ei credinţe considerau căsătoria după divorţ un păcat. După o mărturisire
publică a păcatului ei, şi-a dedicat viaţa muncii caritabile şi în anul 380 î.Hr. a construit primul
spital public din Roma. Aici ea îi îngrijea pe bolnavii şi săracii pe care-i aduna de pe străzi şi

17
şosele, personat spălînd şi tratînd rănile şi inflamaţiile care le crea altora repulsie. In scrierile
sale, Şf.Jerom (Ieronim) menţionează cîteva aspecte ale muncii ei şi calităţile ei. A murit cam pe
la 399 şi se spune că, în semn de respect, la înmormîntarea sa au participat sute de romani.

SF.PAULA
Sf.Paula a fost, de asemenea,un discipol al Marcellei. Văduvă, instruită şi bogată, se
spune că ea l-ar fi ajutat pe Sf.Ieronim la traducerea scrierilor profeţilor. Sf. Paula a călătorit în
Palestina şi a donat o avere pentru construirea de spitale şi hanuri pentru pelerinii care călătoreau
spre Ierusalim. In Bethleem ea a organizat o mănăstire, a construit spitale pentru bolnavi şi
hanuri pentru pelerini, unde erau îngrijiți călătorii obosiţi şi bolnavi. Unii îi recunosc meritul de a
fi fost prima care să predea nursingul ca pe o artă mai degrabă decît ca pe o muncă.

ROLUL ORDINELOR MONAHICE

În acea vreme s-au dezvoltat, de asemenea, ordinele monarhice.prin ele tinerii, bărbaţi şi
femei, puteau să-şi urmeze cariera aleasă în timp ce duceau o viaţă creştină.
Una din cele mai vechi organizaţii pentru bătbaţi în nursing, frăţia PARABOLANI, a fost
creată atunci. Răspunzînd nevoilor create de ciuma neagră, acest grup a organizat un spital şi a
străbătut întreaga Romă, îngrijind bolnavii. In această perioadă a fost creat şi ordinul
Benedictinilor, care există şi astăzi. Nurse monahii renumite c Sf. Brigida, Sf. Scholastica (sora
geamănă a Sf. Benedict) şi Sf Hilda au fondat şcoli, au îngrijit bolnavi şi i-au ajutat pe săraci.
Mănăstirile au jucat un rol important în păstrarea culturii şi învăţământului, precum şi în
acordarea de refugii celor persecutaţi, de îngrijire celor bolnavi şi de educaţie celor neinstruiţi.
Dacă n-ar fi existat călugării şi mănăstirile, învăţătura perioadei clasice s-ar fi pierdut odată cu
căderea Imperiului. In această perioadă (aprox. între 50-300 d.Hr. s-au înfiinţat primele spitale.
Aceste spitale, plasate în afara pereţilor mănăstirii, există şi azi La sfîrsitul sec. XVI, în Anglia
existau mai mult de 700 spitale. Hotelul Dieu a fost construit în 542, iar hotelul Dieu din Paris în
650.
Cruciadele care au măturat nordul Europei, aveau să dureze aproape 2oo de ani (1096-1291).
'Mişcarea femeilor diaconi, suprimată de bisericile occidentale, n-a putut fi totuşi stinsă. Au
apărut ordinele militare de nursing ca rezultat al cruciadelor. Cavalerii Ospitalieri ai Sf. Ioan a
fost un astfel de ordin. A fost organizat pentru a asigura personalul de deservire a două spitale
din Ierusalim. Cavalerii, organizaţi într-un ordin de nursing, trebuiau uneori să apere spitalul şi
pacienţii. Din această cauză, sub sutană purtau armuri. Pe veşmintele lor se găsea Crucea
Malteză. .Acea cruce urma să fie folosită, mai târziu, pe o banderolă (emblemă) destinată Scolii
Nightingale. Emblema a devenit precursoarea uniformei de nursing, aşa cum o cunoaştem astăzi.
Simbolismul uniformei datează din secolul XVI, când privilegiul de a purta veşminte de arme era
limitat nobililor care îşi slujeau regii cu distincţie. Peste secole, acest privilegiu s-a extins asupra
şcolilor şi breslelor meşteşugăreşti, iar simbolurile înţelepciuni puterii, curajului şi credinţei
apăreau pe nasturi, embleme şi scuturi. Uniformele multor şcoli de nursing sînt modelate după un
anumit fel dt cruce.
In acest timp au apărut în istorie şi ordinele laice ale nurselor. Funcţionînd în mare măsură ca şi
ordinele monahice, membrii acestui grup puteau să-şi termine meseriile oricînd şi nu erau
legaţi prin jurămînt de viaţa monahală. Exemple ale acestor ordine laice includ Ordinul Antonini)
(l095); Beguinii din Flandra, Belgia (1184); Misericordia(1244); fraţii Alexia fondat în timpul
epidemiei de ciumă bubonică din 1348. Unica instruire dt nursing care li se oferea acestor
oameni devotaţi era sub forma unei ucenicii: un nou venit în organizaţie era încredinţat unei

18
persoane cu nai multă experienţă şi învăţa de la aceasta. Studentul curios este încurajat să
aprofundeze cunoştinţele despre aceste ordine despre scopurile şi ţintele lor şi despre vieţile
acelora care şi-au consacrat toată energia îngrijirii bolnavilor şi săracilor, consultând bibliografia.
IMAGINEA DE SLUJITOARE A NURSEI
Evul mediu a fost urmat de Renaştore (care a durat din sec. XIV pînă 1a sfârşitul
sec.XVI) şi de Reformă. În timpul Renaţterii,cunoscută şi sub numele de Epoca Marilor
Descoperiri, au dat un nou impuls educaţiei, dar mai ales educaţiei medicale care care încă se
găsea prinsă în teoria umorală. Reforma, o mişcare religioasa care a început cu activitatea lui
Martin Luther, apărut în Germania în 1517. Aceasta a dus la o revoltă împotriva supremației
papei și la formarea de biserici protestante pe tot cuprinsul Europei. Mănăstirile erau închise,
ordinele religioase erau dizolvate, iar munca femeilor în aceste ordine a dispărut aproape cu
totul.
Asociaţia Reformei a fost o schimbare în rolul femeilor. Biserica protestantă, care apăra
libertatea religiei şi gîndirii, nu acordă multă libertate femeilor. Odată cinstite de către biserică şi
încurajate spre activităţi caritabile, femeile Reformei erau considerate supuse bărbaţiilor. Roiul
lor era în limitele căminului, obligaţiile lor erau naşterea copiilor şi îngrijirea căminului. Munca
în spitale nu mai apela la femeile o origine nobilă. Îngrijirea din spitale era încredinţată femeilor
"neobinuite",un grup ce cuprindea deţinute,prostituate şi beţive. Femeile nevoite să-şi cîşţige
singure existenţa erau forţate să lucreze ca servitoare şi, cu toate că nursingul era considerat o
îndeletnici casnică, nu era una dorită. Plata era mică , orele erau lungi, munca era istovitoare.
Nursa era considerată cea mai umilă dintre servitori. Astfel s-a manifesţat ceea ce se poate numi
"Epoca neagră a nursingului!.
Imaginea nurselor şi a nursingului din acel timp a fost descrisă de Charles Dickens prin
intermediul unor personaje ca Sairey Gamp şi Bet Prig,din cartea sa "Martin Chuzzlewit".
Secolele XV1-XV11 au găsit Europa devastată de foamete, ciumă, mizerie şi groază. In Anglia,
de ex., regele Henric VIII a eliminat efectiv ajutorul monahie organizat acordat orfanilor şi
altorpersoane surghiunite. Vagabondajui şi cerşitul abundau pe cuprinsul europei., iar cei care
erau prinşi cerşind erau deseori aspru pedepsiţi, fiind înfieraţi, bătuţi sau legaţi în lanţuri pe
galere, pe care serveau ca vîslaşi.
Cunoştinţele de igienă erau insuficiente, cei săraci sufereau cel mai mult. Refeorma
socială era inevitabilă. Erau organizate diferite grupuri de nursing. Aceste grupuri ofereau bani,
timp şi servicii bolnavilor fie săracilor, vizitîndu-i în casele lor şi slujindu-le nevoile. Aceste
grupuri includeau Ordinul Vizitării lui Maria, Sf. Vincent de Paul şi, în 1633, Surorile de
Caritate. Ultimul grup a devenit un ordin de nursing laic reprezentativ. Ei au elaborat un program
educaţional pentru tinerele femei inteligenţe pe care le recrutau, care includea atît experieţa din
spital cît şi vizitele făcute la domiciliu. Primind ajutor, sfaturi şi încurajare din partea Sf. Vincent
de Paul, Surorile şi-au extins serviciile şi asupra copiilor abandonaţi. In 164o Sf. Vincent a
înfiinţat Spi talul pentru copiii găsiţi.

INCEPUTUL SCHIMBĂRII
Ţările rămase catolice au scăpat de cîteva din dezorganizările produse de Reformă. In anii
1500 spaniolii şi potughezii au început să călătorească spre Lumea Nouă. In 1521 Cortez a
cucerit capitala civilizaţiei aztece din Mexic şi i-a schimbat numele în Mexico City. Printre
vechii colonişti din această zonă se numărau membrii ordinelor religioase catolice, care au

19
devenit medicii nursele şi profesorii noii ţări. Primul spital de pe continentul american, Spitalul
Concepţia Imaculata, a fost construit în 1524 în Mexico City. Se puneau bazele colegiilor
misionare. Prima şcoală medicală din America a fost fondată în 1578 la Universitatea din Mexic.
In 1535 Jacques Cartier a navigat mai departe în nord, de-a lungul râului Sf. Laurentiu şi a
stabilit colonii franceze în Noua Scoţie. In 1639 trei din Surorile Augustine au sosit în Quebec
pentru a deservi Hotel Dieu. Jeanne Mance, care fusese educată la o mănăstire a Ursulinelor; a
sosit la Montreal în 1541 pentru a-i îngriji pe indieni şi pe colonişti.
Surorile Ursuline din Quebec au meritul de a fi organizat prima şcoală de instruire pentru
nurse.de pe acest continent. Ele le-au învăţat pe femeile indiene din acea zonă cum să-şi
îngrijească bolnavii. Primul spital fondat în ceea ce avea să devină Statele Unite, a fosr început în
1751 în Philadelphia, la îndemnul lui Benjamin Franklin. Franklin credea că publicul avea
datoria să-i protejeze pe cei săraci, nebuni, bolnâvi , bătrîni. In acel an el a înaintat o lege care
autoriza înfiinţarea spitalului din Pensylvania. În Europa, oameni remarcabili ai medicinei au
început să aducă contribuţii valoroase şi vitale ştiinţei medicale.
 William Harvey (1578-1657), care a devenit cunoscut ca părintele medicinei moderne, a
elaborat prima teorie despre circulaţia sîngelui.
 Anton van Leeuwenhoek (1632-1723) a folosit microscopul pentru a descrie bacteriile şi
protozoarele.
 Mai tîrziu Rene Laennec (1781-1826) a descris patologia tuberculozei.
 Ignatz Semmelweis (1818-1865) a explicat relaţia dintre spălarea mîinilor şi febra
puerperală.
 Louis Pasteur (1822-1895) a descoperit bacteriile anaerobe şi procesul pasteurizării.
 Joseph Lister (1827-1912) a desvoltat tehnica sterilă.
Printre persoanele de bază care au influenţat schimbarea socială din această perioadă a
fost un tînăr pastor din Kaiserswerth, Germania, Theodore Fliedner (1800-1864). Cu ajutorul
primei sale soţii, Ftiederike, Fliedner a reînviat ordinul diaconeselor stabilind un institut de
educaţie pentru acestea la Kaisersverth în 1836. În timpul unui tur de colectare a fondutilor, prin
Olanda şi Anglia, pastorul Fliedner a cunoscut-o pe d-na Elizabeth Fry din Anglia care înfăptuise
reforma la închisoarea Newgate din Anglia. Profund impresionat de ei, familia Fliedner i-a urmat
exemplu şi pentru, prima oară au lucrat cu femei deţinute la Kaiserswerth. Mai târziu ei au
deschis un spital pentru bolnavi şi Gertrude Raiehardt, fiica unui medic, a fost recrutata prima
diaconeasă. Străduinţele de la Kaiserswerth cuprindeau îngrijirea bolnavilor, vizitele şi munca
parohială şi predarea de cunoştinţe. S-a dezvoltat un curs de nursing, care includea şi prelegeri
ţinute da medici. Nu mic a fost rolul jucat de Frederike Munster, care a ajutat ca planurile
vizionare ale lui Theodore să capete rod şi care era ea însăşi dedicată mult ordinului ciacone
selor. Pe cînd era departe de casă, sprijinind activităţile diaconeselor, a a flat că unul din copiii ei
murise. Al doilea copil a murit curînd după înapoierea sa şi ea însăşi a murit în 1842, după ce a
dat naştere unui copil prematur. Pastorul Fiiedner a fost ajutat în munca sa şi de cea de-a doua
soţie, Caroline Bertheau, care avusese cîtăva experienţă în nursing înainte de căsătorie. În 1849
pastorul Fiiedner a călătorit în Statele Unite şi a sprijinit înfiinţarea primei maternităţi a
diaconeselor din Kaiserswerth în Pittsburgh Pennsylvania.
În Anglia, cam la aceeaşi dată, ELIZABETH Fry (178O-1845) a organizat Institutul de
Surori de Nursing, numite adesea Surorile Fry., un grup laic. Au fost urmate de Surorile
milosteniei, un grup romano-catolic format de Catherine Mc Auley (1787-1841) şi un alt grup
catolic numit Surorile Irlandeze ale Carităţii, format de Mary Aikenhead (1787-1858)

20
 Florence Nightingale
INFLUENTA NIGHTINGALE
Cele trei imagini discutate mai sus au influenţat dezvoltarea nursingului, dar în a doua jumătate a
sec. XVIII, o femeie a schimbat forma şi direcţia nursingului şi a reuşit să-1 consacre ca pe un
domeniu de activitate respectat. Această femeie extraordinară a fost Florence Nightingale.
Florence Nightingale s-a născut într-o familie britanică bine poziționată în societate. Părinții ei,
William și Fanny Nightingale, făceau parte din acea categorie de oameni înstăriți, cu proprietăți
imobiliare, deschiși călătoriilor.
Una dintre călătoriile făcute, și anume cea din 12 mai 1820, de la Florența, a adus cu sine un nou
copil, și anume pe Florence. Cele două fete ale familiei au fost educate cu scopul de a deveni
viitoare doamne în lumea burgheză britanică. Cu toate acestea, Parthenope, sora cea mare a
Florencei, era interesată de desen, broderie și rețete culinare, în timp ce Florence petrecea foarte
mult timp studiind latina, matematica și filosofia.
Se spune ca Florence Nightingale avea, încă din copilărie, probleme emoționale, explicabile
poate doar dacă ne gândim că tatăl său era o persoană retrasă, în timp ce mama sa era entuziastă
și jovială. Dorința de a-și ajuta semenii a apărut din adolescență, confirmarea fiind însemnările ei
din jurnalele acelei vremi.
Cu timpul, sentimentele sale au devenit și mai puternice. Se simțea limitată și inutilă și își căuta
ocupații care să ofere un sens vieții. Aceste dorințe puternice contraveneau planurilor mamei
sale, care ar fi dorit s-o mărite.
Anul 1837 a fost decisiv în viața ei. Așa cum reiese din însemnările sale din 17 februarie,
Florence a avut o revelație: Dumnezeu mi-a vorbit și m-a chemat în slujba Lui. Afirmația a dat
naștere unor controverse, dar Florence nu a fost o persoană care să sufere din punct de vedere
psihic și nici nu a fost o împătimită a religiei. Tocmai din această cauză nu poate fi acuzată de
misticism.
În anul 1839 cele două surori au fost prezentate la Curte și și-au petrecut vacanța la Londra. A
fost perioada în care mama lor și-a dublat eforturile pentru a le mărita.
Aflarea veștii că Florence va deveni infirmieră a avut consecințe violente. În perioada victoriană,
infirmierele erau desconsiderate de către clasa burgheză, spitalul nu era nici pe departe cel mai
indicat loc pentru o viitoare doamnă de societate.
Părinții săi s-au opus categoric deciziei luate de fiica lor, interzicându-i orice acțiune în acest
sens. Reacția părinților i-a provocat o depresie puternică, Florence pierzându-și astfel dorința de
a mai trăi. În taină, a adunat cât mai multe informații privind desfășurarea activității spitalelor
din Anglia, starea lor sanitară și tratamentul oferit. Și-a dezvoltat astfel planul de creare a unui
sistem de tratament medical adecvat.
În această perioadă i-a cunoscut la Roma (1847) pe Sidney și Liz Herbert, secretarul de stat al
Angliei și soția acestuia. În momentul în care a împlinit 31 de ani, Florence s-a decis să plece
în Germania, lăsând în urmă restricțiile impuse de familie, pentru a urma cursuri de specialitate.
După întoarcerea în Regat, Liz Herbert a recomandat-o pentru funcția de directoare a spitalului
pentru femei din Harley Street. Instituția după spusele lui Charles Dickens, a fost transformată de
Florence într-un adevărat spital: cu bucătărie, grupuri sanitare, farmacie, lifturi și clopoțele
pentru solicitarea ajutorului. Adevărata capacitate de organizare și-a arătat-o abia în anul 1854,
în timpul războiului din Crimeea.
Contribuția cea mai cunoscută a lui Florence a avut loc în timpul războiului din Crimeea.
Condițiile din spitalele pentru soldații englezi răniți în Crimeea, descrise de primul reporter de
război din istorie, William Russell, erau înfricoșătoare - lipsea îngrijirea medicală de specialitate

21
iar igiena era inexistentă. Pentru a dezamorsa situația, guvernul britanic a hotărât să trimită pe
cineva capabil care să se ocupe de acest serviciu și anume pe Florence Nightingale. Aceasta,
însoțită de 38 dintre cele mai bune infirmiere formate de ea, a ajuns la spitalul de pe front pe 21
octombrie 1854. Bazele britanice erau amplasate în Scutari, (sau Üsküdar, o suburbie
a Istanbulului), la 545 km de Crimeea.
Acolo au descoperit soldații răniți rău îngrijiți de personalul medical complet demoralizat ca
urmare a indiferenței oficiale. Pe deasupra, era o lipsă de medicamente, igiena era neglijată, iar
infecțiile în masă erau răspândite, multe fiind fatale. Nu exista echipament pentru prepararea
mâncării pentru pacienți. Doctorii britanici desconsiderau aportul infirmierelor în recuperarea
postoperatorie a răniților.
Florence și colegele ei au început prin curățirea temeinică a spitalului și a echipamentului,
precum și prin reorganizarea îngrijirii pacienților. Dar, în perioada în care s-a aflat la Scutari, rata
mortalității nu a scăzut, ba din contră, a început să crească, fiind cea mai mare dintre spitalele din
regiune. În timpul primei sale ierni la Scutari au murit 4077 de soldați, majoritatea din cauza
unor boli ca tifosul, holera și dizenteria, nu din cauza rănilor. În spital condițiile erau mizerabile
din cauza suprapopulării, ventilației proaste și a lipsei grupurilor sanitare. O comisie sanitară a
guvernului britanic a fost trimisă la un moment dat și a reglat aceste aspecte. Mortalitatea a fost
redusă.
Nightingale a continuat să creadă că rata de mortalitate a crescut din cauza alimentației proaste și
supraîncărcării cu soldați. După ce s-a întors din Marea Britanie, ea a început să colecteze dovezi
pentru a le prezenta Comisiei Regale pentru Sănătate în Armată pentru a demonstra că
majoritatea soldaților au fost omorâți de condițiile proaste din spitale. Aceasta experiență a
influențat-o și mai târziu în carieră, ea susținând mereu importanța condițiilor de trai. Ca urmare,
a contribuit la reducerea mortalității în armata britanică pe timp de pace, îndreptând atenția
asupra aspectelor ce țin de igiena în spitale.
O dată cu mărirea numărului de răniți aduși de pe front, spiritul organizatoric al Florencei a fost
apreciat de către doctori. În acea perioadă, ea și-a dobândit numele de "Lady with the Lamp"
(Femeia cu lampa), deoarece personalul infirmier făcea turul de noapte al saloanelor. Totuși, în
momentul în care spitalul a început să funcționeze normal, ea s-a îmbolnăvit atât de grav, încât,
după revenirea în Anglia, la vârsta de 37 de ani, a rămas paralizată la pat.
Cu tenacitate și ambiție, ea și-a depășit invaliditatea, și a condus acțiunea de organizare a
spitalelor de garnizoană din Anglia, a creat un sistem de sănătate în India, a înființat și a condus
școlile sanitare. Nimeni nu a fost deranjat de faptul că, practic, consultațiile aveau loc în
dormitorul lui Florence sau prin corespondență. I-au cerut părerea miniștri, generali și directori,
iar ea le-a răspuns cu același profesionalism. A ajuns astfel, de-a lungul vieții, să scrie peste
17.000 de scrisori, ceea ce-i conferă un loc înalt în istoria epistolografiei.
Datorită ei, s-a înființat Academia Medicală Militară și Școala de infirmiere de pe lângă Spitalul
Sf. Thomas.
Cu timpul, depresia ei, revenită sub influența bolii, s-a agravat. Florence a limitat contactul cu
exteriorul până la minimul necesar. Se simțea singură și neîmplinită. Niciodată nu s-a căsătorit,
deși spre bucuria mamei, la început, a avut mulți pretendenți. Unul dintre ei, Richard Monckton
Milles, a iubit-o toată viața. Din păcate, refuzat după șapte ani de încercări, acesta nu s-a mai
întors niciodată.
La bătrânețe s-a împăcat cu oamenii: mult timp și l-a petrecut cu infirmierele sale la picnicurile
organizate la proprietatea surorii sale din Chaydon și și-a vizitat familia. În anul 1901 și-a pierdut

22
definitiv vederea, ceea ce a împiedicat-o să mai poarte corespondență. Șase ani mai târziu, ca
recunoaștere a activității sale, i s-a acordat Ordinul pentru merite deosebite.
Florence Nightingale a murit pe 13 august 1910 și a fost înmormântată în cavoul familiei
din East Wellow.

Societatea de Cruce Roșie; Organizații și asociații profesionale: OMS, ICN

OMS
Organizatie ce coordoneaza programele destinate sa rezolve problemele de sanatate si sa
permita tuturor sa ajunga la un nivel de sanatate cat mai ridicat. Domeniile sale de actiune sunt:
imunologia, educarea in domeniul sanatatii si distribuirea de medicamente. Sediul central este
dislocat la Geneva.

Crucea Roşie
La 4 iulie 1876, se înfiinţa Societatea Crucea Roșie din România, prin hotărârea Principelui
Ghica de organizare a unei societăţi de ajutor pentru militarii răniţi în război, România fiind
printre primele ţări din lume care a aderat la Convenţiile de la Geneva. Cu o activitate
neîntreruptă de-a lungul celor 130 de ani de existenţă, Crucea Roşie Română a răspuns de fiecare
dată provocărilor umanitare cu care ţara s-a confruntat. Activă în războiul de independenţă, în
primul şi al doilea război mondial, prezentă alături de cei în nevoie - oameni afectaţi de marile
epidemii care au lovit ţara, de cutremurele din 1940 şi 1977, de secetele din Moldova, de
inundaţiile din anii 70 şi cele care au urmat, organizaţia a reuşit de fiecare dată, cu sprijinul
oamenilor de toate categoriile, să vină în ajutorul celor mai vulnerabili, să aline durerea celor
loviţi de soartă. Refugiaţi, prizionieri, văduve de război, răniţi, sinistraţi, bolnavi, săraci, orfani,
sunt categorii pentru care Crucea Roşie Română a avut mereu uşa deschisă. Prin munca a zeci de
generaţii, milioane de oameni au fost susţinuţi într-un fel sau altul de organizaţie. Cantine,
ceainării, spitale, ambulanţe, colonii de vară, tabere, bucătării de campanie, adăposturi, toate
acestea au fost deservite de mii de oameni sensibili la suferinţa altora.

ICN (CIN) - INTERNATIONALE COUNCIL of NURSES

ANR
Asociatia de Nursing din Romania a fost infiintata 1997, fiind pana in prezent singura
organizatie de acest profil afiliata la INTERNATIONALE COUNCIL of NURSES.
Viziunea ANR - reprezinta comunitatea asistentilor medicali cu profil clinic din Romania
militand pentru protectia drepturilor acestora dar si pentru acordarea serviciilor nursing de
calitate pentru a permite imbunatatirea starii de sanatate a populatiei noastre.
Misiunea ANR - trebuie sa asigure membrilor sai leadershipul, cunostintele si capacitatile
necesare pentru o educatie si practica de calitate in nursing.
Scopurile ANR vizeaza:
Îmbunătăţirea calitatii serviciilor nursing pentru protectia populatiei.
 Asigurarea protectiei nursingului ca profesie si a profesionistilor devenind VOCEA
acestora.

Valorile promovate de ANR sunt:

 Professionalism
 Respect si demnitate

23
  Transparenta
 Colaborare
 Onestitate
 Loialitate

Beneficiile de a fi membru ANR includ:

 Educatia: programe de educatie continua, workshopuri, seminarii si conferinte anuale
internationale;
 Informatii transmise prin revista, suplimente si scrisori care te tin la curent cu ceea ce
este nou in profesie/domeniu, cele oferite de biblioteca ANR sau chiar publicate de
asociatie;
 Oportunitati de a participa la comitete, grupuri de lucru, Grupuri de Interes Profesional
si sa ai contacte cu colegii si alti profesionisti din sanatate;
 Influenta: influentarea politicilor, reglementarilor ce privesc sanatatea la nivel local,
judetean, national;
 Reprezentare: implicarea asistentilor medicali membri ANR sa reprezinte interesele
dumneavoastra la nivel guvernamental si neguvernamental;
 Comunicare cu alti profesionisti, organizatii profesionale din tara si din afara;
 Dezvoltare profesionala si promovarea in consecinta.
Istoric
Asociatia de Nursing din Romania a fost infiintata in martie 1990 sub denumirea de Asociatia
Asistentilor Medicali din Romania. Din 1995, ANR, este unica asociatie profesionala de gen din
Romania, fiind organizanizatie profesional stiintifica autonoma ce cuprinde asistenti medicali
fara nici o discriminare, organizatie apolitica, non guvernamentala si non profit.

Obiectivele ANR:
 Imbunatatirea practicii nursingului prin:
o Informatii, programe de educatie continua
o Grupuri de Interes Profesional, Comitete si Forumuri.
 Desfasurarea unor proiecte, cum este cel de etica, de exemplu.
 Organizarea intrunirilor profesionale: conferinte, simpozioane, mese rotunde.
 Imbunatatirea leadershipului la toate nivelurile.
 Dezvoltarea filialelor, a legaturilor acestora cu organizatii guvernamentale si non
guvernamentale.
Ce este nursingul?
Profesiunea de nursing presupune:
1) Promovarea sanatatii si prevenirea aparitiei bolii
Nursa trebuie sa fie capabila sa:
- Stabileasca nevoile de sanatate si factorii de risc pentru imbolnavire pe plan fizic,
psihologic si socio-cultural;
- Identifice si stabileasca resursele pentru luarea masurilor impotriva riscurilor pentru
sanatate, inclusiv resursele sociale, cat si cele personale ale indivizilor si ale celor
apropiati lor;
- Sfatuiasca si educe pacientii si apartinatorii acestora privind problemele de sanatate si
sa indrume pacientii la servicii relevante pentru ajutor si alinarea suferintelor.

24
2) Responsabilitatea acordarii ingrijirilor nursing generale

In practicarea profesiunii sale, nursa trebuie sa urmareasca vindecarea, recuperarea si

alinarea suferintelor si sa realizeze aceasta cu respect pentru fiinta umana, dorintele, nevoile,
asteptarile si drepturile sale. In exercitarea indatoririlor sale nursa trebuie sa:
 Acorde ingrijiri cu profesionalism;
 Comunice si interactioneze cu pacientii si apartinatorii acestora intr-o maniră caracterizată
prin încredere și implicare
 Identifice si evalueze nevoile pacientului de ingrijire prin prisma nevoilor intelectuale,
spirituale si culturale.
 Adune, coordoneze si analizeze datele pacientului pentru a elabora planul de ingrijire al
pacientului.
 Actioneze cu competenta in orice situatie.
 Ia decizii competente si sa-si asume responsabilitatea ca planul de ingrijire sa fie
implementat, modificat cand este nevoie si pastrat ca document;

Dezvoltarea nursingului

1. Comuna primitiva; practici magice, îngrijiri realizate de tămăduitori

Încercări de vindeca bolile sau de a trata rănile sunt tot atât de vechi cât omenirea. Bolile
grave reprezentau, ca totdeauna, o problemă serioasă, remedii eficace însă nu existau.
Îmbolnăvirile erau privite din punct de vedere magic-demoniac sau ca o pedeapsă din partea
forţelor supranaturale. Pentru vindecare se invocau aceste forţe şi se făceau sacrificii, se
improvizau dansuri, se foloseau formule oculte sau talismane.
Eficiente erau îngrijirea rănilor, repunerea luxaţiilor sau fixarea fracturilor, procedee
folosite deja în epoca de piatră.
Aproximativ 3000 de ani înainte de Hristos, două grupuri umane privilegiate au devenit
leagănul primelor două civilizaţii: cea care ocupa bazele teritoriale sau pământeşti separând
Tigrul de Eufrat şi cea care s-a stabilit în marginea cursului mijlociu al Nilului. Aceste civilizaţii
în esenţă continentale - numite şi civilizaţii "imperiale" – au putut să se dezvolte în valea Nilului
şi în Mesopotamia căci foarte devreme s-au reunit cele trei condiţii asigurând reuşita lor: o ţară
extrem de fertilă, o organizaţie socio-politică urbană foarte puternică, o religie colectivă în
strânsă legatură cu puterea.

25
 Astfel, sumerienii care s-au stabilit în valea Eufratului şi au fost un popor de agricultori au
înscris pe table de lut principiile esenţiale ale medicinii lor. În civilizaţia Caledo – Asiriana care
i-a succedat, medicina – puţin distinsă de sacerdot – era se pare codificată cum o demonstrează
anumite mărturii ce au parvenit până la noi. Codul Hammourabi gravat pe o stea de diorită
descoperită în ruinele Suse – unde se vede Dumnezeu soare poruncind legile sale lui
Hammourabi, monarh caledonian – indica principiile de responsabilitate şi onorariile medicului:
acesta va lua 10 sikle pentru îngrijirea unui ochi, dacă este vorba de un stăpân, 2 sikle dacă e
vorba de un sclav, 5 sikle pentru vindecarea maladiilor osoase şi viscerale; din contra, dacă
comite o greşeală, i se va tăia mâna. Această noţiune de responsabilitate morală a fost în egală
măsură la mare cinste în Egipt, aceasta probabil la începutul erei faraonice.

2. Sclavagismul: îngrijiri realizate de preoţi, medici militari romani, vindecătorii

rurali, practici magice.
La vechii greci, la început, zeul artei medicale era Apollo. Mai târziu zeul medicilor a
devenit Esculap. Începând din secolul al VI-lea a.Ch. - sub influenţa şcolilor filozofice
materialiste ca cea a lui Empedocle (natura este formată din patru elemente: foc, apă, pământ şi
aer) - medicina capătă trăsături ştiinţifice, în special prin persoana lui Hippocrate din Cos,
considerat părintele medicinii moderne. În culegerea sa de studii (Corpus Hippocraticum) nu se
mai întâlnesc remedii supranaturale, practicile recomandate sunt rezultatul observaţiilor
empirice.
În epoca elenistică (secolul al III-lea a.Ch.) centrul cultural devine oraşul Alexandria, unde
Herofil practică primele disecţii a unor cadavre omeneşti.
O dată cu ascensiunea imperiului roman centrul de greutate se mută la Roma. Galenus din
Pergamon - grec de origine - dezvoltă teoria humorilor şi descrie cele patru manifestări cardinale
ale inflamaţiei: roşeaţă, căldură, umflătură şi durere (rubor, calor, tumor, dolor), valabile şi în
zilele noastre.
În acest timp civilizaţiile imperiale în esenţă continentale se vor substitui civilizaţiilor
mediteraneene bazate pe o economie comercială, o societate democratică şi individualistă, şi
vom asista la declinul marilor capitale continentale (Memphis, Theba, Babilon, Ninive, Suse) în
detrimentul oraşelor porturi (Corint, Alexandria, Antiohia, Cartagina, Atena) .
În mileniul de dinainte de Hristos, aceste civilizaţii mediteraneene vor atinge o dezvoltare
considerabilă, ceea ce a făcut să fie numită "miracolul Grec".
Între secolul VII şi V înainte de Hristos medicina greacă se desparte de caracterul sau mitic
şi sacerdot şi – contemporană construirii marilor oraşe – se va inspira din considerente filozofice.
Lui Hipocrate îi revine meritul de a fi creat deontologia medicală pe care şi noi o urmăm
astăzi. Într-adevăr, tot cea ce l-a precedat îi este inferior de tot ceea ce i-a succedat în lumea
antică şi de atunci cu câteva excepţii. Hipocrate a rezumat dificultăţile morale ale profesiunii
medicale într-o formulă care rezuma doctrina sa: "viaţa este scurtă, arta este lungă, ocazia
fugitivă, experienţa nesigură, judecata grea".
Cea mai veche culegere de deontologie de care s-au legat civilizaţiile occidentale este cea
cunoscută sub numele de Jurământul lui Hipocrate. Acest text, elaborat cu aprox. 500 de ani
înainte de Hristos, în epoca cea mai strălucită a Greciei antice - unde trăiau Pericle şi Philias,
Sofocle şi Euripide - prin Hipocrate şi prin discipolii săi a formulat regulile moralităţii
profesionale cu cinste în şcolile de medicină ale lumii greceşti.
"Jur pe Apollo medic, Asklepios, Hygeia şi Panakeia luând ca martor toţi zeii şi zeiţele ca
voi înfăptui după puterea şi judecata mea, acest jurământ şi această angajare scrisă.

26
 Jur de a considera egalul părinţilor mei pe cel ce mă va învăţa arta medicinei; de a
împărţi cu el subzistenţa, greutăţile şi nevoile dacă e necesar; de a privi pe fii săi ca pe
fraţi şi daca ei vor vrea să studieze această arta să-i învăţ fără onorariu; de a comunica
preceptele generale, lecţiile orale şi tot restul doctrinei fiilor mei, cei ai stăpânului meu şi
discipolilor ce urmează legea medicala, dar la nici un altul.
Voi face să servesc regimul dietetic în avantajul bolnavului după puterea şi judecata mea;
pentru păcatul lor şi răul lor nu voi da, oricât m-ar ruga un drog sinucigaş şi nici nu voi
lua iniţiativa unui astfel de sfat; nici nu voi da la nici o femeie contraceptive.
Pentru castitate şi sănătate îmi pun la dispoziţie viaţa mea şi profesiunea mea şi voi lăsa
această practică profesioniştilor. În câteva case unde trebuie să intru, mă voi duce pentru
a ajuta bolnavii, evitând tot ceea ce este corupător. Lucrurile care, în exercitarea sau în
afara exercitării artei mele voi putea să văd sau să aud despre existenţa oamenilor şi care
nu trebuie să fie divulgate în afară, le voi ţine sub tăcere, estimând că aceste lucruri au
dreptul de a fi secrete. Dacă îndeplinesc până la capăt acest jurământ şi îi voi face cinste,
orice mi s-ar întâmpla în această viaţă voi fi onorat pentru totdeauna de a ajuta oamenii.
Dar dacă voi abdica de la aceste principii tot răul să se abată asupra mea!"

Hipocrate ilustrează aceste principii în portretul lăsat despre medic:

"Este o recomandare pentru medic de a fi firesc, după temperamentul său, căci despre un
medic nenatural se crede de obicei ca el nu va şti să îngrijească pe alţii. Trebuie să fie el
însuşi bine îmbrăcat şi să utilizeze parfumuri plăcute al căror miros nu are nimic suspect.
În acest sens dispune pacientul în favoarea sa. Medicul înţelept în ceea ce priveşte moralul
trebuie să ţină cont de ceea ce urmează: să ştie să tacă, apoi a-şi regla viaţa căci acesta
este un lucru foarte important pentru reputaţia sa. Trebuie ca el să aibă caracterul unui
om cinstit şi cu aceasta să fie grav şi binevoitor. Căci excesul de zel îl va face să fie
respectat mai puţin. Să observe ceea ce i se permite. Cât despre ţinuta sa, aceasta va fi a
unui om raţional, altfel el ar părea arogant şi dur. Din contra dacă nu va râde şi nu va fi
vesel, va deveni obositor, lucru de care trebuie să se ferească. Să fie cinstit în toate
relaţiile căci cinstea îi este de un mare ajutor: bolnavii au lucruri uneori dificile de spus
medicului şi i se confesează fără rezervă; oricând el vede femei tinere obiecte de mare
preţ; trebuie să rămână stăpân pe sine tot timpul. Iată ceea ce trebuie să fie medicul ca
ţinută fizică şi morală".

Grecia nu a fost – după toată probabilitatea – singura origine intelectuală a civilizaţiei.

Civilizaţia Hindusă s-a dezvoltat în egală măsură pe plan material şi moral cu rară perfecţiune în
cele două văi privilegiate cea a Hindusului şi cea a Gangelui.
Dată fiind absenţă datelor relative referitoare la nivelul atins de către medicina indiană
înaintea invaziei ariene, se presupune vecină cu cea a lui Hipocrate la care s-au stabilit textele
parvenite până la noi. Atraja care învăţa medicina pe Taxila şi Susruta care profesa la Benares au
prezentat etica medicală ca în "portretul medicului" care figurează în opera lui Susruta.
Susruta spune despre medic: "Să fie din familie bună, frumos, puternic, viguros, discret,
amabil, fără pretenţii, vesel când este ocazia, cast, rezervat, răbdător şi familiarizat cu ştiinţele
sacre. El trebuie să fie îmbrăcat în alb, să poarte părul scurt şi unghii tăiate, să vorbească încet,
fără gesturi, cu faţă calmă".
În ziua primirii, el primea de la stăpânul sau o "instrucţie" a cărei solemnitate aminteşte de
cea a jurământului:

27
 Nu va trebui să asculte sentimentele, ura sau orgoliul; va fi sclavul adevărului; va îngriji
pe stăpânii săi şi pe toţi ce i se vor adresa lui de o manieră politicoasă şi rezonabilă,
bogaţi şi săraci. Grija lui faţă de bolnavi nu va avea limite, dar în interesul reputaţiei sale
şi pentru a salva demnitatea artei, va trebui să refuze îngrijirile celor pe care îi recunoaşte
ca incurabili. Va trebui să acorde cea mai înaltă consideraţie brahmanilor, stăpânilor săi
şi să fie plin de consideraţie pentru cei necăjiţi.
Vei evita, spune stăpânul, orice companie nepotrivită; nu vei da niciodată leac la un om
condamnat pentru crima contra regelui; nu vei merge niciodată să îngrijeşti o femeie în
absenţa bărbatului ei sau fără consimţământul acestuia; nu vei primi nimic de la ea
altceva decât hrana ce-ţi va fi necesară. Deci medicul nu se va duce la un bolnav fără să
fie chemat de către acesta etc.".
E probabil în faptul istoric al societăţii indiene prin ierarhia castelor sociale - în sânul
cărora se găseau brahmani din care proveneau preoţii şi medicii - de unde vine explicaţia despre
existenţa, în preajma medicilor a asistenţilor medicali pe care gândirea modernă îi considera ca
veritabili infirmieri.
Medicul hindus Tsharaka (care a trăit la începutul erei creştine şi a fixat prin scris tradiţia
medicală a Indiei) relatează pentru prima dată în istoria medicinei – calităţile, funcţiile şi
îndatoririle acestor asistenţi medicali:
"Om cu sânge rece, viguros, nepurtând pică la nimeni, atent la nevoile bolnavilor,
urmărind strict şi neobosit instrucţiunile medicului.
Cunoaşterea procedeelor de preparare a compoziţiilor medicamentelor, inteligenţă,
devotat bolnavilor, puritatea moravurilor şi a corpului, sunt cele patru calităţi care disting
asistentul medical. Asistenţii se disting prin curăţenia mâinilor, ataşament faţă de
persoana pentru care sunt angajaţi; dotaţi din punct de vedere al inteligenţei şi abilităţii;
înclinaţi spre bunătate şi apţi la orice gen de serviciu prin care un pacient poate fi
revindecat; spirit deschis, experţi în arta de a prepara hrana, familiarizaţi cu masajul şi
fricţionări ale membrelor, să ştie să supravegheze şi să asiste bolnavul, să dozeze
medicaţia; totdeauna gata, răbdători şi abili a veghea pe cel ce suferă; niciodată de
reavoinţă oricare ar fi actul care ar putea să fie cerut de medic sau pacient".

Ştim că probabil în secolul VI al erei noastre civilizaţia chineză care acordă o mare
importanţă medicilor, arată în egală măsură calităţi şi un comportament care ne-ar părea astăzi
mai "deontologice" pe care le regăsim în principiile lui Souen-Seu-Mo:
"pentru a fi un medic bun, nu este suficient să fii versat în literatura Confucianistă şi
Thaoista, cel ce nu a citit cărţile Budiste nu va cunoaşte mare lucru, compasiunea, bucuria
renunţării. Nu va şti abordând bolnavii să fie pătruns de milă şi simpatie, nici să-şi
formeze o voinţă de a aduce ajutor în toate durerile, fiind animat de această dorinţă fără a
se ocupa de treburile sale personale, de bogăţia sa, de arta sa, de frumuseţea sa, de
inteligenţa sa, de calitatea sa de chinez sau de barbar, de prieten sau duşman, nu va reuşi
să considere cu egalitate toţi bolnavii ca prietenii săi cei mai scumpi".

Perioada de aproximativ 1000 de ani care înconjoară originea erei Creştine este cea unde se
ia pentru prima dată cunoştinţa de deontologia medicală, cea pe care o concepem – şi dealtfel cea
pe care o practicăm – astăzi. Într-adevăr, prin intermediul Imperiului Roman, lumea
mediteraneana a marcat cultura noastră occidentală într-un mod definitiv. Astfel, într-una din
scrisorile pastorale se aminteşte că obligaţia clerului este de a vizita bolnavii şi de a observa

28
deontologia lui Hipocrate, a acorda respect medicului despre care se spune în eclesiast că el este
creaţia Atotputernicului: "Acordaţi ajutor bolnavilor" se spunea, "şi recompensa va veni de la
Dumnezeu".

3. Evul mediu: îngrijiri acordate de preoţi, călugări ortodocşi si catolici, medici laici;
spitalele mănăstirilor si aşezămintele medico-sociale orăşeneşti.
În această epocă ştiinţa a cunoscut o fază de stagnare, interpretarea scolastică a textelor
luând locul observaţiei.
Înaintarea arabilor în bazinul mediteranean a avut şi un efect pozitiv. Cunoscători ai
textelor greceşti dar şi ai celor persane, au propagat în Europa vechile învăţăminte ale culturii
antice. Al-Razi (secolul al X-lea p.Ch.)a descris variola şi pojarul iar vestitul Avicenna (arab.:
Ibn Sina) scrie în secolul următor Canon medicinae, operă ce avea să rămână până în vremurile
moderne manualul de bază al facultăţilor de medicină.
Un moment important l-a reprezentat înfiinţarea la începutul secolului al XI-lea, de către
călugării benedictini din Monte Cassino a primei instituţii de învăţământ medical la Salerno în
Italia (Şcoala de la Salerno). În secolul al XII-lea, tot în Italia, medicina se dezvoltă în special în
centrele universitare din Bologna şi Padova.
Diverşi medici au acordat în cursul evului mediu şi renaşterii o mare importanţă, ca
Paracelsius care spunea: " Medicul trebuie să fie înainte de orice un om bun şi veridic", sau
Rabelais care a scris: "Ştiinţa fără conştiinţă, nu e decât ruina sufletului", deci Colegiile
Medicilor se arată mai grijulii de a-şi reglementa privilegiile decât de deontologie.
Saint–Vincent - T. Paul (1576-1660) va ilumina secolul său şi va crea veritabil vocaţia de
asistenţă religioasă care nu ezita să doteze - ca urmare a moralei creştine – deontologia tehnică
astfel:
"Asistenta va pregăti cina, o va aduce bolnavului, îl va aborda cu veselie şi caritate şi va
da binecuvântarea, totul cu o dragoste pe care ar da-o fiului ei, sau mai degrabă lui
Dumnezeu, va încerca să-l înveselească atunci când el este dezolat.
Asistenta va observa timpul şi ora când se dau medicamentele, va avea un mare respect
pentru ordinele medicilor ce-i vor fi date referitor la tratamentul bolnavilor.
Asistenta trebuie să ştie să administreze perfuzie şi să recolteze sânge în cantităţi
exacte".
Reglementarea legală făcând parte largă din iniţiativa privată în organizarea îngrijirii şi
asistenţei bolnavilor, deontologia a ţinut mult timp să se confunde cu morala individuală.
Dezvoltarea medicinei moderne a fost influenţată de dezvoltarea tehnologiei şi de marile
descoperiri din acest domeniu. Cel mai renumit reprezentant al acestei epoci a fost Paracelsius,
care se ocupa de alchimie, astrologie, dar şi de etica şi psihologie, spunând: "Caracterul
medicului influenţează mai puternic starea bolnavului decât orice medicament".
Din secolul al XVII-lea a început urbanizarea. În oraşele aglomerate condiţiile de viaţă şi
igienă se deteriorau şi din aceasta cauză au apărut tot mai des epidemii. Forţate de împrejurări,
autorităţile construiesc mai multe spitale, dar paralel cu aceasta, nivelul de acordare al îngrijirilor
medicale, stagnează. Îngrijirea bolnavilor este făcută de măicuţe şi de îngrijitoare voluntare
necalificate. Din acest motiv în Germania, în mijlocul secolului al XIX-lea a fost înfiinţată
prima şcoala unde pe lângă educaţie morală se învăţa şi îngrijirea bolnavului. Acesta a fost
punctul de plecare al şcolilor sanitare de mai târziu.
În această perioadă obligaţiile celor care îngrijeau bolnavii s-au înmulţit – pe lângă
alimentarea şi toaleta zilnică a bolnavului aveau obligaţia de a măsura temperatura, de a

29
recunoaşte anumite boli după semne şi simptome, de a aplica diete corespunzătoare
îmbolnăvirilor. Pentru aceste noi atribuţii era nevoie şi de o pregătire teoretică.
Războaiele, în general, dar mai ales cel de la mijlocul secolului al XIX-lea, au contribuit la
dezvoltarea medicinei concomitent cu dezvoltarea îngrijirii. Dintre acestea un rol important l-a
avut Războiul din Crimeea, unde răniţii ruşi au fost îngrijiţi de surori voluntare a căror instruire a
fost organizată de chirurgul Pirogov. Pe cealaltă parte îngrijirea soldaţilor englezi şi francezi a
fost asigurată de un grup de voluntari organizaţi şi pregătiţi de Florence Nightingale. Ea a fost
cea care după război a înfiinţat la Londra, în Spitalul St. Thomas, prima şcoala pentru surori
medicale. Ca cerinţa pentru a urma cursurile acestei şcoli, era "o cultură generală şi o
integritate morală ireproşabilă".
Pe exemplul ei au fost înfiinţate şi în alte spitale şcoli pentru surori, contribuind astfel la
creşterea numărului de surori medicale calificate. În organizarea acestor şcoli Crucea Roşie
înfiinţată în 1864 a jucat un rol important.
La sfârşitul secolului trecut în mai multe ţări au fost organizate sistematic cursuri pentru
formare de instructori sanitari. În 1899 la Londra s-a înfiinţat Consiliul Internaţional al
Surorilor Medicale cu scopul uniformizării pregătirii profesionale a celor ce voiau să practice
aceasta profesie, iar la New York în cadrul Universităţii Columbia a fost înfiinţată o secţie
separată care avea ca scop, pregătirea teoretică şi practică a asistenţilor medicali.
Dezvoltarea rapidă a societăţii şi medicinei, precum şi tehnologia apărută au determinat şi
o creştere calitativă a îngrijirilor medicale. Acest lucru fiind permanent are ca efect apariţia
profesiei de asistent medical şi indispensabilitatea acestuia în echipa medicală.

Îngrijirea bolnavilor in sec. XIV – XVIII. Îngrijiri efectuate de medici, bărbieri-

chirurgi, moaşe, băieşi, călugări, vraci

Se exprimă primele critici asupra concepţiei lui Galenus şi ale şcolii arabe, considerate
până atunci intangibile, şi se redescoperă învăţătura lui Hippocrate. Preocupările se îndreaptă în
special în direcţia anatomiei şi în 1543 apare opera monumentală a lui Andreas Vesalius De
Humani Corporis Fabrica (Cu privire la construcţia corpului omenesc), moment crucial în
istoria medicinii.
Tot din această perioadă trebuiesc menţionate lucrările lui Girolamo Fracastoro (1478 -
1553), în Italia, cu privire la bolile contagioase (descrie sifilisul sub forma unui poem intitulat
Syphilis sive Morbus Gallicus), şi ale lui Philippus Aureolus Paracelsus (1493 - 1541), medic şi
alchimist în Elveţia, asupra substanţelor cu acţiune vindecătoare.
A fost meritul chirurgului francez Ambroise Paré prin succesele sale terapeutice să aducă
chirurgia în cadrul medicinei, considerată până atunci o meserie şi nu o artă, lăsată la dispoziţia
bărbierilor.
În 1628 apare lucrarea anatomistului englez William Harvey Essay on the Motion of the
Hearth and the Blood, în care arată că inima funcţionează ca o pompă care asigură circulaţia
neîntreruptă a sângelui.
Marcello Malpighi (1628 - 1711) de la Universitatea din Bologna (Italia) descoperă
capilarele sanguine, în timp ce în Anglia medicul Thomas Willis (1622 - 1675) vasele de la baza
creierului.
Thomas Sydenham (1624 - 1689), medic englez, face descrieri clinice amănunţite ale
malariei, recunoaşte deosebirea dintre scarlatină şi pojar şi face observaţii epidemiologice.

30
 În anul 1632 a fost introdusă Chinina în tratamentul malariei, prima substanţă cu adevărat
eficace în tratarea bolilor.
În Italia, către sfârşitul secolului al XVIII-lea, apar studiile de patologie ale lui Giovanni
Battista Morgagni (1682 - 1771) iar Lazzaro Spallanzani (1729 - 1799) infirmă teoria generaţiei
spontane.
În 1796 medicul englez Edward Jenner (1749 – 1823) introduce metoda vaccinării
antivariolice.

Progrese in îngrijirea bolnavilor in sec. XIX si pana in prezent, evoluţia medicinei si

pregătirea cadrelor medii sanitare, personalităţii reprezentative

Numeroase descoperiri au condus la progrese importante în diagnosticul şi tratamentul

bolilor precum şi în dezvoltarea intervenţiilor chirurgicale.
În jurul anului 1819, în Franţa, René Laennec (1781 - 1826) introduce stetoscopul, până
astăzi cel mai utilizat instrument în examinarea medicală.
Lucrările lui Marie Bichat (1771 - 1804), în Franţa, asupra ţesuturilor pun bazele istologiei,
în timp ce germanul Rudolf Virchow (1821 - 1902), în Berlin (Germania)studiază substraturile
anatomo-patologice ale bolilor şi emite cumoscuta teorie a patolgiei celulare.
Descoperirile fundamentale în lumea microorganismelor ale lui Louis Pasteur (1822 -
1895) şi ale lui Robert Koch (1843 - 1910) contribuie la dezvoltarea Microbiologiei, ale lui Emil
von Behring (1854 - 1917) şi Ilia Mecinicov (1845 - 1926) pun bazele Imunologiei. Pornind de
la aceste descoperiri, obstetricianul maghiar Ignaz Semmelweis (1819 - 1865) introduce asepsia
iar Joseph Lister (1827 - 1912), în Anglia foloseşte pentru prima dată fenolul ca substanţă
antiseptică.
Pe tărâmul fiziologiei sunt de remarcat lucrările francezului Claude Bernard (1813 - 1878)
asupra funcţionării glandei tiroide, ficatului şi asupra sistemului nervos vegetativ şi ale lui Ivan
Petrovici Pavlov (1849 - 1936), în Rusia, cu privire la reflexele condiţionate.
Spaniolul Santiago Ramon y Cajal (1852 - 1934) a contribuit la cunoaşterea structurii
sistemului nervos.
Wilhelm Röntgen, în Germania, (1845 - 1923) descoperă în 1895 razele X şi le aplică în
investigarea organelor interne.
Introducerea narcozei cu eter în America în de către americanul William Thomas Morton
în 1846, a anesteziei locale cu cocaină în 1884 de austriacul Christian Koller şi rachianesteziei în
1898 de către August Bier în Germania contribuie la dezvoltarea furtunoasă a chirurgiei.
Caracteristică este combaterea efectivă a bolilor infecţioase prin vaccinări în massă,
întroducerea antibioticelor prin măsuri sanitare şi îmbunătăţirea condţiilor de viaţă.
Tratamentul medicamentos specific cu substanţe chimice al bolilor infecţioase a început în
Germania cu lucrările lui Paul Erlich (1854 - 1915). În 1932 Gerhard Domagk (1895 - 1964)
descoperă sulfamidele iar în 1928 în Anglia Alexander Fleming (1881 - 1955) constată acţiunea
bacteriostatică a ciupercei Penicillium, din care biochimistul Howard Florey (1898 - 1968)
extrage Penicillina în formă pură, iniţiindu-se astfel era antibioticelor.

31
 Progrese importante au fost făcute în domeniul geneticii, descoperindu-se modul de
transmitere a caracterelor, structura cromosomilor şi rolul genelor precum şi structura chimică a
acidului dezoxiribonucleic (DNA), suportul fizic al informaţiei genetice.
După ce se cunoşteau deja anticorpii serici ca factori esenţiali în mecanismele de apărare
ale organismului, în a doua jumătate a secolului al XX-lea se pune în evidenţă rolul diverselor
limfocite în imunitatea celulară şi producerea de anticorpi.
În domeniul chirurgiei, transplantele de organe (în 1967 chirurgul sud-african Christian
Barnard efectuează prima transplantare de inimă) dau speranţe de supravieţuire multor bolnavi
altfel incurabili.
După ce Charles Sherrington (1857 - 1952) efectuase studii fundamentale asupra
funcţionării sistemului nervos, canadianul Wilder Penfield (1891 - 1976) cercetează funcţiile
scoarţei cerebrale prin stimulări directe ale suprafeţei creierului în timpul unor intervenţii
chirurgcale. Dezvoltarea Neurochirurgiei se datorează în special americanilor Harvey Cushing
(1869 - 1939) şi Walter Dandy (1886 - 1946).
Cardiologia a făcut progrese diagnostice prin aplicarea unor metode ca angiografia,
cateterismul cardiac iar pe plan terapeutic prin implantarea de pace-maker, operaţiile by-pass în
obstrucţiile coronariene, operaţii în afecţiuni valvulare, medicamentele beta-blocante, dar şi prin
cunoaşterea şi adoptarea măsurilor de combatere a factorilor de risc (fumatul, obezitatea,
sedentarismul, hipertensiunea arterială, nivelul ridicat de colesterol). Cancerul rămâne mai
departe o problemă dificilă, dar citostaticele s-au dovedit eficiente în unele forme, ca leucemia şi
altele.
Din toate aceste progrese rezultă însă şi o serie de probleme de etică medicală, cele mai
multe controversate.
Avem dreptul să prelungim suferinţa unui bolnav incurabil când el îşi doreşte un sfârşit cu
ajutor medical (moartea asistată) sau să menţinem într-o stare de viaţă vegetativă cu ajutorul
aparatelor un bolnav cu excluderea funcţională a scoarţei cerebrale (sindrom apallic) ?
Este morală întreruperea sarcinii la cerere, sau numai în caz de boli grave ale mamei sau
fătului? Avortul ar trebui complet interzis din motive morale sau religioase ?
Este morală utilizarea pentru cercetare sau în terapeutică a ţesuturilor recoltate de la
embrioni umani ?
La nici una din aceste întrebări nu se poate da un răspuns cu şanse reale de a fi unanim
acceptat.
În ultimul mileniu, o serie de descoperiri monumentale au revolutionat practica medicala.
Datorita lor au putut fi salvate milioane de vieti.
La începutul secolului al XIX-lea, durata medie de viata în Europa era de 30 de ani. La o
suta de nasteri, 40 de nou-nascuti mureau înainte de primul an de viata. Maladiile si infectiile, în
majoritate cauzate de conditiile improprii, mizere de trai, duceau la o pierdere masiva si
incomensurabila de vieti omenesti. În comparatie cu media de viata a oamenilor anului 1000,
astazi, în Occidentul industrializat, aceasta a cunoscut o crestere de peste doua ori – de pâna la
76,5 ani pentru copiii nascuti în 1997, în Statele Unite. Rata mortalitatii infantile s-a diminuat
substantial fata de acum o mie de ani. Si în mod cert, în urmatorul mileniu descoperirile din
medicina vor contribui la asigurarea unei vieti si mai lungi si mai sanatoase. Bunaoara, ultimele
realizari ale geneticii ofera speranta unor noi tratamente care sa vindece maladii necrutatoare
precum cancerul, sa înlature tarele ereditare din familii si pe cât posibil chiar sa încetineasca
procesul îmbatrânirii. Iar recentele solutii datorate tehnologiei transplantului sugereaza ca deja s-
au facut primii pasi în dezvoltarea în mediu de laborator a organelor necesare înlocuirii celor

32
vatamate. Dar oare toate aceste solutii salvatoare ar fi fost posibile fara descoperirile medicale de
pionierat ale ultimului mileniu? Câtusi de putin.
Sa încerci sa alegi dintre mii de descoperiri medicale numai pe cele zece considerate a fi
cele mai importante este cu siguranta o provocare. Cu ce instrument sa masori semnificatia unei
descoperiri…? Un factor este preeminenta: cele mai importante descoperiri au condus la
nenumarate altele, care în final au remodelat medicina si au afectat milioane, chiar miliarde de
oameni. Mai precis, schimbarile din practica medicala au lasat mult în urma descoperirea initiala;
uneori, au putut fi puse la punct terapii clare numai dupa multi ani. Aceste descoperiri au câstigat
acest statut de importanta milenara nu doar pentru ca i-au ajutat pe medici sa salveze vieti, ci
pentru ca practic au schimbat fundamental modul în care oamenii de stiinta considerau sanatatea
umana. Procedând astfel, aceste descoperiri au deschis noi terenuri vaste de cercetare care au
revolutionat medicina si au salvat nenumarati oameni. În ordinea descoperirii lor aceste etape
care au revolutionat stiintele medicale sunt: anatomia umana, circulatia sanguina, bacteriile,
vaccinul, anestezia chirurgicala, razele X, tipurile sanguine, culturile de tesuturi, antibioticele si
structura acidului dezoxiribonucleic (ADN).

Anatomia umana
Înainte sa se puna bazele stiintei medicale moderne, medicii practicieni aveau nevoie de o
întelegere cât mai corecta a anatomiei umane. Fara descrieri clare ale structurii corpului uman
era imposibil sa se priceapa care sunt functiile diferitelor parti ale organismului. O data ce
savantii ar fi înteles acestea, ei puteau sa sugereze terapii medicale propice pentru refacerea
functiilor vitale.
În mod surprinzator, nimeni nu stia prea multe despre anatomia umana pâna în 1543 când
anatomistul belgian Andreas Vesalius a scris De Humani Corporis Fabrica, Libri Septem (Cu
privire la structura corpului uman, în sapte carti).
Momentul crucial în descoperirea corpului uman l-a reprezentat apariţia cărţii lui Andreas
Vesalius -"De Humani Corporis Fabrica" ("Cu privire la structura corpului uman"), în anul 1543.
Lucrarea, considerată o adevărată capodoperă, cuprinde numeroase planşe, însoţite de un text
clar.
Unele dintre aceste planşe au fost realizate de pictorul Calcar, elev al lui Titian. În Europa
Medievală, cunoştinţele de anatomie se bazau în principal pe învăţăturile medicului roman
Galenus. Descrierile anatomice făcute de acesta se întemeiau pe disecţii de animale. Se ştie acum
însă cât de mult diferă corpul uman de cel animal. Tânărul Vesalius a avut curajul să prezinte
peste 200 de erori ale lui Galenus, într-o perioadă în care erau strict interzise criticile la adresa
unor maeştri veneraţi ai medicinii.
Vesalius i-a angajat pe cei mai mari artişti italieni pentru a desena anatomia corpului uman.
În 1543, la numai 29 de ani, a terminat celebra sa operă în şapte volume, una dintre cele mai mari
cărţi de medicină scrise vreodată.
De secole cercetarea anatomiei cadavrelor umane (disectia) era interzisa. În Europa
medievala cunostintele de anatomie se bazau predominant pe învataturile medicului roman
Galen. Descrierile anatomice realizate de acesta se întemeiau pe disectii pe cadavre de animale
care, de fapt, difera mult de cele umane. Dar a-l contrazice pe Galen era extrem de periculos,
deoarece puternica Biserica Romano-Catolica lua concluziile sale drept litera de Evanghelie. Cu
toate ca au existat câtiva temerari care sa corecteze unele dintre erorile lui Galen, oamenii
bisericii au facut în asa fel încât lucrarile lor au fost pierdute pentru secole.

33
 Multi o considera drept cea mai mare carte de medicina publicata vreodata. Aceasta lucrare
monumentala a adus medicinii un dar pretios: pentru prima data anatomia umana se baza pe o
disectie minutioasa si pe observatii fata de maniera anterioara, limitata de textele rigide,
ortodoxe, cu radacini în antichitate.

Circulatia sângelui
Descoperirea medicului englez William Harvey cu privire la functia inimii si felul în care
circula sângele este considerata de catre majoritatea specialistilor drept cea mai mare realizare
medicala a tuturor timpurilor: aceasta stabilea principiul cercetarii prin experimente în medicina
pentru a putea învata cum functioneaza organele si tesuturile corpului. Publicata în 1628, cartea
de referinta a lui Harvey, Exercitatio Anatomica de Motu Cordis et Sanguinis in Animalibus
(Eseu anatomic referitor la miscarea inimii si sângelui în animale), a încurajat cercetarea
functiilor mecanice ale multor procese corporale, incluzând respiratia, digestia, metabolismul si
reproducerea.
Harvey a obtinut diploma medicala la Universitatea din Padova, unde a învatat un lucru
foarte important: venele au valve care permit sângelui sa circule într-o singura directie. Cu toate
acestea, rolul exact al valvelor era incert. Realizând ca înca era periculos sa-l contrazica pe
Galen, care pretinsese ca ficatul nu numai ca fabrica sângele corpului, ci si ca acesta îl pompeaza
prin trup, Harvey s-a hotarât sa studieze fluxul sanguin facând vivisectii pe animale. Timp de 12
ani Harvey a condus experimente în fata membrilor influentului Colegiu Regal al Medicilor din
Londra, Anglia. Procedând astfel, el avea nevoie de sustinerea acestora pentru cartea sa care, sub
aparenta slavirii lui Galen, schimba multe dintre teoriile acestuia. De pilda, în capitolul opt din
cartea sa, Harvey a introdus cu foarte multa prudenta ideea revolutionara ca sângele se misca
într-un fel de circuit prin corp, pornind de la inima catre artera, apoi catre vene si întorcându-se
la inima. În capitolul urmator autorul explica într-o engleza cât se poate de limpede ca are
dreptate. Într-o serie de experimente stralucite pe animale si oameni, Harvey a demonstrat cum
circula sângele prin corp. Când o artera e blocata, venele care o dreneaza nu mai functioneaza.
Când o vena se blocheaza, ea se umfla sub locul blocajului si se distruge deasupra lui, dar
umflatura dispare când blocajul este îndepartat. Medicul a mai aratat ca valvele în vene permit
sângelui sa circule numai în directia inimii. Toate aceste descoperiri au dovedit ca sângele se
misca într-un circuit prin corp, deci exista o “circulatie sanguina”.

Bacteriile
Dupa aceste doua momente majore din istoria stiintelor medicale, reprezentate de Vesalius
si Harvey, în secolul al XVII-lea a fost descoperit unul dintre cei mai mari dusmani ai corpului
uman: bacteria. Aceasta a dus în final la concluzia ca expunerea la anumite microorganisme ar
putea fi generatoare de boli. Mai mult, a avansat noi teorii cu privire la antiseptice, care au scazut
drastic rata mortalitatii provocata de chirurgie.
Antoni van Leeuwenhoek, care pe atunci îsi câstiga traiul în Delft, Olanda, facând pe de-o
parte munca menajera si pe de alta parte mic comert cu accesorii pentru îmbracaminte, a
descoperit bacteriile si alte microorganisme folosind un microscop construit de el însusi. Datorita
influentei unui prieten medic olandez, a fost invitat sa scrie scrisori Societatii Regale din
Londra – un grup dedicat progresului în stiinta. Aceste scrisori au fost traduse din olandeza în
engleza si publicate în jurnalul societatii, Philosophical Transactions.

34
 Cea mai faimoasa dintre ele a fost publicata pe 16 martie 1677. Autorul descria ceea ce
vede privind prin microscopul sau o picatura de apa de ploaie. Picatura fusese recoltata dintr-un
tub unde statuse mai multe zile. Spre surprinderea lui Leeuwenhoek, el a vazut prin microscop o
multime de “animale” de dimensiuni invizibile cu ochiul liber, cunoscute astazi ca protozoare,
care înotau în apa de ploaie. Cercetatorul a mai observat si alte mici animale care nu se miscau
deloc, cunoscute în zilele noastre sub numele de bacterii. Nici unul dintre membrii Societatii
Regale nu avea habar de aceste mici creaturi pe care olandezul le-a numit “animalculi”. La
solicitarea reprezentantilor uluiti ai Societatii Regale, mai multi dintre cei mai respectati cetateni
din Delft au fost rugati sa verifice personal descoperirile microscopice ale lui Leeuwenhoek.
Dupa confirmarea acestora, în 1680, cercetatorul autodidact a fost ales membru în prestigioasa
Societate londoneza.
Descoperiri de mai târziu au extins semnificatia lucrarii lui Leeuwenhoek, mai ales aceea
exceptionala din 1876 a omului de stiinta german Robert Koch. Acesta a constatat ca bacilul
microscopic al antrax-ului putea cauza omului o maladie fatala. Pâna atunci multi savanti
considerau o absurditate ideea ca fiinte microscopice ar putea vatama animale mai mari, precum
omul. În 1882 Koch a aratat ca o alta de bacterie, bacilul tuberculei, era la originea tuberculozei.
Pentru aceasta descoperire el a primit în 1905 Premiul Nobel.
Spre deosebire de Koch, care era un medic de tara când a facut descoperirea sa epocala,
chimistul si biologul francez Louis Pasteur detesta medicii în asemenea masura încât nu îi
suporta lucrând în laboratorul sau. În ciuda acestui dispret, el era profund fascinat de bolile de
toate felurile. Pasteur a descoperit ca putrefactia (descompunerea substantelor organice) este
cauzata de microorganisme care plutesc în aer. Pasteur a aflat ca putea preveni putrefactia
supunând substantele organice unei încalziri moderate, proces cunoscut azi sub numele de
pasteurizare.
În 1865 Joseph Lister, un chirurg englez, a citit despre cercetarea lui Pasteur legata de
putrefactie. El si-a amintit ca în timp ce o fractura osoasa simpla se vindeca invariabil, fracturile
compuse (oase fracturate care ies prin stratul de piele) aproape întotdeauna încep sa putrezeasca.
Lister a fost convins ca acest proces periculos de infectare era cauzat de microorganismele
descrise de Pasteur. Pentru a-si verifica teoria Lister a acoperit fracturile compuse ale pacientilor
sai, care anterior erau expuse la aer, cu fese de pânza îmbibate în acid carbonic. El credea ca
acidul carbolic ar putea extermina microorganismele din aer. Drept urmare, timp de noua luni
trata fracturile compuse si ranile deschise cu acid carbolic si nu observa nici o infectie în urma
operatiei chirurgicale. Rezultatele experimentelor sale, publicate în 1867, au dat nastere
chirurgiei antiseptice. Desi initial tehnicile sale antiseptice au întâmpinat rezistenta altor medici,
totusi au devenit curând larg acceptate, iar numarul mortilor provocate de infectii în sala
operatorie încep sa se diminueze.

Vaccinarea
Variola, cândva o infectie virala obisnuita care secera milioane de vieti în cursul
epidemiilor periodice care explodau peste tot în lume, este considerata astazi complet eradicata.
Reusita se datoreaza îndeosebi medicului englez Edward Jenner, care în 1796 a realizat primul
vaccin împotriva acestei maladii. Descoperirea lui Jenner a pus bazele stiintei imunologice. În
clipa de fata vaccinurile sunt folosite pentru a controla si preveni difteria, hepatita, gripa,
meningita, poliomielita, tetanosul, febra tifoida, tusea convulsiva si multe alte boli care cândva
erau considerate adevarate plagi. Pe timpul lui Jenner se practica o procedura numita “variolare”,
care avea rolul de a proteja oamenii împotriva maladiei omonime. Aceasta tehnica presupunea

35
colectarea unei cantitati infime de substanta dintr-o pustula variolica de la o persoana cu o forma
usoara si trecerea ei în bratul unei persoane sanatoase. La cea din urma se producea o forma
foarte usoara de variola care se vindeca rapid, dar procedura era adesea mortala.
Jenner, ramas orfan de la cinci ani, se nascuse în satucul englez Berkeley, lânga Bristol. La
13 ani devenise învatacelul unui chirurg de tara. La scurt timp dupa aceea, satencele care se
îndeletniceau cu mulsul vacilor îi povestisera ca dupa ce contractau variola vacilor (o infectie
virala contagioasa la vaci, caracterizata prin aparitia unor pustule pe piele, mai ales în zona
ugerului), o boala necrutatoare care le afecta mâinile si bratele, deveneau imune la variola
umana.
Jenner îsi continua apoi practica medicala cu renumitul chirurg John Hunter, la Londra.
Ulterior se întoarce în Berkeley si initiaza un experiment pentru a afla cum variola vacilor poate
proteja împotriva variolei umane. Pe 14 mai 1796 el face doua incizii mici în bratul baietelului
de opt ani James Phipps. Peste acestea el aplica lichid colectat dintr-o pustula a unei mulgatoare
bolnava de variola vacii. Pe 1 iulie, el îl infecteaza pe Phipps cu lichid dintr-o pustula variolica
umana. Rezultatul: Phipps devine imun la variola umana. Prin urmare, Jenner a facut doua
descoperiri importante: cea dintâi, variola vacii protejeaza împotriva variolei umane; a doua,
variola vacii se poate transmite de la o fiinta la alta. În consecinta, el a vaccinat alti opt copii,
inclusiv pe fiul sau, experimentându-si mai departe noua sa tehnica. În 1798 Jenner si-a trimis
descoperirile jurnalului Philosophical Transactions, dar lucrarea i-a fost respinsa.
Dupa mai multe experimente el si-a publicat singur rezultatele, platind tiparirea acestora.
La început vaccinarea era considerata o practica neobisnuita, nenaturala, zeci de ani
tehnica întâmpinând o opozitie dura. Au trebuit sa treaca mai bine de 80 de ani pâna când
Pasteur, ghidându-se dupa lucrarea lui Jenner, sa deschida drumul dezvoltarii vaccinurilor
preventive. Totusi, în cele din urma, Jenner a primit o diploma onorifica de la Universitatea
Oxford pentru lucrarea sa de capatâi.

Anestezia chirurgicala
Pâna la descoperirea anesteziei de catre Crawford Williamson Long, în 1842, chirurgia era
o experienta cumplita, o adevarata tortura fizica, în general folosita numai în cazurile extreme de
raniri grave sau boli severe. Unii pacienti foloseau alcool sau opium pentru a le fi alinata
suferinta. Altii recitau versuri… În asemenea cazuri, moartea era considerata o binecuvântare.
Chirurgii operau cu o viteza periculoasa si excesiva, “rezolvând” pacientul cât se poate de rapid.
Anestezia a schimbat toate acestea, permitând chirurgilor sa lucreze mai încet si cu mult mai
multa precautie.
Spaniolul Lullius a descoperit în 1275 eterul, un solvent organic, dar proprietatile sale
anestezice erau necunoscute. La începutul anilor 1800, oamenii inhalau eter la petreceri, pe post
de drog euforizant.
Long, un medic american din Jefferson, Georgia, le prepara în mod constant eter
prietenilor sai. Într-o seara, l-a folosit el însusi la o petrecere “eterica”, provocându-si arsuri
cumplite în starea de extaz. Cu toate acestea, dupa cum a remarcat Long, nu a simtit nici o
durere.
Pe 30 martie 1842, Long l-a convins pe James Venable, care avea doua vezicule purulente
în gât si era îngrozit de perspectiva operatiei chirurgicale, sa încerce înlaturarea durerii cu eter.
Venable a acceptat, iar eterul l-a facut inconstient. Operatia a fost un succes si pacientul nu a
simtit durerea. În urmatorii patru ani, Long a folosit cu acelasi succes eterul ca anestezic pe alti
opt pacienti.

36
 Dar în 1842 medicul Charles Jackson împreuna cu un dentist, William Morton, au aflat ce
facea Long si i-au furat secretul, foarte probabil dupa ce au facut o vizita în Jefferson. Morton a
folosit eterul pentru a anestezia doi pacienti la Spitalul General din Boston, Massachusetts, pe 16
octombrie 1846, în fata unei audiente formata din chirurgi renumiti. Rezultatele au fost publicate
si anestezia a fost curând folosita peste tot în lume. Lui Long, în schimb, nu i-a fost atribuita
descoperirea…
Pretentiile si rivalitatile dintre Jackson, Morton, Long si altii au produs conflicte despre
întâietatea inventarii anesteziei chirurgicale. Congresul Statelor Unite chiar a luat în discutie
problema timp de 16 ani, fara însa sa stabileasca cine a introdus eterul pentru prima data ca
procedura anestezica. Cu toate acestea, folosirea anesteziei s-a dezvoltat rapid. Mai târziu,
oamenii de stiinta au gasit noi agenti anestezici si au dezvoltat metode mai bune de administrare
a gazelor anestezice, în cele din urma descoperind utilizarea anesteziei locale.

Razele X
Dezvoltarea fotografiei cu raze X sau a radiologiei a fost un enorm salt în viitor. Pentru
prima data medicii puteau vedea în interiorul corpului fara a-l deschide. Cu razele X chirurgii
puteau diagnostica repede fracturile, tumorile si alte malformatii, putând stabili operatii adecvate.
Ca un rezultat, chirurgia s-a dezvoltat si sofisticat.
În 1895 fizicianul german Wilhelm Conrad Roentgen a experimentat cu un tub Crookes —
un tub din sticla, în forma de para, golit de aer cu electrozi la extremitatile tubului. Când un
electrod negativ (catodul) primea curent electric de mare tensiune, el stralucea alb-incandescent
si emitea un val de particule invizibile încarcate electric, raze catodice. Acestea se miscau catre
electrodul pozitiv (anodul) tubului. Daca exista numai putin aer în tubul Crookes, razele catodice
spargeau sticla, producând la celalalt capat o incandescenta galben-verzuie.
Experimentele lui Roentgen au confirmat observatiile altui medic ca aceste raze catodice
puteau trece printr-o fereastra acoperita cu aluminiu în peretele tubului Crookes. Pentru a afla
daca acestea puteau trece peretele de sticla al tubului, el a asezat o bucata de hârtie acoperita cu
sare de bariu în apropierea anodului tubului. Se stia ca aceasta straluceste când e încalzita cu raze
catodice. El a facut întuneric în laborator si a acoperit si tubul cu o placa neagra, pentru a vedea
mai bine stralucirea.
Roentgen a semnalat o stralucire ciudata la oarecare distanta, care venea de la 1 m distanta
de tubul Crookes. Era o singura explicatie: tubul Crookes producea tipuri de valuri
electromagnetice pâna atunci necunoscute, care mai târziu s-au numit razele X. În ziua de 28
martie 1895, cercetătorul a comunicat rezultatele sale Societăţii Fizico-Medicale din Wurzburg.
După numai câteva săptămâni au fost făcute primele încercări de a utiliza razele X în medicină.
Dezvoltarea fotografiei cu raze X a dat medicilor posibilitatea de a vedea în interiorul corpului
uman fără a-l deschide. În decembrie 1895 el si-a radiografiat propriile degete si spre uimirea sa
imaginile developate au aratat nu numai umbra tubului tinut între ele, ci si oasele degetelor.

Grupele sanguine
Prima transfuzie de sânge la om a fost efectuată în anul 1668, de către medicul regelui
Ludovic al XIV-lea, Jean Baptiste Denis. Bolnavul, care primise sânge de la o oaie, a murit, iar
transfuziile au fost interzise în Franţa şi Anglia. Deşi efectul a fost unul catastrofal, medicina a
avut de profitat de pe seama acestuia. S-a ajuns la concluzia că omul nu poate primi sânge decât
de la un seamăn de-al său.

37
 La începutul secolului XX, medical austriac Karl Landsteiner a descoperit ca sângele uman
putea fi grupat în mai multe tipuri distincte. Aceasta descoperire a facut posibila transfuzia de
sânge de la o persoana la alta – o descoperire exceptionala care a salvat vieti nenumarate.
Dar chiar cu câteva secole înainte, în 1668, Jean Baptiste Denis, medical francez al regelui
Ludovic XIV, a îndraznit sa faca unui om o transfuzie cu sânge de la o oaie. Omul a murit, iar
Denis a fost arestat pentru crima. Ca urmare, transfuziile au fost prohibite în Franta si Anglia.
În 1900, Landsteiner a facut stralucita observatie ca sângele omenesc contine ceea ce el a
numit isoaglutinine. Aceste proteine sunt capabile sa aglutineze celule rosii din mostrele de
sânge care le contin si sunt diferite de ale noastre. Astfel el a fost capabil sa divida sângele în trei
tipuri: A, B si 0. Un al patrulea si mai rar tip, AB, a fost mai târziu descoperit. Landsteiner a
aratat ca serul din doua tipuri de sânge continând aceleasi isoaglutinine nu aglutina celulele rosii
din fiecare sânge, fapt ce a permis dezvoltarea unui sistem de transfuzii sanguine mai sigur.
Landsteiner a primit Premiul Nobel în fiziologie în 1930.

Culturile de tesuturi
În 1907, biologul American Ross Granville Harrison a ramas uimit când a descoperit ca
tesuturile vii ar putea fi cultivate sau crescute în afara corpului. Desi Harrison nu avea atunci
cum sa stie, descoperirea sa a devenit una dintre cele mai valoroase tehnici din medicina.
Culturile de tesuturi au deschis noi cai pentru studierea dezvoltarii genelor, embrionilor,
tumorilor, toxinelor si altor agenti patogeni care cauzeaza boli. Tehnica mai este folosita pentru a
produce medicamente, vaccinuri si înlocuirea tesuturilor, ca si pentru a clona animale, ca Dolly,
celebra oaie.
În vara anului 1906, Harrison, expert în embriologie, voia sa rezolve o problema
importanta în biologie – daca fibrele nervoase cresc în tesuturile locale ale corpului sau îsi au
originea în celulele nervoase din creier. El a decis sa studieze nervii vii în absenta oricarui alt
tesut înconjurator. Pentru aceasta el a izolat o portiune din romboencefalul unui embrion viu de
broasca. Pentru a-l tine în viata, el l-a scufundat în limfa proaspata de broasca si l-a acoperit
pentru a-l examina la microscop. Limfa s-a coagulat ca sângele, iar savantul l-a sigilat pentru a
preveni evaporarea sau contaminarea. Folosind un microscop, Harrison a descoperit ca fibra
nervoasa vine din creier, nu din tesutul înconjurator. Mai mult, celulele creierului broastei se
mareau, chiar daca nu mai erau în corpul acesteia. De la descoperirea lui Harrison, culturile de
tesuturi le-au permis cercetatorilor sa afle mai multe despre mecanismele de baza ale bolilor.

Antibioticele
Descoperirea antibioticelor a deschis un front nou în razboiul împotriva bolilor. Acestea,
actionând prin uciderea bacteriilor sau oprindu-le cresterea, savantii au vindecat holera,
pneumonia, tetanosul, tuberculoza. Descoperirea penicilinei, cel mai raspândit antibiotic din
lume, este cel mai bun exemplu.
Bacteriologul britanic Sir Alexander Fleming a facut aceasta descoperire, chiar daca si alti
cercetatori înaintea lui observasera ca mucegaiul de Penicillium notatum prevenea cresterea unor
tipuri de bacterii.
În septembrie 1928, Fleming, înaintea unei vacante cu familia, s-a hotarât sa cultive
stafilococi pentru a-i studia la întoarcere. S-a întâmplat sa aleaga bacteria susceptibila pentru
penicilina.
Când Fleming a deschis un container pentru a introduce stafilococi, spori de la mucegaiul
de Penicillium notatum, dintr-un alt laborator, au patruns în recipient. Preocupat de vacanta,

38
Fleming a uitat containerul pe bancuta laboratorului si nu în incubator. Stafilococii se multiplica
la temperaturi înalte, dar Penicillium la cele joase. Si de data aceasta s-a întâmplat ca
temperatura sa fie propice pentru Penicillium. Mucegaiul a crescut si a secretat penicilina,
împiedicând cresterea stafilococilor si lasând mucegaiul de Penicillium izolat de micile colonii
de bacterii din interior.
La întoarcere, Fleming a realizat imediat ce s-a întâmplat si a încercat sa produca penicilina
pura, dar n-a reusit. Dar întelese deja ca mucegaiul numit penicilina poate preveni infectiile.
Totusi peste câtiva ani a renuntat sa-l mai studieze. Penicilina a fost uitata pâna catre Al Doilea
Razboi Mondial, când savanti de la Oxford University din Anglia au aratat ca aceasta poate
preveni infectiile bactericide la animale si oameni si au dezvoltat o tehnica de producere a
penicilinei pure în masa. În 1945 Fleming si alti doi savanti de la Oxford, Sir Howard Florey si
Ernst B. Chain, au primit Premiul Nobel în fiziologie.

ADN-ul
Dar cea mai mare descoperire a secolului XX este cea a structurii acidului
dezoxiribonucleic (ADN – baza moleculara a ereditatii). Cunoasterea structurii chimice a ADN-
ului le-a permis savantilor sa înteleaga pentru prima data cum acesta se multiplica si trece
informatia de la o generatie la alta.
În 1869 medicul elvetian Friedrich Miescher a izolat pentru prima data ADN-ul, dar nu se
cunostea functia chimica, aflata numai în nucleul de celule. Peste ani, cercetatorii au aflat ca
ADN-ul contine fosfat, un zahar numit dezoxiriboza si patru compusi diferiti, numiti baze
nucleotide.
În 1944, americanul de origine canadiana Oswald T. Avery si colegii sai au aratat într-o
serie de experimente pe bacterii ca ADN-ul transmitea informatie genetica.
Pâna în 1950 doua echipe de cercetatori au cautat structura ADN-ului. Una era la
Cavendish Laboratory din Cambridge, Anglia. Cealalta, la King’s College, Londra, alcatuita din
Maurice Wilkins, medic si Raymond Gosling, absolvent al facultatii. Lor li s-a alaturat în 1951
Rosalind Franklin, expert în cristalografie cu raze X.
Franklin a parasit echipa în 1952 si i-a dat toate fotografiile lui Wilkins. Una dintre ele
arata ca molecula de ADN avea forma dublu helicoidala si o structura care semana cu o scara
contorsionata. În 1950, Wilkins a primit de la un medic elveţian un eşantion pur de ADN. El a
reuşit să selecteze fibre de ADN pe o bucată de sticlă şi, împreună cu Gosling, le-a radiografiat.
Molecula de ADN avea forma unei spirale duble. Un alt biolog american, James Watson, a vazut
una dintre fotografiile lui Wilkins si s-a gândit imediat ca molecula poate fi dublu helicoidala.
În 1951 el l-a convins pe biofizicianul britanic Francis Crick că folosind bile din plastic,
fire si placute metalice si cristalografie cu raze X îi poate conduce la structura ADN-ului.
Teza lor, "O structură pentru acidul dezoxiribonucleic", a fost publicată pe 25 aprilie 1953.
La scurt timp, munca depusă de Crick şi coechipierii săi a dus la descifrarea codului genetic.

39