CUPRINS

UNITATEA 1

Unitatea 1 Introducere în sociologie ....................... 5

1. Specificul cunoaşterii sociologice ............................................. 6
2. Factorii şi condiţiile vieţii sociale** .......................................... 10
3. Investigaţia sociologică ............................................................. 16
Anexa 1: Elemente de statistică ...................................................... 22

Unitatea 2 Structura socială ....................................... 25

4. Comunităţile sociale** .............................................................. 26
5. Status şi rol ................................................................................. 32
6. Relaţiile sociale .......................................................................... 36
7. Microgrupurile sociale .............................................................. 41
8. Stratificarea socială ................................................................. 46
Anexa 2: Studiul de caz ................................................................... 50
Recapitulare - Evaluare ................................................................... 53

Unitatea 3 Instituţii şi organizaţii sociale ............. 55

9. Familia, şcoala, biserica .......................................................... 56
10. Statul, partidele politice şi ONG-urile ...................................... 62
Anexa 3: Monografia ...................................................................... 69

Unitatea 4 Socializarea .................................................. 71

11. Rolul socializării ........................................................................ 72
12. Stadiile socializării .................................................................... 76
13. Agenţii socializării* ................................................................... 80
Anexa 4: Observaţia şi interviul ..................................................... 87

Unitatea 5 Problemele sociale şi dinamica socială

14. Probleme sociale ........................................................................ 90
15. Ordinea şi controlul social* ....................................................... 97
16. Schimbarea socială ................................................................ 101
Anexa 5: Operaţionalizarea conceptelor .......................................105
Recapitulare - Evaluare ................................................................. 108
Lecturi suplimentare ............................................................. 110
4

Sociologia este studiul vieţii

sociale umane,
a grupurilor şi societăţilor.
Este un demers îndrăzneţ
şi de mare responsabilitate,
întrucât subiectul ei este
rezultatul propriului nostru
comportament ca fiinţe sociale.
Anthony Giddens
INTRODUCERE UNITATEA 1
5

ÎN SOCIOLOGIE
1. Specificul cunoaşterii sociologice
1.1 Necesitatea sociologiei
1.2 Funcţiile şi ramurile sociologiei
1.3 Sociologia în calitate de ştiinţă

2. Factorii şi condiţiile vieţii sociale**

2.1 Sistemul natural
2.2 Populaţia
2.3 Cultura
2.4 Viaţa socială

3. Investigaţia sociologică
3.1 Metode şi tehnici de cercetare
3.2 Etapele cercetării sociologice*
Proiect: Ancheta sociologică

Anexa 1. Elemente de statistică

Tipuri de subiecte
6
UNITATEA 1
Capitolul 1
Auguste Comte
(1798-1857)
Filosof şi sociolog francez,
recunoscut ca fondator al
sociologiei. Prin lucrările sale
(cele mai importante sunt Cursul
de filosofie pozitivă - şase
volume, publicate între 1830 şi
1842, şi Sistemul politicii
pozitive - patru volume,
publicate între 1851 şi 1854)
pune în evidenţă specificitatea
socialului, afirmând supremaţia
sociologiei asupra celorlalte
ştiinţe. Teoria socială a lui
Comte este divizată într-o parte
statică şi una dinamică. Socio-
logia participă la dinamica
socială prin faptul că ea permite
spiritului uman să-şi încheie
ciclul propriei mişcări prin
cunoaşterea rezultatelor şi ope-
raţiilor sale.
SPECIFICUL CUNOAªTERII
SOCIOLOGICE
1.1 Necesitatea sociologiei
Sociologia este o apariţie relativ recentă în cadrul ştiinţelor, începuturile
sale trebuind a fi plasate în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Desigur, dacă
este să luăm în calcul temele sale de discuţie şi modul în care acestea sunt
abordate, se poate aprecia că preocupările sociologice sunt mult mai vechi decât
existenţa ştiinţei propriu-zise. O privire deosebit de generoasă ar putea descoperi
aceste preocupări deja prezente în operele lui Platon şi Aristotel. Într-un sens
general, toţi gânditorii care şi-au pus problema existenţei sociale a omului au
atins sau chiar au tratat efectiv probleme sociologice.
Mai mult, anterior oricărei preocupări teoretice, este evident că la nivelul
existenţei cotidiene există o acumulare considerabilă de cunoştinţe referitoare la
viaţa socială. Aceste cunoştinţe pot fi puse sub numele de sociologie spontană,
„principiul său metodic” fiind reprezentat de simţul comun. Fiecare dintre noi,
mai mult sau mai puţin, independent de orice cunoaştere teoretică de care
dispunem, poate discuta vreme îndelungată despre societatea în care trăieşte,
despre comunitatea din care face parte, despre valorile morale sau în general,
despre ceea ce este, pentru noi şi pentru ceilalţi, bine sau rău.
Cunoaşterea comună poate fi însă numită la propriu cunoaştere doar într-un
mod relativ. În realitate, se poate vorbi doar despre o eficacitate a sa la nivelul
vieţii cotidiene. Cunoaşterea spontană este limitată, posibil contradictorie,
uneori iluzorie şi cu o încărcătură foarte mare de afectivitate. Toate aceste
trăsături au determinat şi determină întotdeauna necesitatea înlocuirii sale cu un
alt gen de cunoaştere, anume cea ştiinţifică. Caracterul sistematic, rigurozitatea
şi obiectivitatea sunt doar trei dintre trăsăturile care diferenţiază net cunoaşterea
ştiinţifică de cea spontană.
O astfel de necesitate s-a resimţit şi în ceea ce priveşte mediul social în care
oamenii trăiesc, mai ales că acesta tinde să-şi accentueze complexitatea pe zi ce
trece. Printre factorii istorici ai apariţiei sociologiei trebuie atunci precizat, în
primul rând, revoluţia industrială de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, dată cu
care se accentuează preocupările legate de stabilirea unei noi ordini sociale.
Pentru aceasta, realitatea socială trebuie mai întâi cunoscută, înţeleasă, iar abia
după aceea transformată. Cel care înţelege într-adevăr necesitatea unei „fizici
sociale”, pe care o va numi sociologie, este Auguste Comte (1798-1857), recu-
noscut ca fondator al sociologiei. Alături de el, cu contribuţii deosebite în consti-
tuirea sociologiei, sunt de amintit Karl Marx (1818-1883), Herbert Spencer
(1820-1903), Émile Durkheim (1858-1917) şi Max Weber (1864-1920). În
primul rând, prin operele lor, devine evident că nevoia înţelegerii mecanismelor
sociale, a vieţii sociale a oamenilor şi a rezultatelor interacţiunii lor în grup,
precum şi că acţiunea conştientă în toate aceste contexte nu poate avea la bază
decât o cunoaştere ştiinţifică specifică, anume cea sociologică.
Sociologia, dincolo de caracterul său ştiinţific, ne poate fi apropiată fiecăruia
dintre noi. Abandonând propriul nostru punct de vedere, putem regăsi o
perspectivă mult mai largă, într-un fel o nouă conştiinţă de sine sau o
aprofundare a acesteia. Sociologia nu este doar o sumă de abstracţii cărora nu le
putem recunoaşte în nici un fel finalitatea practică, ci o sumă de posibilităţi de a
trăi conştienţi de caracterul nostru de fiinţe sociale.
1.2 Funcþiile ºi ramurile sociologiei 7

Sociologia este definită în diferite moduri, determinată de evoluţia istorică şi

de complexitatea realităţii studiate: „ştiinţă a realităţii sociale” (D. Gusti),
UNITATEA 1
„ştiinţa faptelor sociale” (É. Durkheim), „ştiinţa societăţilor omeneşti ce se Capitolul 1
ocupă cu studiul vieţii sociale, a formelor de comunitate umană, de convieţuire
socială” (T. Herseni), „ştiinţa fenomenelor sociale totale” (G. Gurvitch) etc.
Multitudinea definiţiilor date sociologiei au ca punct comun studiul vieţii sociale,
ceea ce face ca sociologia să apară drept ştiinţa centrală despre societate, după
cum psihologia este ştiinţa centrală despre om ca individ.
Demersul sociologic se poate desfăşura fie la nivelul unităţilor sociale de mici
dimensiuni (microsociologie), fie la nivelul întregii societăţi (macrosociologie).
Indiferent însă de nivelul la care se desfăşoară cercetarea sociologică, funcţiile
sociologiei sunt aceleaşi:
1. funcţia expozitivă, de descriere, de prezentare a faptelor şi proceselor
sociale;
2. funcţia explicativă, de precizare a relaţiilor de determinare sau de
covarianţă între diferitele aspecte ale vieţii sociale;
3. funcţia practic-aplicativă, de suport ştiinţific pentru intervenţia şi
modelarea socială;
4. funcţia critică, de semnalare a dificultăţilor şi contradicţiilor vieţii
sociale, a disfuncţionalităţilor din evoluţia proceselor sociale; de
asemenea, este vorba de un demers autoreflexiv menit să îndepărteze
distorsiunile datorate subiectivităţii cercetătorilor.
Diferenţierea cercetării sociologice pe cele două niveluri amintite nu este
suficientă în raport cu complexitatea vieţii sociale, ceea ce a determinat
specializarea analizei sociologice, în prezent fiind aduse în discuţie aproximativ
100 de discipline sociologice. O încercare de grupare a domeniilor de cercetare,
diferenţiate în funcţie de specificul fenomenelor şi proceselor care au loc în viaţa
socială, permite punerea în evidenţă a următoarelor categorii:
1. discipline sociologice care studiază instituţiile sociale, cum ar fi:
familia, instituţiile educative, instituţiile politice, instituţiile juridice,
instituţiile economice, instituţiile religioase etc.
2. discipline sociologice care studiază tipurile de colectivităţi şi de
grupuri umane, precum: sociologia urbană, sociologia rurală,
sociologia grupurilor mici etc.
3. discipline sociologice care studiază fenomene şi procese sociale, Dimitrie Gusti
precum: sociologia opiniei publice, sociologia comunicării, sociologia (1880-1955)
mobilităţii sociale, sociologia formelor de devianţă socială etc. Sociolog, filosof şi om politic
Pe lângă toate aceste discipline sociologice, care deţin aparatul conceptual şi român, cunoscut ca fondator al
metodele de cercetare ştiinţifică de la sociologia generală, au apărut şi o serie de Şcolii sociologice de la Bucu-
reşti şi al Institutului Social
discipline de graniţă , cum ar fi: psihosociologia, sociogeografia,
Român. În lucrările sale, D.
sociolingvistica etc., care încearcă să surprindă aspectele interdisciplinare ale Gusti precizează şi dezvoltă un
realităţii sociale. sistem sociologic, anume acela
Considerarea funcţiilor sociologiei şi a direcţiilor de specializare a analizei al sociologiei monografice, care
sociologice, permit delimitarea cu mai mare claritate a obiectului cercetării a stat la baza cercetării siste-
sociologice generale: studiul colectivităţilor umane, al relaţiilor interumane matice în perioada interbelică a
în cadrul acestora, al comportamentului uman în cadrul social propriu satelor româneşti. Potrivit lui D.
grupurilor de diferite dimensiuni şi a comunităţilor umane de diferite tipuri. Gusti, societatea se compune din
Cu alte cuvinte, sociologia se poate defini drept disciplina ştiinţifică ce unităţi sociale, esenţa societăţii
studiază colectivităţile şi comunităţile umane cu structurile şi instituţiile lor, fiind constituită de voinţa
socială, actualizată în mani-
cu funcţiile şi valorile sociale corespunzătoare (economice, politice, juridice,
festări economice şi spirituale,
morale, religioase, culturale, filosofice etc.), precum şi conexiunile dintre reglementate de manifestări
ceea ce societatea face din noi şi ceea ce facem noi din societate. juridice şi politice.
8 1.3 Sociologia în calitate de ºtiinþã
UNITATEA 1
Capitolul 1
Herbert Spencer
(1820-1903)
Filosof englez, cu importante
preocupări sociologice. Prima
sa lucrare importantă a fost
Social Statics (1851), în care
promovează deja un indi-
vidualism şi o ostilitate faţă de
stat. Prin analogie cu diviziunea
socială a muncii şi utilizând
ideile promovate de Darwin în
Originea speciilor, ajunge să
lucreze la un vast sistem
filosofic, conceput ca o
încercare de sintetizare a întregii
cunoaşteri ştiinţifice pe prin-
cipiile evoluţiei. Lucrarea din
1862, Primele principii, va fi
urmată astfel de o serie de
volume despre principiile biolo-
giei, psihologiei, sociologiei şi
eticii. În ceea ce priveşte
evoluţia societăţii, pune în evi-
denţă două etape: mai întâi, cea
militaristă, în cadrul căreia nu
există experienţe proprii, ci doar
unele societale, abia cea de-a
doua, cea industrială, per-
miţând iniţiativelor voluntare
să devină dominante. De aici, de
altfel, şi liberalismul extrem pe
care H. Spencer îl promovează.
Obiectul de studiu specific sociologiei, diferit, precum şi în cazul celorlalte
discipline sociale, de cel propriu ştiinţelor exacte, presupune modalităţi adecvate
de abordare. Mai mult, orice ştiinţă socială admite teorii concurente în explicarea
realităţilor proprii, ceea ce înseamnă existenţa mai multor puncte de vedere sau,
cu un termen mai adecvat, a mai multor orientări teoretice.
Orientarea evoluţionistă, prima elaborată, fundamentată în special în
lucrările lui Auguste Comte şi Herbert Spencer, care explică în mod satisfăcător
originea societăţilor şi dezvoltarea lor. Ilustrativă în acest sens este teoria celor
trei stadii (teologic, metafizic şi pozitivist) aparţinând lui Comte care subîntinde
atât evoluţia cunoaşterii umane, cât şi evoluţia societăţii. Ultimul stadiu, cel în
care orice speculaţie este eliminată, permite constituirea ştiinţelor propriu-zise,
recunoscând un astfel de statut matematicii, astronomiei, fizicii, chimiei, biologiei
şi, cea inventată de Comte, sociologia. Aceasta din urmă este cea care ar permite
sistematizarea completă a cunoştinţelor umane şi reunirea cunoaşterii ştiinţifice
cu impulsurile politice.
Orientarea funcţionalistă, formulată deja în lucrările lui Auguste Comte şi
Herbert Spencer, este dezvoltată cu precădere de Émile Durkheim. În contextul
acestei orientări, societatea este considerată ca un sistem, un întreg compus din
mai multe părţi aflate în interacţiune, fiecare parte îndeplinind o funcţie specifică.
Societăţile, în general, tind spre echilibru, atingerea acestuia fiind posibilă dacă
fiecare parte a sistemului îşi îndeplineşte funcţia specifică. Neîndeplinirea
funcţiei conduce la disfuncţionalităţi, iar acestea, acumulate şi accentuate, pot
determina chiar moartea sistemului. Funcţionaliştilor, precum P. Lazarsfeld, li se
datorează şi iniţierea unor demersuri sistematice privind metodologia cercetării
sociologice, în deceniile imediat următoare celui de-al doilea război mondial fiind
elaborat un întreg arsenal de metode şi tehnici care să permită testarea ipotezelor
prin confruntarea cu realitatea socială.
Orientarea conflictualistă, care îşi propunea explicarea, în primul rând, a
schimbării sociale, considera conflictul ca sursă a acesteia. Consensul social nu
este decât o iluzie obţinută prin constrângere. Privilegiază economia („anatomia
societăţii trebuie căutată în economie”, după cum notează în prefaţa la Contribuţie
la critica economiei politice) şi subliniază importanţa realităţii sociale,
determinantă în raport cu conştiinţa individuală. Fără să fie o orientare omogenă,
sursele conflictualismului pot fi identificate în lucrările lui Karl Marx.
Un loc aparte între clasicii tradiţiei sociologice revine lui Max Weber, care,
prin refuzul său de a include fenomenele sociale în cadrul filosofiilor evoluţioniste
sau deterministe (precum Auguste Comte sau Herbert Spencer), demonstrează
caracterul nedeterminat al istoriei şi implicit al realităţii sociale. De aici şi
încercarea sa de a gândi global socialul, abordând teme, precum: raporturile dintre
economic şi social, analiza formelor de putere, sociologia comparată a religiilor,
birocratizarea societăţilor moderne etc.
Orientarea interacţionistă (interacţionismul simbolic), care se concentrează
asupra raporturilor dintre individ şi societate, societatea fiind creată în permanenţă
prin interacţiunea indivizilor, iar aceştia se modelează în cadrul societăţii.
Individul şi societatea se presupun reciproc, fiecare presupunând cealaltă parte.
Fondatorul acestei orientări este considerat George Herbert Mead (1863-1931),
influenţat de Max Weber.
Orientarea structuralistă este influenţată în constituirea sa de lucrările lui É.
Durkheim, dar mai ales de cele ale lui Ferdinand de Saussure (1857-1913). Fără
a oferi un cadru de analiză general, structuralismul, cu fundamente lingvistice, îşi
dovedeşte utilitatea mai ales în analiza comunicaţiilor şi a culturii, printre
reprezentanţii săi de marcă fiind de amintit, în primul rând, C. Lévi-Strauss.
Lecturi suplimentare 9

Desigur că în orice ştiinţă cel mai greu lucru este găsirea unor definiţii corecte,
care să exprime într-adevăr esenţialul preocupărilor acelei ştiinţe. De obicei, în
UNITATEA 1
sociologie se simplifică de multe ori totul până la extrem, ajungându-se la definiţii Capitolul 1
pur verbale, care nu spun absolut nimic. De pildă, cea mai curentă definiţie a
sociologiei este că ea este ştiinţa vieţii sociale. Da, viaţa socială e obiectul acestei
ştiinţe, numai că ea este înţeleasă şi explicată în diferite moduri, încât definiţia de
mai sus este numai formală, referindu-se pur şi simplu la termenul „sociologie”.
Unii pun societatea în funcţie de spirit, de psihologie, alţii o consideră drept un
Dicþionar
cunoaştere spontană = ansam-
rezultat al trebuinţelor şi activităţilor economice, alţii văd în ea consecinţa
blul opiniilor veridice for-
existenţei unei reguli de drept şi a unei autorităţi constrângătoare, care aplică mulate de simţul comun,
sancţiuni şi aşa mai departe. De aceea, concepţia sociologiei ca ştiinţă este în fără a se pune problema
funcţie de modul de a înţelege obiectul ei, societatea. Pentru acest motiv, noi vom obiectivităţii altfel decât
cerceta aici caracterele generale ale acestor concepţii, pentru a evidenţia cât dintr-o perspectivă canti-
adevăr sau eroare cuprinde fiecare dintre ele. De la bun început, trebuie să facem tativă („opinia celor mai
însă o clară distincţie între teoriile care se ocupă de structura şi forma societăţii, mulţi”)
căutând să le explice prin factori oarecum exteriori ei, factori care au, desigur, cunoaştere ştiinţifică = ansam-
importanţă pentru existenţa şi evoluţia societăţii, dar care nu putem spune că blul propoziţiilor adevărate,
formează esenţialul, şi teoriile care cercetează viaţa socială însăşi, în elementele, formulate într-un anumit
univers de discurs, pro-
structura şi funcţiile sale, explicându-le prin forţe şi cauze existente în ea. (Petre
ducerea lor având la bază
Andrei, Sociologie generală, Editura Polirom, Bucureşti, 1997, p. 76) metode ştiinţifice specifice
simţ comun = desemnând, la
Societatea este o realitate integrală, în care totdeauna şi pretutindeni individul început, facultatea coor-
apare numai ca un element care, chiar dacă are putinţa teoretică de a se desface de donatoare a datelor trans-
ea, rămâne totuşi ataşat de dânsa şi suportă covârşitoarea ei influenţă (...); dacă mise de diferitele simţuri, a
analizăm diferite forme de societate, mai civilizate sau mai primitive, mai pierdut progresiv acest
complexe sau mai simple, cea dintâi problemă care ni se impune este cercetarea înţeles şi a ajuns să desem-
factorilor fundamentali şi necesari care explică alcătuirea societăţii, precum şi a neze judecăţile (cunoaş-
condiţiilor în care apare societatea. Noi admitem această deosebire între factori şi terea) bune şi ferme ale
omului a cărui existenţă nu
condiţiuni (...) pentru că, de exemplu, mediul geografic în care trăieşte o grupare de
este „contaminată” de prea
oameni are, desigur, importanţă nu numai pentru determinarea activităţii multă teorie, judecăţi necon-
economice a oamenilor prin materiile prime oferite de sol, subsol etc. şi care dau taminate de scepticism
astfel anumite posibilităţi de muncă, ci influenţează chiar asupra psihicului şi
moravurilor oamenilor, dar nu este totuşi factorul cel mai de seamă care constituie
societatea însăşi. (...) În orice societate (...) identitatea sufletească apare ca primul şi
cel mai fundamental factor pentru formarea şi existenţa unei societăţi. Din această
identitate psihică se nasc obiceiuri comune, un mod asemănător de a judeca
lucrurile şi evenimentele, solidaritatea membrilor care trăiesc laolaltă. (Petre
Andrei, Sociologie generală, Editura Polirom, Bucureşti, 1977, p. 316-317)

Aplicaþii
1. Elaboraţi un eseu cu titlul „Sociologia - ştiinţă a realităţii sociale”.
2. Organizaţi o dezbatere despre importanţa studierii sociologiei în cadrul
studiilor liceale.
3. Identificaţi trei definiţii distincte ale sociologiei şi realizaţi o analiză
comparativă a acestora.
4. Sunteţi de acord cu ideea lui Petre Andrei potrivit căreia modul în care
definim (concepem) sociologia depinde de modul în care definim
(concepem) societatea? De ce?
5. Elaboraţi un proiect în care să analizaţi comparativ obiectul sociologiei în
calitate de ştiinţă cu cel specific altor ştiinţe sociale (de exemplu, psihologia şi
economia).
10

UNITATEA 1 FACTORII ªI CONDIÞIILE

Capitolul 2
VIEÞII SOCIALE**
2.1 Sistemul natural
Având ca obiect de studiu sistemul social specific uman, analiza sociologică a
factorilor care îl condiţionează va permite punerea în evidenţă, în primul rând, a
sistemului natural ca subsistem al celui social. În cadrul sistemului natural pot fi
delimitate două componente: condiţiile biologice şi condiţiile geografice ale
vieţii sociale a oamenilor.
În ceea ce priveşte condiţiile biologice, este vorba despre caracteristicile
anatomice şi fiziologice ale organismului uman, care asigură realizarea
funcţiilor sale vitale, în contexte sociale de diferite tipuri şi de complexităţi
variabile. Astfel, printre premisele integrării sociale ale fiinţei umane, din punct
de vedere ereditar, pot fi puse în evidenţă următoarele trăsături:
- poziţia verticală, ceea ce permite un câmp vizual mai larg, posibilitatea
unei deplasări mai rapide şi posibilitatea creşterii eficienţei activităţilor;
- mobilitatea superioară a mâinilor şi a degetelor;
- creierul de dimensiuni mari şi un sistem nervos deosebit de complex, care
permit o viaţă psihică de nivel superior;
- mecanisme vocale complexe;
- perioada lungă de maturizare biologică, ceea ce facilitează procese de
socializare şi educaţie fundamentale pentru viaţa de tip uman etc.
Condiţiile geografice ale vieţii sociale se referă la teritoriu (formele de
relief determină felul de viaţă şi modalităţile de organizare a vieţii comunităţii),
climă (îşi pune amprenta asupra stării de sănătate, dar influenţează şi structura
anatomică), flora şi fauna specifice, bogăţiile minerale disponibile etc., toate
acestea exercitând o influenţă accentuată asupra fenomenelor şi proceselor
sociale. De altfel, încă din Antichitate s-a susţinut un anumit „determinism”
geografic (spre exemplu, Hipocrat explica deosebirile dintre europeni şi asiatici
prin diferenţele solului, climei şi a gradului de umiditate). Fără să fie vorba,
totuşi, despre o condiţionare strictă, condiţiile geografice influenţează
numeroase aspecte ale existenţei sociale: locuinţa, îmbrăcămintea, arhitectura,
mijloacele de comunicare, mijloacele de transport, activităţile economice,
tendinţele de mobilitate socială etc. Influenţele exercitate direct de elementele de
natură geografică sunt, evident, diferite în timp, intensitatea lor diminuându-se pe
măsură ce datorită dezvoltării tehnico-economice, s-au dobândit posibilităţile
adaptării mediului la nevoile umane. În prezent, rolul omului în raport cu
mediul natural este pregnant unul dublu: este influenţat de elementele
naturale, încearcă să se adapteze, dar întreprinde numeroase acţiuni pentru a le
controla şi transforma. La fel de bine se poate vorbi însă şi despre o bivalenţă a
raporturilor sale cu mediul natural, problemele legate de degradarea şi
restrângerea acestuia (comparativ cu populaţia umană) fiind din ce în ce mai
constrângătoare şi mai determinate pentru om. Astfel, indirect, viaţa socială
umană se află într-o dependenţă din ce în ce mai accentuată de condiţiile
geografice (condiţii create sau cel puţin, determinate de activităţile sale).
Sunt acestea doar câteva dintre aspectele biologice şi geografice care îşi pun
Degradarea mediului amprenta asupra vieţii sociale umane, deci şi asupra aspectelor sociologice ale
natural constituie o
problemă majoră a
acesteia. Analiza lor poate suscita observaţii sociologice deosebit de interesante,
societăţilor contemporane chiar dacă ele sunt mai greu observabile.
2.2 Populaþia 11

Studiul populaţiei, în ceea ce priveşte numărul şi creşterea sa, constituie

obiectul de studiu al unei ştiinţe de sine stătătoare, anume demografia. Cu toate
UNITATEA 1
acestea, se poate aprecia că demografia şi sociologia au o istorie comună, Capitolul 2
deoarece o analiză a speciei umane în ceea ce priveşte numărul membrilor săi
la un moment dat şi evoluţia acestui număr în timp nu poate fi separată de o
analiză calitativă a natalităţii, a sporului natural, a mobilităţii, a mortalităţii
etc., deci de o analiză sociologică. Rata natalităţii, ponderea tinerilor sau
bătrânilor în societate, numărul căsătoriilor sau al divorţurilor nu au o
semnificaţie de sine stătătoare, ci dobândesc relevanţă doar coroborate,
comparate şi plasate în contextul social global în care se produc.
Demografia oferă astfel date ce pot fi grupate în patru fluxuri
informaţionale, obţinute prin:
1. recensăminte ale populaţiei, care oferă informaţii despre numărul şi
structura unei populaţii, în funcţie de diferite criterii de analiză: geografice,
personale, economice, culturale etc.
2. statistici ale stărilor civile, care oferă informaţii despre naşteri, decese, Spaţiul transnaţional
căsătorii, divorţuri etc. După colapsul regimului co-
3. anchete demografice, care pot oferi informaţii despre cauzele socio- munist, migraţia internaţională a
economice ale unor fenomene demografice: migraţia, şomajul, fertilitatea, fost unul dintre cele mai dina-
densitatea etc. mice procese sociale care au
4. registre ale populaţiei, care pot oferi informaţii rezultate din îmbinarea avut loc în societatea româ-
unor date privind numărul şi structura populaţiei cu date privind nească. Cadrul teoretic este însă
modificările intervenite în statutul diferitelor categorii de populaţie. mult mai larg, referindu-se la
problematica transnaţionalis-
Evoluţia demografică, în calitate de proces social şi abordată dintr-o mului, respectiv la faptul că
perspectivă sociologică, permite atunci abordarea cu precădere a influenţelor imigranţii nu mai aleg să se
reciproce existente între populaţie - mediu ambiant - habitat - cultură - raporteze doar la un singur
educaţie - economie... context (cel de destinaţie, de
Considerarea acestor probleme, mai ales în contextul lumii contemporane, va emigrare), ci dezvoltă relaţii
aduce în discuţie câteva preocupări majore: constante cu ţările de origine,
a. migraţia, ca fenomen ce constă în deplasarea unei mulţimi dintr-un anumit chiar şi la a doua sau a treia
spaţiu geografic în altul, la baza deplasării putând sta diferite cauze: generaţie (cum este de exem-
economice, religioase, politice, conflictuale etc. Formele pe care le poate plu, spaţiul transnaţional dez-
îmbrăca migraţia determinată de fiecare dintre aceste cauze sunt voltat de imigranţii turci între
Germania şi Turcia sau mai
numeroase, principalele criterii aduse în discuţie fiind: durata migraţiei recent, cel dezvoltat de imi-
(migraţie temporară sau definitivă), sensul migraţiei (migraţie internă sau granţii români între Spania şi
migraţie externă), caracterul juridic (migraţie legală sau migraţie ilegală) România).
etc.
b. problemele de gen, care se leagă în primul rând de modificările
fundamentale pe care rolurile sexuale (bărbat - femeie) le cunosc în lumea
contemporană, raportat la modul în care ele aveau relevanţă în trecut;
c. categoriile de vârstă, care, pe de o parte, se leagă de caracteristicile
biologice specifice, dar care pe de altă parte pot fi tratate ca producţii
sociale. Este evident că, din punct de vedere temporal, se pot pune în
evidenţă, în diferite societăţi, diferenţe vizibile în ceea ce priveşte raportul
între grupele de vârstă. În lumea contemporană, în timp ce ţările dezvoltate
au o populaţie îmbătrânită, ţările în curs de dezvoltare au o populaţie
majoritar tânără, ceea ce generează raporturi specifice. Prelungirea
speranţei de viaţă, evoluţiile fecundităţii, valorizarea anumitor vârste,
prelungirea, ca intervale temporale, a vârstelor etc. interesează analiza
sociologică, permiţând înţelegerea şi explicarea multor altor fenomene şi
procese sociale.
12
UNITATEA 1
Capitolul 2
Conceptul de „cultură”
Originea conceptului de „cul-
tură” trebuie plasată, potrivit lui
G. Rocher (Introduction à la
sociologie générale, 1968), în
Germania secolului al XVIII-lea,
fiind utilizat în studii de „istorie
universală” pentru a descrie
progresul, extinderea cunoş-
tinţelor, avântul artelor, civi-
lizarea moravurilor, îmbună-
tăţirea instituţiilor sociale etc.
Semnificaţia sa se leagă astfel
iniţial de ideea progresului
intelectual şi social al omului în
general, al colectivităţilor, al
omenirii.
Relativitatea trăsăturilor
culturale
Analiza unei culturi presu-
pune punerea în evidenţă a trăsă-
turilor sale, prin intermediul
acestora putându-se sesiza
diferenţele dintre culturi.
Trăsăturile culturale nu pot fi
considerate bune sau rele în
sine, ele fiind relative la
contextul cultural specific.
Astfel, în societăţile europene se
consideră că nu este bine ca o
fată să nască un copil înainte de
a se căsători, naşterile prema-
ritale fiind considerate dovadă
de imoralitate, în timp ce în
cadrul anumitor triburi din
Filipine este apreciat faptul că o
fată naşte înainte de a se
căsători. Prin aceasta ea dove-
deşte că este fertilă, iar cum
fertilitatea este deosebit de
apreciată, are şanse mult mai
mari de a se căsători.
2.3 Cultura
În sens sociologic, prin termenul de „cultură” se desemnează ansamblul
modelelor de gândire, atitudine şi acţiune ce caracterizează o anumită
populaţie, inclusiv materializarea anumitor modele. Prin urmare, cultura
cuprinde două categorii de componente:
- componente ideale: credinţe, norme, valori, simboluri, modele de
comportament şi de acţiune etc.
- componente materiale: unelte, locuinţe, îmbrăcăminte, mijloace de
transport etc.
Cultura îndeplineşte în raport cu viaţa socială umană funcţii deosebit de
importante, dintre acestea fiind de subliniat:
- funcţia de adaptare, cultura furnizând modele ideale şi materiale
standardizate de adaptare la condiţiile de mediu şi nu numai;
- funcţia de socializare, indivizii umani devenind membri ai comunităţilor
umane prin însuşirea simbolurilor, limbajului, normelor specifice;
- funcţia de reproducere a comunităţii prin memorarea, stocarea şi
transmiterea elementelor culturale;
- funcţia de individualizare culturală, respectiv cultura asigură
identitatea culturală a indivizilor ce fac parte dintr-o populaţie, dar şi a
populaţiei în ansamblu.
Legătura dintre cultură şi societate este atât de strânsă, încât numeroşi
sociologi le consideră echivalente. Păstrând însă diferenţa între produsele ideale
şi materiale ale unui grup (cultura) şi grupul căruia acestea aparţin (societatea),
analiza culturii permite delimitarea mai multor elemente constitutive:
1. simbolurile, respectiv semnele arbitrare utilizate la nivel social pentru
a desemna un obiect, o acţiune, o atitudine etc. Simbolurile pot îmbrăca
forme foarte diferite de la o societate la alta, după cum pot fi asemănătoare,
pot avea o dinamică lentă, dar pot cunoaşte şi momente cu o dinamică
extraordinară etc.
2. riturile, definite ca secvenţe formalizate şi stereotipe de acte săvârşite
într-un context religios sau magic, par a nu mai avea relevanţă în
societatea contemporană, dar în realitate, este vorba doar despre ritualurile
religioase, cele profane (protocolurile, ceremonialurile, regulile de
comportare, sărbătorile etc.) multiplicându-se într-o mare măsură;
3. limbajul, definit ca sistem structurat la nivel social de modele sonore şi
scrise, cu semnificaţii specifice şi arbitrare. Deosebit de relevant pentru
calitatea omului de fiinţă socială, limbajul permite oamenilor să creeze
cultura, să o acumuleze şi să o transmită, să interacţioneze în cadrul
societăţii, să gândească acţiunile ce urmează a fi desfăşurate etc.
4. normele, care sunt reguli sociale ce precizează comportamentele ce
trebuie adoptate în situaţii specifice. Normele au, în general, un caracter
constrângător, nerespectarea lor fiind sancţionată;
5. tradiţiile (cutumele), care reprezintă modalităţi comportamentale
curente, acceptate şi considerate de la sine înţelese la nivelul
grupurilor. Nerespectarea tradiţiilor, spre deosebire de norme, nu este
sancţionată în general, decât la nivel atitudinal;
6. moravurile, respectiv obiceiuri şi valori morale specifice unei anumite
populaţii, transmise în cadrul procesului de socializare, care
precizează ceea ce este bine sau rău să se întreprindă. Întemeiate iniţial
în experienţa socială a populaţiei, moravurile ajung să se autovalideze şi
să se autoperpetueze: ceva este adevărat pentru că este adevărat sau greşit
pentru că este greşit. Încălcarea lor poate determina sancţiuni complexe,
atitudinale în primul rând, considerându-se că pun în pericol însăşi
existenţa respectivei comunităţi;
 7. legile, care reprezintă norme stabilite şi apărate de un organism politic 13
(statul), care are libertatea legală de a folosi forţa în cazul încălcării lor;
8. valorile, respectiv idei abstracte despre ceea ce este dezirabil, corect şi
bine să se urmărească de către membrii unei populaţii (societăţi) şi de
UNITATEA 1
către societate în ansamblu etc. Capitolul 2
Variabilitatea şi specificul acestor elemente constitutive, iar după aceea
variabilitatea şi specificul modurilor de îmbinare, determină o mare variabilitate
a culturilor, ceea ce înseamnă probleme teoretice şi metodologice dificile pentru
cercetători. Cu toate acestea, sunt uzuale mai multe criterii de clasificare a Civilizaţie şi cultură
tipurilor de culturi, printre acestea fiind de amintit: „«Civilizaţia» nu are aceeaşi
- în funcţie de modalitatea de reproducere culturală, există: culturi semnificaţie în toate naţiunile
tradiţionale (caracterizate prin elemente de folclor, tradiţii, obiceiuri, occidentale. Se remarcă o mare
diferenţă îndeosebi între între-
moravuri şi atitudini specifice cu mare stabilitate temporală) şi culturi buinţările pe care le dau acestui
moderne (care se caracterizează prin dinamism cultural, în sensul cuvânt englezii şi francezii, pe
valorizării elementelor de noutate, dar şi al apariţiei fenomenului de de o parte, germanii pe de altă
aculturaţie); parte: primii înglobează într-un
- în funcţie de formele dominante de comunicare şi interacţiune, există: singur concept mândria faţă de
culturi orale, culturi scrise (istorice) şi culturi multimediatice; naţiune, progresul Occidentului
- în funcţie de categoria socială de apartenenţă, există: cultura elitelor, şi al omenirii în general; în între-
cultura de masă şi subcultura etc. buinţare germană, termenul «ci-
Considerarea tipurilor de cultură delimitate mai sus se poate realiza şi de o vilizaţie» denumeşte cu sigu-
modalitate sincronă, caz în care, de exemplu, la nivelul culturii noastre naţionale, ranţă ceva foarte util, dar totuşi
de importanţă secundară: ceea
putem pune în evidenţă următoarele niveluri de existenţă culturală: ce constituie latura exterioară a
1. cultura folclorică, al cărei spaţiu propriu de manifestare este satul, fiind omului, suprafaţa existenţei
rezultatul, în primul rând, al „dialogului” omului cu mediul natural; umane. Când germanul îşi pro-
2. cultura elitelor, având ca spaţiu de manifestare mediul urban şi care pune să se definească pe el
funcţionează numai cu ajutorul specialiştilor, dezvoltându-se în timp însuşi, când vrea să exprime
datorită caracterului instituţional şi potenţialului creator al oamenilor de mândria faţă de realizările sale,
cultură; foloseşte cuvântul «cultură»
3. cultura de masă, care are un caracter predominant reproductiv, difuzând (Kultur).” (N. Elias, La Civi-
mesaje create în zona celorlalte două culturi; se caracterizează printr-o lisation des moeurs, Calman-
mare accesibilitate pentru publicul larg, vizând cu precădere gratuitul şi Lévy, 1973, p. 12)
distractivul, fără valenţe educative;
4. contraculturile, care sunt constituite de trăsături şi complexe culturale
specifice unor grupuri opozitive în raport cu formele culturale dominante
(spre exemplu, grupurile de delicvenţi, găştile „din spatele blocurilor”
etc.).
Cultura, indiferent de trăsăturile specifice, întemeiază pe lângă posibilitatea
accederii fiinţei umane la conştiinţa de sine, ceea ce se numeşte conştiinţă
colectivă. La nivelul acesteia se exprimă particularităţile vieţii sociale, care se
transmit din generaţie în generaţie, reflectând continuitatea vieţii sociale. Modul
în care această conştiinţă se constituie, modul în care se realizează trecerea de la
conştiinţa individuală la cea colectivă, trăsăturile conştiinţei colective etc.
reprezintă tot atâtea teme de interes sociologic care nu pot fi analizate decât în Poartă maramureşeană
strânsă conexiune cu analiza culturii.
Cultura nu permite numai accederea noastră către ceea ce am numit
conştiinţă colectivă, ci ea are un impact considerabil asupra comportamentului
omului, începând cu modul de satisfacere a trebuinţelor şi continuând cu
obiceiurile, riturile, moravurile şi „modelele culturale de comportament” etc.
Este vorba, de fapt, despre ceea ce vom numi socializare, proces înţeles ca un
mecanism primar prin intermediul căruia se realizează influenţa culturii asupra
vieţii sociale. În acest context, socializarea apare ca un proces de transmitere şi
asimilare a sistemului de modele culturale, de norme şi valori, de cunoştinţe şi Conştiinţa colectivă
atitudini dezirabile social. cunoaşte o diversitate
extremă de forme de manifestare
14
UNITATEA 1
Capitolul 2
Macro- şi microsociologie
Interacţiunea indivizilor şi
colectivităţilor umane într-un
spaţiu determinat poate privi fie
interacţiunile de tip faţă-în-faţă,
caz în care se vorbeşte de micro-
sociologie, fie interacţiunile
indirecte şi chiar impersonale
presupuse de sistemele socio-
logice (sistemul politic, sistemul
economic etc.), caz în care se
vorbeşte de macrosociologie.
Analizele întreprinse la nivel
micro- sau macrosociologic nu
sunt distincte unele de celelalte,
dar se presupun în sensul că
interacţiunea faţă-în-faţă stă la
baza tuturor formelor de orga-
nizare socială, indiferent de
mărimea lor, iar viaţa cotidiană,
de zi cu zi a oamenilor este
afectată profund de cadrele
instituţionale.
Evoluţia omului
2.4 Viaþa socialã
Precizările realizate până în prezent în cadrul acestui capitol demonstrează că
viaţa socială este condiţionată în posibilitatea sa de existenţă de o multitudine de
factori şi condiţii. Pentru a sublinia caracterul unitar al vieţii sociale, se poate
aprecia că diferitele categorii de factori şi condiţii constituie simultan dimensiuni
ale vieţii sociale. Aspectele demografice, geografice, istorice, economice, politice,
culturale etc. se influenţează şi se intercondiţionează, asigurând unitatea a ceea ce
se poate numi sociosfera, mediul de manifestare al vieţii sociale. Fiecare categorie
de factori şi condiţii pot potenţa sau dimpotrivă, inhiba influenţa uneia sau mai
multora dintre celelalte categorii, determinând şi efecte de ansamblu, care nu pot fi
obţinute prin considerarea izolată a dimensiunilor sociosferei.
Viaţa socială cuprinde astfel, fenomenele şi procesele determinate de
interacţiunea indivizilor şi colectivităţilor umane într-un spaţiu determinat
(local, regional, naţional, internaţional). Viaţa socială, prin prisma condiţionărilor
sale, este deosebit de diversă, această diversitate fiind de considerat atât în ordine
sincronă, cât şi diacronică. Din punct de vedere istoric, la un nivel general, pot fi
considerate următoarele forme de viaţă socială:
1. viaţa socială primitivă (vânătorii şi culegătorii), respectiv viaţa desfăşurată
în cadrul unor mici grupuri sau triburi, nedepăşind 30-40 persoane. Plasate
de obicei în zone abundente în vânat şi plante comestibile, se pare că alocau
un timp destul de redus procurării hranei (prejudecata noastră în ceea ce
priveşte greutăţile cu care se confruntau „oamenii primitivi” se datorează
exemplelor care mai supravieţuiesc, uitând că aceştia au fost alungaţi din
zonele bogate în cele mai sărace sau dificile regiuni), acordând mare atenţie
activităţilor ceremoniale şi rituale, promovării valorilor religioase şi
transmiterii elementelor culturale (cultura orală);
2. viaţa socială agrară şi pastorală, apărută în momentul în care s-a realizat
domesticirea mai multor specii de animale şi s-a trecut la cultivarea
sistematică a plantelor comestibile. Dezvoltarea acestor activităţi a implicat
o diviziune a muncii mai accentuată, devenind posibil totodată comerţul şi,
implicit, o diversificare a relaţiilor sociale;
3. viaţa socială preindustrială, dezvoltată începând cu mileniul VI î. Hr., care
presupune societăţi ce au la bază agricultura şi creşterea animalelor, dar
cărora li se adaugă meşteşugurile. Deoarece utilizau scrierea, iar arta şi
cunoaşterea înregistrau deja o dezvoltare deosebită, se poate vorbi de
civilizaţii, simultan, prin existenţa unor forme de guvernare mult mai
elaborate decât cele anterioare, fiind vorba de apariţia şi dezvoltarea statelor;
4. viaţa socială industrială, dezvoltată la nivelul societăţilor industriale odată
cu revoluţia industrială începută în secolul al XVIII-lea. Progresiv,
majoritatea populaţiei se deplasează spre centrele urbane, ceea ce permite
accentuarea şi diversificarea relaţiilor sociale. La nivelul societăţilor
industriale apar statele-naţiuni, comunităţi politice, delimitate între ele prin
frontiere clar marcate, ce deţin un control mult mai accentuat asupra
membrilor din propriile societăţi;
5. viaţa socială postindustrială, făcută posibilă de procesul de globalizare şi
de revoluţia informatică, care tinde să şteargă
multe dintre diferenţele existente între
populaţiile existente în acelaşi timp, aşa încât
se poate vorbi de o societate globală. Nici una
dintre societăţile contemporane nu mai
trăieşte şi nu mai poate trăi separat de
celelalte, ceea ce are ca efect şi importante
schimbări sociale.
Lecturi suplimentare 15
Toate fenomenele sociale reale au fost şi sunt localizate undeva în spaţiu şi
s-au petrecut şi continuă să se petreacă într-un anumit timp, deci ele sunt toate,
UNITATEA 1
fără nici o excepţie fenomene geografice şi fenomene istorice. N-a existat Capitolul 2
probabil nici un sociolog care să nu-şi fi dat seama de acest lucru, dar foarte
numeroase doctrine sociologice consideră că, din punctul de vedere teoretic în
care se situează, aceste două aspecte sunt lipsite de importanţă şi le lasă exclusiv
în grija antropogeografilor, a etnologilor şi a istoricilor. Aşa se explică, fără
îndoială, o mulţime de exagerări şi chiar speculaţii care circulă în domeniul
Dicþionar
sociologiei, datorită mai ales a poziţiilor idealiste, spiritualiste, logiste, aculturaţie = ansamblul mo-
psihologiste etc. (Traian Herseni, Sociologie, Editura Ştiinţifică şi dificărilor intervenite în
tiparele culturale originare,
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 541) atunci când grupuri de
indivizi cu culturi diferite
Vârstele au divizat şi continuă să dividă societatea în alt mod şi cu alte intră în contact permanent;
consecinţe, dar prin aceasta nu mai puţin importantă pentru întreaga viaţă a elita = categorie socială alcă-
oamenilor. (...) Consecinţa pozitivă şi cu caracter de permanenţă, tot timpul cât a tuită din indivizi cu cea mai
existat şi vor exista societăţi omeneşti, constă în procesele de socializare sau ridicată cotă de apreciere în
culturalizare a noilor generaţii de către cea adultă, pentru a le asimila şi integra ramura lor de activitate
eficient în viaţa socială şi asigura astfel stabilitatea, perpetuarea şi dezvoltarea (artişti, savanţi, oameni de
continuă nu numai a speciei, ci şi a comunităţilor şi civilizaţiilor create sau stat, ofiţeri superiori, spor-
însuşite de ele. (Traian Herseni, Sociologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, tivi etc.); o altă definiţie,
precizează în calitate de
Bucureşti, 1982, p. 524-525) membrii ai elitelor indivizii
care deţin funcţii de con-
Credinţa fundamentală care stă la baza întregului sistem pare să fie cea ducere, guvernamentale sau
conform căreia corpul omenesc este urât, iar înclinaţia sa naturală este către neguvernamentale
neputinţă şi boală. Prizonier al unui astfel de corp, singura speranţă a omului identitate culturală = capa-
constă în a înlătura aceste caracteristici prin folosirea puternicilor influenţe citatea unei colectivităţi de a
exercitate de ritual şi ceremonie. Fiecare gospodărie are unul sau mai multe altare se recunoaşte ca grup prin
dedicate acestui scop (...) Punctul central al altarului este o cutie sau un dulap prisma elementelor de ordin
construit în zid. În acest dulap sunt păstrate numeroase vrăji şi poţiuni magice fără cultural; totalitatea com-
de care nici un băştinaş nu crede că ar putea trăi. (Horace Miner, „Body ritual ponentelor ideale şi mate-
riale specifice unei culturi,
among the Nacirema”, American Anthropologist, 58, 1956, p. 503-504, cit. în precum şi modul specific de
Anthony Giddens, Sociologie, Editura Bic All, Bucureşti, 2001, p. 32) interrelaţionare al acestora
naţiune = formă istorică de co-
munitate umană, caracteri-
Aplicaþii zată prin comunitatea de
limbă, de teritoriu, de viaţă
1. Analizaţi populaţia din zona în care trăiţi. Credeţi că specificul său poate fi economică şi de factură psi-
explicat datorită influenţelor exercitate de condiţiile geografice? De ce? hică, care se manifestă, în e-
2. Societatea românească, atât în anii comunismului, cât şi în prezent, a senţă, în comunitatea cul-
cunoscut şi cunoaşte un fenomen accentuat de migraţie. Analizaţi comparativ turii naţionale şi în con-
cauzele care au determinat şi sensul migraţiei din anii comunismului, ştiinţa originii şi destinului
respectiv al migraţiei contemporane. comun
3. Analizaţi textul lui Horace Miner de mai sus în care, unde aparent ar fi vorba
de o societate având trăsături culturale diferite de cele europene, este vorba, în
realitate, de cultura europeană.

Proiect
Analizaţi propria comunitate şi încercaţi, utilizând criteriile de diferenţiere a
tipurilor de culturi precizate, să identificaţi exemple concrete pentru categoriile
de elemente constitutive în cazul fiecăruia dintre tipurile de cultură puse în
evidenţă.
16
UNITATEA 1
Capitolul 3
Metoda de cercetare
1. Metoda nomologică (gene-
ralizantă), al cărei scop este
formularea de legi, de relaţii
generale care nu depind de
condiţiile concrete. Această
metodă are limitările sale, iar
aceasta, în primul rând,
datorită dinamicii deosebite
a realităţii sociale, ceea ce o
face greu de surprins la
nivelul unor concepte cu un
nivel înalt de abstractizare.
2. Metoda genetică sau istorică
(individualizantă), care con-
stă în studierea aspectelor
sau evenimentelor singulare,
în condiţii concrete, precise.
Simplele evenimente nu per-
mit însă construirea unei
ştiinţe, aşa încât este ne-
cesară trecerea de la acestea
la conceptualizare.
Faptele sociologice
În lucrarea Le Métier de
sociologue (1973), P. Bourdieu,
J.-C. Chamboredon şi J.-C.
Passeron, sociologi francezi
contemporani, insistă asupra
diferenţei dintre obiectele
reale şi faptele ştiinţifice.
Acestea din urmă sunt construite
şi nu simplu date în experienţa
cotidiană: „Măsurarea şi instru-
mentele de măsură şi, mai
general, toate operaţiile practicii
sociologice, de la elaborarea
chestionarelor şi codificare până
la analiza statistică, sunt tot
atâtea teorii în acţiune, cu titlu
de proceduri de construire,
conştiente sau inconştiente, a
faptelor şi relaţiilor între fapte.”
(p. 59)
INVESTIGAÞIA SOCIOLOGICÃ
3.1 Metode ºi tehnici de cercetare
Dobândirea unei cunoaşteri ştiinţifice nu se poate realiza întâmplător, aşa
încât la baza acestui gen de cunoaştere stau moduri de cercetare şi principii de
cunoaştere şi de transformare a realităţii standardizate, anume metodele. În
general, în cadrul ştiinţelor sociale se face distincţia între două metode de studiu,
fără ca acestea să fie utilizate izolat una faţă de cealaltă: metoda nomologică şi
metoda genetică.
Din punct de vedere temporal, aplicarea acestor metode se poate realiza fie
transversal, atunci când se are în vedere situaţia existentă la un moment dat, fie
longitudinal, atunci când se are în vedere evoluţia pe un interval temporal a
proceselor sociale. Cercetările longitudinale, la rândul lor, pot fi realizate
retrospectiv sau prospectiv.
Aceste metode, indiferent de sensul aplicării lor efective, fac apel la o serie de
tehnici, reduse în general la patru mari categorii:
1. Experimentul reprezintă tehnica de cercetare ce constă în manipularea
controlată a unor fenomene, destinată să producă observaţiile
necesare înţelegerii respectivelor fenomene. Această tehnică permite, în
context sociologic, mai ales verificarea legăturii dintre două variabile.
Astfel, este vorba de constituirea a două grupuri, în unul dintre ele
introducându-se o variabilă (variabila independentă) care va determina
sau nu modificări asupra unei alte variabile (variabila dependentă), în
timp ce în celălalt grup variabila nu este introdusă, acest grup servind ca
grup de control.
Experimentele se pot realiza fie în laborator, fie în condiţiile vieţii sociale
reale. În cazul sociologiei, spre deosebire de psihologie, sunt greu de
realizat şi fără o relevanţă ridicată experimentele de laborator, chiar dacă
acestea permit un control mai bun al variabilelor.
2. Observaţia reprezintă cea mai veche tehnică de cercetare utilizată în
ştiinţă şi constă în investigarea sistematică, în baza unui plan anterior
elaborat, cu ajutorul unor instrumente adecvate, a proceselor sau
fenomenelor care constituie obiectul de studiu.
În viaţa de zi cu zi, utilizăm observaţia pentru a identifica modul în care noi şi
ceilalţi ne îmbrăcăm şi reacţionăm în diferite situaţii, modul în care arată strada pe
care mergem, modul în care se desfăşoară o oră de curs etc. Datele obţinute nu ne
permit să ajungem la o cunoaştere sistematică a realităţii, deoarece am utilizat
observaţia spontană care de multe ori nu corespunde realităţii întrucât putem fi
impresionaţi de detalii şi să pierdem din vedere semnificaţia unor elemente de
ansamblu. Pentru a realiza o cunoaştere autentică trebuie să trecem de la
observaţia spontană, care nu ne permite generalizări, la observaţia ştiinţifică.
În sociologie, observaţia ştiinţifică constă în obţinerea informaţiilor cu
ajutorul organelor de simţ şi verificarea ipotezelor cercetării pentru a descrie
sistematic şi obiectiv faptele şi fenomenele sociale.
Investigaţia sociologică utilizează mai cu seamă două tipuri de observaţie,
diferenţiate în funcţie de gradul de implicare a cercetătorului în domeniul
investigat şi anume: observaţia structurată şi observaţia participativă.
 Observaţia structurată constă în aplicarea unor tehnici de măsurare 17
bazate pe înregistrarea datelor pe categorii de codificare, fără ca cercetătorul să
fie implicat. De exemplu, dacă dorim să observăm comportamentul verbal şi
acţional al colegilor noştri, în cadrul şcolii sau în afara acesteia, construim un
UNITATEA 1
sistem de categorii cu trei clase: comportamente prosociale, comportamente de Capitolul 3
conformare la normele şi valorile sociale şi comportamente antisociale, în
dezacord cu normele şi valorile societăţii, apoi îi rugăm, pe colegii noştri, să
relateze în scris despre comportamentele lor pe o anumită perioadă de timp.
Grupăm aceste comportamente în cele trei categorii: prosociale, de conformare şi
antisociale şi cu ajutorul observaţiei vom stabili ce tip de comportament a
predominat. În anumite condiţii, putem să realizăm o observaţie directă în cazul
experimentelor de laborator, a activităţilor dintr-o oră de curs etc.
Observaţia participativă presupune integrarea cercetătorului în
colectivitatea studiată şi în utilizarea introspecţiei sau/şi a memoriei sale sociale
pentru înregistrarea şi interpretarea datelor. Observaţia participativă este utilizată
cu precădere în studiile de antropologie socială şi culturală, astfel antropologul B.
Malinowski a subliniat, la începutul secolului al XX-lea, valoarea acestei metode
În funcţie de conţinutul
în studiul triburilor din Guineea şi din nordul Melaneziei. problemelor abordate, există:
3. Ancheta, probabil cea mai răspândită metodă de cercetare sociologică, anchete de opinie publică,
constă în colectarea de informaţii solicitând oamenilor să răspundă la socio-economice etc.
anumite întrebări. Având în vedere aria largă de aplicabilitate, se pot pune în Problemele studiate cu aju-
evidenţă numeroase tipuri de anchetă. Ea are două forme principale: torul anchetei sociologice sunt
interviul şi chestionarul. foarte variate, începând cu
Interviul este tehnica de obţinere a informaţiilor, prin întrebări şi credinţele, aspiraţiile, opiniile,
răspunsuri, apelându-se la mijloace verbale. Interviurile sunt utilizabile mai ales atitudinile, interesele etc. (feno-
atunci când sunt studiate fenomene şi procese mai greu observabile, între mene subiective) şi continuând
cu fenomene, precum: sărăcia,
avantajele lor putându-se enumera: posibilitatea observării comportamentelor non-
condiţiile de locuit, gradul de
verbale, consemnarea spontaneităţii răspunsurilor, posibilitatea sesizării unor ocupare a forţei de muncă etc.
aspecte neanticipate etc. Chestionarul reprezintă tehnica de obţinere a (fenomene obiective). Atunci
informaţiilor prin intermediul unei succesiuni logice de întrebări scrise ce când se urmăreşte cunoaşterea
solicită din partea celui chestionat direct sau indirect, un răspuns scris. opiniei publice, avem de a face
Atât interviurile, cât şi chestionarele constau din suite de întrebări care nu cu sondajele de opinie publică.
pot fi construite întâmplător. Formularea întrebărilor (nu trebuie să Sondajul de opinie publică
cuprindă figuri de stil, nu trebuie să fie negative, nu trebuie să fie tendenţioase este o cercetare sociologică de
etc.), ordinea lor, adecvarea la ipotezele cercetării, adecvarea în raport teren realizată cu scopul de a
cu nivelul de şcolarizare al celor intervievaţi sau chestionaţi etc. sunt cunoaşte orientarea, centra-
litatea şi intensitatea opiniilor
probleme deosebit de importante în construirea chestionarelor şi a
împărtăşite în comun de diferite
interviurilor. În general, întrebările pot viza patru tipuri de informaţii: straturi şi categorii ale popu-
a. fapte, referitoare la situaţia personală a indivizilor chestionaţi (vârstă, sex, laţiei. El se bazează pe tehnicile
profesie, venituri etc.), la mediul lor (locuinţă, condiţii de viaţă, condiţii de interogative şi pe eşantionare
muncă etc.), la comportamente; înţeleasă ca o operaţie de
b. opinii, respectiv aprecierile (judecăţile) pe care indivizii le formulează în construire a unui „model redus”,
legătură cu problemele considerate: opinii politice, morale, artistice etc. numit eşantion, care constituie
c. atitudini, adică poziţionări ale indivizilor în raport cu diferitele elemente o parte dintr-un întreg care
ale mediului social: atitudinea faţă de muncă, faţă de politică etc. reproduce la scară redusă struc-
d. cunoştinţe, referitoare la gradul de cunoaştere a problemelor sau tura întregului. În principal,
există două modalităţi de eşan-
situaţiilor cu care interferează persoana chestionată.
tionare: eşantionarea alea-
4. Analiza documentară, utilizată cu precădere în situaţiile în care accesul torie şi eşantionarea pe cote,
direct la fenomenele şi procesele studiate nu mai este accesibil direct, ci doar ultima presupune stabilirea cri-
prin intermediul documentelor (obiecte sau texte care oferă informaţii): teriilor de eşantionare şi in-
arhive publice sau private, jurnale personale, corespondenţă, date statistice, cluderea în eşantion a per-
ziare, reviste, cărţi, lucrări de artă, folclor, discursuri etc. Studierea soanelor sau a unităţilor sociale
documentelor se face cu ajutorul unor tehnici riguroase, anume tehnicile proporţional cu structura uni-
analizei de conţinut. Această tehnică are şi unele inconveniente. versului cercetat.
18 3.2 Etapele cercetãrii sociologice*
UNITATEA 1 Sociologia se ocupă cu studiul ştiinţific al vieţii sociale a oamenilor sub toate
aspectele sale. Aceasta înseamnă că abordarea obiectului de studiu se realizează
Capitolul 3 potrivit unei anumite metodologii, respectiv potrivit unui demers riguros
organizat şi desfăşurat. În general, se poate aprecia că realizarea unei cercetări
sociologice presupune parcurgerea următoarelor etape:
1. Stabilirea problemei de studiat: complexitatea realităţii
sociale face ca abordarea sa în scopuri ştiinţifice să nu se poată
realiza de o manieră globală, ci doar supunând atenţiei anumite
aspecte ale sale. Ca atare, prima etapă a cercetării sociologice
este delimitarea problemei de cercetare, definirea problemei
sociale în termeni sociologici;
2. Studiul bibliografiei problemei: vastitatea sociosferei permite
formularea în permanenţă de noi probleme, care au însă
conexiune cu altele sau chiar, în alte contexte, au mai fost
cercetate. Consultarea literaturii de specialitate este astfel
obligatorie în orice cercetare: vom cunoaşte mai bine propria
problemă şi vom evita să redescoperim ceea ce se ştie deja;
Stabilirea 3. Formularea ipotezelor: definirea cu claritate a problemei şi
problemei de studiat precizarea principalelor sale aspecte prin intermediul literaturii
de specialitate, vor permite formularea anumitor ipoteze în ceea
ce priveşte legătura existentă între faptele sociale studiate. Modul
concret de formulare a unei ipoteze presupune separarea realităţii
Studiul bibliografiei sociale studiate în două serii de fapte, gândite ca variabile, dintre
problemei care una reprezintă variabila-cauză (independentă), iar cealaltă
variabila-efect (dependentă). Ipoteza reprezintă legătura
formulată între cele două variabile şi care, prin cercetare va
Formularea fi confirmată sau infirmată;
ipotezelor 4. Determinarea populaţiei de studiat: este evident că cercetările
sociologice nu pot fi exhaustive, complete, iar aceasta, în primul
rând, datorită resurselor implicate, dar şi datorită inutilităţii lor.
Cercetarea poate fi deosebit de relevantă pentru ansamblul unei
Determinarea populaţiei populaţii (exceptând cazurile în care numărul membrilor este
de studiat redus, de ordinul zecilor sau sutelor) şi dacă se lucrează doar pe
eşantioane reprezentative pentru populaţia în cauză, altfel spus
trebuie să se încerce reproducerea în mic a structurii populaţiei
Stabilirea metodelor şi respective (sex, vârstă, pregătire şcolară, profesie, mediu de
tehnicilor de cercetare rezidenţă, naţionalitate). Mărimea eşantionului depinde de
gradul de precizie urmărit, cu cât se urmăreşte o precizie mai
mare, această mărime trebuie să fie mai mare;
5. Stabilirea metodelor şi tehnicilor de cercetare: acestea
Colectarea trebuie adecvate problemei studiate şi informaţiilor care se
datelor încearcă a fi obţinute;
6. Colectarea datelor: presupune contactul direct cu populaţia
studiată, colectarea datelor putându-se realiza de cel care
Analiza realizează cercetarea sau de alte persoane calificate;
rezultatelor 7. Analiza rezultatelor: după obţinerea datelor, acestea sunt
prelucrate, combinate şi analizate, astfel încât să permită
analizarea ipotezelor avansate;
8. Formularea concluziilor: se referă, în primul rând, la
Formularea
acceptarea, respingerea sau reformularea ipotezelor, totodată
concluziilor
rezultatele cercetării trebuind redactate şi prezentate într-o
formă accesibilă celor interesaţi.
Etapele cercetării sociologice
Lecturi suplimentare 19

Metodologia cercetării sociologice, analiză a metodelor şi tehnicilor

aplicate în realizarea şi finalizarea cercetării sociale, are un caracter predominant
UNITATEA 1
normativ. Pe baza reflecţiei asupra experienţelor trecute de cercetare, formulează Capitolul 3
strategii de investigare, indică atât eventualele dificultăţi şi neajunsuri, cât şi căi
de obţinere a unor rezultate valide din punct de vedere ştiinţific. Metodologia
cercetării este astfel expresia conştiinţei critice, autoreflexive şi constructive a
unei discipline. (...) Clasele de elemente componente ale metodologiei cercetării
sociologice sunt: a) enunţurile teoretice fundamentale admise ca referinţe pentru
Dicþionar
eşantionare aleatorie = utili-
structura paradigmatică a unei teorii şi convertite în principii metodologice de zată mai ales pentru son-
orientare a abordării realităţii sociale; b) metodele şi tehnicile de culegere a darea opiniei publice când se
datelor empirice (observaţia, experimentul, ancheta etc.); c) tehnicile şi întocmeşte lista tuturor
procedeele de prelucrare a datelor şi informaţiilor empirice, de ordonare, persoanelor dintr-o comu-
sistematizare şi corelare a acestora pentru fundamentarea deciziilor privitoare la nitate şi utilizându-se un
semnificaţiile lor teoretice; d) procedeele de analiză, interpretare şi construcţie tabel cu numere întâm-
sau reconstrucţie teoretică pe baza datelor empirice în vederea elaborării de plătoare sau un pas statistic
descrieri, tipologii, explicaţii şi predicţii teoretice. (Cătălin Zamfir, Lazăr rezultat din raportarea tota-
Vlăsceanu (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993, p. lului populaţiei la volumul
eşantionului, sunt selectate
353)
persoanele care vor fi in-
Desigur, informaţia faptică despre o societate nu ne va spune întotdeauna dacă tervievate sau unităţile soci-
ne confruntăm cu un caz neobişnuit sau cu un complex general de influenţe. Deseori ale care vor fi incluse în
sociologii vor să adreseze întrebări comparative, care leagă un context social anchetă; un eşantion alea-
dintr-o societate de un altul, sau care pun în contrast exemple luate din societăţi toriu sau probabilist cu un
diferite. Există diferenţe semnificative, de exemplu, între sistemele sociale şi legale volum de 1075 de persoane
este reprezentativ pentru o
din Marea Britanie şi cele din Statele Unite. (...) În sociologie trebuie să avem în
populaţie mult mai nume-
vedere nu doar societăţile existente, în relaţie una cu cealaltă, ci totodată să le roasă, marja de eroare fiind
comparăm prezentul şi trecutul. Întrebările pe care le pun sociologii aici sunt ± 3% (totdeauna există o
întrebări evolutive. Pentru a înţelege natura lumii moderne, trebuie să avem în marjă de eroare care poate fi
vedere formele anterioare de societate şi să analizăm principala direcţie a proceselor măsurată şi care este
de schimbare. (...) Întotdeauna e nevoie să interpretăm ce anume înseamnă faptele, acceptată prin convenţie)
iar pentru a face aceasta trebuie să învăţăm să punem întrebări teoretice. (Anthony exhaustiv = complet
Giddens, Sociologie, Editura Bic All, Bucureşti, 2001, p. 578-579) metodă = de la grecescul
methodos, „cale, mijloc,
Toate cercetările pornesc de la o problemă de cercetare. Aceasta reprezintă mod de expunere”; sistemul
uneori un domeniu de ignoranţă faptică: putem pur şi simplu să ne îmbunătăţim de reguli şi principii de
cunoaşterea despre anumite instituţii, procese sociale sau culturi. (...) Însă cea cunoaştere a realităţii sociale
mai bună cercetare sociologică începe cu probleme care reprezintă totodată şi metodologie = de la grecescul
enigme. O enigmă nu înseamnă doar o lipsă de informaţie, ci şi un spaţiu gol în methodos, „cale, mijloc,
înţelegerea noastră. O mare parte din capacitatea de a produce o cercetare mod de expunere” şi logos
sociologică valabilă constă în identificarea corectă a enigmelor. În loc să „ştiinţă”; cuprinde modali-
răspundem, pur şi simplu, la întrebarea „Ce se întâmplă aici?”, cercetarea - care tăţile prin intermediul cărora
dezleagă enigmele - încearcă să ne facă să înţelegem motivul, pentru care se se realizează cunoaşterea şti-
inţifică a vieţii sociale
întâmplă evenimentele în modul respectiv. (Anthony Giddens, Sociologie, tehnica analizei de conţinut =
Editura Bic All, Bucureşti, 2001, p. 579) metodă de cercetare pentru
descrierea obiectivă, siste-
matică şi cantitativă a con-
Aplicaþii ţinutului manifest al unor co-
municări, având drept scop
1. Lucrând pe grupe, proiectaţi etapele unei cercetări sociologice referitoare la interpretarea lor; de exem-
petrecerea timpului liber de către elevi. plu, un text va fi împărţit în
2. Citiţi cu atenţie cel de-al doilea text al lui A. Giddens, insistând asupra ideii de unităţi de sens (cuvânt, frază,
enigmă. Analizaţi, după aceea organizaţi pe grupe situaţia comunităţii locale paragraf), clasate în cate-
din care faceţi parte şi încercaţi să formulaţi câteva enigme relativ la gorii lexicale, semantice sau
procesele şi fenomenele sociale aduse în discuţie. sintactice strict definite
20 Proiect: Ancheta sociologicã
UNITATEA 1 Ancheta sociologică reprezintă tehnica de cercetare sociologică, realizată cu
ajutorul interviurilor şi chestionarelor, ce permite colectarea de informaţii în
Capitolul 3 scopul formulării şi verificării unor ipoteze referitoare la realitatea socială. În
proiectarea unei anchete sociologice trebuie să se aibă în vedere următoarele
aspecte:
1. stabilirea obiectivelor: este vorba de definirea problemei şi de
transformarea acesteia în unul sau mai multe obiective măsurabile. Nu este
suficient, spre exemplu, să ne intereseze ce anume poate întemeia o
atitudine pozitivă a elevilor faţă de şcoală, ci trebuie precizat ce se înţelege
prin „elev”, ce categorii de elevi sunt avute în vedere, ce înseamnă
Metodologia şi metodele atitudine pozitivă faţă de şcoală etc.
sociologiei 2. stabilirea eşantionului cercetat, respectiv a numărului total al celor ce
vor fi intervievaţi sau chestionaţi şi a structurii eşantionului astfel încât el
să fie reprezentativ;
Émile Durkheim 3. stabilirea datelor ce vor fi culese, alegerea acestora fiind determinată de
subiect, de unitatea de cercetare şi de scara anchetei;
4. elaborarea protocolului de interviu sau a chestionarului ce va fi
aplicat, forma şi angajamentul întrebărilor fiind deosebit de importante
relativ la informaţiile ce vor fi obţinute în urma aplicării lor;
5. anticiparea posibilelor erori, printre cauzele acestora putându-se
enumera: imprecizia definirii problemei şi a obiectivelor; imprecizia
delimitării eşantionului; lipsa preanchetei sau a unei preanchete
superficiale; lipsa ipotezelor, selectarea subiectivă a acestora, alegerea
unor ipoteze nesemnificative; întrebări confuze sau tendenţioase;
neconsemnarea corectă a răspunsurilor; erori de analiză a datelor obţinute
etc.
6. pregătirea operatorilor de interviu sau chestionar, de aceştia depinzând
în mare măsură calitatea datelor obţinute;
Max Weber 7. modalităţile de prelucrare şi analiză a datelor;
8. redactarea sintezelor şi a documentelor care consemnează rezultatele
anchetei, atât în ceea ce priveşte datele efectiv obţinute, cât şi interpretarea
acestora;
9. programul, costurile şi personalul implicat.
Realizarea unei anchete sociologice presupune astfel următoarele etape:
1. organizarea anchetei, care presupune următoarele subetape: stabilirea
problemei şi a obiectivelor; redactarea metodologiei şi construirea
instrumentelor de lucru; stabilirea populaţiei sau eşantionului;
2. culegerea şi înregistrarea informaţiilor, făcându-se apel la diferite
modalităţi de înregistrare a diverselor tipuri de informaţii: informaţii orale
transformate în informaţii scrise; informaţii scrise; informaţii iconografice
Émile Durkheim, Regulile
metodei sociologice
şi foto; informaţii animate etc.
Max Weber, Teorie şi metodă în 3. analiza informaţiilor, respectiv stabilirea semnificaţiei în raport cu
ştiinţele culturii obiectivele urmărite şi capacitatea de a confirma sau infirma ipotezele
formulate; punctul de plecare al acestei etape este constituit de codificarea
informaţiilor (stabilirea unei corespondenţe între natura calitativă sau
cantitativă a informaţiei şi cifrele sau literele corespunzătoare),
prezentarea informaţiilor realizându-se prin tabele de centralizare a datelor
şi reprezentări grafice);
4. stabilirea concluziilor, verificarea lor şi redactarea raportului de
cercetare, inclusiv elaborarea unor studii sau sinteze; raportul de cercetare
trebuie să cuprindă informaţii despre problemă, obiective, organizarea
anchetei, eşantionare, realizarea anchetei, interpretarea datelor etc.
Aplicaţie: Realizaţi o anchetă sociologică în liceul vostru prin care să evaluaţi 21
atitudinea elevilor de liceu faţă de şcoală şi cauzele acestei atitudini.

Organizarea anchetei:
UNITATEA 1
- organizaţi grupe de 7-10 elevi, fiecare grupă urmând să realizeze o Capitolul 3
anchetă proprie;
- informaţi-vă, la conducerea şcolii sau la secretariat, asupra numărului
total de elevi şi structura acestei populaţii;
- determinaţi eşantionul reprezentativ pentru populaţia şcolară existentă
(vezi Anexa 1);
- definiţi tema (problema) anchetei şi precizaţi obiectivele ce vor fi
evaluate;
- formulaţi ipoteze de lucru, iar în baza acestora întrebări prin care să se Metodologia şi metodele
obţină informaţii referitoare la aceste ipoteze; sociologiei
- decideţi asupra modalităţii de realizare a anchetei: interviu sau
chestionar; Gilles Ferréol
- elaboraţi chestionarul sau protocolul de interviu şi realizaţi o pretestare
prin aplicarea acestora vouă înşivă; dacă este cazul, reveniţi asupra
acelor întrebări neclare, incomplete, tendenţioase etc. sau încercaţi să
precizaţi mai bine modul aplicării;
- realizaţi o fişă de instruire pentru modul în care se aplică chestionarul
sau se realizează interviul;
- aplicaţi chestionarul sau realizaţi interviul potrivit eşantionului stabilit;
- stabiliţi modurile de sintetizare şi sintetizaţi datele obţinute sub forma
tabelelor de date şi a reprezentărilor grafice;
- analizaţi datele obţinute relativ la ipotezele formulate şi la obiectivele
proiectate;
- formulaţi concluzii în baza informaţiilor puse în evidenţă în urma
Patrick Rateau
analizei datelor;
- redactaţi raportul de cercetare, care va cuprinde, minimum, următoarele
capitole: 1. Informaţii generale despre anchetă: locul realizării, data
realizării, membrii echipei, profesor coordonator etc.); 2. Definirea în ştiinţele umane
temei (problemei); 3. Obiectivele urmărite şi ipotezele formulate; 4.
Date privind populaţia şi structura populaţiei; 5. Determinarea
eşantionului şi eşantionul obţinut; 6. Chestionarul: elaborare şi conţinut
(sau după caz, interviul); 7. Pretestarea: desfăşurare şi rezultate; 8. Fişa
de instruire; 9. Date obţinute; 10. Analiza datelor; 11. Concluzii.

Analiza anchetelor realizate: Prezentaţi succint, la nivelul clasei, fiecare

anchetă realizată şi încercaţi să puneţi în evidenţă asemănările şi deosebirile
existente. În cazul acestora din urmă, decideţi asupra celei mai bune modalităţi în
care problema analizată a fost abordată şi rezolvată.
Gilles Ferréol (coord.), Dic-
ţionar de sociologie
Teme de anchete: Patrick Rateau, Metodele şi
1. Modalităţi de petrecere a timpului liber la elevii de liceu. statisticile experimentale în
2. Atitudinea faţă de lectură în cazul elevilor de liceu. ştiinţele umane
3. Influenţa mass-media asupra comportamentului moral-civic al elevilor.
4. Comunicarea dintre părinţi şi copii.
5. Comunicarea dintre profesori şi elevi.
6. Factori determinanţi pentru delicvenţa juvenilă.
7. Atitudinea elevilor faţă de educaţia furnizată de şcoală (sistemul educativ).
8. Rolul şcolii în comunitatea locală.
9. Participarea locuitorilor la viaţa comunităţii locale.
10. Atitudinea elevilor faţă de valorile democraţiei şi ale Uniunii Europene.
22
ANEXA 1
Statistica, în calitate de
ştiinţă care tratează informaţiile
numerice obţinute la nivelul
unor mulţimi de entităţi, se
aseamănă cu matematica prin
caracterul abstract, ideal al
obiectului său. La fel, statistica
nu are un referenţial empiric
bine definit, în sensul că nu
decupează o anumită zonă a
realului pe care să o cerceteze
dintr-un anumit punct de vedere.
Pe de altă parte însă, statistica nu
este o ştiinţă ipotetico-deduc-
tivă, în sensul că nu operează cu
demonstraţii, oricare ar fi genul
acestora.
ELEMENTE DE STATISTICÃ
Concepte fundamentale
Definită ca disciplina preocupată de culegerea, verificarea, prelucrarea şi
interpretarea informaţiilor numerice referitoare la fenomenele sociale,
statistica are o relevanţă deosebită pentru cercetarea sociologică, atât în ceea ce
priveşte conceptele pe care aceasta le foloseşte, preluate în context sociologic, dar
şi în ceea ce priveşte metodele specifice şi datele statistice obţinute în urma
utilizării acestor metode.
Noţiunile statistice elementare sunt cele de individ (statistic) şi populaţie
(statistică). Indivizii sunt entităţi elementare purtătoare de însuşiri, dintre
aceste însuşiri una fiind comună şi exprimând natura însăşi a entităţilor respective,
iar celelalte însuşiri variabile (spre exemplu, oamenii - însuşire comună a unui tip
de entităţi, aceştia deosebindu-se unii de ceilalţi printr-o mulţime de însuşiri -
însuşiri variabile).
Mulţimea indivizilor de aceeaşi natură constituie populaţia statistică. În
principiu, tehnicile statistice lucrează, de preferinţă, cu populaţii mari. Însă,
studierea practică a populaţiilor mari ridică probleme practice, de culegere şi
prelucrare a informaţiei deosebit de dificile. Din această cauză sunt utilizate
proceduri de selecţie care permit delimitarea şi culegerea informaţiei doar de la o
submulţime a populaţiei, anume eşantionul, concluziile fiind generalizabile la
nivelul întregii populaţii.
Eşantionarea se poate realiza prin intermediul mai multor proceduri:
1. Eşantionarea simplă aleatoare, în cazul căreia indivizii sunt aleşi în mod
uniform şi cu o probabilitate identică pentru fiecare de a fi ales. Procedura
tipică în acest caz este cea a „tragerii la sorţi” sau, în măsura în care tehnica
modernă ne pune la dispoziţie mai multe posibilităţi, utilizarea unor
programe de calculator care extrag aleator indivizi dintr-o anumită listă.
2. Eşantionarea prin stratificare, în cazul căreia, într-o primă etapă, se
divizează populaţia în mai multe clase, procedura de eşantionare simplă
aleatoare fiind utilizată în raport cu fiecare clasă obţinută (spre exemplu, e-
şantionarea elevilor de liceu pornind de la anul de studiu în care sunt, fiecare
an de studiu reprezentând o clasă). În general se foloseşte o stratificare
multiplă, după mai multe criterii (spre exemplu, împărţirea populaţiei în
categorii de sex, vârstă, ocupaţie, nivel de şcolaritate, stare civilă etc.).
3. Eşantionarea multistadială, utilizată atunci când ariile geografice ce
trebuie acoperite sunt mari, aşa încât o simplă eşantionare aleatoare ar obliga
ca cercetarea practică să se realizeze cu un consum foarte mare de resurse.
De aceea, procedurile de eşantionare se aplică în mai multe stadii, astfel
încât să fie reduse şi ariile geografice (spre exemplu, populaţia unei ţări este
grupată pe judeţe, aşa încât un prim eşantion ar putea fi constituit din judeţe;
după aceea, la nivelul fiecărui judeţ un număr de localităţi, în cadrul acestora
anumite străzi etc.).
Însuşirile indivizilor statistici pot fi exprimate (evaluate) în forme extrem de
diferite, forme prin care se evidenţiază cum, în realitatea empirică, aceştia pot fi
percepuţi ca deosebiţi în raport cu o aceeaşi caracteristică. Formele de exprimare
(scalele) unei caracteristici pot fi:
 1. scale nominale (caracteristici calitative), în cazul cărora stările unei 23
caracteristici sunt marcate prin nume (denumiri); spre exemplu, în cazul
caracteristicii „starea civilă”, indivizii care vor interesa vor fi persoanele
care au vârsta legală, iar clasele scalei vor fi: necăsătorit, căsătorit, văduv şi ANEXA 1
divorţat;
2. scale ordinale (caracteristici calitative), în cazul cărora între clasele scalei
trebuie să existe o relaţie de ordine; de exemplu, la întrebarea „Sunteţi
mulţumit(ă) de situaţia şcolară pe care o aveţi?”, variantele de răspuns pot fi:
„mulţumit”, „şi mulţumit, şi nemulţumit” şi „nemulţumit”; Gospodăriile din România,
3. scale metrice (caracteristici cantitative), împărţite în scale de intervale după numărul persoanelor
din gospodărie
(utilizează o valoare zero convenţională - scala Celsius de măsurare a (recensământul din 1992)
temperaturii) şi scale de rapoarte (utilizează un zero natural - un venit de
zero lei înseamnă inexistenţa unui venit). Nr. Nr.
O altă noţiune fundamentală a statisticii este cea de frecvenţă, respectiv persoane gospodării %
numărul absolut sau relativ (procentual) de indivizi care populează fiecare 1 1.246.889 17,1
clasă a unei caracteristici. 2 1.882.145 25,82
De asemenea, sunt relevanţi indicatorii caracteristicilor cantative, cel mai 3 1.529.256 20,98
simplu şi mai uzual fiind media (aritmetică), respectiv acea valoare care se obţine 4 1.392.464 19,1
împărţind suma valorilor tuturor indivizilor din populaţie la numărul acestora. 5 651.885 8,94
Media se poate calcula în valoare simplă sau în valoare ponderată. Spre 6 333.403 4,58
exemplu, în cazul tabelului alăturat, media persoanelor dintr-o gospodărie (la o 7 152.604 2,09
populaţie totală de 22.363.596 de persoane) va fi de 3,06 persoane. 8 55.087 0,75
Analiza datelor sociale presupune, pe de altă parte, încercarea de a stabili 9 23.404 0,32
diferite corelaţii între variabile, respectiv legături care pot fi: de condiţionare
10$ 21.539 0,29
reciprocă, de cauzalitate sau de subordonare a fenomenelor unor cauze comune.
Printre problemele care apar în studiul corelaţiei se pot aminti: stabilirea Total 7.288.676 100
posibilităţii teoretice a existenţei legăturii, alegerea procedeului de cercetare a Sursa: Anuarul demografic al
României, 1996, p. 80-81
legăturii, determinarea sensului legăturii, determinarea intensităţii sau gradului de
legătură etc. Acolo unde două variabile corelează perfect, rezultatul calculului
coeficientului de corelaţie va fi +1. Obţinerea unui rezultat 0 înseamnă inexistenţa
oricărei corelaţii, în timp ce o valoare de -1, semnifică o relaţie complet inversă
între cele două variabile.

Citirea unui tabel

Sociologia, în activitatea practică, dar, de asemenea, în lucrările de
sociologie, utilizează frecvent tabele. Avem tendinţa, adesea, de a evita tabelele,
atunci când le întâlnim, deşi ele conţin informaţii importante, într-o formă
concentrată, ce pot fi citite mult mai rapid şi mai relevant decât dacă acelaşi
material ar fi prezentat sub forma unui text. Chiar dacă uneori tabelele par foarte
complexe, ele sunt uşor de descifrat, mai ales în măsura în care parcurgem etapele
următoare:
1. citiţi, în primul rând, titlul tabelului, oricât de lung este acel titlu, şi
încercaţi să înţelegeţi semnificaţia integrală a titlului;
2. căutaţi şi citiţi, dacă există, comentariile explicative, notele, sursa etc.,
toate acestea putând oferi informaţii despre natura informaţiilor, modul de
construcţie, destinaţia informaţiilor etc.
3. citiţi cu atenţie titlul coloanelor şi/sau rândurilor pentru a reţine tipul
informaţiilor, natura seriilor de date, unităţile de măsură etc.
4. citiţi cu atenţie seriile de cifre şi încercaţi să observaţi corelaţiile ce se pot
stabili în interiorul unei serii sau între serii distincte;
5. majoritatea tabelelor sunt discutate şi de către autor, în textul care le
însoţeşte putându-se identifica scopul construcţiei acelui tabel, concluziile
desprinse de autor în baza informaţiilor, analiza informaţiilor din anumite
puncte de vedere etc.