71

SOCIALIZAREA UNITATEA 4

11. Rolul socializării

11.1 Socializarea
11.2 Funcţiile socializării
11.3 Socializarea şi funcţionarea normelor sociale**

12. Stadiile socializării

12.1 Socializare primară şi socializare secundară
12.2 Socializare pozitivă, socializare negativă şi resocializare

13. Agenţii socializării*

13.1 Familia
13.2 Şcoala
13.3 Grupul
13.4 Mass-media

Anexa 4. Observaţia şi interviul

Proiect: Observaţia şi interviul
72
UNITATEA 4
Capitolul 11
Realizarea procesului de
socializare
Realizarea procesului de
socializare presupune valorifi-
carea următoarelor capacităţi
general umane: comunicarea
interactivă (în condiţiile rapor-
turilor complexe dintre perso-
nalitate şi mediul social);
învăţarea socială (în condiţii de
microgrup, grup, comunitate
etc.); integrare psihosocială (în
condiţiile corelării variabilelor
individuale - vârstă, sex, dez-
voltare, inteligenţă etc. - cu cele
sociale - cultură, comunitate,
organizare instituţională, status,
rol etc.); socialitate (capacitatea
omului de a intra în relaţii
sociale, de a acţiona ca fiinţă
socială); sodalitatea (capa-
citatea umană de a întemeia
grupuri); sociabilitatea (capaci-
tatea omului de a acţiona ca
fiinţă socială doar prin valori-
ficarea unor aptitudini pozitive).
ROLUL SOCIALIZÃRII
11.1 Socializarea
Se ştie că însuşirile psihice definitorii pentru fiinţa umană depind atât de
zestrea ereditară proprie speciei umane, cât şi de condiţiile adecvate de
dezvoltare. Pentru a deveni oameni trebuie ca germenele umanului dat ereditar să
beneficieze de un „mediu de incubaţie” socio-cultural. Este cunoscut faptul că
dacă un copil se pierde în natură şi este crescut de animale (cazurile de copii-lup),
el nu reuşeşte decât o adaptare de tip animal, adică nu-şi formează nici o trăsătură
specific umană. Oamenii nu se formează decât printre oameni şi în raporturi
strânse cu ei în cadrul procesului numit socializare.
Dicţionarul de sociologie Oxford defineşte socializarea drept „procesul
prin care învăţăm să devenim membri ai societăţii, atât prin interiorizarea
normelor şi valorilor societăţii, cât şi prin deprinderea rolurilor noastre
sociale (de muncitor, de prieten, cetăţean ş.a.m.d.).”
A. Giddens consideră că „socializarea reprezintă procesul prin care copilul
neajutorat devine treptat o persoană conştientă de sine, inteligentă, integrată în
tipul de cultură în care s-a născut. Socializarea nu este un fel de „programare
culturală”, în care copilul absoarbe în mod pasiv influenţele cu care intră în
contact. Chiar şi nou-născutul are necesităţi sau exigenţe care afectează
comportamentul celor responsabili cu grija sa: de la naştere, copilul este o fiinţă
activă.
Socializarea este procesul complex al devenirii omului ca fiinţă socială,
proces de însuşire a unor norme şi valori, precum şi a unor roluri sociale.
Socializarea este un proces de transmitere şi asimilare (însuşire) de către
oameni a modelelor culturale, a normelor şi valorilor, a cunoştinţelor şi
atitudinilor, a comportamentelor dezirabile în plan social care-i fac apţi pentru a
îndeplini anumite roluri sociale. Prin intermediul socializării, fiinţa umană îşi
dezvoltă calităţi specifice de participare la viaţa socială, deoarece omul îşi
însuşeşte normele, valorile, tradiţiile şi credinţele societăţii sau ale grupului în
care trăieşte. De exemplu, încă din copilărie, individul uman preia anumite
mijloace de comunicare socială şi de acţiune, asimilează anumite modele de
comportament şi anumite roluri, astfel încât îşi realizează un anumit status în
grupurile din care face parte şi îşi defineşte propria identitate prin comparaţie cu
ceilalţi.
Socializarea începe la naştere şi continuă de-a lungul întregii vieţi. Ea se
realizează în cadrul unor forme specifice de activitate socială (joc, învăţare,
muncă, creaţie) şi în cadrul unor instituţii sociale, culturale, economice,
politice etc.
Mecanismele socializării, cele prin care socializarea se realizează, au la bază
învăţarea socială, respectiv integrarea fiinţei umane în viaţa socială, geneza
modelelor de comportament social şi asimilarea activă a acestora astfel încât să se
adapteze solicitărilor complexe care apar pe parcursul vieţii, ea permiţând
totodată, atunci când este cazul, procesele de resocializare.
Studiile procesului de socializare cunosc astăzi o mare diversitate, mai ales
după introducerea în anii ’60 a distincţiei între socializarea primară (cea a primei
copilării) şi seria de socializări secundare la care un individ uman este supus de-a
lungul întregii sale vieţi, acest proces încetând a fi văzut în mod unitar.
11.2 Funcþiile socializãrii 73

Socializarea îndeplineşte următoarele funcţii: UNITATEA 4

1. Învăţarea abilităţilor şi a regulilor necesare pentru a trăi în societate,
deoarece socializarea constituie un proces social fundamental prin
Capitolul 11
intermediul căruia orice societate îşi proiectează, reproduce şi realizează,
prin conduite adecvate ale membrilor săi, modelul acceptat. Procesul de
socializare facilitează, totodată, existenţa normală a vieţii sociale, asigurând
stabilitatea şi funcţionalitatea structurilor sociale, coeziunea internă şi
continuitatea grupului social prin învăţarea abilităţilor şi a regulilor impuse
de grup sau de societate în ansamblu. Având ca finalitate promovarea
valorilor şi a normelor sociale, procesul de socializare reprezintă acea parte
a influenţei complete a mediului, care determină individul să participe la
viaţa socială, adică îl învaţă traiul în societate.
2. Comunicarea eficientă cu ceilalţi. Cu ajutorul limbajului, fiinţa umană
participă la viaţa socială, iar socializarea are influenţe formative la nivelul
tuturor componentelor structurale ale personalităţii, modelând
disponibilităţile de participare şi autorealizare socială. Ea formează şi
dezvoltă capacitatea de comunicare, de interacţiune şi colaborare în cadrul
grupului, ştiut fiind faptul că limba se învaţă, în cadrul procesului de
socializare, şi nu se inventează de către fiecare dintre noi (de fapt, în absenţa
limbajului nu se poate vorbi chiar despre procesul de socializare, de formare
şi dezvoltare a personalităţii etc.).
3. Interiorizarea valorilor şi credinţelor fundamentale ale societăţii
presupune învăţarea şi interiorizarea valorilor şi credinţelor fundamentale Învăţarea prin imitaţie
care îl face capabil, pe om, să înţeleagă cultura sau să îndeplinească anumite „Chiar dacă ipoteza că
roluri sociale. Limba, valorile culturale ale societăţii, nivelul cunoştinţelor agresivitatea ar fi un răspuns la
şi deprinderilor profesionale, modul de viaţă şi de convieţuire etc. se frustrare poate explica o mul-
asimilează prin intermediul procesului de socializare. Având o însemnătate titudine de comportamente uma-
deosebită pentru funcţionarea mecanismelor de integrare armonioasă a ne agresive, nu explică însă de ce
unii oameni reacţionează agre-
oamenilor în societate, pentru adecvarea conduitelor individuale şi de grup
siv în anumite circumstanţe, în
la valorile, principiile şi normele societăţii, socializarea constituie un timp ce alţi oameni nu o fac, deşi
proces social fundamental prin intermediul căruia, prin conduite adecvate se află în aceeaşi situaţie. O
ale membrilor săi, se realizează modelul cultural şi normativ. Procesul de explicaţie ar fi faptul că învăţăm
socializare facilitează, totodată, existenţa normală a vieţii culturale, prin imitaţie, ceea ce presupune
asigurând conservarea şi transmiterea valorilor şi credinţelor fundamentale. o probabilitate mare de a ne
4. Dezvoltarea propriului eu presupune rolul formativ al socializării în comporta aşa cum i-am văzut pe
formarea şi dezvoltarea personalităţii umane, ce are în vedere faptul că alţii că se comportă. Deşi este
socializarea presupune un proces adaptativ şi readaptativ la nivel individual probabil ca indivizii care au fost
în acord cu „mobilitatea socială”. Socializarea prin ansamblul expuşi în trecut la un com-
portament agresiv să reac-
mecanismelor şi al formelor sale stă la baza modelării fiinţei umane. Ca
ţioneze agresiv într-o situaţie de
rezultat al procesului de socializare, indivizii se identifică cu rolurile frustrare. (…) Alte motive
sociale, interiorizându-şi prescripţiile acestora şi elementele socio-culturale pentru care unii oameni reac-
ale mediului în care s-au născut şi/sau trăiesc, integrându-le în structura ţionează agresiv, iar alţii nu, sunt
personalităţii lor. Pentru acest motiv, socializarea nu se identifică cu un legate de gradul de alertă. Alerta
simplu proces de adaptare individuală, conformistă la mediu, ci este un este un termen fiziologic utilizat
proces dinamic în cursul căruia se schimbă atât mediul, cât şi individul. În pentru a descrie ce se petrece în
cadrul acestui proces individul asimilează un întreg sistem de cunoştinţe, organismul unui individ care se
atitudini, deprinderi şi reguli morale, necesare convieţuirii sociale, găseşte într-o stare de exci-
dezvoltându-şi imaginaţia şi capacităţile creatoare şi de comunicare, tabilitate sau de stres.” (Nicky
Hayes şi Sue Orrell, Introducere
concomitent cu dezvoltarea afectivităţii atât de necesară echilibrului psihic
în psihologie, Editura All,
şi dezvoltării sale morale. Bucureşti, 2003, p. 38-39)
Prin toate aceste roluri, este evident că fără socializare societatea nu ar putea
supravieţui, la fel cum în aceeaşi imposibilitate s-ar afla şi individul uman.
74
UNITATEA 4
Capitolul 11
Sigmund Freud
(1856-1939)
Medic vienez considerat
părintele psihanalizei, Sigmund
Freud oferă o modalitate de
conceptualizare a relaţiilor
sociale în termenii identificării
şi proiecţiilor. El consideră că
procesul socializării se produce
împotriva înclinaţiilor şi impul-
surilor noastre naturale, deoa-
rece prin intermediul reprimării
şi sublimării, instinctele sexuale
şi agresive potenţial distructive
sunt sublimate în activităţi
folositoare, precum prietenia, în
primul caz şi lupta împotriva
duşmanilor externi în cel de-al
doilea caz. Freud a considerat că
aceasta este o relaţie ambivalentă.
Sublimarea implică sacrificarea
satisfacerii imediate a dorinţelor
noastre, generând o anumită
suferinţă, iar cu cât este mai
mare suferinţa, cu atât este mai
mare gradul de civilizaţie. Opere
principale: Interpretarea viselor
(1900), Psihopatologia vieţii
cotidiene (1901), Totem şi tabu
(1913), Angoasă şi civilizaţie
(1930), Moise şi monoteismul
(1939) etc.
11.3 Socializarea ºi funcþionarea
normelor sociale**
Comportamentul prosocial (comportamentul intenţionat, realizat în afara
obligaţiilor profesionale, orientat spre susţinerea, conservarea şi promovarea
valorilor sociale), precum multe alte comportamente, este învăţat în timpul
socializării primare, respectiv socializarea realizată în cadrul familiei. Învăţarea
socială, atât prin mecanismul direct al recompensei şi pedepsei, cât şi prin
observarea consecinţelor comportamentale ale altor persoane care întreprind
acţiuni prosociale, copiii dobândesc ei înşişi comportamente prosociale.
Astfel, la copiii mici, părinţii în particular (familia în general) sunt cei la care
se raportează ambele mecanisme, pe de o parte ei fiind cei care împart
recompense şi pedepse, iar pe de altă parte servind drept modele
comportamentale concrete, accesibile şi chiar impuse într-o măsură mai mare sau
mai mică. S-a observat că manifestările specifice ale părinţilor sunt, spre
exemplu, mult mai eficiente, în ceea ce priveşte realizarea comportamentelor
morale, decât predicile moralizatoare abstracte şi chiar că, în ciuda influenţei
crescânde a mass-media, determinarea parentală rămâne adesea decisivă.
Cruciale sunt, de asemenea, experienţele din perioada şcolii primare.
Se ridică însă o întrebare: de ce comportamentele prosociale sunt
încurajate de societate şi induse membrilor săi până la nivelul la care devin
determinante chiar şi atunci când nu mai sunt prezente determinaţii
directe? Colectivităţile umane, prin selecţia producţiilor proprii sau prin
împrumuturi de la alte colectivităţi, reţin în evoluţia lor acele elemente care au o
valoare mare de reproducere socială. Comportamentele prosociale aduc
beneficii grupurilor sociale, aşa încât sunt promovate de societate, în acest sens
fiind funcţionale mai multe norme sociale, dintre care trei se dovedesc cele mai
importante:
- norma responsabilităţii sociale, care presupune ca oamenii să îi ajute pe
cei care depind de ei (părinţii pe copii, profesorii pe elevi etc., religia şi
codul moral prevăzând de altfel ca prescripţie fundamentală datoria de
ajutorare a semenilor);
- norma reciprocităţii, potrivit căreia dacă ai fost ajutat trebuie să îi ajuţi şi
tu pe cei care te-au ajutat;
- norma justiţiei sociale, care presupune că trebuie să existe o distribuţie
justă a resurselor şi beneficiilor între oameni.
Desigur, există şi alte norme sociale, iar în plus acestea corelează unele cu
altele, constituind repere importante în procesul de socializare. Normele sociale
sunt concretizări ale valorilor socio-culturale, fiind cu atât mai mult acceptate ca
reguli, cu cât sunt legitimate prin valori interiorizate şi împărţite în comun. Există
astfel, norme necesare (cele la care nu se poate renunţa pentru a se vorbi de viaţă
socială), norme obligatorii (cuprind, în general, obiceiurile, tradiţiile) şi norme
posibile (conturate în diferite domenii ale vieţii sociale).
S-a vorbit numai despre comportamentul prosocial, dar nu trebuie uitat nici
comportamentul antisocial, care presupune încălcarea normelor şi valorilor
promovate de grup sau de societate. Factorii care influenţează agresivitatea sunt
extrem de numeroşi, însă ar putea fi grupaţi, astfel:
- factori existenţi în cadrul familiei;
- factori care ţin de individ, de personalitatea acestuia;
- factori care ţin de mijloacele de informare în masă.
În acest caz este vorba despre realizarea defectuoasă a procesului de
socializare, fapt ce contribuie la comportamente deviante, motiv pentru care
trebuie să intervină procesul de resocializare.
Lecturi suplimentare 75

Pentru că mediile culturale în care ne naştem şi ajungem la maturitate UNITATEA 4

influenţează în acest fel comportamentul nostru, ar putea părea că suntem lipsiţi de
orice individualitate sau voinţă liberă. Ar putea părea că suntem doar turnaţi în
Capitolul 11
tiparele preexistente pe care le-a pregătit pentru noi societatea. Unii sociologi
manifestă într-adevăr tendinţa de a scrie despre socializare - şi chiar despre
sociologie la modul general! - ca şi cum acesta ar fi obiectul discuţiei, dar o atare
opinie este complet eronată. Faptul că de la naştere şi până la moarte suntem
Dicþionar
implicaţi în procesul de interacţiune cu ceilalţi ne condiţionează cu certitudine axiologie = teorie generală a
formarea personalităţilor, valorile pe care le susţinem şi comportamentul pe care valorii
ni-l asumăm. Totuşi socializarea se află de asemenea la originea însăşi a identificare = proces în două
individualităţii şi libertăţii noastre. În cursul socializării fiecare dintre noi dezvoltă etape care este implicat în
un sentiment de identitate şi capacitatea de gândire şi acţiune independentă. învăţarea bazată pe obser-
Această chestiune este ilustrată de exemplul învăţării limbajului. Nici unul vaţie; se realizează într-o
perioadă mai mare de timp
dintre noi nu inventează limbajul. Nici unul dintre noi nu inventează limbajul pe
decât imitarea şi are rol în
care îl învăţăm copii fiind şi cu toţii suntem constrânşi de regulile fixe ale folosirii învăţarea rolurilor sociale şi,
metodei lingvistice. Însă, în acelaşi timp, înţelegerea unui limbaj reprezintă unul de aceea, prezenţa mode-
dintre factorii mentali care fac posibilă creativitatea şi conştiinţa noastră de sine. lelor de rol este foarte
Fără limbaj noi nu am fi nişte fiinţe conştiente de sine, şi am trăi mai mult sau mai importantă în dezvoltare
puţin „aici şi acum”. Stăpânirea limbajului este necesară pentru conştientizarea imitare = „scurtătură de în-
caracteristicilor noastre individuale distinctive şi pentru a stăpâni practic mediul. văţare”; copierea unei ac-
(Anthony Giddens, Sociologie, Editura All, Bucureşti, 2000, p. 52) ţiuni sau a unui set de acţiuni
care permit copilului să
După cum au arătat mulţi cercetători, în special Schaffer (1971), copilul are o dobândească o serie de
tendinţă mult mai puternică de a reacţiona la oameni decât la alţi stimuli din mediul deprinderi fizice foarte rapid
său, cum ar fi licăririle de lumină sau zgomotele (deşi reacţionează totuşi şi la şi eficient
acestea, după cum ştie orice părinte). La copil pare să existe o tendinţă de incubaţie = proces de formare şi
dezvoltare a unei idei,
sociabilitate foarte puternică şi foarte bine conturată. (Nicky Hayes şi Sue Orrell, proces, fenomen etc.
Introducere în psihologie, Editura All, Bucureşti, 2003, p. 385)

Atunci când analizăm fenomenul de durată al dezvoltării copilului, putem

observa că acesta presupune un proces de socializare, în care copilul învaţă să se
conformeze normelor societăţii şi să acţioneze adecvat. Deşi acest proces poate
implica expectanţe diferite de la o societate la alta, se pare că natura foarte sociabilă
a copiilor presupune o disponibilitate foarte mare de a învăţa şi de a răspunde la
influenţele sociale.
În principiu, există trei modalităţi principale de încurajare a socializării la copil,
prin procesul de imitare şi identificare, prin educaţia directă, implicând pedepse
şi recompense, şi prin transmiterea expectanţelor sociale. Mulţi teoreticieni ai
învăţării sociale consideră că procesul de imitare şi identificare este cel mai
important dintre cele trei. (Nicky Hayes şi Sue Orrell, Introducere în psihologie,
Editura All, Bucureşti, 2003, p. 391-392)

Aplicaþii
1. Elaboraţi un eseu cu tema: „Socializarea, factor al dezvoltării personalităţii”.
2. Formaţi grupe sau lucraţi pe perechi. În familiile voastre, cu ajutorul fişei de
observaţie, identificaţi rolul socializării la diferite niveluri de vârstă.
3. Formaţi grupe sau lucraţi pe perechi. Identificaţi rolul procesului de
socializare şi, apoi, prezentaţi concluziile voastre întregii clase.
4. Organizaţi o dezbatere despre importanţa socializării.
5. Formaţi grupe. Prezentaţi avantajele şi dezavantajele socializării.
6. Realizaţi o microanchetă în care să identificaţi valorificarea capacităţilor
general umane.
76
UNITATEA 4
Capitolul 12
Claude Lévi-Strauss
(1908 - ...)
Etnolog, antropolog şi
sociolog francez, reprezentant al
structuralismului. Este preo-
cupat de originea omului şi a
societăţii, de cunoaşterea glo-
bală a omului, de structurile
arhetipale, de raportul dintre
cultură şi natură. A aplicat, cu
precădere, analiza structurală,
relaţiilor de rudenie, miturilor şi
totemismului. Opere principale:
Structurile elementare ale
rudeniei (1949), Antropologia
structurală (1958), Gândirea
sălbatică (1962), Totemismul azi
(1965).
STADIILE SOCIALIZÃRII
12.1 Socializare primarã ºi sociali-
zare secundarã
Omul este o fiinţă bio-psiho-socială-culturală care se formează şi se exprimă
într-un mediu social şi cultural specific. De la cea mai fragedă vârstă, omul se
afirmă în concordanţă cu specificul său uman (asimilează limbajul, normele şi
valorile grupului, anumite modele de comportament etc.), proces care continuă
de-a lungul întregii vieţi. Astfel, se vorbeşte despre:
1. Socializarea primară, care are ca rezultat formarea personalităţii de
bază, omul putând să-şi asume anumite roluri şi statusuri sociale. Este vorba
despre procesul de socializare realizat prin intermediul familiei, iar
socializarea copilului presupune întreaga perioadă pe care acesta o petrece în
familia sa, până la atingerea vârstei adulte. În evoluţia studiilor asupra rolului
familiei în procesul de socializare primară se poate vorbi despre perioade în care
rolul acesteia, în mod concret al părinţilor, în realizarea educaţiei în mod direct, a
fost redus. Astfel, istoricul Philippe Ariés susţine, referitor la rolul părinţilor în
educaţie, că acesta se observă ca fiind foarte vag ajungând până la dezinteres
faţă de copii în societăţile aristocratice ale secolului al XVIII-lea din Europa
Occidentală când multe familii îşi plasau propriii copii în alte familii, atât pentru
întreţinere, cât şi pentru formare. Mai mult chiar preocuparea pentru creşterea
copiilor din partea mamelor era pusă la îndoială în perioada societăţilor
tradiţionale, această grijă crescută a mamelor pentru creşterea şi educarea
copiilor fiind o caracteristică a societăţilor moderne.
Claude Lévi-Strauss, completând aspectul structural parental, atrage atenţia
asupra unor modele pe care copiii le învaţă şi le preiau, atât de la societate, cât şi
de la familie, în întreaga pregătire pentru formarea propriei familii. Transmiterea
unei profesii din tată-n fiu a fost, pentru o perioadă, o problemă de primă
importanţă aproape pentru orice familie, dar odată cu modernizarea societăţii şi a
familiei, a început să piardă din importanţă. Cu toate acestea, se poate vorbi
despre posibilitatea preluării unor roluri profesionale în familie, multe studii
accentuând rolul familiei în socializarea profesională, distingându-se relaţii între
cultura profesională şi transmiterea unor roluri profesionale de la părinţi la copii.
Conform teoriei lui G.M. Mead, bebeluşii şi copiii mici se dezvoltă ca fiinţe
sociale, în primul rând, prin imitarea acţiunilor celor din jurul lor, prin intermediul
jocului. Joaca copiilor evoluează de la simpla imitaţie la jocuri complexe în care
copilul va interpreta rolul unui adult (la 4-5 ani). Acest tip de joc este numit de
Mead „preluarea rolului celuilalt”, fapt ce contribuie la dezvoltarea unui
sentiment al sinelui. La vârsta de 8 sau 9 ani, copilul începe să înţeleagă ceea ce
Mead numeşte „celălalt generalizat”, adică valorile generale şi regulile morale
prezente în cultura proprie. Fără îndoială că există o multitudine de teorii care
explică achiziţiile fiecărui stadiu de dezvoltare a copilului, multe dintre aceste
teorii au fost studiate în cadrul lecţiilor de psihologie.
Teoriile asupra rolului educativ al familiei sunt numeroase, dintre acestea
putându-se aminti:
a) funcţionalismul structural (T. Parsons, B. Malinowski) consideră
educaţia drept o acţiune desfăşurată de către generaţia adultă pentru
 socializarea generaţiei tinere, atrage atenţia înţelegerii acestei funcţii a 77
familiei (ca şi pentru oricare dintre funcţiile specifice unui subsistem
social), atât de către actor, cât şi de către observator, în acelaşi mod. Rolul
educativ al familiei este înţeles ca o funcţie vitală specifică (oricărui
UNITATEA 4
subsistem îi sunt specifice funcţii prin care acesta îşi asigură evoluţia şi Capitolul 12
existenţa normală), fără de care familia nu s-ar menţine.
b) constructivismul (William Isaac şi Thoms, reprezentanţii şcolii de la
Chicago) pleacă de la premisa că educaţia familială realizează atât
funcţionarea, cât şi adaptarea familiei şi susţine că aceasta este capabilă atât
de schimbări, cât şi de construiri. Familia devine, astfel, mijloc de
construire a comunităţii din care face parte, datorită capacităţii de a pregăti
copiii ca actori sociali, în stare să realizeze şi altceva în comparaţie cu
părinţii, în mediul lor social.
c) teoriile conflictualiste aduc în prim-plan realizarea educaţiei în familie,
prin menţinerea şi reactualizarea raporturilor de putere între părinţi şi copii.
Prin transmiterea unor modele culturale sunt asimilate acele modele
specifice claselor cărora aparţin şi sunt astfel legitimate relaţiile de
dominaţie-supunere în cadrul reproducerii sociale.
2. Socializarea secundară, determinată de faptul că în anumite condiţii, omul
Bronislaw Kasper Malinowski
îşi poate modifica comportamentul şi poate asimila noi modele şi roluri sociale în
(1884-1942)
cadrul procesului de adaptare la cerinţele sociale. Acest proces este important,
deoarece vizează maturizarea psihologică, culturală şi socială prin asimilarea de Antropolog polonez, născut la
noi roluri şi deprinderi comportamentale, care facilitează atât adaptarea socială, cât Cracovia, Malinowski este
şi integrarea socio-culturală. Un rol important în cadrul procesului de socializare considerat reprezentant al func-
secundară revine şcolii, dar şi altor instituţii considerate agenţi ai socializării. ţionalismului structural. Între
1915 şi 1918 a condus o
„Societatea educativă” sau „cetatea educativă” pentru care militează Paul
cercetare de teren în Trobriand,
Lengrand (1972) sau Edgar Faure (1974) este aceea în care există multiple şi Noua Guinee şi a subliniat
variate surse de educaţie, cu deschidere către câmpul larg al influenţelor formative importanţa învăţării limbii
şi educative din afara şcolii, valorificabile din perspectiva educaţiei permanente şi băştinaşilor şi a dobândirii
autoeducaţiei. punctului de vedere „nativ”.
Socializarea se realizează pe baza mecanismelor învăţării sociale la nivel Consideră că întreaga cultură
individual şi de grup, ca socializare a generaţiilor tinere, la nivelul copilăriei, dar şi poate fi redusă, în cele din urmă,
la vârstele adulte. Sociologii utilizează conceptul de „socializare anticipativă” la satisfacerea nevoilor de bază.
pentru a desemna procesul de adaptare a individului din perspectiva unor mutaţii A publicat câteva monografii,
sociale viitoare. Ea are caracter implicit şi informal, deoarece nu presupune precum: Argonauts of the West
Pacific (1922), Crime and
instituţii specializate sau persoane speciale care să urmărească pregătirea
Custom in Savage Society
individului pentru etapele viitoare ale vieţii sale. (1926) etc.
Formarea şi dezvoltarea personalităţii implică trecerea de la socializarea
primară la socializarea continuă pentru a face faţă permanentelor adaptări şi
readaptări ale omului la schimbările sociale. Mecanismele socializării cuprind
fenomene de învăţare socială la care participă familia, şcoala, grupurile de prieteni
şi de elevi etc. Comunicarea socială şi asimilarea sau învăţarea prin diferite
mijloace (limbaj, imitaţie etc.) participă la procesul de socializare şi constituie
mecanismul ei interior. O formă de învăţare spontană o constituie identificarea,
adică procesul de interiorizare şi asimilare a valorilor, a normelor, a aşteptărilor
şi rolurilor sociale proprii altor persoane, astfel anumite modele de referinţă
contribuie la formarea unor trăsături de personalitate. Astfel, instituţiile care
participă la procesul de socializare sunt numite agenţi de socializare.
Conţinutul socializării diferă însă în funcţie de diferitele stadii ale ciclului de
viaţă şi de obiectivele diverselor instituţii şi grupuri. Această dinamică a procesului
de socializare incumbă o complexitate aparte a conţinutului procesului. Conţinutul
socializării nu are numai o semnificaţie psihologică (ca maturizare psihică), ci una
de natură culturală (ca internalizare a normelor şi valorilor unei culturi) şi
sociologică (ca învăţare a unor noi roluri sociale, a drepturilor şi obligaţiilor
asociate acestora).
78
UNITATEA 4
Capitolul 12
Albert Bandura
(n. 1925 - )
Psiholog american care a
aplicat teoria învăţării sociale în
studierea agresivităţii, ajungând
la concluzia potrivit căreia com-
portamentul social nu este în-
născut, ci învăţat de la mode a-
decvate. Experienţele de învăţare
pot fi directe şi indirecte. Astfel,
în cadrul procesului de socia-
lizare copilul învaţă comporta-
mentul agresiv, deoarece este re-
compensat direct (învăţare direc-
tă) sau observă că ceilalţi sunt
recompensaţi pentru conduite
agresive (învăţare indirectă).
Copiii străzii
reprezintă un fenomen
încă prezent în România
Resocializarea presupune
reînvăţarea normelor şi valorilor
la reîntoarcerea în sistemul social
de către persoanele care au
părăsit acest sistem în mod
voluntar sau involuntar (deţinuţii
care se reintegrează în societate
după eliberarea din închisoare
sau expatriaţii care se întorc în
ţara de origine) pentru a fi
acceptate în cadrul acelui sistem.
Ea este determinată de socia-
lizarea negativă, deoarece are la
bază o discordanţă faţă de
modelele comportamentale ac-
ceptate din punct de vedere social
(comportamente deviante) şi
urmăreşte, în urma socializării
pozitive, să formeze compor-
tamente concordante cu cele
impuse de către societate.
12.2 Socializare pozitivã, socializare
negativã ºi resocializare
Socializarea înţeleasă drept suma creşterilor şi dezvoltărilor omului în procesul
de adaptare la viaţa socială este considerată „a doua naştere a omului”. Ea apare ca
un proces de integrare socială în cadrul căruia indivizii unei societăţi se pregătesc
şi se formează în vederea adaptării sau readaptării lor la viaţa socială. Aşa cum s-a
putut învăţa, în cadrul orelor de psihologie, comportamentele prosociale, cât şi cele
antisociale pot fi rezultatul învăţării sociale realizate în cadrul procesului de
socializare. De exemplu, Albert Bandura consideră că agresivitatea şi
comportamentul agresiv pot fi învăţate direct (prin recompensarea sau pedepsirea
unor comportamente) sau indirect (prin observarea şi imitarea unor modele de
conduită ale altor persoane, mai ales ale adulţilor).
În funcţie de realizarea aşteptărilor grupului se poate vorbi despre:
- socializare pozitivă (normală sau concordantă) atunci când este în acord cu
modelele oferite de societate;
- socializare negativă (discordantă) atunci când este în conflict cu normele şi
valorile oferite de către societate. Aici se încadrează comportamentele
deviante care sunt sancţionate de către societate şi care implică
resocializarea. Strâns legată de problematica socializării este cea a
marginalizării sociale şi anomiei care va fi prezentată în cadrul capitolului
5 Problemele sociale şi dinamica socială.
Socializarea pozitivă corespunde comportamentului prosocial care include:
comportamentul de ajutorare, comportamentul altruist, atracţia interpersonală,
prietenia, simpatia, încrederea, sacrificiul, cooperarea etc. În acest caz, se poate
vorbi despre conformism, adică despre „un comportament desfăşurat cu intenţia de
a îndeplini expectanţele normative ale grupului aşa cum sunt ele percepute de către
individ” (Hollander şi Willis, 1967). Accepţiunea ştiinţifică a termenului de
„conformism” se referă, în principal, la presiunile exercitate de către grup asupra
membrilor săi pentru a respecta normele şi valorile sociale.
Socializarea negativă corespunde comportamentului antisocial (comporta-
mentul agresiv, deviant) ale cărui urmări sunt negative pentru ceilalţi membri. De
cele mai multe ori, modelul de comportament pe care deviantul îl oferă se poate
dovedi extrem de periculos pentru grup, motiv pentru care este sancţionat de către
acesta, prin reţinere, ostilitate, marginalizare sau chiar prin excluderea acestuia din
grup sau de către societate (închisoare, repatriere etc.).
În cazul comportamentului deviant, se vorbeşte şi despre apariţia
sentimentului de vinovăţie. Astfel, individul care a încălcat o normă sau o valoare
socială se simte inconfortabil, are remuşcări şi vrea să se împace cu sine. El poate să
îndepărteze starea dezagreabilă făcând o faptă bună, administrându-şi singur o
pedeapsă, declarându-şi vinovăţia în faţa altor persoane, încercând să respecte
normele şi valorile sociale pe care anterior nu le-a respectat, astfel având loc un
proces de resocializare. Resocializarea presupune reeducarea, îndreptarea unui
comportament format în mod greşit, prin utilizarea şi aplicarea sistematică a unui
ansamblu de măsuri menite să contribuie la realizarea scopului propus, adică la
formarea unui comportament similar cu modelul acceptat de grup sau de societate în
ansamblu.
Procesul de resocializare poate să aibă la bază motivaţia intrinsecă, pozitivă
sau motivaţia extrinsecă, negativă. În primul caz, individul ajunge singur la
conştiinţa caracterului negativ sau ilicit al faptei sale şi înţelege de ce trebuie să
respecte normele sociale, iar în ultimul caz, individul reînvăţând normele şi
valorile sociale de teama unor pedepse care vor veni din partea cunoştinţelor sau a
instituţiilor statului.
Lecturi suplimentare 79

Atunci când există un sistem de şcolarizare pe vârste, de exemplu, cuplat cu UNITATEA 4

rituri distincte care semnalează tranziţia unei persoane la viaţa de adult, procesul
de dezvoltare psihosexuală în general, pare mai uşor de parcurs. În societăţile
Capitolul 12
tradiţionale adolescenţii au mai puţin de „dezvăţat” decât omologii lor din
societăţile moderne, pentru că ritmul schimbării la ei e mai lent. Există un
moment în care copiilor li se cere să nu mai fie copii: să-şi lase deoparte jucăriile
şi să termine cu distracţiile copilăreşti. În culturile tradiţionale, unde copiii deja
Dicþionar
lucrează alături de adulţi, acest proces de „dezvoltare” este în mod normal mai eşafod = susţinerea activităţii de
puţin strict. (…) Adolescenţii deseori încearcă să urmeze căile adulte, dar în învăţare a copilului prin
justiţie ei sunt consideraţi toţi copii. Adolescenţii se află „între” copilărie şi administrarea unor structuri
maturitate crescând într-o societate supusă unei continue schimbări. (Antony de ghidare, sub forma
Giddens, Sociologie, Editura All, Bucureşti, 2000, p. 48-50) învăţării planificate şi prin
furnizarea unor secvenţe de
experienţe adecvate de
Bruner a sugerat că îndrumarea şi predarea, furnizate de către adulţi şi fraţii învăţare
sau surorile mai mari, acţionează ca un fel de eşafod, care îi conferă sprijin identificare = sentimentul că eşti
copilului, atunci când acesta îşi testează noile cunoştinţe şi îi furnizează un la fel sau asemănător cu o
context sigur pentru a-şi pune în aplicare fragmentele noi de cunoaştere. persoană considerată model
Deoarece acest tip de învăţare este structurat şi ghidat de persoane mai în vârstă, şi că acest fapt îţi conferă un
copilul este capabil să meargă mult mai departe decât ar fi fost în stare singur. element comun cu acea
Totuşi, furnizarea acestui eşafod nu este întotdeauna o acţiune conştientă din persoană
partea persoanelor mai în vârstă. Deseori nu ne dăm seama ce anume sau chiar cât interiorizare = conformarea faţă
învaţă copiii mici de la noi atunci când vorbim cu ei. (Nicky Hayes şi Sue Orrell, de ceilalţi datorită unei
convingeri personale asupra
Introducere în psihologie, Editura All, Bucureşti, 2003, p. 448) corectitudinii comporta-
mentului conformist
„Când oamenii consideră anumite situaţii reale, acestea sunt reale în învăţare socială = învăţare care
consecinţele lor”, scria profesorul Thomas. Ideea pe care el o atinge aici într-un provine în urma interacţiunii
punct capital se impune din ce în ce mai mult când observăm că în esenţă această directe sau indirecte cu
teorie a fost admisă de spirite pătrunzătoare şi riguroase cu mult înaintea lui ceilalţi semeni sau cu
Thomas (...). Prima parte a teoremei ne aminteşte în mod categoric că oamenii societatea în ansamblu
reacţionează nu numai la caracteristicile obiective ale unei situaţii ci, uneori, în personalitate de bază =
primul rând, şi la semnificaţia pe care o acordă acelei situaţii. Iar această termenul se situează la
semnificaţie, când a fost acordată, determină comportamentul rezultat cu intersecţia dintre cultură şi
personalitate, cu o con-
consecinţele sale (...). Predicţia creatoare începe cu o definiţie falsă a situaţiei, stelaţie psihică proprie şi
provocând un comportament nou care face în aşa fel încât concepţia, falsă iniţial, comună membrilor unei
să devină adevărată. (R. Merton, Éléments de théorie et de méthode sociologique, societăţi în concordanţă cu
Plon, Paris, 1965, p. 140-142) care indivizii îşi organizează
un anumit stil de viaţă; ea
Aplicaþii este rezultantă a socializării
copilului cu ajutorul in-
1. Imaginează-ţi că o persoană ar încălca normele şi valorile grupului de prieteni. stituţiilor primare (reguli de
Ce sfaturi consideri că ar trebui să primească acesta pentru a fi acceptat de alimentaţie, moravuri, inter-
către grup? dicţii sexuale), dar şi cu
2. Elaboraţi un eseu cu tema: „Socializare şi resocializare”. ajutorul „instituţiilor secun-
3. Elaboraţi un portofoliu care să cuprindă teorii ale dezvoltării personale în dare” (religie, folclor);
termen sinonim cu cel de
cadrul procesului de socializare la diferite vârste. personalitate modală
4. Formaţi grupe sau lucraţi pe perechi. Pornind de la exemple concrete,
prezentaţi rolul resocializării.
5. Formaţi grupe sau lucraţi pe perechi. Pentru a surprinde rolul socializării
primare (în familie), realizaţi o microanchetă sociologică. Pentru acesta aveţi
nevoie de fişe de observaţie, ceas, reportofon. Hotărâţi timpul de observaţie şi
notaţi tot ce se întâmplă în acest interval în familia analizată. Prezentaţi
concluziile obţinute la nivelul clasei.
80
UNITATEA 4
Capitolul 13
Familia clasică îndeplineşte
două funcţii educative care
influenţează calitatea sistemelor
de învăţământ: îndrumarea
copilului la nivel de bază („cei 7
ani de acasă” în educaţia morală
şi în formarea şi dezvoltarea
limbajului) şi la nivel psiho-
social (cultivarea motivaţiei
pentru învăţare şi pentru anumite
domenii de activitate) şi res-
ponsabilizarea civică a pă-
rinţilor (stilul de viaţă, relaţiile
de autoritate - permisivitate -
colaborare democratică, roluri
socio-afective, posibilităţi de
autoeducaţie etc.). Trebuie
subliniat faptul că există aspecte
diferite în ceea ce priveşte
practicile de creştere a copiilor.
Astfel, în societatea Shona
(populaţie din Zimbabwe),
copilul stă tot timpul cu mama sa
care îl îngrijeşte până începe să
meargă, apoi responsabilitatea
educării revine bunicilor care îl
învaţă disciplina socială şi
comportamentul corect până la
sfârşitul copilăriei, iar în
societatea occidentală educa-
rea copiilor, până la vârsta de 5
ani, revine în întregime doar la
două sau unei singure persoane,
copilul fiind ţinut departe de
societate până la o vârstă
înaintată.
AGENÞII SOCIALIZÃRII*
13.1 Familia
Socializarea nu este un atribut exclusiv al copilăriei care are ca agenţi principali
familia şi şcoala, ci socializarea este un proces care continuă de a lungul întregii
vieţi. Ea se produce atât în familie, cât şi la şcoală, în grupurile de prieteni, la
locul de muncă, în grupurile religioase, militare, de către mass-media etc.
Una dintre cele mai importante funcţii ale familiei este funcţia de socializare
a copiilor care are un rol important în formarea ierarhiei valorilor individuale.
Astfel, părinţii trebuie să asigure condiţiile necesare pentru transmiterea limbii, a
obiceiurilor, a valorilor şi normelor sociale, favorizând îndeplinirea unor roluri în
familie şi integrarea lor socială prin dezvoltarea unor relaţii de cooperare,
înţelegere, respect, ajutor reciproc, de rezolvare în comun a unor probleme de natură
materială, spirituală, socială etc. În socializarea copiilor un rol important îl are
exemplul părinţilor, relaţiile existente între părinţi şi copii, precum şi distribuirea
echitabilă a sarcinilor în familie. Pecetea pe care părinţii o lasă asupra structurii şi
profilului spiritual-moral al personalităţii propriilor copii se menţine toată viaţa.
Atunci când se analizează fenomenul de durată al dezvoltării copilului, se
observă că el presupune un proces de socializare în care copilul învaţă să se
conformeze normelor societăţii în care trăieşte. Există trei modalităţi principale
de încurajare a socializării la copil, în cadrul familiei prin:
- procesul de imitare este considerat cea mai importantă modalitate de
socializare, deoarece copilul observă şi imită persoanele din jur şi se simte
foarte bine când este lăsat să facă „lucruri pentru oamenii mari”, astfel el
învaţă comportamente pe care le va utiliza ulterior;
- procesul de identificare poate să conţină două etape în care este implicată
învăţarea bazată pe observaţie: copilul poate să înveţe un stil mai general de
comportament prin asumarea unui rol complet sau să-şi modeleze
comportamentul după o altă persoană, fiind vorba, la început de imitare şi
apoi învăţarea se interiorizează rapid;
- educaţia directă implicând pedepsele şi recompensele şi prin transmiterea
expectanţelor sociale ştiut fiind faptul că fiecare societate „modelează”
comportamentul copiilor prin laude şi recompense şi prin pedepsirea
„purtării rele”. În unele societăţi pedeapsa poate să fie foarte mică (membrii
tribului samoanii, din Noua Guinee, consideră că la maturitate copiii
dobândesc, în mod natural, un comportament sociabil, conform
expectanţelor, astfel comportamentul necorespunzător este foarte rar
pedepsit, deoarece se consideră că la maturitate el va dispărea. Margaret
Mead a observat că adulţii samoani erau stabili, prietenoşi şi foarte
echilibraţi poate şi din cauză că nu au fost pedepsiţi în copilărie). În
societatea occidentală, tipul de pedepse pe care le utilizează părinţii pare să
fie în corespondenţă cu dezvoltarea unui simţ al conştiinţei unui copil (astfel,
s-a arătat că studenţii care nu au copiat la un test, deşi aveau ocazia să o facă
aveau o conştiinţă puternică, deoarece suferiseră pedepse în copilărie de la
părinţii lor, iar cei care au trişat nu aveau o asemenea conştiinţă).
Familia are o influenţă covârşitoare asupra copilului, ştiut fiind faptul că
părinţii aleg tipul de şcoală pe care copilul o va urma, situaţia financiară a familiei
va influenţa şi ea evoluţia şcolară a copilului etc.
13.2 ªcoala 81

É. Durkheim consideră că perioada şcolară constituie un proces de UNITATEA 4

socializare prin excelenţă, deoarece indivizii învaţă să se supună disciplinei, însă
educaţia nu este un proces forţat şi autoritar. Pentru a identifica sensul adevărat al
Capitolul 13
moralei, trebuie parcurse trei etape sau stadii obligatorii: spiritul de disciplină,
apropierea de grupurile sociale şi autonomia voinţei. Rolul şcolii este tocmai
acela de a favoriza formarea iubirii de disciplină, de grup şi de instituţii şi, prin
acestea, formarea personalităţii şi a autonomiei. Învăţătorul este considerat, de
Durkheim, un preot laic care are rolul de a dezvălui copiilor legile societăţii.
Constituirea sociologiei educaţiei a permis explicarea activităţii de formare şi
dezvoltare a personalităţii la nivelul unui proces de socializare bazat pe
interiorizare sau distanţare faţă de normele sociale existente, proces care este
realizabil prin diferite mijloace de integrare socială subiectivă şi obiectivă. Pot fi
puse în evidenţă patru tipuri de şcoli:
- şcoala-instituţie are ca finalitate socializarea bazată pe interiorizarea Socializarea prin educaţie
normelor şi valorilor sociale, realizată prin mijloace de integrare socială presupune transmiterea, însu-
participativă, personală, subiectivă, şcoala devenind un model, paideia; şirea, interiorizarea şi aplicarea
- şcoala-aparat de reproducere are ca finalitate socializarea bazată pe unor valori şi norme ştiinţifice,
interiorizarea normelor şi valorilor sociale, realizată prin mijloace de tehnologice, artistice, etice,
integrare socială impersonală, obiectivă, şcoala devenind, aşa cum religioase, politice, economice,
consideră Louis Althuser, „un aparat ideologic de stat” care legitimează filosofice etc. Aceste norme şi
diferenţele între clase şi categorii sociale; valori sunt incluse în progra-
- şcoala multiplă are ca finalitate socializarea bazată pe „îndepărtarea” de mele studiate în cadrul şcolii.
normele şi valorile sociale, realizată prin mijloace de integrare socială
participativă, personală, subiectivă, şcoala oferind numeroase soluţii de
organizare;
- şcoala-„piaţă a educaţiei” are ca finalitate socializarea bazată pe
„distanţarea” faţă de normele şi valorile sociale, realizată prin mijloace de
integrare socială impersonală, obiectivă, şcoala refuzând separarea
actorului de sistem, sistem aflat într-un echilibru mai mult sau mai puţin
stabil, cererea depăşind totuşi oferta.
Aceste teorii subliniază importanţa funcţiei de socializare realizată de către
şcoală în vederea integrării sociale a personalităţii în domenii diferite de
activitate.
Obiectivele învăţământului obligatoriu determinate de cerinţele actuale ale
sistemului social pot fi grupate în jurul a şase nuclee de interes:
- realizarea unei veritabile egalităţi a şanselor, evitând orice excludere
din motive sociale, economice, fizice, psihice sau de altă natură (aplicarea
discriminării pozitive atunci când aceasta este necesară);
- asigurarea unui învăţământ de bază ca ofertă socială destinată întregii
populaţii până la vârsta de 16 ani (trunchi comun de cultură generală şi
curriculum diferenţiat);
- transmiterea cunoştinţelor şi a respectului faţă de patrimoniul
cultural şi încurajarea inovaţiei şi a mobilităţii sociale care oferă noilor
generaţii instrumente cognitive şi acţionale care încurajează progresul;
- pregătirea copilului pentru toate aspectele vieţii de adult, pentru o lume
caracterizată prin complexitate şi schimbare;
- „motivarea elevilor să înveţe” în condiţiile unei lumi complexe şi în
schimbare, valorificând posibilităţile de formare continuă „dincolo de
obligaţiile şcolare”;
- susţinerea interesului elevilor pentru şcoală din perspectiva viitorului,
dar şi a prezentului.
82
UNITATEA 4
Capitolul 13
Aristotel
(384-322 î.Hr.)
Filosof grec, originar din
Stagira, a afirmat, în Etica
nicomahică, că „orice amiciţie
se bazează pe o asociaţie”,
subliniind rolul creator al aso-
ciaţiei dintre oameni care oferă
fiecărui om posibilitatea să
trăiască spiritual în alţii şi prin
alţii, astfel încât să se poată
perfecţiona unii pe alţii, adică
este vorba despre un proces de
socializare reciprocă. Ca şi în
prietenie, în orice formă de
asociere directă între oameni,
cei lipsiţi de virtuţi morale şi
intelectuale comunică celorlalţi
sentimente rele, idei eronate,
dimpotrivă prietenia oamenilor
oneşti şi valoroşi are efecte bine-
făcătoare, cei buni imitându-se
şi influenţându-se unii pe alţii,
ameliorându-se reciproc. În
Etica eudemică, Aristotel arată
că omul este o fiinţă familială
care a cunoscut forma de
asociere, în frunte cu prietenia,
înainte de apariţia statului.
13.3 Grupul
Cu toţii suntem influenţaţi de grupurile sociale din care facem parte, de
rolurile şi statusurile pe care le îndeplinim şi de convingerile sociale pe care le
adoptăm, astfel putându-se vorbi despre grupurile sociale ca despre agenţi ai
socializării. Un lucru este evident pentru oricine: un comportament normal
pentru un grup social poate fi considerat neadecvat sau stânjenitor pentru membrii
altui grup şi acest lucru se învaţă de timpuriu. Normele sociale ale diferitelor
grupuri determină tipul de comportament acceptat pentru cineva care
îndeplineşte un anumit rol. Fiecare individ se angajează într-o mulţime de roluri
de-a lungul vieţii şi acest lucru se poate întâmpla chiar pe parcursul unei zile: de
exemplu, cineva poate să-şi înceapă ziua ca fiică faţă de părinţi, ca soră faţă de
fraţii săi, în drum spre şcoală poate să fie pasageră în autobuz, la şcoală colegă,
prietenă, elevă, clientă la magazin etc.
Adoptăm roluri specifice pe măsură ce suntem capabili să interacţionăm
conştient cu alţii. Dobândirea unui nou rol este un proces în două etape: la
început individul consideră noul rol, fals şi nerealist, ca şi cum ar fi un actor într-o
piesă de teatru, iar apoi rolul devine din ce în ce mai uşor de interpretat şi individul
îşi joacă rolul cu plăcere, mai mult sau mai puţin automat, caz în care spunem că
rolul a fost interiorizat.
Unul dintre cele mai interesante efecte ale interiorizării expectanţelor sociale
este gândirea de grup. De regulă, grupurile care utilizează acest tip de gândire nu
identifică alternativele propunerii şi nici riscurile implicate de alegerea făcută. În
1983, Janis a identificat opt simptome majore ale gândirii de grup şi anume:
iluzia invulnerabilităţii, raţionalizarea convingerilor grupului, păstrarea iluziei
de moralitate, apariţia stereotipiilor şi ignorarea celor cu vederi opuse,
aplicarea de presiuni disidenţilor pentru a-i determina să se conformeze, iluzia
umanităţii şi îngrădirea gândirii membrilor grupului, în sensul nedezvăluirii
informaţiilor care ar putea pune la îndoială decizia.
Am văzut că în cadrul învăţării sociale, copiii învaţă comportamentul adecvat
de la alte persoane şi în cadrul dezvoltării cognitive, copilul dezvoltă o înţelegere
a lumii şi a modului în care trebuie să facă diferite lucruri. Copiii nu învaţă doar ce
trebuie să facă în anumite situaţii, ci învaţă cum pot reacţiona alţi oameni. O parte
din această cunoaştere provine din învăţarea socială sau din predarea directă, dar
şi prin intermediul jocului şi al interacţiunii cu alte persoane, în special cu
membrii de familie, cu prietenii, cu colegii de şcoală. J. Piaget a distins trei tipuri
de joc, care apar într-o anumită succesiune în dezvoltarea copilului:
- jocul de stăpânire în care copilul are drept scop dezvoltarea şi
perfecţionarea abilităţilor fizice;
- jocul simbolic în care copilul utilizează simbolurile, rezolvarea de
probleme şi imaginaţia;
- jocul cu reguli în care acestea sunt reguli externe, acceptate, care stabilesc
ceea ce este sau nu este permis.
În ceea ce priveşte prietenia (grupul de prieteni), Selman consideră că pentru
majoritatea copiilor preşcolari conceptul de prietenie nu s-a dezvoltat cu adevărat şi
îl numeşte stadiul zero (prieten adevărat este oricine care se află în preajma
copilului). Primul stadiu în dezvoltarea relaţiei de prietenie apare în primii ani de
şcoală primară odată ce copilul începe să vadă în alţi copii pe cineva cu care se
poate juca şi care îl ajută. În ultimii ani de şcoală, copiii devin conştienţi de
reciprocitate, de faptul că o relaţie de prietenie implică două persoane şi trebuie să
fie benefică pentru amândouă. Este vorba de trecerea la stadiul al doilea în care
relaţiile de prietenie implică cooperarea şi satisfacerea reciprocă (prietenia este
dependentă de răsplată şi plăcere şi are o mai mică legătură cu ataşamentul mai
profund). În cel de-al treilea stadiu, prietenia este bazată pe încredere şi intimitate
(prietenii îşi împărtăşesc secretele şi prietenia poate rezista unor mici conflicte). 83
Ultimul stadiu apare la adolescenţă şi la vârsta adultă când relaţiile de prietenie
sunt de tipuri diferite şi sunt considerate deschise schimbării şi evoluţiei. Copilul
este considerat un agent activ în dezvoltarea sa socială, deoarece el poate de la UNITATEA 4
vârste fragede să înţeleagă sentimentele altor persoane, scopurile sau intenţiile Capitolul 13
altora, regulile sociale (înţelegerea regulilor nu echivalează cu respectarea lor) şi
înţelegerea gândirii celorlalte persoane.
În ceea ce priveşte grupul şcolar se poate vorbi despre o dinamică a formării
lui în trei etape interdependente. Etapa grupului şcolar neomogen, neunitar
reprezintă etapa de început în existenţa grupului caracterizată prin absenţa
interacţiunilor între persoanele ce alcătuiesc grupul, este etapa când se alege liderul
grupului şi alţi responsabili, se stabilesc interesele, obiectivele şi interacţiunile
grupului şi încep să se manifeste relaţii interpersonale. Etapa închegării nucleului
managerial când nucleul de conducere se implică tot mai mult în viaţa grupului şi
antrenează tot mai multe persoane în realizarea obiectivelor propuse. Etapa
grupului şcolar omogen, închegat şi unitar când aproape toţi membrii grupului
participă alături de lideri la îndeplinirea obiectivelor stabilite, când se manifestă o
opinie publică unică a grupului ca urmare a realizării unităţii şi coeziunii membrilor
grupului, când grupul manifestă funcţii educative superioare, cum sunt cele de
autodisciplină şi autoconducere, astfel grupul devine un factor educativ, adică
educaţia se realizează în grup de către grup.
Clasa de elevi poate fi analizată din mai multe perspective, anume: perspectiva
structural-sistemică, cea socio-psihologică şi perspectiva socio-comunitară.
Din perspectivă structural-sistemică, clasa de elevi este considerată o
instanţă de socializare şi de selecţie. Funcţia de selecţie exercitată la nivelul clasei
de elevi se exprimă şi printr-un anumit proces de stratificare socială exprimat prin
nivelul de moştenire culturală, observabil la intrarea în învăţământul primar şi
secundar, reprodus adesea până la ieşirea din sistem care obiectivează tendinţa de a
urma sau nu urma o treaptă şcolară superioară. Realizarea funcţiei de socializare
presupune: desprinderea copilului de mediul familial şi asimilarea unor noi valori
şi norme acceptate la nivel social; recompensarea performanţelor şcolare din
perspectiva viitoarelor roluri sociale.
Modelul socio-psihologic abordează clasa de elevi ca grup microstructural. Un
astfel de grup poate fi considerat un grup de muncă specific, compus dintr-un
număr de membri egali între ei (elevi) şi un animator (profesorul) ale căror
raporturi sunt reglementate prin anumite acte normative. În calitatea sa de
,,grup microstructural” clasa de elevi nu este o societate în miniatură, ci un grup cu
caracteristici proprii izvorâte din activitatea dominantă - învăţarea -, din particu-
larităţile specifice vârstei elevilor, din relaţiile cu persoane adulte etc.
Perspectiva socio-comunitară valorifică în fapt teoria sociologică a grupului.
Astfel, din această perspectivă grupul şcolar este analizat în cele două dimensiuni
ale sale: dimensiunea orizontală şi dimensiunea verticală.
Dimensiunea orizontală a clasei de elevi include acele variabile direct
observabile, proprii unui astfel de grup: un set de scopuri şi obiective generale şi
specifice; o anumită mărime; anumite structuri de normare, de comunicare, de
organizare (microgrupuri de referinţă, ,,găşti”, ,,bisericuţe” etc.); o anumită
dinamică etc.
Dimensiunea verticală a clasei de elevi ca grup educaţional include variabile
mai greu observabile, identificabile totuşi la nivelurile structurii psiho-sociale a
grupului: nivelul raţional, nivelul afectiv-emoţional, nivelul acţional etc.
Ca organizaţie socială cu statut pedagogic, şcoala urmăreşte un proces complex
de adaptare primară şi secundară a activităţilor sale la cerinţele explicite şi implicite
ale comunităţii educative.
84
UNITATEA 4
Capitolul 13
Baron şi Byrne (1991) au
evidenţiat procesele care explică
modul în care violenţa expusă de
mass-media stimulează creş-
terea agresivităţii, astfel:
- simpla expunere la vio-
lenţă reduce inhibiţiile
spectatorului vizavi de
angajarea personală în
asemenea comportamente
(se aplică raţionamentul:
„dacă aceste persoane pot
să facă, atunci pot şi eu”);
- expunerea continuă la
violenţă prin mass-media
poate reduce sensibilitatea
emoţională la violenţă şi la
consecinţele sale;
- expunerea la violenţă
oferă privitorilor noi teh-
nici de a-i ataca şi vătăma
pe alţii şi aceste com-
portamente odată achizi-
ţionate pot fi utilizate în
contexte adecvate etc.
13.4 Mass-media
Mass-media reprezintă ansamblul mijloacelor audiovizuale de
informare a maselor; comunicarea fiind realizată prin presă, radio, TV,
cinematografe etc. Termenul de mass-media s-a format pe teren anglofon, prin
sinteza dintre un cuvânt englezesc, „mass”, care trimite la masa de consumatori ai
acestor forme culturale şi un cuvânt latin „media”, în forma sa de plural, care se
referea la suportul pe care sunt fixate aceste mesaje.
Mijloacele de comunicare şi de informare în masă (mediile) sunt astăzi foarte
variate, putând fi distinse, în general, trei categorii de medii: mediile autonome
(cărţi, ziare, reviste, magnetofon, cameră video etc. ce pot fi utilizate individual),
mediile de comunicare (telefon, fax etc. care măresc libertatea utilizatorului) şi
mediile de difuzare: radioul, televiziunea, ce permit transmiterea informaţiei la
mare distanţă unui public numeros.
Dacă vrem să vorbim despre influenţa mass-media, atunci trebuie să abordăm
şi problema funcţiilor pe care aceasta le îndeplineşte.
Astfel, funcţia de divertisment se exprimă prin oferirea consumatorilor a
diferite modalităţi de petrece a timpului liber (emisiuni muzicale, filme, ştiri etc.).
Ea răspunde dorinţei de relaxare a omului stresat de solicitările profesionale, dar
şi setei de evadare într-un univers imaginar a neadaptatului. Nu numai că,
procentual, emisiunile sau paginile dedicate amuzamentului sunt în continuă
creştere, dar, mai mult, se constată o orientare tot mai marcantă către tratarea în
termeni de spectacol a tuturor subiectelor abordate de mijloacele de comunicare
în masă pentru a atrage cât mai mulţi consumatori şi în special tineri care nu
totdeauna pot să discearnă adevărul de fals, valoarea de nonvaloare.
Mass-media îndeplineşte o funcţie de socializare care face posibilă
participarea grupurilor la viaţa publică, la luarea deciziilor. Schimbul de
informaţii favorizează interacţiunea socială şi permite unui număr mai mare de
oameni să ia parte la soluţionarea problemelor care îi privesc. Prezentând stări de
spirit, diferite aspecte ale relaţiilor interumane, opiniile oamenilor din diverse
locuri de viaţă şi muncă, din diferite instituţii şi organizaţii, mass-media poate
deveni un factor important în realizarea procesului de socializare datorită
capacităţii sale specifice de procesare şi difuzare a unor informaţii de actualitate
cu resurse pedagogice nelimitate. De fapt, problema o constituie calitatea
educativă a mesajelor transmise.
Funcţia de informare a mass-media asigură colectarea şi preluarea
informaţiilor, difuzarea cunoştinţelor şi a opiniilor facilitează transparenţa
relaţiilor sociale. Ea garantează libertatea de expresie, fiind strâns legată de
procesul democratic. Prin informaţiile transmise, mass-media îi ajută pe cetăţeni
să-şi formeze opiniile. Problema informării nu ridică probleme la nivelul
oamenilor adulţi care ştiu să discearnă informaţiile, ci la nivelul copiilor care pot
să-şi formeze opinii greşite pornind de la informaţiile oferite numai de
televiziune.
Funcţia de persuasiune, motivaţie, interpretare se referă la activităţile
colective, la efortul de convingere şi conducere în vederea realizării unor
obiective comune, dar nu se poate să se cunoască întru totul semnificaţia
termenului „comun”. Se spune că această funcţie se află în strânsă conexiune cu
eforturile pentru dezvoltarea economică şi socială. Instituţiile mass-media sunt,
la urma urmei, firme, care, dacă doresc să supravieţuiască, trebuie să facă bani.
Posturile comerciale obţin profit din publicitate şi de multe ori însă, se fac
compromisuri. Şi aceasta pentru că uneori valorile celor ce au control asupra
ziarelor, posturilor de televiziune sunt cu totul diferite de cele ale jurnaliştilor.
Manipulare există în toate ramurile mass-media. De multe ori, acesta este
involuntară. Este cazul redactorului american Orson Wells, întâmplare ce a avut
loc în primele decenii ale existenţei radioului, atunci când acesta era considerat 85
mediu de informare, în proporţie de sută la sută. Tot ceea ce spunea se considera
corect, real. Redactorul american a creat o piesă de teatru-radiofonic despre un
grup de extratereştri care voiau să atace Pământul. Deşi îşi dorea să amuze
UNITATEA 4
populaţia, nicidecum să o facă să creadă întâmplările povestite, Orson Wells a Capitolul 13
avut o surpriză de proporţii. Panica a cuprins America. Fără doar şi poate
manipularea opiniei publice, a tinerilor nu a încetat nici astăzi.
Publicitatea este şi ea o formă de manipulare. Ziarele, radiourile, televiziunile,
au nevoie de bani pentru a supravieţui, bani care provin din reclame. Firmele, la Noile forme ale mass-media
rândul lor, au observat impactul pe care îl are mass-media în promovarea unui şi socializarea
produs sau serviciu. Marshall McLuhan spunea într-una dintre cărţile sale, The Societatea contemporană cu-
medium is the message, următoarele: „Copiii sunt mai snobi decât adulţii, mai noaşte dezvoltarea tot mai accen-
dispuşi să se formeze gusturilor comunităţii în ceea ce priveşte utilizarea unor tuată şi a altor agenţi de socia-
mărci comerciale bine cunoscute.” A. T. Poffenberg, enumera în lucrarea Rolul lizare, în acest sens fiind de a-
psihologiei în publicitate 44 de tipuri de „forţe de captare a atenţiei”. În fruntea mintit Internet-ul, reţeaua World
listei apar: foamea, iubirea pentru odraslă şi sănătatea. La celălalt capăt al listei, Wide Web, telefonia mobilă etc.
Deosebit de accesibile şi în mare
psihologul situează: amuzamentul, precauţia şi sâcâiala. măsură în afara constrângerilor
Agenţiile de publicitate utilizează diferite strategii, unele chiar ciudate la sociale, relevanţa lor, cu precă-
prima vedere, căci „scopul scuză mijloacele”. Mass-media este o unealtă cu două dere pentru tineri, este deosebită.
tăişuri. Pe de o parte, formează, pe de altă parte deformează. Politicienii din Spre exemplu, într-un timp
ţara noastră par să înţeleagă din ce în ce mai bine acest lucru şi se folosesc de presă destul de scurt, s-a născut o
pentru a câştiga alegători. Dar, acest lucru nu se întâmplă numai la noi şi numai adevărată subcultură on-line din
acum. Mari conducători din toate timpurile au folosit tehnici de manipulare, unii jurnalele de navigare auto-
pentru a rămâne la putere (liderii comunişti), alţii pentru a controla populaţia. publicate cunoscute sub numele
Funcţia de punere în relaţie a comportamentelor constă în atenuarea de blog-uri, prescurtare de la
ameninţărilor la adresa stabilităţii sociale şi sprijinirea menţinerii puterii; weblog-uri.
„Imaginaţi-vă o lume în care
furnizarea unor mijloace utile cetăţenilor pentru a-şi putea reduce anxietatea sau există două feluri de putere
pentru menţinerea consensului cultural; îndeosebi editorialele şi comentariile media: una dintre ele vine din
asupra informaţiilor oferă sugestii şi prescripţii pentru conduite adecvate concentrarea media, unde orice
evenimentelor şi situaţiilor existente (aceste emisiuni sunt urmărite şi de tineri, mesaj capătă autoritate pur şi
deoarece nu pot să discearnă singuri asupra multitudinii de evenimente cu care simplu prin faptul că este tran-
sunt bombardaţi zilnic nu numai ei, ci toţi cetăţenii). smis prin reţeaua de televiziune;
Funcţia educativă sau instructiv-culturalizatoare, care se referă atât la cealaltă vine prin intermediari de
furnizarea explicită de cunoştinţe cultural-ştiinţifice, ca şi în cazul unor filme bază, unde un mesaj capătă
documentare sau pagini de popularizare a ştiinţei din publicaţiile periodice, cât şi expunere numai dacă este
la promovarea, într-o formă mai puţin evidentă, dar cu atât mai persuasivă, a considerat relevant de către o
reţea liberă de public variat.
valorilor, normelor, modelelor de comportament ce ţin de paradigma culturală a Transmiterea în masă va pune
societăţii, la a cărei stabilitate contribuie astfel, într-o măsură deloc neglijabilă. anumite subiecte pe agenda
Este discutabilă funcţia educativă a mass-mediei în ceea ce priveşte copiii, naţională şi va defini valorile
deoarece majoritatea evenimentelor prezentate se referă la fapte de violenţă fundamentale; cei care folosesc
fizică, verbală care sunt luate de multe ori drept exemple. Mass-media tinde să blog-urile vor reîncadra acele
devină un substitut al şcolii, poate chiar al educaţiei pe care familia ar trebui să o subiecte pentru diferite segmente
dea copiilor, o modalitate de transmitere a valorilor sau a nonvalorilor, o de public şi se vor asigura că
modalitate de legitimizare a unor stări de fapt sau de drept, contribuind la fiecare are şansa de a se face
diseminarea informaţiilor. Tinerii au caracteristici diferite, ei reprezintă un auzit.” (Henry Jenkins, „Digital
segment eterogen, unii fiind mai receptivi decât alţii care sunt impresionaţi Renaissance”, în Technology
Review, martie 2002,
afectiv, aşa se explică de ce mass-media oferă mesaje specializate. www.technologyreview.com)
Competenţa în mass-media presupune: formarea capacităţii de informare Desigur, prezenţa insti-
prin intermediul mesajelor primite, selecţia acestor informaţii pe baza unor gatorilor, rasiştilor, şarlatanilor,
criterii valorice personale, decizie bazată pe identificarea unor soluţii alternative semidocţilor, nebunilor etc.
şi acţiune în cunoştinţă de cauză, deci responsabilitate. Această competenţă ar constituie un pericol pentru
trebui să aibă următoarele efecte: raportarea critică a consumatorilor de media (a comunităţile on-line, dar s-a
tinerilor) la mesajele transmise prin diferite medii, evitarea manipulării constat, de asemenea, că există o
comportamentale, analiza critică a mesajului publicitar şi, prin urmare, o mai mare capacitate defensivă, în
mare libertate de acţiune şi de afirmare a personalităţii etc. pofida absenţei regulilor.
 87

OBSERVAÞIA ªI INTERVIUL ANEXA 4

În cercetarea sociologică sunt utilizate diferite metode printre care se numără

observaţia şi interviul. Observaţia constă din investigarea sistematică, pe baza
unui plan riguros stabilit şi cu ajutorul unor instrumente adecvate, a acţiunilor şi
interacţiunilor, a relaţiilor şi proceselor dintr-un câmp social dat. Un instrument
utilizat în observaţia sociologică este fişa de observaţie. Iată, spre exemplificare,
un model de fişă de observaţie care urmăreşte să cunoască nivelul de sociabilitate
al persoanei, gradul ei de independenţă:

Fişă de observaţie
Data:
Ora:
Locul desfăşurării acţiunii:
Participanţi:
Interacţiune de grup:
Limbaj specific:
Încredere în sine:
Modalitatea de a lua decizii:
Motivaţie (intrinsecă/extrinsecă):
Factori subtili ascunşi (vestimentaţie, limbaj nonverbal etc.): „În toate ştiinţele expe-
Abilităţi sociale: rimentale, faptele pe care se
Aptitudini de comunicare: clădesc raţionamentele sunt
verificabile. O experienţă de
laborator poate fi oricând
Interviul sociologic este o tehnică interogativă ce constă în culegerea repetată de către oricine ar vrea
informaţiilor prin intermediul întrebărilor şi răspunsurilor verbale. El urmăreşte să controleze temeinicia ei, fie
cunoaşterea unor comportamente greu observabile, în studiul credinţelor, al că este vorba despre o experienţă
opiniilor şi atitudinilor etc. Se desfăşoară în conformitate cu anumite reguli fizică, chimică sau biologică. În
metodologice şi urmăreşte descrierea unor stări de lucruri sau verificarea domeniul ştiinţelor sociale
ipotezelor cauzale. Interviul sociologic poate fi clasificat în funcţie de numeroase lucrul este cu neputinţă. În
criterii, astfel: societate, faptele concrete nu se
1. În funcţie de numărul de persoane participante la schimbul repetă, iar seria de fapte este
ireversibilă. De aceea, socio-
informaţional, există: logul este dator a da o deosebită
- interviul individual; grijă caracterului de auten-
- interviul de grup (4-12 persoane dezbat un subiect de interes pentru ticitate pe care trebuie să-l aibă
cercetător şi sub îndrumarea acestuia). orice observaţie a sa. După cum
2. În funcţie de libertatea cercetătorului de a introduce în discuţie teme noi, un istoric este dator să citeze,
de a schimba ordinea întrebărilor, există: document cu document, toate
- interviul structurat bazat pe chestionar (tipic în anchetele pe eşantion), sursele sale de informaţie, tot
în care întrebările şi temele se succed într-o ordine precis stabilită; aşa un sociolog este dator să nu
- interviul nestructurat, bazat pe acoperirea unei liste de subiecte până la afirme nimic fără o descriere
interviul în profunzime sau interviul calitativ care se poate întinde de la 5 precisă şi autentică a faptelor pe
care se sprijină. (…) Experienţa
la10 minute până la câteva ore, oscilând, în linii mari, în jurul subiectelor de ani de zile a atâtora arată că,
propuse într-un ghid de interviu (un rol important, în cadrul interviului oricât de bună memorie ai avea,
nestructurat, îl are interviul clinic). observaţia care nu se notează de
3. În funcţie de modalitatea de desfăşurare, există: îndată poate fi considerată ca
- interviul direct, „faţă în faţă”; pierdută.” (Henri H. Stahl, Teh-
- interviul telefonic (are unele avantaje în privinţa subiectelor mai nica monografiei sociologice,
sensibile); Editura SNSPA, Bucureşti,
2001, p. 17)
88
ANEXA 4
Dicþionar
ghid de interviu = îndrumător
de convorbire care con-
cretizează o parte dintre
obiectivele anchetei care
cuprinde fie doar o listă de
idei tematice, fie poate să
îmbrace o formă mai con-
cretă şi să se apropie de
chestionar
interviu = în engleză interview
înseamnă „întrevedere, în-
tâlnire”; tehnică de obţinere
a informaţiilor prin inter-
mediul întrebărilor şi răs-
punsurilor
- interviul prin chestionar poştal (acordă oamenilor mai mult timp de
reflecţie pentru răspunsuri).
Ca orice metodă, interviul prezintă atât avantaje (se înregistrează
spontaneitatea răspunsurilor, se pot studia probleme complexe, se pot observa şi
comportamentele nonverbale), cât şi dezavantaje (cost ridicat, timp îndelungat,
nu întotdeauna se asigură anonimatul).
Fiecare tip de interviu are reguli specifice care trebuie respectate, însă toate
tipurile de interviu trebuie să respecte următoarele cerinţe: operatorul de
interviu trebuie să explice scopul şi obiectivele urmărite prin cercetare, metoda
prin care au fost selectate persoanele din eşantion, să declare instituţia pentru care
realizează interviul şi să-i asigure pe interlocutori de anonimatul şi de caracterul
confidenţial al răspunsurilor. Există, de asemenea, reguli stricte în ceea ce
priveşte modul de punere a întrebărilor şi de înregistrare a răspunsurilor.
Controlul cercetătorului, în cadrul interviului, creşte simţitor prin utilizarea
chestionarelor computerizate pentru interviurile personale sau prin telefon,
precum sistemele CATI (Computer-Assisted Telephone Interviewing; interviu
prin telefon asistat de computer). Sunt utilizate ghidurile de interviu (lista
problemelor ce urmează a fi abordate). Iată, spre exemplificare, un ghid de
interviu care urmăreşte culegerea datelor pentru realizarea unei analize
descriptiv-interpretative a fenomenului de dependenţă şi independenţă a
adolescenţilor faţă de părinţi:
Ghid de interviu (pentru adolescenţi)
Data interviului:
Localitatea:
Sexul:
Locul interviului:
Durata interviului:
1. Te simţi constrâns de părinţi atunci când trebuie să adopţi o decizie?
2. În familia ta, cine este respectat mai mult?
3. Ce studii au părinţii tăi şi ce ocupaţii au ei în prezent?
4. Când eşti lăsat să iei singur o decizie?
5. Ce lipseşte familiei tale pentru a fi considerată cea mai bună?
6. Noutatea constituie un obstacol sau o provocare pentru tine?
7. Ce faci atunci când planurile se schimbă datorită unui eveniment
neaşteptat? Găseşti imediat o soluţie sau intri în panică?
8. Prezintă pe scurt un eveniment care te-a făcut să descoperi că poţi
avea încredere în forţele tale (în tine).
9. Prezintă pe scurt cel mai mare eşec al tău de până acum. Cum ai
trecut peste el cu ajutorul părinţilor, al tău personal, al prietenilor
sau al altor persoane?
10. Crezi că succesele/eşecurile ţi-au influenţat existenţa pozitiv sau
negativ? Exemplifică.
Proiect: Observaþia ºi interviul
Realizaţi o fişă de observaţie care să descrie modul în care se realizează
socializarea în familie şi în grupul de prieteni.
Realizaţi un ghid de interviu care să ilustreze rolul a doi agenţi ai socializării
în procesul de socializare.