3.

Experimentul Păpușa Bobo

Studiu realizat de: Dr. Alburt Bandura
Studiu realizat între 1961-1963 la Universitatea Stanford
Detalii experiment:
La începutul anilor 1960 a început o mare dezbatere cu privire la
modalitățile în care genetica, factorii de mediu și învățarea socială pot influența
dezvoltarea copilului.
Albert Bandura a condus experimentul Păpușa Bobo pentru a dovedi cum
comportamentul uman se bazează în mare parte pe imitație socială, mai degrabă
decât pe factori genetici moșteniți.
În studiul său revoluționar, el a separat participanții în trei grupuri: unul a
fost expus unui videoclip al unui adult care prezintă comportament agresiv față
de o păpușă Bobo; alt grup a vizionat un clip în care un adult pasiv se joacă cu
păpușa Bobo; iar al treilea a format un grup de control.
Copiii au urmărit videoclipul atribuit și apoi au fost trimiși într-o cameră
cu aceeași păpușă pe care o văzuseră în videoclip (cu excepția celor din grupul
de control).
Cercetătorul a constatat că cei expuși la modelul agresiv au avut mai
multe șanse de a manifesta comportament agresiv față de păpușă, în timp ce
celelalte grupuri au prezentat un comportament pasiv.
Pentru copiii expuși la modelul agresiv, numărul de agresiuni fizice
derivate prezentate de băieți a fost 38,2 și 12,7 pentru fete.
Studiul a arătat, de asemenea, că băieții prezintă mai multă agresivitate
atunci când sunt expuși la modele masculine agresive decât băieții expuși
modelelor agresive de sex feminin.
În cazul expunerii la un model masculin agresiv, numărul de cazuri
agresive expuse de băieți a fost în medie de 104, comparativ cu 48,4 cazuri
agresive expuse de băieții care au fost expuși la modelele agresive de sex
feminin.
În timp ce rezultatele pentru fete sunt similare, rezultatele au fost mai
puțin drastice. În cazul expunerii la modelele agresive de sex feminin, numărul
de cazuri agresive expuse de fete a fost în medie de 57,7 în comparație cu 36,3
cazuri agresive expuse de fete care au fost expuse la modele masculine agresive.
Rezultatele privind diferențele de gen au susținut puternic predicția
secundară a lui Bandura: copiii vor fi mai puternic influențați de modelele de
același sex.
10. Numărul magic 7
Studiu realizat de: George A. Miller
Studiu realizat în 1956 la Universitatea Princeton
Detalii experiment:
Frecvent denumit „Legea lui Miller”, experimentul „Numărul Magic 7”
indică faptul că numărul de obiecte pe care un om mediu îl poate păstra în
memoria de lucru este 7 ± 2. Studiul demonstrează cum capacitatea de memorie
umană include în mod obișnuit șiruri de cuvinte sau concepte variind de la 5-9.
Aceste informații privind limitele capacității de prelucrare a informațiilor
au devenit una dintre cele mai importante lucrări din psihologie.
Experimentul Numărul Magic 7 a fost publicat în 1956 de către psihologul
cognitiv George A. Miller de la Departamentul de Psihologie al Universității
Princeton în Psychological Review.
În articol, Miller a discutat despre o concordanță între limitele judecății
absolute unidimensionale și limitele memoriei pe termen scurt.
Într-o sarcină de judecată unidimensională absolută, o persoană este
prezentată cu un număr de stimuli care variază pe o singură dimensiune și
răspunde la fiecare stimul cu un răspuns corespunzător (învățat înainte).
Performanța este aproape perfectă până la cinci sau șase stimuli diferiți,
dar scade odată cu creșterea numărului de stimuli diferiți.
Aceasta înseamnă că performanța maximă a omului în judecată absolută
unidimensională poate fi descrisă ca un magazin de informații cu o capacitate
maximă de aproximativ 2 până la 3 biți de informație, cu capacitatea de a
distinge între patru și opt alternative.
Hermann Ebbinghaus despre memorie
Hermann Ebbinghaus, odată cu Helmholtz, Fechner şi Wundt, poate fi
considerat unul dintre fondatorii psihologiei experimentale modeme.
El a fost cel care e explorat studiul experimental al memoriei.
Hermann Ebbinghaus (1850-1909) s-a născut lângă Bonn, în Germania,
unde a studiat istoria şi fiziologia, obţinându-şi doctoratul în 1873.
A petrecut câţiva ani în Anglia şi Franţa, unde a găsit un exemplar al
lucrării lui Fechner asupra psihofizicii (capitolul 45) într-un anticariat din Paris.
A descoperit intrigat că metodele lui Fechner puteau fi adaptate studiului
proceselor mintale mai înalte, cum ar fi memoria.
Aşadar, „fără stimulul vreunui mediu universitar, fără să fie prieten cu
Fechner sau Wundt... s-a apucat să adapteze metoda lui Fechner la problema
măsurării memoriei" (Boring, 1950, pp. 386-387). în 1880 s-a dus la Berlin ca
profesor, iar în 1885 şi-a publicat experimentele (Ebbinghaus, 1913).
A fondat mai târziu o revistă de psihologie, împreună cu Helmholtz,
printre alţii, ca editor-colaborator.
După ce s-a mutat la Breslau, Ebbinghaus a înfiinţat un alt laborator şi a
publicat o nouă metodă de testare a abilităţii mintale la copiii de şcoală,
Testul de memorie Ebbinghaus.
În 1897 a publicat un manual de psihologie care a fost de un real succes.
Pentru a înţelege ce a făcut Ebbinghaus, trebuie să îi înţelegem ipotezele.
El a pornit de la o teorie a minţii care datează de pe vremea lui John
Locke din anii 1600: mintea este o reţea de asocieri între elemente.
Astfel, dacă două evenimente se întâmplă împreună, în minte primul este
asociat cu cel de-al doilea.
Odată formate astfel de asocieri, acestea devin disponibile ulterior şi
tocmai aceasta reprezintă ceea ce numim memorie.
Ce se cunoaşte despre astfel de asocieri?
Unul dintre lucruri, că asocierea este întărită prin repetiţii. Acest fapt,
după cum a văzut Ebbinghaus, ne permite să măsurăm puterea unei asocieri!
Oricine poate ridica întrebarea cât de mult asocierea trebuie întărită prin
repetiţie, astfel încât să ajung la o anume putere „standard"?
De exemplu, să presupunem că cineva află că pe o persoană pe care de-
abia a cunoscut-o o cheamă Alicia; vederea Aliciei este asociată cu sunetul
numelui ei.
Ulterior o întâlneşte din nou.
Acum există mai multe posibilităţi:
(a) ar putea să îşi amintească numele ei dintr-odată. Astfel, memoria
numelui ei este puternică. Sau
(b) s-ar putea să fie nevoie să spună: „Scuze, cum ai spus că te cheamă?"
 Dacă îşi aminteşte numele după aceea, atunci putem spune că nu a fost
nevoie decât de o singură repetiţie pentru a-i reda memoriei puterea completă.
Sau,
(c) dacă memoria este şi mai slabă, s-ar putea să fie nevoie să i se mai
repete numele şi mai târziu, din nou — memoria originală a fost atât de slabă,
încât a necesitat câteva repetiţii pentru a o face folosibilă.
Astfel, memoria numelui este puternică în primul caz, nu la fel de
puternică în al doilea caz şi chiar şi mai puţin puternică în al treilea.
Putem determina acest lucru întrebându-ne cât trebuie să ne reamintim
pentru a readuce memoria la întreaga sa putere.
Metoda lui Ebbinghaus a implicat o formă mai precisă a acestei logici.
înainte însă de a se lansa în cercetare, el s-a lovit de o altă problemă.
Dacă cineva se apucă să studieze memoria altcuiva, ce ar trebui să îi ceară
acestei persoane să îşi reamintească?
Ce materiale ar trebui folosite?
Persoana noastră ipotetică, care învaţă să asocieze numele Aliciei cu faţa
acesteia, nu foloseşte doar amintirile legate de acel nume şi acea faţă: ea va fi
ajutată de ceea ce cunoştea dinainte.
Până să o întâlnească, este adevărat că nu ştie dacă o cheamă Alicia,
Abigail sau Zelda, dar ştie probabil că nu o cheamă Aardvark.
Astfel, dispune deja de ceva informaţii despre care ar putea fi numele ei,
chiar înainte de a-1 reauzi.
Ebbinghaus a dorit să studieze amintirile care sunt cu adevărat construite
de la zero.
Astfel, le putea studia formarea şi alterarea necontaminate fiind de
cunoştinţele anterioare ale persoanei. într-un cuvânt, Ebbinghaus a dorit
materiale care să fie învăţate şi rememorate, dar care să fie în acelaşi timp
complet noi, astfel încât să nu existe asocieri cu nimic de dinaintea începerii
experimentului.
Aceasta însemna ca itemii urmând a fi reamintiţi să fie total lipsiţi de sens
— neasociaţi cu nimic, până la formarea asocierilor dintre ei, în cursul
experimentului.
Aşadar, Ebbinghaus a inventat faimoasele sale silabe fără sens, create prin
alegerea oricăror două consoane între care intercala o vocală.
Făcând aceasta în atâtea rânduri, a produs un număr foarte mare de
„cuvinte" monosilabice.
După aceasta a trecut printre toate, eliminând silabele care se întâmpla să
constituie cuvinte reale — cum ar fi MOB (mulţime) în limba engleză.
Cuvintele păstrate au fost cele care nu formau cuvinte cu sens — cum ar
fi MEB, de exemplu.
A existat un număr extrem de mare de astfel de silabe care nu aveau sens
în engleză sau germană — limba maternă a lui Ebbinghaus.
 Astfel, materialele urmând a fi asociate erau unele care nu aveau nicio
legătură, sau între care exista o asociere foarte slabă de dinainte, într-un fel,
Ebbinghaus a făcut ceea ce a făcut şi Pavlov mai târziu (capitolul 20).
În aceeaşi măsură în care exista o asociere dintre MEB şi FOT pentru un
om, la fel de arbitrară — fără sens! — era pentru un câine şi o asociere dintre un
clopoţel şi mâncare. Dar tocmai din acest motiv, o astfel de asociere, care are o
putere zero atunci când începe experimentul, poate permite observarea formării
acesteia de la zero sau aproape de zero.
Cu listele de silabe în mână, experimentul putea începe.
Ebbinghaus selecta un număr de silabe fără sens şi le aranja într-o listă.
După aceasta trecea de multe ori prin lista astfel concepută, până când o
putea recita în întregime din memorie fără să facă nicio greşeală. înregistra apoi
de câte repetiţii sau „încercări" a avut nevoie pentru a face asta.
Mai târziu, la un moment dat (care diferea de la un experiment la altul),
trecea prin listă din nou şi nota cât de multe încercări i-au trebuit pentru a o
memora — din nou, până când putea să o redea din memorie fără eroare.
Dacă avea nevoie doar de câteva încercări pentru a face acest lucru, atunci
memoria originală era destul de puternică.
Dacă avea nevoie de multe încercări, memoria trebuie să fi fost mai slabă.
Dacă i-ar fi fost necesare tot atâtea încercări pentru a rememora lista de
câte avusese nevoie atunci când le-a memorat pentru prima dată, se poate spune
că nu o memorase mai devreme deloc — aşadar, în acel caz memoria trebuie să
se fi alterat la puterea zero.
Această aşa-zisă metodă a economiei i-a dat lui Ebbinghaus o măsură a
puterii memorării listei după intervale diferite de timp.
Dacă pentru rememorarea listei îi lua doar jumătate din timpul cât îi luase
să o memoreze pentru prima dată, aceasta se datora unui procent de economie de
50%.
Dacă îi lua doar un sfert din timpul iniţial, acesta s-ar fi tradus printr-un
procent de economie de 75%, iar memoria trebuie să fi fost mai puţin alterată. în
sfârşit, dacă îi lua la fel de mult

Figura 29.1 „Curba uitării" a lui Ebbinghaus

100

80

60

40

20

0 Zile
 Memorarea iniţială se poate, de asemenea, să nu se fi produs, astfel încât
memoria trebuie să se fi alterat la puterea zero.
Ebbinghaus a parcurs multe şedinţe, variind intervalele dintre memorare şi
rememorare.
Cu toate rezultatele în mână, Ebbinghaus a demonstrat apoi modul în care
puterea memoriei scădea cu timpul, după momentul învăţării — faimoasa curbă
a uitării (figura 29.1), care este încă reprodusă în toate textele de introducere în
psihologie.
Memorarea unei liste de silabe fără sens descreşte destul de rapid imediat
după învăţare, iar apoi mai lent.
O experimentare atentă, combinată cu o procedură ingenioasă de
măsurare, a creat o imagine clară şi precisă a desfăşurării temporale a memoriei
— cel puţin pentru silabe fără sens.
Toate acestea nu au constituit însă decât începutul, dat fiind că forma
exactă a curbei şi a ratei de disoluţie variază în funcţie de mulţi alţi factori.
Ebbinghaus a continuat prin explorarea unora dintre aceştia.
De exemplu, ce s-a întâmplat atunci când a supraînvăţat materialul în
timpul şedinţei?
Dacă a memorat o listă până în punctul în care putea să o recite fără nicio
greşeală, iar apoi a continuat exerciţiul de multe ori, a încetinit acest lucru
uitarea ulterioară a listei?
ntr-adevăr, aşa s-a întâmplat.
Figura 29.2 Asocieri îndepărtate între item i n onad iacenţiîn experim entele lui Ebbinghaus
MEB

Asocieri directe
DAK

Asocieri ! îndepărtate
de prim ordin
FUT

GOL

PON

... etc
Sau să luăm în considerare o altă întrebare.
Ne putem gândi la procesul de memorare ca la o chestiune privind
formarea de asocieri între fiecare cuvânt din listă şi următorul.
Să luăm în considerare următoarea secvenţă MEB, DAK, FUT, GOL,
PON, LIG. MEB este asociat cu DAK, DAK cu FUT şi aşa mai departe.
Dar se formează oare asocieri şi între itemii nonadiacenţi?
 Se formează oare vreo asociere între, să spunem MEB şi FUT — nu
silaba următoare, ci cea de după aceasta — chiar dacă nu trebuie să se formeze?
Şi acest lucru poate fi testat.
După ce lista originală fusese învăţată, Ebbinghaus putea să
construiască o altă listă constând din itemii dintre care se extrăseseră silabele de
dinainte. Astfel, am avea MEB, FUT şi PON, şi apoi DAK, GOL şi LIG (figura
29.2).
Dacă această nouă listă poate fi memorată mai repede decât cea
originală, atunci poate că suntem ajutaţi de asocierile formate între fiecare item
şi cei nonadiacenţi din lista originală.
Şi chiar aşa stau lucrurile.
Astfel, nu contează doar faptul că silabele devin mai familiare, ci
ajutorul scade odată cu sporirea decalajului dintre ele.
Mai degrabă se formează asocieri îndepărtate între fiecare item şi al
treilea, după care apar asociaţii mai slabe între fiecare item şi al patrulea şi tot
aşa.
Şi toate aceste asocieri îndepărtate se formează chiar dacă nu există
intenţia de a le forma.
Acestea sunt exemple de ceea ce am numi acum învăţare incidentală:
învăţarea care se întâmplă fără intenţie.
A fost necesar un efort extrem pentru a pune în aplicare experimente
precum cele descrise anterior. în acest caz, cineva trebuie să memoreze o listă,
după care să aştepte un timp şi de-abia ulterior să o rememoreze.
Cel puţin un astfel de experiment care presupune învăţare şi reînvăţare
ulterioară a fost necesar pentru fiecare dintre punctele surprinse în graficul din
figura 29.1.
Apoi cel care învaţă trebuie să reia tot procesul, dar la intervale diferite
de timp între învăţare şi reînvăţare, doar pentru a obţine o curbă a uitării.
Ulterior, persoana respectivă trebuie să refacă totul, de această dată
supraînvăţând fiecare listă, atunci când este memorată pentru prima dată, pentru
a vedea dacă o astfel de supraînvăţare ar afecta forma curbei uitării — după cum
se şi întâmplă de altfel.
Ebbinghaus a petrecut seară de seară cu experimentele sale,
literalmente ani de-a rândul, folosindu-se pe sine ca subiect.
El încerca să-şi pună în practică experimentele la aproape aceeaşi oră,
menţinând constant intervalul dintre silabe şi cronometrându-se cu un
metronom.
Nu numai atât, dar ulterior a repetat în proiect unele dintre
experimentele sale de început pentru a vedea dacă datele sunt de încredere.
întregul proiect a constituit un monument al perseverenţei şi arată cât de
puternică poate fi curiozitatea ştiinţifică.
Această cercetare a rezultat într-o întreagă lucrare plină de concluzii —
despre cum slăbeşte memoria cu trecerea timpului, şi cum gradul de
supraînvăţare sau separarea itemilor care urmează a fi asociaţi unul cu celălalt
afectează această slăbire în condiţii variate şi multe altele.
Care este statutul ştiinţific al acestor concluzii?
Este adevărat că Ebbinghaus a folosit un singur subiect — pe el însuşi
— şi oricine s-ar putea întreba dacă aceste concluzii ale sale ar putea să fie
aplicate şi altor oameni.
Se pot aplica.
Experimente mai recente, folosind grupuri de subiecţi, nu doar un singur
subiect, au confirmat fiecare dintre concluziile majore ale lui Ebbinghaus despre
materialele lipsite de sens (Roediger, 1985).
Dar se referă toate aceste concluzii doar la materialul lipsit de sens?
Dacă cineva alege să studieze material cu sens — o poveste întreagă, de
exemplu, mai degrabă decât o listă de silabe neconectate —, atunci apar
complicaţii.
Bartlett a arătat că poveştile suferă nu numai o slăbire, ci şi distorsiuni
odată cu trecerea timpului (capitolul 30).
Distorsiu nile pot fi produse şi prin dirijarea întrebărilor, aşa cum a fost
arătat şi de Loftus şi colegii ei (capitolul 33). în sfârşit, a devenit acum clar că
există diferite feluri de memorie, nu doar un proces de formare a asocierilor
(capitolul 31).
Ebbinghaus, folosind metodele lui, nu ar fi putut vreodată să descopere
aceste complicaţii.
El era preocupat de puterea memoriei doar în ceea ce priveşte
materialele de acest tip (silabe lipsite de sens), învăţate doar în astfel de condiţii
şi măsurate doar în felul acesta.
Faptul de a se fi folosit de un material lipsit de sens a eliminat
experienţa şi cunoştinţele anterioare — aşa cum a şi intenţionat să facă.
Totuşi, aceasta înseamnă, de asemenea, că materialul nearbitrar, cu sens,
poate fi diferit şi trebuie să fie studiat altfel.
Dacă dorim să studiem memorarea materialului cu sens, va trebui să
prezentăm un material cu sens participanţilor noştri — aşa cum a făcut Bartlett,
de exemplu (capitolul 30).
Înseamnă toate acestea oare că experimentele lui Ebbinghaus au fost
nefolositoare?
Nu. Multe teorii moderne asupra memoriei încorporează încă noţiunea
de asociere dintre un lucru şi un altul — numim toate acestea astăzi indicii de
recuperare (vezi Reisberg, 1997) — şi încă gândim că memoria este compusă, în
parte, din reţele de astfel de asocieri.
Aceasta oferă doar o imagine parţială a ceea ce este şi face memoria, dar
chiar şi o imagine parţială oferă o înţelegere parţială.
Mai mult decât atât, faptul că oamenii — şi câinii, şi iepurii, şi chiar şi
fiinţele mai simple — pot forma astfel de asocieri arbitrare ne conduce la mai
multe întrebări.
 De exemplu, ce se întâmplă în creier pe când se formează acestea?
Această întrebare rămâne un punct central în experimentarea activă
actuală (vezi, de exemplu, Thompson, 1986).
În sfârşit, chiar şi limitările rezultatelor lui Ebbinghaus sunt valoroase
pentru că ele ilustrează un punct extrem de important.
Ceea ce învaţă oamenii de ştiinţă depinde de ceea ce fac; ceea ce
descoperă cu privire la o problemă depinde de modul în care se lansează în
investigarea ei.
Metodele lui Ebbinghaus nu ar fi putut conduce la descoperirile lui
Bartlett, dar nici metodele lui Bartlett nu ar fi condus la descoperirile lui
Ebbinghaus.
Acest lucru nu se întâmplă pentru că fiecare dintre ei a greşit, ci pentru
că diferenţele în ceea ce priveşte metodele lor au însemnat doar că studiau
lucruri diferite — formarea asocierilor noi într-unul dintre cazuri şi rolul
cunoştinţelor schematice anterioare în celălalt.
Ambele sunt importante, dar se adresează unor problematici diferite