ISTORIA TRANSILVANIEI

11. Ioan (Iancu) de Hunedoara (1407-1456) - erou al creütinĆtĆĦii

UNA DINTRE CELE mai însemnate personalitĆĦi din istoria Transilvaniei a fost Iancu de
Hunedoara. El s-a nĆscut üi a trĆit într-o epocĆ de mari frĆmântĆri interne üi externe, de la
miücarea husitĆ üi revolta ĦĆrĆneascĆ din 1437 la asalturile otomane üi cĆderea sub turci a
centrului creütinĆtĆĦii rĆsĆritene în 1453. În secolul al XV-lea, turcii ocupaserĆ cea mai mare
parte a Peninsulei Balcanice üi urmĆreau deja înaintarea la nord de DunĆre sau, mai exact,
pe Valea DunĆrii în sus, spre Buda üi Viena. ForĦele europene, conduse teoretic de
papalitate, dar formate cu precĆdere din popoarele atacate (greci, bulgari, sârbi, croaĦi,
muntenegreni, albanezi, români, unguri, polonezi etc), s-au angrenat astfel în „Cruciada
DefensivĆ” sau „Târzie”. DupĆ ce DunĆrea de Jos a devenit o graniĦĆ între creütinĆtate üi
lumea dominatĆ de musulmani, rolul de prim ordin în rezistenĦa antiotomanĆ a revenit
ĥĆrilor Române, Ungariei üi Poloniei. Transilvania s-a încadrat oficial în aceastĆ luptĆ ca
parte a Ungariei, dar faptic a fĆcut-o, adesea, în alianĦĆ cu ĥara RomâneascĆ üi Moldova.
ÎncĆ de la sfârüitul secolului al XIV-lea, voievodul transilvan ûtibor îl sprijinea pe
principele muntean Mircea cel BĆtrân (1386-1418), care devenise aliatul lui Sigismund de
Luxemburg în lupta antiotomanĆ. DupĆ moartea lui Mircea - adevĆratĆ stavilĆ pentru
turci la DunĆre - expediĦiile otomane asupra ĥĆrii Româneüti üi Transilvaniei s-au înmulĦit
(1419, 1420, 1423, 1425, 1428, 1431, 1432, 1436, 1438 etc.), ca üi încercĆrile insistente - üi
unele reuüite - de a le contracara. În câteva cazuri extreme, domnii munteni au fost obligaĦi
de otomani sĆ-üi alĆture trupe în campanii anticreütine (în Transilvania), dar atitudinea
generalĆ a ĥĆrii Româneüti, în ciuda marilor privaĦiuni üi sacrificii, a fost de rezistenĦĆ.
Aceasta a asigurat pentru multĆ vreme protejarea Transilvaniei de atacuri directe.
Cel mai serios efort antiotoman al Transilvaniei s-a produs pe la jumĆtatea secolului
al XV-lea, sub conducerea comandantului militar de origine românĆ Ioan (Iancu) de
Hunedoara (1407-1456). El provenea dintr-o familie modestĆ de cnezi români înnobilaĦi
din HaĦeg-Hunedoara, cu un strĆbunic numit probabil Costea, cu un bunic numit cert
ûerbu, cu tatĆl Voicu, cu unchi numiĦi Radul (doi) üi Mogoü. Voicu (mort înainte de 1419)
s-a cĆsĆtorit cu Elisabeta de Margina (Marzsinai), üi ea dintr-o familie de mici nobili
hunedoreni, originari poate din târgul / districtul românesc Margina (situat la sud de
Mureü, în zona de interferenĦĆ a comitatelor Hunedoara üi Timiü) üi trecuĦi la catolicism.
Numele de Margina sau Mursina a mai fost asociat üi cu cel al familiei de cnezi-nobili
români Muüina din Densuü, fĆrĆ ca legĆturile de rudenie între mama lui Iancu üi Muüineüti
sĆ poatĆ fi însĆ dovedite. Iancu a avut încĆ doi fraĦi, Voicu üi Ioan, üi mai multe surori, din
care unele rĆmân incerte, precum cea numitĆ Marina üi mĆritatĆ cu boierul MânzilĆ
(Manzilla) de la Argeü (înaintaü al lui Nicolaus Olahus) sau cea cĆsĆtoritĆ cu domnul
Moldovei Petru al II-lea. Urmaüii direcĦi ai lui Iancu au fost doi fii, anume Ladislau (1431-
1457) - mort de tânĆr - üi Matia (1443-1490), unul din cei mai importanĦi regi ai Ungariei,
unicul suveran localnic de la Arpadieni încoace. Ca toĦi cnezii români, tatĆl lui Iancu a
avut atribuĦii militare, îndeplinite cu mult zel, chiar la curtea regeascĆ, fapt pentru care
Sigismund de Luxemburg i-a dĆruit (lui üi familiei) posesiunea Hunedoara, la 1409. Iancu
üi-a fĆcut ucenicia de cavaler în jurul curĦii regale üi în diferite misiuni în strĆinĆtate, unde
a deprins meüteüugul armelor. În tinereĦe, documentele latine îl numesc Ioan Românul
(Johannes Olah). În mediile româneüti, ortodoxe, balcanice üi greceüti, el a fost numit
mereu, încĆ din timpul vieĦii, Iancul, Iancu, Ianco sau Iango. Deci, marele comandant
militar a avut douĆ nume, dintre care, evident, pe mĆsura creüterii prestigiului üi faimei, s-
a impus cel oficial üi catolic, anume Ioan, fĆrĆ ca numele românesc üi ortodox sĆ fi fost
vreodatĆ abandonat. Practica existenĦei a douĆ nume de botez era curentĆ în epocĆ; de
 TRANSILVANIA ÎN SECOLUL AL XIV-LEA...

pildĆ, un frate al lui Voicu s-a numit în chip românesc Radu üi în chip oficial (catolic)
Ladislau; mai mult, fratele lui Iancu, numit üi el oficial Ioan (cel TânĆr), mai avea üi numele
tradiĦional de Ivaücu (Ivachko).43
DupĆ ce a deĦinut calitatea de ban al Severinului, în 1441, Iancu este numit voievod al
Transilvaniei, iar apoi guvernator al Ungariei (1446-1453); în ultimii ani ai vieĦii a deĦinut
titlul prestigios de cĆpitan general al regatului. A trĆit într-o perioadĆ dificilĆ, de mare
instabilitate internĆ (tumultul ĦĆrĆnesc, moartea regelui Sigismund, în 1437, moartea
regelui Albert, în 1439, existenĦa a doi regi, moartea regelui Vladislav în 1444, minoratul
regelui Ladislau Postumul, luptele pentru putere) üi de primejdii externe. În acest cadru,
cu o ambiĦie unicĆ, a urcat cele mai înalte trepte ale dregĆtoriilor, având un cursus honorum
cum nimeni altul din afara caselor regale nu mai avusese pânĆ atunci. Începând cu 1441,
Ioan (Iancu) obĦine o serie de strĆlucite victorii antiotomane, an de an, pânĆ târziu. În
toamna üi iarna 1443-1444, desfĆüoarĆ o campanie pe teritoriul Serbiei üi Bulgariei (ocupate
de turci), înaintând pânĆ spre Sofia üi la ZlatiĦa (în munĦii Balcani) üi ameninĦând chiar
centrul Imperiului Otoman, înspĆimântaĦi de aceastĆ „campanie lungĆ” üi ocupaĦi pe alte
fronturi, turcii ar fi dorit pacea. Pe de altĆ parte, üi forĦele lui Iancu erau secĆtuite. De
aceea, acesta din urmĆ, în înĦelegere cu despotul sârb Gheorghe Brancovici (care, în urma
pĆcii, spera recuperarea tronului Serbiei) üi, poate, în schimbul unor avantaje personale, a
mai temperat din zelul „cruciat” al regelui de origine polonĆ Vladislav üi al legatului papal
Iulian Cesarini, pregĆtind pacea cu turcii. Ea s-a negociat la Adrianopol üi la Szeged üi s-a
semnat efectiv, se pare, în august 1444, la Oradea, pe o duratĆ de 10 ani. Dar, la stĆruinĦele
papale, ale unor cercuri din Ungaria üi ale cruciaĦilor occidentali, se reiau planurile de
rĆzboi, o datĆ cu plecarea flotei veneĦiene spre Bosfor üi Dardanele. Iancu nu a agreat
ruperea pĆcii, dar s-a pus în fruntea oütilor transilvĆnene, croate üi bosniace, luptând
alĆturi de oastea regalĆ maghiarĆ üi de cea a ĥĆrii Româneüti, condusĆ de Vlad Dracul.
BĆtĆlia s-a dat la 10 noiembrie 1444, la Varna, unde oastea puĦin numeroasĆ a creütinilor a
fost înfrântĆ de armata otomanĆ. A fost üi surpriza replierii rapide dinspre Asia a forĦelor
inamice (pe care flota creütinĆ nu le-a putut opri sĆ treacĆ Bosforul), üi o incompatibilitate
de tacticĆ militarĆ üi de mod de abordare a luptei: în vreme ce majoritatea cruciaĦilor au
utilizat stilul cavaleresc, cu armuri grele üi lipsit de mobilitate, turcii au mizat pe cavaleria
uüoarĆ mobilĆ üi pe atacuri prin surprindere. În bĆtĆlie au cĆzut înüiüi regele Ungariei,
Vladislav, üi cardinalul Cesarini. Flota burgundĆ üi papalĆ, în 1445, în înĦelegere cu Vlad
Dragul (Dracul), domnul ĥĆrii Româneüti, üi cu Iancu, a asediat cetĆĦile dunĆrene, a
recuperat Giurgiul üi apoi s-a retras.
Iancu nu a renunĦat însĆ la lupta antiotomanĆ. DupĆ alegerea ca guvernator al
Ungariei (1446), a închegat un sistem militar comun, alcĆtuit din cele trei ĦĆri române, din
albanezii lui Skanderbeg üi din unele forĦe sârbeüti. Într-un document emis la 4 decembrie
1447, la Târgoviüte, Iancu de Hunedoara se intitula, „din mila lui Dumnezeu, voievod al
ĥĆrii Româneüti,”44 iar domnul Moldovei (care-i era, probabil, cumnat) îl considera
„pĆrinte” al sĆu. De altminteri, de la acest domn (Petru al II-lea), Iancu a primit cetatea
Chilia, ca punct strategic, la 1448. Numai cĆ, în marea bĆtĆlie de la Kossovopolje (1448),
coaliĦia creütinĆ, trĆdatĆ de despotul sârb Gheorghe Brancovici, a pierdut üansa victoriei.
Imperiul Otoman se îndrepta tot mai clar spre înfĆptuirea planului sĆu de cucerire a
centrului Europei, pe axa DunĆrii, pânĆ la Viena.

43 Pius II (papa 1458-1464), Epistolae familiarei, tipĆrite de Antonius Koberger, Nurenberg, 1481, f. 130r
(însemnare manuscrisĆ pe exemplarul de la Biblioteca Batthyanaeum din Alba-Iulia, sub cota IV 7).
44 DRH, D, vol. I, p. 394-396.
 ISTORIA TRANSILVANIEI

Faza rĆzboaielor ofensive ale lui Iancu a încetat, mai ales dupĆ ce, la 1453, simbolul
lumii creütine rĆsĆritene - Constantinopolul - a cĆzut în mâinile turcilor. La scurtĆ vreme,
în 1456, sultanul Mehmed al II-lea se îndreaptĆ spre DunĆre, pentru a cuceri Belgradul,
„cheia” Ungariei üi a Europei Centrale. Iancu întĆreüte linia DunĆrii (graniĦa de sud) üi
menĦine sistemul de alianĦe creat cu ĥĆrile Române. El adunĆ o oaste de vreo 30.000 de
luptĆtori, formatĆ din cnezii üi nobilii români, din mica nobilime în general, din celelalte
forĦe ale Transilvaniei, din orĆüeni, din cete venite din Ungaria, Polonia, Cehia, Germania
etc. Atacul general, dezlĆnĦuit de Iancu asupra taberei turceüti la 22 iulie a condus la o
victorie zdrobitoare a creütinilor. Turcii s-au retras în derutĆ, iar sultanul a fost rĆnit.
Vestea victoriei a strĆbĆtut rapid întreaga EuropĆ, iar numele „salvatorului creütinĆtĆĦii”
era pe buzele tuturor. Papa îl numeüte pe marele general „atletul lui Hristos” (Athleta
Christi) üi decide ca zilnic, la amiazĆ, de-atunci înainte, în toate bisericile catolice sĆ batĆ
clopotele, ca semn al preĦuirii marii victorii üi pentru cinstirea protagonistului ei. Dar, în
plinĆ glorie, la 11 august 1456, Iancu murea rĆpus de ciumĆ, la Zemun (lângĆ Belgrad).
Trupul sĆu a fost înmormântat la Alba-Iulia, în centrul Transilvaniei natale, iar pe piatra
de mormânt au fost scrise cuvintele legatului papal Ioan de Capistrano: „S-a stins lumina
lumii...”. Înainte de moarte, Iancu s-a îngrijit ca pe tronul ĥĆrii Româneüti sĆ ajungĆ Vlad
DrĆgulea (poreclit apoi ĥepeü); pe tronul Moldovei îl voise domn pe ûtefan cel Mare, care
va reuüi acest lucru în cu ajutorul lui Vlad. Ambii vor prelua sarcina rezistenĦei
antiotomane üi se vor dovedi redutabili luptĆtori üi oameni politici.
Ioan (Iancu) de Hunedoara a fost o mare personalitate a secolului al XV-lea, secolul
eroic al rezistenĦei contra turcilor. A trĆit într-o lume frĆmântatĆ, în care ideea de EuropĆ
se manifesta prin conceptul de „RepublicĆ CreütinĆ” üi în care identitĆĦile etnice se
subordonau încĆ intereselor politico-sociale üi religioase. ApĆrând ĦĆrile üi popoarele din
centrul üi sud-estul continentului contra asalturilor otomane, el a fost în acelaüi timp un
apĆrĆtor al civilizaĦiei europene. El üi-a pus talentele militare în serviciul unei idei
superioare, a obĦinut glorie personalĆ üi, pentru Ħara sa, a acumulat mari averi (circa 1.000
de posesiuni funciare, târguri, oraüe üi cetĆĦi), adicĆ a îmbinat pragmatismul cu slujirea
unui ideal, în spiritul largii viziuni a Renaüterii.
Pe fondul hotĆrârilor Conciliului de la FlorenĦa (1439), referitoare la unirea celor
douĆ biserici creütine, au luptat sub steagul lui Iancu - el însuüi catolic „nou”, provenit
dintr-o familie cnezialĆ ortodoxĆ, ce se miüca deopotrivĆ în ambianĦa Apusului üi
RĆsĆritului - ortodocüi üi catolici fĆrĆ deosebire, în numele idealului comun de apĆrare a
„Republicii Creütine”, pentru care ĦĆrile din zonĆ erau adevĆrate „porĦi”, în sens de stavile.
FaĦĆ de cnezimea (feudalitatea) românĆ din Transilvania, Iancu a manifestat un
interes special, iar aceasta s-a pus în întregime în slujba idealului promovat de marele
general, spre a-üi conserva rânduielile üi a se salva de la disoluĦie. Ca urmare, în vremea
lui Iancu se înregistreazĆ cel mai mare numĆr de cnezi români înnobilaĦi sau confirmaĦi în
cnezatele lor, în HaĦeg, Hunedoara-Deva, Banat, Maramureü etc., din tot evul mediu.
Acest proces, alĆturi de promovarea nobililor români în funcĦii, de frecvenĦa în cancelarii a
noĦiunii de nobiles Valachi sau de crearea unui stilionar special pentru documentele de
danie în favoarea românilor, aratĆ, în jur de 1450, tentativa - eüuatĆ, de altfel - de
reconstituire a unei elite oficializate (stĆri) româneüti, alĆturi de celelalte trei. Prin natura
lucrurilor, Ioan (Iancu) s-a pus în slujba Ungariei ca înalt dregĆtor al acestei ĦĆri, din a cĆrei
istorie face parte în chip firesc, într-o epocĆ în care nu originea etnicĆ era decisivĆ. Dar
noile sensibilitĆĦi etnice nu sunt departe, iar contemporanii fac distincĦie între Ħara lui
Iancu üi etnia sa. Enea Silvio Piccolomini (1405-1464), alias papa Pius al II-lea, scrie cĆ
„Ioan de Hunedoara [...] nu a sporit atât gloria ungurilor, cât a românilor, în mijlocul
 TRANSILVANIA ÎN SECOLUL AL XIV-LEA...

cĆrora se nĆscuse,”45 iar Anton Verantius (Verancsics) (1504-1573) spune cĆ românii, care
ajung uüor în numĆr celelalte trei naĦiuni ale Transilvaniei, nu au „nici o libertate, nici o
nobilime, nici un drept al lor, în afarĆ de un numĆr mic locuind în districtul HaĦeg, în care
se crede cĆ a fost capitala lui Decebal üi care, în timpul lui Ioan de Hunedoara, bĆütinaü de
acolo, au dobândit nobilitatea pentru cĆ întotdeauna au luat parte neobosit la lupta
împotriva turcilor.”46 Nu intereseazĆ aici, deocamdatĆ, dintre remarcile lui Verantius,
decât cele legate de originea românĆ haĦeganĆ a lui Iancu üi de acĦiunea de protejare de
cĆtre el a elitei româneüti din zona sa natalĆ. Pe de altĆ parte, antrenând ferm sub comanda
sa, în lupta antiotomanĆ, üi celelalte douĆ ĦĆri româneüti, Iancu a oferit modelul unui bloc
românesc sau dacic, care va fi resuscitat apoi destul de des, în momentele de primejdie. Cu
timpul, aspectul militar al acestui bloc va fi dublat de unul politic, conducând - în spirit
renascentist - în finalul evului mediu üi în epoca modernĆ la ideea de restitutio Daciae.
Iancu însĆ, ca om al secolului sĆu, rĆmâne un spirit european, un om de arme, mare
comandant üi strateg, care a oprit pentru circa trei sferturi de veac înaintarea turcilor spre
centrul Europei.

45 Maria Holban (red.), CĆlĆtori strĆini despre ĥĆrile Române, vol. I, Bucureüti, 1968, p. 472.
46 Ibidem, p. 410-411.