Reverberențele mitului labirintului în contemporaneitate

1. Obiectivul lucrării
Labirintul, ca motiv mitologic, a constituit subiectul unei atenții considerabile în istoria
studiilor literare și culturale. A fost abordat în mod exhaustiv fie ca un simbol integral, fie în
conexiune cu figuri mitice precum Dedal, Minotaurul și Icarus, fiecare reprezentând un aspect
distinct: creatorul, prizonierul și respectiv fugarul labirintului. Acest eseu urmărește să exploreze
evoluția acestui simbol de-a lungul istoriei sale îndelungate, precum și impactul său asupra
contemporaneității.
Labirintul, în esența sa, este simultan o formă, o figură, o imagine, un mit și un simbol,
capturând atenția tuturor artelor, de la literatură la pictură, de la muzică la cinematografie, și a
fascinat și influențat toate domeniile umane de la filosofie la psihanaliză. Cu toate acestea,
această analiză nu își propune să ofere răspunsuri definitive la toate întrebările pe care acest mit
le ridică sau la toate semnificațiile pe care le poate dobândi. În schimb, scopul său este de a
invita la o explorare virtuală, încurajând reflecția asupra persistenței acestui simbol care continuă
să exercite aceeași fascinație asupra umanității.

2. Trase istorice: Originea mitului

Conform mitologiei grecești, se relatează că abilul arhitect Dedalus a conceput labirintul.
Scopul acestei construcții deosebite era să servească drept închisoare pentru Minotaur, creatura
născută din uniunea dintre Pasiphaë și regele cretan Minos. Mitul labirintului cretan a stârnit
interesul cercetătorilor din diverse domenii precum arheologia, istoria și antropologia.
Reprezentările vizuale ale acestor structuri labirintice au fascinat nu doar pe istoricii de artă, ci și
pe matematicieni.
Potrivit legendei, Dedalus a construit labirintul la cererea regelui Minos din Cnossos, pentru
a adăposti Minotaurul - creatura trimisă de Poseidon pentru a pedepsi regele și care se hrănea cu
oameni. Tezeu intră în labirint pentru a-l înfrunta pe Minotaur și, cu ajutorul firului de ață oferit
de Ariadna, reușește să-și găsească drumul de întoarcere. După ce Tezeu îl ucide pe Minotaur și
scapă din labirint, Dedalus este închis împreună cu fiul său, Icar, în propria lui creație. Cei doi
reușesc să evadeze construindu-și aripi din pene și ceară, dar Icar sfârșește prin a se apropia prea
mult de Soare, topindu-i-se ceara de pe aripi.
 Labirintul devine o metaforă pentru diverse aspecte ale condiției umane și ale societății. Este
atât un simbol material - ca o construcție cu coridoare complicate - cât și unul imaterial -
reprezentând căutarea cunoașterii de sine și a lumii din jur. Aspectele mitologice și simbolismul
labirintului oferă substanță unor interpretări variate și profunde în cadrul discuțiilor academice.
Din arta greco-romană, reprezentarea labirintului s-a transmis în arta Evului Mediu
occidental, mai ales în lucrările de la bisericile romanice din Italia și catedralele gotice din
Franța. De asemenea, există reprezentări ale labirintului în regiunea sud-estului european, în
special în lucrările din Basarabi. Tema labirintului a fost asociată în Evul Mediu cu ideea de
triumf al vieții asupra morții. Prezența reproducerilor labirintului în bisericile rupestre din
Basarabi sugerează existența unei populații romanizate de origine greacă sau tracică, care a
moștenit tradiția reprezentării labirintului. Absența unor elemente intermediare în timp și spațiu
ar putea indica și o influență nordică, posibil provenind din Europa de Nord, unde jocul Ludus
Troiae, strâns legat de reprezentarea labirintului, era larg răspândit în Evul Mediu. În ultimii ani,
au fost descoperite și alte elemente de origine nordică în cultura Dobrogei, în zone precum
Dinogetia-Garvăn și Basarabi.

3. Mitul labirintului în literatura universală contemporană

După prezentarea la punctul anterior a mitului labirintului pe scurt, în cele ce urmează voi
aborda scrierile contemporane care reiau în diferite ipostaze tema labirintului, reușind să păstreze
în memoria colectivă importanța mitului. Exemple de texte din literatură care au o structură
labirintică subsidiară abundă în istoria literaturii. Este suficient să ne gândim la titluri precum
Phedra, Don Quijote, Ocolul Pământului în 80 de zile, Moby-Dick, Alice în Țara Minunilor sau
Doctor Faustus, pe cât de diferite în subiectele tratate, pe atât de similare în abordare.
În secolul al XX-lea, Minotaurul apare ca o figură importantă și nu doar în umbra lui
Tezeu sau Dedal, și anume în Franța. În romanul Le Potomak, de Jean Cocteau, Minotaurul este
văzut ca „un joli monstre”. Andre Gide, în opera sa Thesée din 1946, pune în gura lui Tezeu
fraza: „le monstre était beau”. Marguerite Yourcenar publică, în 1963, piesa Qui n'a pas son
Minotaure?, o piesă de teatru sacru în zece scene, însoțită de un lung eseu: „Aspects d'une
légende et histoire d'une pièce”. În ambele texte, ideea centrală este că Tezeu nu-și dă seama că
Minotaurul se află în el însuși, astfel Tezeu pune la îndoială necesitatea morții monstrului: „Le
tuer, soit, mais pour qu'il renaisse. Qu'il y ait jusqu'à la fin des temps assez de monstres pour
susciter des héros, et assez de héros pour se défaire des monstres” (Yourcenar, 1971:191). Ariane
va spune: „À chacun son Minotaure” (idem, 223).
În ceea ce privește literatura americană, Steven Sherrill a debutat cu romanul The
Minotaur takes a cigarette break. Personajul Minotaurului a evadat din labirint în urmă cu cinci
mii de ani și acum trăiește ca un nomad. Îi urmărim călătoria, timp de două săptămâni, într-un
orășel din Carolina de Nord: este bucătar și repară mașini în timpul liber, deși uneori are
dificultăți în a-și „repara” capul de taur. Minotaurul - M, cum îi spun colegii săi - ne apare astfel
cu un efect de înstrăinare, prin contrast cu figura pe care o cunoaștem.
Spațiul romanului nu este tocmai labirintic, deși locurile deschise pe care le frecventează pot
fi sesizate de personaj ca fiind închise în structura sa. Un punct central al romanului este
singurătatea: Minotaurul este acum un om, deși vorbirea lui este foarte elementară, rezumându-se
practic la sunete precum „Uhm?”, „Hmmm”, „Umm”. Există cât se poate de puțină comunicare,
Naratorul stabilește o legătură care justifică folosirea acestei figuri milenare: sângele aproape
uman al Minotaurului „carries with it, through the monster's veins, the weighty, necessary,
terrible stuff of human existence: fear, wonder, hope, wickedness, love” (Sherill, 2003: 99). Este
umanizarea monstrului sau, dacă vrem, domesticirea personajului.

4. Mitul labirintului în literatura română contemporană

În ceea ce privește literatura română contemporană, Mircea Eliade este una dintre cele mai
marcante figuri ale literaturii române care a abordat mitul labirintului în lucrările sale, mai ales în
contextul studiului religiilor și al simbolismului. Eliade a fost interesat de miturile și simbolurile
din diverse culturi și a explorat semnificațiile lor în cadrul culturii și spiritualității umane.
Eliade este, prin nuvelele sale, un creator de labirinturi literare, ca reflex al capacităţii fiinţei
umane de a traversa nenumărate „încercări labirintice“. Chiar dacă labirintul nu este numit direct
în textele sale ficţionale, acesta se dezvăluie treptat şi se constituie într-o imagine-arhetip sau
într-un sentiment-arhetip care inundă întregul text. Labirintul devine o structură ce organizează
materialul literar şi pe care cititorul o descoperă pe măsură ce înaintează în lectura sau re-lectura
creaţiilor eliadeşti.
În nuvelistica lui Mircea Eliade, un prim simbol al spaţiului labirintic îl constituie pădurea,
astfel, aceasta conservă atributele pe care Mircea Eliade le identifică în Tratatul de istorie a
religiilor, şi anume acelea de sanctuar, de centru, de „spaţiu originar în care fiinţa îşi regăseşte
natura primordială şi pătrunde în esenţa lumii“. În vechile ritualuri de iniţiere, spaţiul în care se
producea desăvârşirea „alesului“ era o pădure, deoarece acest loc, prin structura sa labirintică,
ascundea de ochii profanilor întreaga ceremonie. În spaţiul întunecat al pădurii, personajele
eliadeşti au revelaţia vieţii şi a morţii. Gavrilescu şi Hildegard pornesc în finalul nuvelei La
ţigănci spre spaţiul pădurii, recâştigând într-un alt plan al existenţei paradisul pierdut în spaţiul
profan:
„Ia-o spre pădure, pe drumul ăl mai lung. Şi mână încet. Nu ne grăbim“. În Şarpele, pădurea se
dovedeşte o zonă privilegiată, căci în mijlocul ei se află insula în care Dorina îşi descoperă
destinul. Pe lângă sensurile profunde ale existenţei, pe care le ascunde în spaţiul său întunecat,
pădurea se dovedeşte a fi şi un loc al rătăcirii. Labirintul spaţial reprezintă un loc comun al
multor scrieri ale lui Eliade, după cum evidenţiază de altfel şi alte cercetări anterioare ce
dezvăluie un număr impresionant de labirinturi spaţiale identificate în aceeaşi nuvelă. De
exemplu, Lucian Strochi distinge cinci labirinturi de acest tip în La ţigănci. Primul dintre ele îl
constituie chiar tramvaiul cu care Gavrilescu traversează oraşul şi care se converteşte în labirint
pentru că unele cuvinte trimit
către prototip. Analiza cercetătorului se susţine doar dacă avem în vedere faptul că sunt extrase
din nuvelă, ca argument, acele fragmente care dezvăluie asemănările dintre prototipul labirintului
spaţial (cel din Egipt, respectiv Cnossos) şi text: coridoare, paliere, etaje etc.
În romanul Noaptea de Sînziene, personajele sunt rătăcite, am putea spune, printre căile
interminabile ale labirintului prin preocupările pe care le au. Referirea autorului la acest mit face
ca lectura să fie, stufoasă, încâlcită, nu foarte ușor de digerat. În acest caz labirintul sugerează
tema timpului, ieșirea din istorie, personajele au vrut sa fie imune la necruțătoarea trecere a
timpului. ”Destinul este acea parte din Timp în care Istoria îşi imprimă voinţa ei asupra noastră.
De aceea trebuie să-i rezistăm, să fugim de el, să ne refugiem în Spectacol.” (Eliade, 1991: pp.
91) “…a simțit cum trece timpul și a ghicit, totodată, ce s-ar putea face ca timpul să nu mai
treacă.” (ibidem, pp. 83)

5. Concluzie
În epoca modernă, Mitul labirintului – simbol și origini – apare reprezentat în filme și cărți,
dar își pierde cu adevarat semnificația de transmigrare, de inițiere.
 Transformarea eului care se desfășoară în centrul labirintului și care se va afirma fără echivoc
la capătul călătoriei de întoarcere, la sfarsitul acestei treceri de la întuneric la lumină va însemna
victoria spiritualului asupra materialului și, în același timp, al veșnicului asupra efemerului, al
inteligenței asupra instinctului, al științei asupra violenței oarbe.

Bibliografie
Barnea I., „Reprezentarea labirintului pe monumentele rupestre de la Basarabi”, SCIV, an XIV,
nr. 1, 1963
Brunel, Pierre, Mythocritique. Theorie et parcours, Paris, PUF, 1992
Eliade, Mircea, Încercarea labirintului – Convorbiri cu Claude-Henri Rocquet (trad. rom.),
Bucureşti, Humanitas, 2007
Eliade, Mircea, Mitul eternei reîntoarceri, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1999
Eliade, Mircea, Noaptea de sînziene, Bucuresti, Minevra, 1991
Gide, Andre, Thésée, Paris, Gallimard, 2001
Graves, Robert, Les myths grecques, Paris, Fayard, 1987
Marino, Adrian, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Cluj-Napoca, Dacia, 1990, pp. 161 – 200
Sherill, Steven, The minotaur takes a cigarette break, Edinburgh, Canongate, 2003
Yourcenar, Marguerite, Théâtre II: Électre ou la chute des masques; Le mystère d’Alceste; Qui
n’a pas son Minotaure?, Paris, Gallimard, 2001