CAP.

CONTABILITATEA
- formă principală a evidenţei economice

1.1Necesitatea, evoluţia şi rolul contabilităţii ca formă a evidenţei

economice

1
 Evoluţia contabilităţii ca ştiinta şi în acelaşi timp tehnică de lucru,
este strîns legată de evoluţia omenirii în general, şi de progresul economic
în special. Necesitatea de a avea o situaţie clară a bunurilor şi valorilor din
societate, a modului de utilizare a lor dar îndeosebi pentru a cunoaşte
plusul de valori creat din activităţile desfasurate, a condus la apariţia unei
ştiinţe care să se ocupe de socoteala scrisă a acestora.
Preocupările pentru a reţine şi ordona datele şi informaţiile cu
privire la bunuri, acte, fapte, operaţii şi activităţi, a apărut atunci cînd
existenţa şi mişcarea lor nu mai putea fi memorată, necesitînd
consemnarea lor cu ajutorul unor acte scrise (documentelor justificative).
Din multitudinea informaţiilor ce se vehiculează astăzi în economie,
ponderea cea mai mare este asigurată de contabilitate.
Domeniul larg de investigare a contabilităţii, concretizat în obţinerea
de informaţii cu privire la : administrarea patrimoniului (averii) şi relaţiile
între unitate şi sistemele exterioare acesteia, nu are corespondent într-o alta
dişciplină ştiinţifică. Prin intermediul contabilităţii se realizează
caracterizarea în etalon monetar (bănesc) a patrimoniului şi a rezultatelor
financiare ale activităţii desfăşurate în decursul unei perioade determinate.
În decursul evoluţiei sale, contabilitatea a fost considerată: arta,
ştiinţa şi tehnica de lucru.
Cei care au considerat contabilitatea o “arta” au pornit de la
premisa potrivit căreia aceasta nu ar avea la bază norme şi principii care
să facă posibilă folosirea ei de către oricine, motiv pentru care, numai
persoane înzestrate cu anumite însuşiri pot realiza reprezentarea activităţii
economice cu ajutorul unor procedee cum sunt : documentarea, evaluarea,
inventarierea, contul, bilantul, balanta de verificare.
Alţii au considerat contabilitatea “ştiinţa conturilor”, întrucît ne
învaţă cum să stabilim conturile şi cum să le unim pentru încheierea
socotelilor unei întreprinderi.
După alţii, contabilitatea ar fi o tehnica de lucru, deoarece ar
presupune înregistrarea şi ţinerea de socoteli pe baza unui sistem de
înregistrări contabile, fără a avea la baza o teorie care să studieze aspectele
multilaterale ale fenomenelor economice, ci numai sarcina de a le
înregistra.

2
 În calitatea sa de “teorie ştiinţifică”, contabilitatea reprezintă
un sistem de principii, reguli şi norme care explică şi informează,
iar ca tehnică constituie un ansamblu coerent de procedee şi
instrumente prin care se observă şi se înregistrează resursele
economice precum şi utilizarea acestora atît la nivelul economiei
naţionale(contabilitatea naţională) cît şi la nivelul unei entităţi
patrimoniale (contabilitatea financiară).
În decursul evoluţiei sale, contabilitatea şi-a creat propriile
sisteme de lucru; la început partida simplă şi apoi partida dublă. Cu
ajutorul acestora se sintetizau existenţa şi mişcarea valorilor
materiale şi băneşti. Evidenţa în partida simplă presupunea
reflectarea pe de o parte a încasărilor şi pe de altă parte a plăţilor,
generate de tranzacţiile încheiate.
Practic, contabilitatea în partidă simpla se limita la
înregistrarea raporturilor cu terţe persoane, neglijind operaţiile care
generau schimbări în structura patrimoniului şi a rezultatelor
activităţii.
Insuficienţele contabilităţii în partidă simpla au condus la
apariţia contabilitaţii în partidă dublă. Aceasta presupune
reprezentarea operaţiilor economico - financiare în două partizi
distincte, una care arată originea bunurilor şi valorilor
(provenienţa), iar cealaltă care arata destinaţia (utilitatea). Ea
studiază principiile şi normele după care se desfăşoară procesul de
reflectare contabilă a fenomenelor economice, urmarind aplicarea
acestora în practică prin intermediul tehnicii contabile.
Esenţa contabilităţii în partidă dublă constă în faptul că
aceasta se bazează pe reflectarea modificărilor pe care le provoacă
activităţile economice la nivelul unei unităţi patrimoniale, bazîndu-
se pe relaţia cauză- efect, ceea ce înseamnă că nu poate exista o
modificare a unui element patrimonial fără a nu afecta în acelaşi
timp şi cu aceeaşi valoare, un alt element patrimonial.
Cu toate că istoria mentionează mai mulţi specialişti care au
contribuit la perfecţionarea ştiinţei numită contabilitate, considerăm
ca părinte al contabilităţii pe italianul LUKA PACIOLI (1445-
1515)
În România primele lucrări de contabilitate s-au publicat la
începutul sec. al XIX-lea.