Capitolul 1

OBIECTUL ŞI METODA CONTABILITĂŢII

! Obiectivele procesului de studiu:

După studiul acestui capitol veţi fi în măsură să:
- înţelegeţi care este obiectul de studiu al contabilităţii şi să interpretaţi conceptul de patrimoniu;
- precizaţi care sunt entităţile economice obligate să organizeze contabilitate;
- cunoaşteţi în ce constă metoda de cercetare contabilităţii şi care sunt procedeele metodei
contabilităţii;

1.1. OBIECTUL DE STUDIU AL CONTABILITĂŢII

1.1.1. Concepţii privind obiectul de studiu
al contabilităţii

Delimitarea riguroasă a obiectului de studiu reprezintă o problemă de bază în fundamentarea şi

caracterizarea oricărei ştiinţe, deoarece precizează problematica ce intră în sfera cercetării ştiinţei
respective. Acest aspect este esenţial pentru poziţionarea ştiinţei în procesul general al cunoaşterii şi,
totodată, pentru evitarea confuziilor şi suprapunerilor care privesc statutul ştiinţei respective.
Astfel, literatura contabilă reţine mai multe concepţii referitoare la obiectul contabilităţii, ale
căror principale trăsături vor fi expuse succint în cele ce urmează.
a. Concepţia potrivit căreia contabilitatea ar fi ştiinţa conturilor, a reprezentat o teorie a
tehnicii contabile, care a contribuit la perfecţionarea acesteia, fără să-i influenţeze în mod favorabil
caracterul de ştiinţă, deci de conturare a obiectului său de studiu. Încercarea de a transfera tehnica
contabilă într-o ştiinţă era, în mod firesc, sortită eşecului.
b. Concepţia matematică considera contabilitatea ca o ramură a ştiinţelor matematice, ceea
ce, potrivit literaturii de specialitate, se poate justifica prin faptul că mai mulţi iluştri matematicieni au
avut ca preocupări şi probleme de natură contabilă.
Contabilitatea, potrivit acestei concepţii, ar avea drept obiect operaţiunile aritmetice ce se
efectuează în cadrul şi cu ajutorul conturilor, ceea ce constituie o denaturare a realităţii deoarece conturile
şi implicit corelaţiile aferente reprezintă elemente ale metodei contabilităţii.
Importanţa curentului de gândire amintit este localizată, în principal, în faptul că a contribuit la
fundamentarea funcţiei de calcul a contabilităţii, cu menţiunea că ceea ce priveşte această funcţie are în
vedere calculele sale specifice.
c. Concepţia administrativă consideră că obiectul contabilităţii se referă la reflectarea şi
controlul în expresie bănească a faptelor administrative în vederea sprijinirii conducerii pentru a
obţine cu minimum de eforturi maximum de efecte economice. Acest punct de vedere, deşi a fost
însuşit de Congresul pentru propăşirea ştiinţei contabilităţii, ţinut la Paris în anul 1889, este deficitar
deoarece contabilitatea nu reflectă şi nu controlează toate faptele administrative, întrucât multe dintre ele
nu sunt exprimate valoric.
d. Concepţia juridică sau teoria patrimonială prezintă obiectul contabilităţii ca fiind
constituit din patrimoniul unui subiect de drept, privit prin prisma relaţiilor juridice. Altfel spus,
obiectul contabilităţii ar fi reprezentat de drepturile şi obligaţiile pecuniare sau materiale ale unei
persoane fizice sau juridice în corelaţie cu obiectele (bunuri sau valori) la care se referă.
Această ultimă teorie a determinat un progres evident în ceea ce priveşte conturarea şi delimitarea
obiectului de studiu al contabilităţii, însă prezintă neajunsul esenţial că patrimoniul este privit numai prin
prisma relaţiilor juridice, fapt ce conduce la teoria că fenomenele economice sunt determinate şi
subordonate laturii lor juridice.

4
 e. Concepţia economică a criticat şi înlăturat în mare parte neajunsurile teoriei juridice, iar autorii
care o susţin dau contabilităţii o fundamentare economică, relevând primatul sau rolul determinant al
economicului asupra juridicului. Câmpul (sfera) de aplicare al contabilităţii se localizează în funcţie de
viaţa întreprinderii, nu de existenţa şi afacerile unei persoane.
Potrivit teoriei economice, obiectul de studiu al contabilităţii este definit prin circuitul
capitalului privit sub aspectul destinaţiei lui (capital fix şi capital circulant) şi a modului de dobândire
(capital propriu şi capital străin). Astfel, se pune în evidenţă atât aspectul concret, ca avere, cât şi cel
abstract, ca totalitate a resurselor financiare care au permis înzestrarea întreprinderii sau, altfel spus, care
au constituit izvorul de provenienţă al averii.
Concepţia analizată s-a impus în timp şi a devenit dominantă deoarece contabilitatea a apărut şi s-a
dezvoltat în strânsă legătură cu activitatea economică, chiar dacă prin înregistrările sale reflectă şi relaţii
juridice.
Meritul principal al teoriei economice constă în aceea că sesizează şi conturează în mod realist atât
sfera de cercetare, cât şi aria de aplicare a contabilităţii, dând orientare clară în ceea ce priveşte definirea
obiectului său de studiu şi adoptarea unei metode proprii de cercetare a fenomenelor economice,
deziderate fără de care contabilitatea nu poate exista ca ştiinţă. Aşa cum este cunoscut, prima condiţie în
fundamentarea ştiinţifică a oricărei discipline o constituie delimitarea riguroasă a obiectului său de studiu
şi precizarea metodei proprii de cercetare.
Avându-se în vedere concepţiile sau curentele de gândire la care am făcut referire şi îndeosebi
ultimele două dintre ele (juridică şi economică), se poate reţine că problema centrală care priveşte
definirea obiectului de studiu al contabilităţii o constituie gestiunea patrimoniului, care, în fapt, a generat
apariţia şi dezvoltarea contabilităţii.

1.1.2. Patrimoniul ca obiect al contabilităţii

În ceea ce priveşte definirea obiectului de studiu al contabilităţii se impune a fi subliniată

concepţia, care în prezent întruneşte aproape integral sufragiile cercetătorilor în domeniu, potrivit căreia
patrimoniul sau, altfel spus, problematica gestiunii valorilor economice şi a mişcării acestora în cadrul
său, delimitate (separate) pe persoane fizice sau juridice, după caz, şi privite atât sub aspect economic, cât
şi juridic, constituie esenţa problemei în cauză.
De altfel, contabilitatea nu poate fi concepută în afara unui patrimoniu. Însăşi existenţa ei a
fost determinată de necesitatea cunoaşterii mărimii şi structurii patrimoniului, a modului cum este
gestionat şi a evoluţiei sale.
În vederea definirii obiectului de studiu al contabilităţii, aşa cum reiese şi din cele prezentate
anterior, patrimoniul este privit ca structură economică şi juridică de apropiere şi gestiune a valorilor
materiale şi băneşti.
De altfel, într-o concepţie generală, se poate discuta despre un patrimoniu numai atunci când
există atât un subiect, cât şi un obiect de drepturi şi obligaţii, respectiv o persoană fizică sau juridică,
precum şi bunuri economice care îi aparţin.
La rândul său, patrimoniul în sens contabil este definit prin totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor cu valoare economică ce aparţin unei persoane fizice sau juridice, precum şi bunurile
care îi aparţin acesteia, în calitate de obiecte de drepturi şi obligaţii.
În contextul celor prezentate anterior, se poate reţine că patrimoniul în structuralitatea sa se
delimitează, pe de o parte, din punct de vedere economic, sub forma activelor corporale şi a celor
circulante deţinute de o persoană fizică sau juridică şi investite (utilizate) pentru desfăşurarea unor
activităţi economico-financiare, iar pe de altă parte, sub aspect juridic, în sensul drepturilor şi
obligaţiilor ce se creează prin folosirea activelor investite.
În consecinţă, se poate menţiona că patrimoniul are concomitent o structură economică şi o
altă structură juridică, exprimând bunurile economice acumulate de o persoană fizică sau juridică
(averea, utilizarea resurselor) şi respectiv drepturile şi obligaţiile subiectului de drept (capitalul ca relaţie
de proprietate, provenienţa resurselor).
Se impune, totodată, precizarea că sub aspectul obiectului de studiu al contabilităţii nu orice
patrimoniu face parte din sfera sa de acţiune. În acest scop, este necesar ca valorile economice

5
investite şi deci utilizate să aibă ca destinaţie fie obţinerea de bunuri şi servicii pentru comercializare, fie
satisfacerea unor nevoi administrative ori social-culturale ale societăţii.
În contabilitate, corespunzător structurilor economică şi juridică ale patrimoniului, se operează cu
noţiunile de activ şi respectiv de pasiv.
Sub aspect economic, patrimoniul delimitează resursele oricărei entităţi economice atât în funcţie
de provenienţa valorilor materiale, cât şi în raport cu utilizarea lor, deci a aceloraşi valori economice.
Privit prin prisma concepţiei juridice, patrimoniul priveşte, pe de o parte, drepturile şi
obligaţiile cu valoare economică, iar pe de altă parte, aceleaşi bunuri economice ca obiecte de
drepturi de proprietate.
Avându-se în vedere ambele concepţii, economică şi juridică, se reţine că provenienţa resurselor,
respectiv drepturile şi obligaţiile cu valoare economică, constituie pasivul, iar utilizarea resurselor,
respectiv bunurile economice ca drepturi de proprietate, reprezintă activul.
În acest context este evident faptul că patrimoniul ca obiect de studiu al contabilităţii este tratat
atât sub aspect economic, cât şi juridic, deci prin prisma unei concepţii economico-juridice.
În cadrul acestei concepţii, contabilitatea studiază patrimoniul unei entităţi atât sub aspectul
existenţei acestuia la un moment dat, cât şi în ceea ce priveşte mişcările şi transformările permanente ale
elementelor sale componente, denumite elemente patrimoniale, inclusiv rezultatele financiare ce se obţin.
În ceea ce priveşte obiectul contabilităţii, se reţine, de asemenea, că în sfera sa de acţiune se includ
operaţiile amintite anterior, însă condiţionat de exprimarea lor monetară şi aceasta datorită faptului că
informaţiile contabile trebuie să asigure cunoaşterea oricărui detaliu cu privire la desfăşurarea activităţilor
şi, totodată, să permită obţinerea unei imagini de ansamblu la nivelul întreprinderii. Etalonul bănesc
permite caracterizarea tuturor operaţiilor economico-financiare efectuate atât din punct de vedere
cantitativ, cât şi sub aspect calitativ.
În funcţie de elementele prezentate anterior, conţinutul obiectului contabilităţii îl constituie
evidenţa, calculul, analiza şi controlul existenţei, mişcării şi transformării elementelor componente
ale patrimoniului în cadrul activităţilor desfăşurate, sub forma provenienţei şi utilizării resurselor,
precum şi a drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică şi a bunurilor economice aferente ca
drepturi de proprietate, exprimate valoric şi uneori cantitativ, cu scopul cunoaşterii situaţiei
financiare, a modificărilor acesteia şi a rezultatelor obţinute.

1.2. SFERA DE ACŢIUNE A OBIECTULUI

CONTABILITĂŢII

Prin recurs la cadrul normativ în vigoare 1 reținem că ”societățile comerciale,

societățile/companiile naționale, regiile autonome, institutele naționale de cercetare-dezvoltare,
societățile cooperatiste și celelalte persoane juridice au obligația să organizeze și să conducă
contabilitatea financiara. Instituțiile publice, asociațiile și celelalte persoane juridice cu și fără scop
patrimonial au obligația să organizeze și să conducă contabilitatea financiară. Persoanele fizice care
desfășoară activități în scopul realizării de venituri au obligația să conducă evidența contabilă pe baza
regulilor contabilității în partidă simplă sau, la opțiunea acestora, pe baza regulilor contabilității în
partidă dublă, potrivit reglementărilor contabile emise în acest sens”.
Din cele prezentate mai sus, rezultă că în orice situație în care sunt îndeplinite condițiile existenţei
unui patrimoniu, în sens contabil, este necesară prezenţa contabilităţii care să asigure urmărirea acestuia.
De altfel, cunoaşterea existenţei patrimoniului, a mişcării şi transformării permanente a
elementelor sale componente, inclusiv a rezultatelor ce se obţin, constituie o obligaţie expresă pentru
fiecare entitate economică, stabilită prin reglementări specifice.
Având în vedere că fiecare entitate economică deține sau administrează un anumit patrimoniu, în
mod implicit le revine și obligația urmăririi acestuia prin intermediul contabilității.
Aceste entități, în funcție de natura activității pe care o desfășoară și de sistemul contabil utilizat,
se pot delimita în următoarele categorii semnificative și anume:

1
Legea contabilității nr. 82/1991, republicată și actualizată, Monitorul Oficial nr. 454/2008.
6
 a. entități cu profil economic;
b. instituții publice;
c. organizații obștești;
d. persoane fizice al căror venit net anual este determinat în sistem real.
a. Entităţile patrimoniale cu profil economic, indiferent de natura activităţii pe care o
desfăşoară, sunt cunoscute, atât în teoria economică cât şi în legislaţia privind organizarea şi funcţionarea
lor, inclusiv în cea de normalizare a contabilităţii, sub denumirea de agenți economici sau întreprinderi.
În categoria agenţilor economici sau a întreprinderilor, se includ următoarele: regiile autonome de
interes naţional şi companiile/societăţile naţionale, regiile autonome de interes local şi societăţile
comerciale cu capital de stat, mixt și privat.
Acestei categorii de entități economice le este aplicabilă contabilitatea întreprinderii, la nivelul
căreia se identifică două componente majore reprezentate de contabilitatea financiară și contabilitatea
de gestiune. Se reţine, de asemenea, şi faptul că agenţii economici se conduc după principiul gestiunii
economice, ceea ce înseamnă că îşi acoperă cheltuielile din veniturile proprii şi realizează profit.
b. Instituțiile publice de subordonare centrală sau locală, se referă acele entități care activează în
domenii de interes public, dintre care se amintesc: sănătate, învățământ, cultură, apărare națională,
administrație publică centrală și locală etc. Specific acestei categorii este modul în care se realizează
finanțarea, care poate fi integrală sau parțială din resurse ale bugetului de stat și respectiv bugetelor
locale. Ele se încadrează în domeniul de aplicare a obiectului contabilității prin faptul că fiecare dintre ele
dispune de un patrimoniu care trebuie cunoscut în permanenţă, ceea ce se realizează prin utilizarea
contabilității denumite contabilitatea instituțiilor publice.
c. Organizațiile obștești includ partidele politice, sindicatele, fundaţiile, unităţile de cult ş.a., sunt
constituite pe principiul asocierii sau participării libere şi îşi asigură finanţarea cheltuielilor din
contribuţiile membrilor, precum şi din venituri obţinute din realizarea de activităţi economice. În teoria
economică dar şi în legislaţie, inclusiv cea de natură contabilă, mai sunt cunoscute şi sub denumirea
persoane juridice fără scop patrimonial şi beneficiază de un set de reglementări contabile specifice.
d. Persoanele fizice al căror venit net anual este determinat în sistem real, pe baza datelor din
contabilitate, care obțin venituri din activități independente, cedarea folosinței bunurilor, activități
agricole, silvicultură și piscicultură. Dintre acestea, persoanele fizice care obțin venituri din activități
independente se pot delimita în mai multe categorii semnificative, astfel: persoane care obțin venituri din
activități economice (persoanele fizice autorizate și întreprinderile individuale), persoane care obțin
venituri din profesii liberale (medici, avocați, notari, arhitecți, experți contabili, consultanți fiscali etc.) și
persoane care obțin venituri din drepturi de proprietate intelectuală. Persoanelor fizice, așa cum au fost
delimitate anterior, le este specific faptul că, de regulă, își organizează contabilitatea după regulile
contabilității în partidă simplă, cu precizarea că există și posibilitatea legală ca acestea să opteze pentru
organizarea contabilității în partidă dublă.
În plan teoretic și practic, în sfera de acţiune a obiectului de studiu al contabilităţii se include,
totodată, o problematică deosebit de importantă, de înregistrare şi analiză a numeroşi indicatori la nivel
macroeconomic, ceea ce se realizează cu ajutorul contabilităţii cunoscute sub denumirile de
“contabilitate naţională”. Problemele pe care le rezolvă privesc activitatea economico-socială la nivel
macroeconomic, în sensul prezentării sintetice a ansamblului informaţiilor prin care aceasta se poate
caracteriza şi pe baza cărora să fie adoptate deciziile de politică economică.

1.3. METODA CONTABILITĂŢII

1.3.1. Trăsături caracteristice privind
metoda contabilităţii

Fiecare disciplină ştiinţifică, inclusiv contabilitatea, îşi poate realiza obiectul său de studiu numai
cu ajutorul unei metode proprii de cercetare.
Metoda specifică disciplinei de contabilitate este astfel elaborată încât corespunde conţinutului
obiectului său de studiu sau, altfel spus, asigură premisele necesare pentru realizarea tuturor dezideratelor
sale, iar teoria pe care se bazează pune în evidenţă trăsăturile caracteristice şi principiile care privesc
modul cum trebuie studiat obiectul.
7
 În mod firesc, metoda de cercetare a contabilităţii se individualizează prin trăsăturile sale
specifice, care, la rândul lor, sunt determinate de particularităţile obiectului său de studiu.
Metoda contabilităţii poate fi definită ca un ansamblu de principii normative şi procedee
care se corelează şi condiţionează în scopul reflectării şi controlului tuturor elementelor
patrimoniale care se încadrează în sfera de cuprindere a obiectului său de studiu. Altfel spus,
metoda contabilităţii exprimă modalităţile sau căile prin care aceasta realizează evidenţa, calculul, analiza
şi controlul stării patrimoniului şi mişcărilor sau transformărilor permanente ce se produc în cadrul
acestuia.
În scopul utilizării cu rigurozitate a metodei contabilităţii în ansamblul său şi îndeosebi a
procedeelor sale tehnice, este justificat să se aibă în vedere, pe de o parte, diversitatea şi specificitatea
componentelor patrimoniului, inclusiv interdependenţa şi legăturile reciproce dintre ele, iar pe de altă
parte, trăsăturile caracteristice ale metodei 2 de cercetare analizate, care, la rândul lor, sunt sugerate prin
însuşi conţinutul obiectului de studiu al contabilităţii.
Astfel, trăsătura caracteristică de bază sau fundamentală a metodei contabilităţii o constituie
dubla reprezentare sau reflectarea sub dublu aspect a existenţei şi mişcării patrimoniului fiecărei
entităţi economice şi sociale.
De altfel, conţinutul metodei contabilităţii este determinat de necesitatea reflectării fiecărui
patrimoniu sub dublu aspect sau dublă reprezentare, pe de o parte, al utilizării bunurilor din
componenţa sa şi, deci, a destinaţiei economice propriu-zise a acestora, iar pe de altă parte al
raporturilor de proprietate care generează obţinerea bunurilor economice ca obiecte de drepturi şi obligaţii
sau, altfel spus, al provenienţei acestor bunuri ori al surselor de finanţare a lor.
Trăsătura analizată constituie baza menţinerii permanente a egalităţii valorice (echilibrului) între
bunurile economice existente în patrimoniu (terenuri, construcţii, materii prime, materiale consumabile,
produse finite, mărfuri, disponibilităţi băneşti ş.a.) şi sursele lor de finanţare sau de provenienţă (capital
social, rezerve, profit, credite bancare, furnizori, creditori etc.).
Această egalitate se poate prezenta în mod sintetizat prin ecuaţia: bunuri economice = drepturi +
obligaţii, care este denumită “ecuaţia dublei reprezentări”.
Potrivit dublei reprezentări, relaţiile dintre structurile patrimoniale la un moment dat, precum şi
mişcările de valori economice intervenite în masa patrimoniului sunt analizate şi evidenţiate ca un raport
de echivalenţă (raport de schimb, ecuaţie valorică) între doi termeni şi anume: destinaţia sau alocarea
(investirea) valorilor şi provenienţa sau finanţarea aceloraşi valori economice.
Semnificaţia celor doi termeni amintiţi se diferenţiază în funcţie de obiectul dublei reprezentări.
Astfel, în cazul în care acest obiect îl constituie patrimoniul, privit în mod global şi în structuralitatea sa,
termenii sunt cei cu denumirile de activ şi de pasiv, iar egalitatea dintre ei se poate prezenta, în mod
sugestiv, astfel:

ACTIV = PASIV
Destinaţia, alocarea Provenienţa, finanţarea
elementelor patrimoniale elementelor patrimoniale

Cea de a doua trăsătură importantă şi, de asemenea, specifică numai contabilităţii o constituie
dubla înregistrare a operaţiilor economice şi financiare, care asigură menţinerea echilibrului valoric
permanent al tuturor mişcărilor şi transformărilor ce se produc în mod continuu în cadrul elementelor
patrimoniale ale entităţii economice.
Această trăsătură este generată de dubla reprezentare a elementelor patrimoniale, potrivit
căreia acestea sunt reflectate în permanenţă sub dublu aspect, al destinaţiei economice (alocării) şi
al provenienţei (finanţării).
Raportul de echivalenţă în baza căruia sunt reflectate şi analizate structurile celor doi termeni
amintiţi este asigurat cu ajutorul dublei înregistrări.
În situaţia când obiectul dublei reprezentări îl constituie activităţile interne transformatoare,
raportul de echivalenţă se stabileşte între cheltuieli şi venituri, iar ecuaţia de egalitate este de forma:

2
Staicu C., Bazele contabilităţii moderne, vol.I, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2004, pag.27.
8
 CHELTUIELI + REZULTATE = VENITURI
Destinaţia, alocarea Provenienţa, finanţarea
resurselor resurselor

Atunci când obiectul dublei reprezentări se referă la mişcări individuale de valori economice,
raportul de echilibru devine:

DEBIT = CREDIT
Destinaţia, alocarea Provenienţa, finanţarea
valorii economice valorii economice

În contextul celor prezentate anterior, se reţine că metodei contabilităţii îi sunt caracteristice şi alte
trăsături, de mai mică importanţă sau secundare, în comparaţie cu cele deja analizate, dar
indispensabile pentru satisfacerea cerinţelor obiectului de studiu al contabilităţii, trăsături ce se referă la:
• exprimarea valorică a patrimoniului şi operaţiilor înregistrate;
• realitatea operaţiilor înregistrate bazată pe documente justificative.
Exprimarea în etalon monetar a tuturor activităţilor şi operaţiilor economice şi financiare din
cadrul patrimoniului creează posibilitatea pentru cunoaşterea în detaliu a acestora şi, totodată,
pentru gruparea şi centralizarea datelor şi generalizarea acestora la nivelul entităţii economice sau
sociale, precum şi la nivel macroeconomic. Astfel, potrivit cerinţelor obiectului său de studiu, cresc
volumul şi calitatea informaţiilor furnizate de contabilitate.
Pe de altă parte, operaţiile economice şi financiare, exprimate valoric, se înregistrează în
contabilitate numai în măsura în care sunt înscrise în documente justificative prin care se confirmă
realitatea sau certitudinea efectuării lor. Pentru fiecare operaţie economică sau financiară se
întocmeşte un document, un act scris, care face dovada înfăptuirii operaţiei respective şi care asigură
informaţia de intrare (înregistrare) în cadrul contabilităţii ca sistem informaţional. Această trăsătură
caracteristică îi conferă contabilităţii calitatea de forţă probantă în cadrul raporturilor de drepturi şi
obligaţii cu alte entităţi economice sau sociale ori cu persoanele fizice.
Înregistrările contabile efectuate pe bază de documente probează drepturi şi obligaţii privind
modificările intervenite în volumul şi structura patrimoniului şi contribuie, totodată, la asigurarea
integrităţii acestuia.

1.3.2. Procedeele metodei contabilităţii

Metoda contabilităţii are ca bază teoretică, printre altele, anumite procedee de cercetare, care
constituie modalităţile concrete de efectuare a lucrărilor ce intră în sfera de acţiune a obiectului de studiu
al acesteia.
Procedeele de lucru utilizate în cadrul metodei contabilităţii se corelează între ele, se influenţează
reciproc, constituie un tot unitar şi sunt delimitate în 3 categorii, aşa cum se prezintă în continuare.
• Procedee comune tuturor ştiinţelor, dintre care se amintesc: observaţia, raţionamentul,
comparaţia, clasificarea, analiza şi sinteza.
• Procedee comune şi altor discipline economice, unde se încadrează: documentele, evaluarea,
calculaţia şi inventarierea.
• Procedee specifice metodei contabilităţii, care se referă la: bilanţ, cont şi balanţa de
verificare.
În legătură cu procedeele comune tuturor ştiinţelor, fiind cunoscută semnificaţia lor de ordin
general, se amintesc numai câteva aspecte specifice referitoare la modul cum se utilizează în cadrul
metodei contabilităţii.
a. Observaţia asigură cunoaşterea şi înţelegerea fiecărei operaţii economice sau financiare,
consemnată într-un document justificativ, care urmează să fie înregistrată în contabilitate, pe baza
procedeelor de lucru specifice acesteia.
b. Raţionamentul permite formularea de concluzii noi în ceea ce priveşte reprezentarea în
contabilitate a patrimoniului şi, implicit, a elementelor sale componente. Asemenea concluzii se referă la
9
egalitatea dintre activ şi pasiv, deoarece ambele privesc acelaşi patrimoniu reflectat sub dublu aspect, al
componenţei şi provenienţei, la modificările pe care operaţiile economice şi financiare le produc activului
şi pasivului unităţii patrimoniale, la regulile ce se au în vedere pentru înregistrarea mişcărilor de valori
economice în conturi ş.a.
c. Prin intermediul comparaţiei se stabilesc asemănările şi deosebirile dintre două sau mai multe
structuri patrimoniale în vederea obţinerii unor informaţii noi, cum este cazul comparării veniturilor cu
cheltuielile aferente pentru determinarea rezultatului financiar ş.a.
d. Cu ajutorul clasificării sau delimitării, în funcţie de anumite trăsături comune, în clase, grupe,
categorii, feluri etc., se facilitează studierea şi înţelegerea unor probleme ce privesc bunurile economice şi
sursele de finanţare a acestora, cheltuielile, veniturile, documentele, conturile ş.a.
e. La rândul său, analiza, în baza atributelor sale de examinare şi studiere sistematică, îşi aduce un
aport semnificativ la creşterea cantităţii şi calităţii informaţiilor contabile, precum şi la valorificarea
acestora în procesul managerial. În acest sens se exemplifică analiza operaţiilor economice şi financiare
ce urmează a fi înregistrate în conturi şi, în mod deosebit, analiza situaţiilor financiare anuale.
f. Sinteza se justifică prin faptul că datele contabile trebuie să constituie baza unor concluzii
generale, de evaluare sau apreciere de ansamblu. Acest deziderat se realizează prin sintetizarea, în sensul
grupării şi centralizării, şi analiza datelor furnizate de contabilitate prin intermediul procedeelor specifice
metodei sale.
Procedeele comune mai multor discipline economice sunt cele utilizate în vederea realizării
obiectului lor de studiu de către mai multe ştiinţe economice.
a. Documentele reprezintă procedeul cu ajutorul căruia se consemnează, se reflectă în scris, la
locul şi în momentul producerii lor, operaţiile economice şi financiare generate de mişcarea valorilor
economice din componenţa patrimoniului. Fiecare document este deosebit de important şi reprezintă
suportul material şi legal în care este înscrisă orice operaţie economică şi financiară, fiind indispensabil
pentru efectuarea înregistrării ulterioare a acesteia în contabilitate. Altfel spus, fiecare document
constituie iniţial un act justificativ al înfăptuirii unei operaţii economice sau financiare, iar ulterior el
asigură datele primare de intrare în sistemul contabil de prelucrare a datelor.
De altfel, întocmirea documentelor pentru operaţiile efectuate reprezintă o trăsătură caracteristică
a metodei contabilităţii de fundamentare a datelor sale şi de reflectare a realităţii situaţiei patrimoniului
entităţii economice sau sociale. Ele permit efectuarea verificărilor prealabile şi/sau ulterioare privind
justeţea, legalitatea şi oportunitatea operaţiilor economice şi financiare efectuate, privind integritatea
patrimoniului şi a modului cum acesta este gestionat etc.
b. Evaluarea constă în cuantificarea şi exprimarea în etalon monetar a elementelor patrimoniale
(active şi pasive, cheltuieli şi venituri) exprimate iniţial în unităţi naturale şi în unele situaţii chiar în
unităţi valorice. Prin intermediul acestui procedeu se omogenizează în expresie bănească diversitatea de
structuri şi elemente componente ale patrimoniului şi devine posibilă gruparea, centralizarea şi
sintetizarea informaţiilor referitoare la acestea.
Orice operaţie economică, consemnată iniţial într-un document, se poate înregistra în contabilitate
numai în măsura în care este exprimată valoric cu ajutorul etalonului bănesc, ceea ce reprezintă o altă
trăsătură caracteristică a metodei contabilităţii.
Astfel, evaluarea prezintă importanţă majoră pentru contabilitate, iar realizarea efectivă a ei este în
strânsă legătură cu procedeul denumit calculaţie, care asigură exactitatea valorilor referitoare la mişcarea
elementelor patrimoniale ce se înregistrează în contabilitate.
c. Calculaţia reprezintă un ansamblu de operaţii matematice, corelate între ele, care asigură
determinarea, în principal, a mărimii costurilor şi rezultatelor. Noţiunea de calculaţie, analizată ca
procedeu al metodei contabilităţii, are un conţinut (semnificaţie) complex, în sensul că foloseşte toate
formele de calcul, începând cu simpla calculare a datelor consemnate în documente, continuându-se cu
determinarea rulajelor, a sumelor şi soldurilor pe care le generează datele înregistrate în conturi, cu
stabilirea valorilor pentru elementele inventariate şi finalizându-se prin obţinerea costurilor efective
aferente produselor obţinute, lucrărilor executate şi serviciilor prestate. Totodată, asigură determinarea
rezultatelor financiare finale sub formă de profit sau pierdere, precum şi a indicatorilor de evaluare şi
apreciere care au la bază informaţiile pe care le conţin situaţiile financiare anuale.

10
 Calculaţia are legături strânse cu toate procedeele metodei contabilităţii. Astfel, se amintesc doar
cele ce privesc contul şi bilanţul care asigură sursa de preluare a datelor necesare pentru determinarea
costurilor efective şi respectiv a indicatorilor de sinteză la nivelul entităţii economice sau sociale.
d. Inventarierea este procedeul comun şi altor discipline economice care permite stabilirea
situaţiei reale a patrimoniului oglindit în contabilitate şi, totodată, verificarea integrităţii sale materiale.
Situaţia reală a elementelor patrimoniale se stabileşte prin constatarea faptică a acestora şi prin evaluarea
lor la valoarea curentă sau actuală. Prin compararea datelor obţinute în urma inventarierii cu datele
înregistrate în contabilitate (în conturi) se pot constata unele neconcordanţe sub forma unor plusuri sau
minusuri de inventar la unele elemente patrimoniale ori a unor deprecieri ale acestora. Astfel de
neconcordanţe determină efectuarea unor rectificări în contabilitate în vederea punerii de acord a acesteia
cu realitatea sau, altfel spus, pentru restabilirea concordanţei dintre datele existente în conturi şi cele
stabilite prin operaţia de inventariere. În acest context se impune precizarea că balanţa de verificare
definitivă de la sfârşitul exerciţiului se întocmeşte după efectuarea inventarierii şi înregistrarea în conturi
a diferenţelor constatate.
În vederea realizării obiectului de studiu, contabilitatea utilizează anumite procedee specifice
numai metodei sale pe care le prezentăm succint în continuare.
a. Contul este procedeul specific metodei contabilităţii prin care se materializează dubla
înregistrare a operaţiilor economice şi financiare consemnate deja în documente, evaluate şi calculate. El
asigură înregistrarea cronologică, gruparea, sistematizarea şi calculul stării şi mişcării tuturor elementelor
patrimoniale. Pentru fiecare element patrimonial, de mijloace economice şi surse de finanţare a acestora,
se foloseşte câte un cont distinct care arată existenţa, la un moment dat, relaţiile şi mişcarea lui.
De altfel, contul asigură cunoaşterea elementelor patrimoniale sub aspectul valorii contabile, la
sfârşitul fiecărei perioade de gestiune, precum şi în dinamica lor, în sensul mişcărilor şi transformărilor, a
creşterilor şi diminuărilor care se produc în mod frecvent şi inerent datorită activităţilor economice şi
financiare desfăşurate în cadrul întreprinderii.
Existenţa unei multitudini de elemente patrimoniale determină utilizarea unui număr la fel de mare
de conturi, care se prezintă sub denumirea de sistemul conturilor.
Conturile, printre altele, se află în legătură strânsă cu bilanţul, care la sfârşit de gestiune preia
soldurile pe care acestea le conţin, iar la începutul unui nou exerciţiu financiar le furnizează soldurile
iniţiale.
b. Balanţa de verificare constituie un procedeu specific al metodei contabilităţii prin intermediul
căruia se realizează legătura între cont şi bilanţ, în sensul că datele oglindite în conturi, pe feluri de
elemente patrimoniale şi de procese economice, se centralizează în vederea întocmirii bilanţului şi
respectiv a contului de profit şi pierdere şi, totodată, pentru obţinerea de informaţii ce reflectă totalitatea
activităţii întreprinderii sau, altfel spus, care privesc modificările în volumul şi structura patrimoniului
atât pentru perioada curentă, cât şi cumulat de la începutul anului sau activităţii, după caz.
Pe de altă parte, acest procedeu asigură verificarea periodică a exactităţii datelor înregistrate în
conturi, precum şi respectarea principiului dublei înregistrări a operaţiilor pe care acestea le-au oglindit.
În acest scop, în funcţie de structura balanţei de verificare stabilită de M.F.P., există două, trei sau patru
serii de egalităţi şi anume: între total sume şi total solduri finale, la care, în cazul balanţei cu trei serii de
egalităţi se adaugă, în primele două coloane, egalitatea între totalul rulajelor curente debitoare şi
creditoare, iar în situaţia balanţei cu patru serii de egalităţi se verifică, în plus, concordanţa între totalul
sumelor precedente debitoare şi a celor creditoare.
c. Bilanţul este procedeul specific cel mai reprezentativ al metodei contabilităţii, care asigură
realizarea efectivă a dublei reprezentări a situaţiei patrimoniului şi a rezultatelor obţinute (profit sau
pierdere). Prin intermediul lui se centralizează şi sintetizează, la un moment dat, de regulă la sfârşitul
anului, datele contabilităţii curente, delimitate atât sub aspectul destinaţiei, cât şi al provenienţei,
utilizându-se în acest scop noţiunile de activ şi respectiv de pasiv.
Totodată, se menţionează că datele pe care le conţine bilanţul aferent exerciţiului ce se încheie se
utilizează pentru deschiderea bilanţului şi a conturilor privind exerciţiul următor, însă trebuie reţinut şi
faptul că informaţiile respective au caracter general, considerent pentru care acestea sunt detaliate şi
explicate prin intermediul altor instrumente contabile sau componente ale situaţiilor financiare anuale.
Din cele prezentate anterior, se poate desprinde constatarea ce confirmă, în plus, faptul că, sub
aspect metodologic, între procedeele metodei contabilităţii se stabilesc, după caz, legături de succesiune şi
11
de alternanţă. În cadrul acestor legături, fluxul obligatoriu de bază al ciclului contabil de prelucrare a
datelor îl formează tripticul: documentele, contul şi bilanţul contabil. Pentru realizarea informaţiei
contabile ca produs al contabilităţii, orice înregistrare şi prelucrare a datelor trebuie să treacă obligatoriu
prin acest flux. Celelalte procedee capătă, în raport cu acesta, o funcţie convergentă şi complementară, ele
intervenind prin alternanţă şi în mod repetat.
În ceea ce priveşte metoda contabilităţii, se poate reţine concluzia că aceasta reprezintă un
ansamblu de procedee tehnice care, utilizate pe baza unor principii contabile, asigură evidenţa,
calculul, sintetizarea şi controlul patrimoniului şi a situaţiei financiare, a modificărilor acesteia şi a
rezultatelor obţinute prin gestiunea elementelor sale componente.

? Întrebări pentru autoevaluare:

1. Care sunt principalele concepţii referitoare la obiectul contabilităţii şi ce susţineau adepţii

acestora?
2. Cum este definit patrimoniul în sens contabil?
3. Care este condiţia ca un patrimoniu să devină obiect de studiu al contabilităţii?
4. Ce este specific contabilităţii în studiul patrimoniului?
5. Cum puteţi grupa entităţile obligate să organizeze contabilitate?
6. Care sunt trăsăturile caracteristice metodei contabilităţii?
7. În ce constă dubla reprezentare a patrimoniului?
8. Ce presupune dubla înregistrare a operaţiilor economice şi financiare?
9. Cum puteţi grupa procedeele metodei contabilităţii?
10. Care sunt procedeele specifice metodei contabilităţii şi în ce constau acestea?

Teste grilă propuse spre rezolvare:

1. Concepţia juridică sau teoria patrimonială prezintă obiectul de studiu al contabilităţii ca

fiind:
a. bunurile economice deţinute de o persoană fizică sau juridică folosite pentru producţie,
prestarea de servicii şi executarea de lucrări;
b. averea, ca rezultat al activităţilor desfăşurate;
c. drepturile şi obligaţiile unei persoane fizice sau juridice fără corelaţia cu obiectele la care se
referă;
d. drepturile şi obligaţiile unei persoane fizice sau juridice în corelaţie cu obiectele la care se
referă;
e. numai bunurile şi obligaţiile unei persoane fizice sau juridice.

2. Concepţia economică defineşte obiectul contabilităţii astfel:

a. averea entităţii, ca aspect abstract, şi totalitatea resurselor financiare, ca aspect concret de
provenienţă a averii;
b. totalitatea resurselor entităţii, în primul rând, şi bunurile în care acestea se materializează;
c. circuitul capitalului privit numai prin prisma destinaţiei lui, sub forma capitalului fix şi a celui
circulant;
d. circuitul capitalului privit numai prin prisma modului de dobândire, sub forma capitalului
propriu şi a celui străin;
e. circuitul capitalului privit atât sub aspectul destinaţiei lui (fix şi circulant), cât şi a modului de
dobândire (propriu şi străin).

12
3. Noțiunea de activ desemnează:
a. provenienţa resurselor entităţii şi drepturile acesteia faţă de terţi;
b. utilizarea resurselor entităţii sau bunurile economice ca obiecte de drepturi de proprietate;
c. obligaţiile cu valoare economică generate de aprovizionarea cu bunuri;
d. finanţarea bunurilor economice;
e. totalitatea drepturilor cu valoare economică rezultate ca urmare a exploatării bunurilor
economice.

4. Contabilitatea întreprinderii se aplică de către:

a. toate entităţile care îşi acoperă cheltuielile din contribuţii ale membrilor;
b. instituţiile publice de subordonare centrală sau locală;
c. entităţile care îşi acoperă cheltuielile din venituri proprii şi realizează profit, pe principul
gestiunii economice;
d. organizaţiile obşteşti;
e. regiile autonome şi societăţile comerciale.

5. Trăsătura caracteristică sau de bază a metodei contabilităţii este reprezentată de:

a. activitatea de evidenţă propriu-zisă;
b. reprezentarea patrimoniului concomitent din punct de vedere economic şi al obligaţiilor;
c. reprezentarea patrimoniului din punct de vedere juridic;
d. calculele efectuate prin intermediul conturilor care permit determinarea stării şi mişcării
fiecărui element patrimonial, precum şi rezultatele financiare obţinute;
e. dubla reprezentare sau reflectare sub dublu aspect a existenţei şi mişcării patrimoniului
fiecărei entităţi economice şi sociale.

13