Capitolul 8

România și Concertul European: de la “Criza Orientală” la Marile

Alianțe ale secolului XX

Politica externă a României în perioada 1878-1914

Despresurarea Vienei în 1683, datorită intervenţiei surprinzătoare a

regelui polonez Jan Sobieski, a avut consecinţe excepţionale. Astfel,
Austria habsburgică s-a apropiat de Rusia Romanovilor, într-o mare alianță
antiotomană. Starea conflictuală austro-ruso-otomană, dar mai cu seamă cea
ruso-otomană, prelungită până la sfârșitul Primului Război Mondial, a
cuprins nu mai puțin de 11 confruntări armate majore, dintre care
primele șase până la 1812, și arată clar o criză importantă- succesiunea
Imp. Oriental și eventuala partajare a moștenirii între competitori.
Începutul sec.al XVIII-lea marchează apariţia unei noi puteri, Rusia. Pas
cu pas Rusia s-a apropiat de graniţele româneşti,devenind vecină cu
Moldova in 1792. Polonia a încetat să mai fie o mare putere europeană în
secolul al XVI-lea,fiind împărţită între Rusia, Prusia şi Austria.
La sfârşitul sec.XVIII, câmpul de influenţă al Rusiei creşte în
detrimentul Imp.Otoman. În 1774, prin tratatul încheiat între Rusia şi
Imp.Otoman la Kuciuk Kainargi, ţarina Ecaterina a II-a obţinea concesiile
care urmau să direcţioneze,pt.aproape un secol, modalităţile intervenţiilor
ruseşti în Imp.Otoman. Expansiunea teritorială a fost exprimată prin
ocuparea hanatului Crimeei şi a teritoriului dintre Bug şi Nistru. Rusia
obţinea astfel dreptul de navigaţie pe Marea Neagră şi strâmtori.
Ecaterina a II a propunea crearea unui stat tampon între cele 3 mari imperii-
Rus, Otoman, Austriac, sub numele de Dacia, format din Moldova si Tara
Romaneasca, sub un suveran creștin-ortodox. Statul urma sa fie independent,
fără a putea fi încorporat de Rusia sau Austria ori să cadă sub o alta
dependență.
Evolutia „problemei româneşti” verifica aprecierea lui Talleyrand-
„centrul de gravitaţie al lumii este Dunărea, la frontierele Europei”.
Prin firmanele şi hatişefurile acordate Principatelor de către Poartă
între 1774 şi 1802, aceasta s-a obligat să garanteze Principatelor vechile
privilegii şi să ţină seama de clauzele tratatelor încheiate cu puterile străine.
Elitele boierești vor declanșa o mișcare petițională adresată inițial Rusiei,
ulterior Austriei, iar la începutul secolului următor(sec. XIX) și Franței
napoleoniene. Programul urmărea de la înlăturarea domniilor fanariote la

1
încorporarea Principatelor Rusiei țariste și ortodoxe, la consolidarea
autonomiei sau, de la sfârșitul sec. XVIII, la dobândirea
independenței.Concomitent cu mișcarea petiționară din Principate, corifeii
Școlii Ardelene formulau, la un secol după ”Diploma Leopoldină”, Supplex
Libellus Valachorum (1791). (Barnea, Corint,p.95)
În 1826, Rusia a impus Imp. Otoman încheierea Convenţiei de la
Akkerman (Cetatea Albă), act adițional la Tratatul din 28 mai 1812.Tratatul
de la Akkerman stabilea alegerea domnilor dintre boierii pământeni pe o
durată de 7 ani, libertatea comerțului după achitarea obligațiilor față de
Poartă, tributul și cuantumul celorlalte obligații rămâneau cele fixate
anterior, încetarea exilului boierilor pământeni participanți la Revoluția din
1821, instituirea unor comisii care să propună măsuri pentru îmbunătățirea
situației Principatelor.
Tratatul de la Adrianopol din 1829 conținea un capitol special ”Act
adițional cu privire la Prințipaturile Moldova și Valahia.”-domnul nu mai are
domnia pe 7 ani ci pe viață.
În anul 1815 are loc Congresul de la Viena intre ( noiembrie 1814- 9
iunie 1815)- o conferință a statelor europene desfășurată la sfârșitul
războaielor napoleoniene cu scopul de a restaura în Europa ordinea
conservatoare existentă înaintea izbucnirii Revoluției Franceze. Scopul
Congresului de la Viena a fost restabilirea vechilor regimuri absolutiste și
înlăturarea urmărilor ocupației franceze în Europa.
După înfrângerea Revoluției de la 1848-1849, Poarta a semnat
Convenția de la Balta Liman, prin care domnii Principatelor sunt aleși de
Rusia și Poartă pe 7 ani. Adunările au fost înlocuite cu divane ale căror
membrii erau numiți de domni și de guvernul otoman. Trupele ruse vor
rămâne în Principate până în 1851. Revoluționarii români pleacă în exil unde
continuă lupta pentru unire. Bălces
”Problema românească” legată de Unirea Principatelor a stârnit
”furtună politică și diplomatică ” la Paris, care susținea unirea prin împăratul
Franței Napoleon al III-lea. În cercurile diplomației de la Constantinopol se
conturaseră și reacțiile altor state față de unirea Principatelor române
(Belgia, SUA, Grecia, Suedia, Olanda, Danemarca și Regatul Neapole).
*Victoria Franței asupra Austriei în 1859 consolida hegemonia lui Napoleon
al III-lea asupra continentului, dar și reacția foarte viguroasă a lui Cuza a
convins Marile Puteri că principatele sunt destul de mature să-și asume
unirea deplină.
*În 1860 a fost recunoscut paşaportul românesc.

În 1861 a avut loc la Constantinopol Conferința ambasadorilor unde

2
se recunoștea unificarea deplină a Principatelor.
În 1865 s-a încheiat convenţia privind sistemul fiscal şi cel de
telegraf cu Austro-Ungaria.
În 1868 a fost emisă Legea naționalităților din Ungaria-limba de stat
era maghiara. Fiecare religie avea dreptul să-și înființeze prin mijloace
proprii școli primare , secundare sau superioare.
*În 1873 a fost constituită Alianța celor trei împărați-ai Rusiei,
Germaniei și Austro-Ungariei.
In 1875 s-a incheiat convenţia comercială şi de navigaţie cu
Austro-Ungaria, iar in 1876 cu Rusia.
Rusia își urmărea vechiul plan, acela de a controla strâmtorile Bosfor și
Dardanele și de a scoate Imp.Otoman din Europa. De aceea a sprijinit o serie
de răscoale antiotomane ale populațiilor slave și ortodoxe din Pen.
Balcanică.
Dacă oamenii politici conservatori se temeau de Rusia, considerând-o cel
mai mare pericol pt. tânărul stat român, liberalii erau favorabili unui război
antiotoman în alianță cu imperiul țarilor. În condițiile redeschiderii Crizei
orientale, principele Carol I i-a chemat la putere pe liberali în frunte cu Ion
C. Brătianu ca prim ministru. Acesta a negociat la Livadia (în Crimeea)
octombrie 1876 -cu țarul Alexandru al II-lea și cu cancelarul Rusiei,
încheierea unei Convenții militare româno-ruse. România a încercat
obținerea independenței prin mijloace diplomatice; trimisul special al
României, D. Brătianu a încercat să obțină recunoașterea independenței
României prin formula neutralității absolute și a garanțiilor oferite României
în cazul unei război între Turcia și marile puteri vecine. Cererile României
nu au fost luate în calcul, iar în Constituția otomană a lui Midhat Pașa
din decembrie 1876 România era ,,o provincie privilegiată, ceea ce a
provocat protestul guvernului român. Era clar că independenţa poate fi
obţinută doar prin război.
Discursul ministrului de externe român, Mihail Kogălniceanu în
Parlamentul României, din 9 mai 1877: ”Domnilor, şi Camera si
Senatul,la interpelarile domnilor Stolojan si Falcoianu au reacunoscut ca
suntem in stare de razboi,au recunoscut ca suntem dezlegati de legaturile
noastre cu Înalta Poartă.”
Datorită faptului că Rusia încălcase “Convenția din 4 aprilie 1877”,
anexând sudul Basarabiei, relațiile diplomatice cu aceasta erau caracterizate
de tensiune, România simițindu-se amenințată. În acest context, România era
izolată diplomatic și astfel, dorea să încheie o alianță care să-i asigure
securitatea.
-La 27 august 1877 Principele Carol lansa o proclamație către armata

3
română.
Prin “Tratatele de la San Stefano și Berlin” din anul 1878 se recunoștea
independența de stat a României, astfel România a stabilit relații
diplomatice, bazându-se pe suveranitate și egalitate.
Între 1/13 iunie-1/13 iulie 1878 s-a desfășurat Congresul de la Berlin,
unde primul-ministru Ion C. Brătianu și ministrul de externe M.
Kogălniceanu au transmis Congresului un memoriu în 5 puncte citit la
12/24 iunie 1878. Delegația României ’’a fost auzită dar nu și ascultată.’’
În anul 1878 Austro-Ungaria, Rusia și Turcia au stabilit relații
diplomatice cu România, iar în 1879 Italia, recunoscând astfel
independența statului Român.
Germania, Franța și Anglia au recunoscut independența României în
1880. În toamna anului 1878 Parlamentul României i-a acordat lui Carol I
titlul de „Alteță Regală”, recunoscut în 1879. La 14/26 martie 1881,
Parlamentul a votat transformarea României în regat, iar la 10 mai
1881 Carol I și Elisabeta de Wied au fost încoronați regi.
Aceste acte politice au contribuit la creșterea prestigiului țării, care în
1881 avea relații diplomatice cu 18 state.
În 1879 Germania și Austro-Ungaria au semnat o alianță defensivă care
punea bazele primului bloc politico-militar numit “Puterile Centrale”, care
se va definitiva în 1882 cu aderarea Italiei.
Deteriorarea relațiilor cu Rusia a apropiat România, acum independentă,
de o mare alianță-Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria și Italia ),
după vizite succesive la Viena și Berlin ale regelui Carol I (rege din 1881) și
ale primului ministru Ion C. Brătianu.
La 18/30 octombrie 1883, România a semnat “Tratatul de alianță cu
Austro-Ungaria” iar apoi cu Germania. Alianța avea un caracter
defensiv, rămânând secretă pentru opinia publică românească și fiind
cunoscută doar de principalii oameni politici.( Alianța era îndreptată
împotriva Franţei şi Rusiei).Tratatul a fost reînnoit în 1887, 1892, 1902,
1912. Efectul semnării tratatului a avut un rol benefic, deoarece România a
ieșit din izolarea diplomatică în care se afla, și și-a consolidat poziția în
Europa de sud-est. Pe termen lung însă, această alianță era în contradicție cu
interesul legat de desăvârșirea unității naționale a românilor și de
sentimentele majorității cetățenilor.
În 1886, România a încercat să negocieze o nouă convenție
comercială cu Austro-Ungaria, după ce Parlamentul votase convenția
nefavorabilă României din 1875. Ca urmare, în perioada 1886-1891 între
cele două state s-a desfășurat un “război vamal”, fapt care a deteriorat
relațiile diplomatice. Un alt motiv de tensiune era situația românilor din

4
Transilvania, care se confruntau cu o puternică deznaționalizare și o
maghiarizare, după anexarea Transilvaniei la Ungaria din 1867, an în care se
realizase dualismul austro-ungar, împăratul Austriei devenind şi rege al
Ungariei.
În 1868 la iniţiativa lui Ioan Raţiu şi George Bariţ a fost redactat
Pronunciamentul de la Blaj ce s-a pronunțat pentru autonomia
Transilvaniei, pt.egalitatea politică și confesională a națiunii române.
Memorandumul a fost o petiție semnată de liderii românilor transilvăneni şi
adresată în 1892 împaratului Austro-Ungariei Franz Joseph. Se cerea
recunoasterea drepturilor politice si confesionale ale românilor. Mişcarea
memorandistă (1892-1894) a fost cea mai importantă acţiune ce a pregătit
Marea Unire.
Politica guvernului de la Viena care susținea Bulgaria, amenința
echilibrul în Pen. Balcanică și securitatea României
Tripla Înțelegere (Antanta)-alianța politico-militară formată în urma unor
acorduri bilaterale-între Franța și Rusia (1893). Pe plan european s-a format
o nouă alianță politico-militară, prin “Acordurile anglo-franceze ” din 1904
(Antanta Cordială) și prin “Acordurile anglo-ruse” din 1907 s-a format
ANTANTA sau Tripla Înțelegere . Peninsula Balcanică continua să rămână
la sfârșitul dec XIX, începutul sec. XX, “un butoi cu pulbere”al Europei.
Anul 1908 a produs anexarea Bosniei și Herțegovinei de către Austo-
Ungaria, fapt care a determinat Serbia să se apropie de Rusia, principala
adversară a Austro-Ungariei.
Având susținerea Austro-Ungariei, Bulgaria și-a proclamat independența
și a emis pretenții teritoriale în Balcani. În timpul Crizei Bosniace (1908),
Ionel I.C Brătianu exprima categoric ostilitate față de politica balcanică a
Austro-Ungariei.
Guvernul român susţinea o politică de echilibru între statele din zona şi
îsi manifesta interes pt.românii din munţii Pindului si de pe Valea Timocului.
Problema aromânilor a tensionat relaţiile României cu Grecia,în timp ce
relaţiie cu Turcia au fost practic inexistente.Singurul stat din zona cu care
Romania a avut relaţii mai apropiate fiind Serbia,Bucureştiul fiind ostil
politicii antisârbeşti a Austro-Ungariei.
Atenţia Puterilor Centrale faţă de România(prinţii moştenitori ai
Germaniei şi Austro-Ungariei au vizitat România(regele Carol I a fost numit
feldmareşal al armatei germane la împlinirea vârstei de 70 de ani)a rămas
fără ecou.
Regele Ferdinand, Regina Maria și Ionel I.C Brătianu, au desfășurat acțiuni
diplomatice care au dus la reorientarea politicii românești către Antanta.
“Războaiele Balcanice din 1912-1913” au evidențiat clar reorientarea

5
politicii externe românești și au oferit României ocazia să se afirme în Pen.
Balcanică (prim-ministru fiind Titu Maiorescu).
Primul Război Balcanic a izbucnit în toamna anului 1912, atunci cînd
Bulgaria, Serbia, Grecia și Muntenegru au declarat război Turciei, iar
România și-a declarat neutralitatea. Turcia a fost învinsă și a cerut pace.
Tratatul de pace s-a semnat la Londra, dar susținută de Austro-Ungaria,
Bulgaria s-a declarat nemulțumită de prevederile politice.Ca urmare,
Bulgaria și-a atacat foștii aliați care au primit ajutorul Turciei și României.
Bulgaria a fost învinsă, iar Tratatul de pace a fost încheiat la București, la
10 august 1913. Potrivit păcii, România anexa Cadrilaterul.(sudul
Dobrogei-județele Durostor și Caliacra).
Desfășurarea păcii de la București, fără participarea Marilor Puteri a
crescut prestigiul internațional al României, iar intervenția rapidă din
Bulgaria, împotriva directă a Austro-Ungariei, a determinat opinia publică să
spună “noi luptăm în sudul Dunării cu gândul la Transilvania.”
În vara anului 1914 Austro-Ungaria şi Germania au trimis la Bucureşti
noi miniştrii plenipotenţiari(ambasadori):Ottokar Czernin si von
Bussche.Cercurile politice germane si vieneze acuzau „politica şovinistă
maghiară”care ducea la pierderea alianţei cu România.La sfârşitul anului
1913 erau iniţiate tratative între contele Tisza si Comitetul Executiv al PNR
din Transilvania,iar împaratul Wilhelm al II-lea a facut presiuni ca acestea să
se finalizeze printr-un compromis acceptabil pt.români.
Diplomaţia statelor din Antanta era tot atât de activă. Ţarul Nicolae al II-
lea împreună cu familia sa a vizitat Constanţa, însoţit de ministrul de externe
Sazonov,la 1/14 iunie 1914. Discuţiile acestora cu Sazonov la
Bucureşti,urmată de o excursie cu Ionel Brătianu şi trecerea graniţei la
Predeal a nemulţumit diplomaţia austro-ungară.

La 15/28 iunie 1914 a fost asasinat la Sarajevo, arhiducele Franz

Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei, fapt care a constituit
pretextul izbucnirii Primului Război Mondial.
România și-a declarat neutralitatea, dar a negociat în secret cu Antanta,
care a recunoscut drepturile României asupra Transilvaniei, Banatului și
Bucovinei.
La 18 septembrie/1 octombrie 1914, Rusia încheie un acord secret cu
România prin care se obliga să-i respecte integritatea teritorială și să-i
recunoască drepturile asupra Transilvanei și Bucovinei. Toate acestea pentru
ca România să rămână neutră. Italia a intrat in razboi de partea Antantei in
1915, iar Bulgaria de partea Puterilor Centrale (1915).
Guvernul român semna la 14/17 august 1916 convențiile militatre și

6
politice, iar la 15 august intră în război de partea Antantei.
- In 1919- România aderă la Societatea Națiunilor (Liga Natiunilor).

România și relațiile internaționale de la obținerea independenței la

Marile Alianțe ale sec XX

Primul Razboi Mondial a dus la modificarea raportului de forţe în rândurile

marilor puteri. La sfârşitul războiului a învins principiul naţionalităţilor.
Marile imperii-german, austro-ungar, ţarist şi otoman s-au prăbuşit ca
urmare a voinţei popoarelor constituindu-se, pe ruinele lor, noi state-Austria,
Ungaria, Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, Estonia, Letonia, Lituania,
Finlanda. Altele, între care şi România şi-au desăvârşit unitatea naţională.
Teritoriile turcești din Orientul Apropiat intrau sub stăpânire engleză și
franceză. Considerate vinovate de declanșarea războiului, statele învinse
erau obligate la plata reparațiilor, erau dezarmate, se desființa serviciul
militar obligatoriu, li se interzicea producerea unor categorii de armament.
După încheierea Tratatului de pace de la Paris(1919-1920), adevărat
instrument de lucru în relațiile internaționale, Europa a fost pusă în fața unor
raporturi de putere care au confirmat schimbările teritoriale de pe harta
politică a continentului.Conferinţa de pace de la Paris s-a deschis la 18
ianuarie 1919 în Sala Oglinzilor din palatul de la Versailles. La lucrările
Conferinţei au participat delegaţii din 32 de state.Ţările participante au fost
împărţite în state cu interese generale-Marile Puteri, şi state cu interese
limitate sau speciale, care au participat doar la negocieri ce le priveau în
mod direct, cum a fost cazul României. Rusia Sovietică nu a fost invitată să
participe la Conferinţă.Au fost semnate 5 tratate cu
-Germania la Versailles, pe 29 iunie 1919, fiind considerat tratatul de bază
şi folosit ca model pt celelalte
-Austria, la Saint –Germain, la 10 septembrie 1919
-Bulgaria, la Neuilly sur Seine, la 27 noiembrie 1919
-Ungaria, la Trianon,la 4 iunie 1920
-Imp.Otoman, la Sevres, la 10 august 1920, singurul tratat care nu s-a
aplicat si a fost revizuit
În acest cadru obiectivele politice ale României au fost (delegatia
României a fost condusa la Conferina de Pace de Ion.I.C.Bratianu) :
-realizarea colaborării cu toate statele;
-apărarea integrității teritoriale și independenței internaționale;
-respingerea tendințelor de revizuire a tratatelor de pace.
Românii au urmărit să păstreze sistemul de la Versailles, în acest sens ei
au susținut securitatea colectivă și au sprijinit eforturile de a transforma Liga

7
Națiunilor în apărător și stabilizator al păcii în Europa.
Din păcate, pacea realizată la Paris nu a fost durabilă deoarece statele
învinse nu au fost admise la tratativele de pace, statele mici din tabăra
învingătoare au fost discriminate, Rusia Sovietică nu a fost invitată să
participe la Conferinţa de Pace, doar statele învinse au fost considerate
responsabile de declanşarea războiului. Societatea Naţiunilor nu avea
mijloacele necesare pt. a impune pacea în lume.
Statele învinse erau dezarmate: se desfiinţa serviciul militar obligatoriu,
li se interzicea producerea unor categorii de armament. Germania ceda
Frantei provinciile Alsacia si Lorena,teritoriile turcesti din Orientul
Apropiat intrau sub stăpânirea engleză sau franceză.
Diplomaţia românească a urmărit să realizeze un bloc antirevizionist
format din statele mici situate între Marea Baltică şi Marea Egee:
Polonia,Cehoslovacia,Iugoslavia,Grecia,Turcia.Neînţelegerile dintre ele au
făcut ca proiectul să nu se realizeze în această formă.
În acest spirit a fost realizat un sistem de alianțe bilaterale între
România, Cehoslovacia și Iugoslavia cunoscut sub numele de Mica
Înțelegere 1921 sau Mica Antantă,sprijinită de Franta. Astfel, la 22 (sau 23)
aprilie 1921 s-a încheiat Convenția de alianță defensivă între România și
Cehoslovacia, iar la 7 iunie 1921 s-a încheiat Convenția de alianță defensivă
între România și Regatul Sârbo-Croato-Sloven.
În anii ‘30 alianța s-a întărit prin crearea a două organisme de colaborare:
Consiliul Permanent și Consiliul Economic.
Această alianţă s-a format ca reacție resimimțită de cele trei țări de a-și
asigura propia securitate pe măsură ce au început să se îndoiască de eficiența
garanțiilor cuprinse în tratatele de la Trianon și Neuilly (27 noiembrie
1919).
Promotorul Micii Înțelegeri a fost Take Ionescu care a avut o
inițiativă si cu Polonia;astfel s-a semnat o convenție politică(1921) și una
militară intre cele două țări. În 1926 a fost semnat Tratatul de Alianță cu
Polonia care înlocuia cele două convenții și acorda garanții generale
împotriva oricărui tip de agresiune, nu doar la granițele răsăritene. Take
Ionescu dorea creare unui sistem de alianțe care să cuprindă și Polonia și
Grecia, dar acest proiect nu s-a realizat din cauza neînțelegerilor dintre
Cehoslovacia și Polonia, respectiv Iugoslavia și Grecia.
La 28 octombrie 1920 prin Tratatul de la Paris a fost recunoscută
unirea Basarabiei cu România de cele 4 mari state: Marea Britanie,
Franța, Japonia și Italia .
La 15 iulie 1926 a fost parafat tratatul de Alianță și Amiciție între
România și Franța. România încearcă să compenseze lipsa unei înțelegeri

8
militare prin acorduri politice, tratatul acordând României doar garanții cu
caracter moral pentru că ambele state erau interesate în menținerea
principiilor care au stat la baza Pactului Societății Națiunilor (Liga
Națiunilor). În lipsa unui acord militar refuzat de Paris, tratatul nu a avut o
consistență practică.
Marea Britanie nu a luat în calcul posibilitatea încheierii unei alianțe
cu România. Concomitent cu negocierile româno-franceze diplomația de la
București a demarat tratativele și cu Italia, urmărindu-se în principal atât
obținerea sprijinului Romei pentru ratificarea tratatului de la Paris, prin care
era recunoscută apartenența Basarabiei la România, cât și întărirea
sistemului de garanții. Tratatele dintre cele două state au fost îndelungate,
Italia acceptând în final formula unui tratat de amiciție și colaborare
cordială încheiat la Roma la 16 septembrie 1926. Prin acest tratat ambele
părți aveau obligația să-și acorde sprijin pentru îndeplinirea obligațiilor
asumate. Tratatul italo-român nu a cuprins clauze cu caracter militar fiind
considerat inferior celui semnat cu Franța; tratatul prevedea doar acordarea
de ajutor reciproc în cazul unui atac al altui stat. Fiindcă Italia a recunoscut
și încurajat pretențiile revizioniste ale Ungariei, tratatul româno-italian a
devenit inoperant.
Încă din 1919, România a aderat la Societatea Națiunilor, organizație
la nivel mondial care milita pentru menținerea securității internaționale. De
asemenea, România a semnat Convenția internațională privind statutul
definitiv al Dunării 1921;protocolul de la Geneva 1924, care preciza
legăturile dintre securitate și dezarmare; pactul Briand-Kellogg din iulie
1928 semnat între Franţa şi SUA- de reglementare a relațiilor
internaționale, statele semnatare doreau interzicerea războiului pentru
rezolvarea diferendelor internaţionale.
La 9 februarie 1929 la Moscova, România semna împreună cu ceilalți
vecini ai URSS un protocol asemănător cu pactul Briand-Kellogg care dorea
eliminarea războiului dar nu menționa explicit inviolabilitatea granițelor.
Această problemă a fost dezbătută în cadrul negocierilor româno-sovietice
de la Riga din 1932 fără ca delegația noastră să obțină un răspuns din cauza
cramponării Moscovei de problema Basarabiei. România s-a aflat printre
statele Convenției de Definire a Agresiunii- Londra 1933.

În această perioadă, politica externă a României a fost marcată de

personalitatea lui Nicolae Titulescu (ministru de externe între 1932-1936)
în mai multe rânduri. El a fost un fervent susținător al politicii de securitate
colectivă, fiind ales de două ori în 1930-1931 președintele Adunării
Generale a Societății Națiunilor.

9
 Cele două mandate succesive ale sale s-au desfășurat într-un context
internațional incert datorat crizei economice (1929-1933) mondiale cât și
tensionării treptate a situației politice. Titulescu a fost și artizanul Înțelegerii
Balcanice (Antanta Balcanică), semnată la Atena la 9 februarie 1934 și
având în componență România, Iugoslavia, Grecia și Turcia; alianța
urmărea menținerea echilibrului în zona și respingerea revizionismului
bulgar și italian.
Rusia a sechestrat tezaurului României după Primul Război
Mondial. Au avut loc negocieri nereușite cu URSS la Copenahaga și
Varșovia (1920-1921), cele de la Viena (1924) și cele de la Riga (1932).
Relațiile cu statele vecine Ungaria, Bulgaria și URSS au fost destul de
încordate în perioada interbelică. Relațiile diplomatice cu URSS nu au fost
reluate după război. Problema tezaurului depozitat în Rusia în timpul
Priului Război Mondial și nerestituit, dar mai ales problema Basarabiei au
fost cauzele neînțelegerilor cu reprezentanții URSS. Abia la 9 iunie 1934 s-
au stabilit relații cu URSS. În 1936 Titulescu încheia un protocol cu
min.de externe rus Litvinov privind Pactul de Neagresiune dintre
România și URSS. În acesta se specifică că granița României este la Nistru
ceea ce ar fi însemnat recunoaștera apartenenței Basrabiei la România.
Încercarea lui Titulescu de a semna tratatul cu URSS a fost urmată de
demiterea sa din funcția de ministru de externe.Tratatul nu a fost ratificat de
Sovietul Suprem.
La 28 martie 1933 Japonia iese din Liga Naţiunilor. La 14 octombrie
1933 Germania a iesit din Liga Natiunilor si părăseşte Conferinţa
internaţională de dezarmare de la Geneva. În 1937 Italia părăseşte şi ea
Liga Națiunilor.
Între 1935-1936 Italia a atacat și cucerit Etiopia (Abisinia).
Între 1936-1937 s-a format Axa Roma-Berlin-Tokio.
După venirea lui Hitler la putere în Germania, unul dintre marile state
europene a adoptat revizionismul ca politică de stat, încurajând și pretențiile
revizioniste al altor state. În această situație România a acționat pentru
apărarea securității colective.
Situația internațională s-a deteriorat din cauza unor acțiuni ale Germaniei
care încălcau în mod flagrant Tratatul de la Versailles. În 1935 este introdus
serviciul militar obligatoriu, in 1936 este ocupata zona demilitarizată a
Rinului iar în martie 1938 Hitler a anexat Austria. În septembrie 1938
Germania ocupa o parte a Cehoslovaciei (regiunea sudetă) iar în martie 1939
Cehoslovacia a dispărut ca stat prin ocuparea de către Germania a Cehiei,
în timp ce Slovacia devenea stat separat.
Acordul de la Munchen din 29 septembrie 1938 , prin care Franța și

10
Marea Britanie au consimțit la dezmembrarea Cehoslovaviei, a convins
opinia publică că strângerea relațiilor cu Germania era esențială pentru
apărarea granițelor țării împotriva revizionismului sovietic și ungar.
O măsură a influenței crescânde a Germaniei în România și mai ales în
Europa de Sud-Est a fost tratatul economic încheiat între cele două țări la
23 martie 1939. Valabil timp de cinci ani acesta asigura o legătură mai
strânsă între economiile celor două țări, prin planificarea, coordonarea și
coordonate mixte. După parafarea acordului, România a beneficiat de atenția
sporită a Franței și Angliei, cele două puteri încheind acorduri economice cu
România. I-au fost acordate României garanții din parte celor două puteri.
Spre surprinderea generală la 23 august 1939 Germania și URSS au
încheiat pactul de neagresiune (pactul Ribbentrop-Molotov), această
acțiune având consecințe funeste în relațiile internaționale.
La 1 septembrie 1939 a izbucnit Cel de-al Doilea Război Mondial
prin atacul Germaniei asupra Poloniei. Pe 3 septembrie Marea Britanie și
Franța au declarat război Germaniei. România s-a declarat neutră în noua
situație internațională. S-au pus în practică prevederile pactului Ribbentrop-
Molotov astfel URSS a atacat la rândul ei Polonia și a ocupat partea
răsăriteană a acesteia. În fața superiorității Germaniei, în 22 iunie 1940,
Franța a capitulat iar Marea Britanie ducea singură lupta în fața Germaniei.
La 26 iunie 1940, guvernul sovietic a înaintat României un ultimatum
prin care se revendica cedarea Basarabiei a Nordului Bucovinei și Ținutul
Herței din parte URSS. În consecință România a fost nevoită prin al
doilea ultimatum (28 iunie 1940) să renunțe la cele trei zone.România a
pierdut astfel 50 762 km2, cu o populatie de 3 776 309 locuitori.
*Dictat= act prin care un stat impune altui stat condiții împotriva
voinței acestuia
Ultimatum= comunicare

La 1 iulie 1940 guvernul României a renunțat la garanțiile britanice

din 1939, regele Carol al II-lea cerându-i lui Hitler rezolvarea problemelor
teritoriale cu Ungaria și Bulgaria.
La 11 iulie 1940 România se retrage din Liga Națiunilor.
Între 4 iulie 1940 - 4 septembrie 1940 prim-ministru a fost numit Ion
Gigurtu. Guvernul român și-a declarat dorința de a adera la axa
Roma-Berlin-Tokyo și astfel și-a anunțat retragerea din Liga Națiunilor.
Hitler era interesat ca România să nu devină teatru de război în condițiile în
care Ungaria revendica Transilvania, iar el avea nevoie de petrolul
românesc, vital pentru efortul de război al Reichului. Drept urmare a efectuat
presiuni asupra guvernului de la București să accepte discuții cu partea

11
ungară. Negocierile de la Turnu Severin nu au avut însă niciun rezultat.
În fața pericolului ce plana între cele două țări să izbucnească un război,
la 30 august 1940, Germania și Italia au impus României Dictatul de la
Viena (ministru de externe era Mihail Manoilescu). Prin acest dictat,
Ungaria primea o regiune tăiată din Nordul Transilvaniei, de la Oradea în
Sud cuprinzând Clujul și regiunea de-a lungul Carpaților până în vecinătatea
orașului Brașov. România era deposedată de 42 243 km2 şi o populaţie de 2
628 238 locuitori, circa 50% dintre ei români şi 37% maghiari şi secui.
Dictatul de la Viena a fost semnat de Ribbentrop din partea Germaniei şi
Ciano din partea Italiei. Conform Dictatului, trupele românești părăseau
teritoriul cedat Ungariei în 15 zile iar toți cetățenii de aici primeau
naționalitate ungară.
În urma tratativelor desfășurate la Craiova, România ceda Bulgariei
sudul Dobrogei prin tratatul parafat la 7 septembrie 1940, astfel era pierdut
Cadrilaterul cu județele Durostor și Caliacra.România ceda Bulgariei 6 921
km2 şi aproximativ 425 000 de locuitori.(sau 7412 km2 și 360 000
locuitori conform manualului Editurii Corvin).Tratatul prevedea si un
schimb de populaţie.
Astfel, în 1940 România a pierdut o treime din suprafața sa 97.790
de km și o populație de peste 6.161.317 locuitori.
Regele Carol al II-lea a abdicat în favoarea fiului să Mihai la 5
septembrie 1940. Mihai a depus jurământ într-o formulă impusă de
generalul Ion Antonescu, noul președinte al consiliului de miniștri din 6
septembrie și care a devenit principalul conducator al statului. Antonescu a
guvernat până în ianuarie 1941 cu legionarii.
La 23 noiembrie 1940 cu ocazia vizitei lui Ion Antonescu în Germania,
România aderat la Pactul Tripartit format din Germania, Italia, Japonia,
intrând astfel în sistemul de alianțe al Axei. Astfel, acceptarea trupelor
germane în țară în primăvara anului 1941 și ieșirea din neutralitatea
sunt explicabile.
În iunie 1941 Germania pune în aplicare „planul Barbarossa”, de
cucerire a URSS-ului.
La 22 iunie 1941, România intră în război alături de Germania
(prim-ministru era Ioan Gigurtu); la câteva ore după ce începuse invazia
germană a Uniunii Sovietice, regele Mihai și Ion Antonescu au proclamat
începerea războiului pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord de
ocupație sovietică. Până la mijlocul lui iulie, armata română și germană
atiseseră cursul superior și mijlocul Nistrului. În sud, Armatei a IV-a române
i se alăturaseră și unități din Dobrogea, care traversaseră Dunărea pe 21 iulie
și până la 26 iulie 1941, ajunseseră la cursul inferior al Nistrului.

12
 În decurs de o lună de la începera ostilităților, obiectivele militare
principale ale românilor -eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de nord-
fuseseră atinse. Dar Antonescu hotărâse deja să trimită trupele române
dincolo de Nistru. Era încredințat că victoria germană va urma în viitorul
apropiat și intenționa să lupte alături de Germania până când aceasta își va
realiza scopul final, distrugerea Uniunii Sovietice.
La sfârșitul anului 1941 România se afla în război cu aliații occidentali.
Sub presiunea Uniunii Sovietice, Marea Britanie a declarat război
României la 7 decembrie 1941. După intrarea în război a Statelor Unite,
Germania a obligat România să-și onoreze angajamentele cuprinse în Pactul
Tripartit din noiembrie 1940 să declare război SUA, fapt care s-a produs la
12 septembrie 1941. SUA a răspuns declarând război României la 5
iunie 1942.
În vara anului 1942, un număr mare de efective românești au luat parte la
ofensiva germană de amploare din sudul Rusiei și din Caucaz. Dezastrul de
la Stalingrad (23 august 1942-2 februarie 1943) a avut o influență
hotărâtoare asupra politicii românești. L-a convins pe Antonescu că
Germania nu posedă forța militară pentru a învinge Uniunea Sovietică și că
trebuie găsite alte mijloace pentru a proteja țara împotriva unei invazii a
Armatei Roșii. El a făcut apel la Occident.
În primăvara anului 1943, l-a autorizat pe Mihai Antonescu, adjunct
al președintelui Consiliului de Miniștrii, să inițieze contacte cu Marea
Britanie și cu SUA. Antonescu încerca acum protejarea României de
“marele pericol din est”.
Pe lângă războiul de pe frontul de est, între 1941-1943, problema de
politică externă cea mai presantă pentru guvernul român era redobândirea
nordului Transilvaniei.Armata română a pierdut in 3 ani de lupte din 1941-
1944, 625 000 de militari.
În după amiaza zilei de 23 august 1944, regele l-a invitat pe Antonescu
la Palat. Antonescu a refuzat să accepte încheierea imediată a armistițiului,
regele a ordonat arestarea lui Ion Antonescu și a lui Mihai Antonescu care îl
însoțea.
Până la 28 august, trupele române neutralizaseră pericolul german care
amenința orașul București. La 31 august 1944 Armata Roșie a ocupat
Bucureștiul. Armata Roșie invada România și comandanții sovietici tratau
țara ca pe un teritoriu cucerit. Înfrângerea Germaniei, în luna mai, a pus
capăt grelelor încercări prin care a trecut România în cei patru ani de război.
La 12 septembrie 1944- România a semnat armistițiul cu
Națiunile Unite-Armata română trebuia să participe alături de Aliaţi cu 12
divizii de război.

13
 La 25 octombrie 1944 sunt eliberate ultimele localități românești:
Carei și Satu Mare, armata română eliberând astfel nord-vestul
Transilvaniei de sub ocupația hortysto-hitleristă.
Deși România a angajat în războiul împotriva Germaniei peste o
jumătate de milion de militari, pierzând o treime din trupe, prin Tratatul de
Pace de la Paris, României nu i-a fost recunoscut statutul de cobeligeranță.
Negocierile pentru încheiera păcii cu România au început în august
1946 și s-au finalizat prin semnarea Tratatului de la Paris din 10 februarie
1947. Delegația română condusă de ministrul de externe (din guvernul
Petru Groza), Gheorghe Tătărescu, a acționat în favoarea României. La
Paris au acționat o serie de oameni politici și diplomați români, aflați în
străinătate, în frunte cu fostul ministru de externe Grigore Gafencu.
Prevederile tratatului au fost nefavorabile. Singurul câștig a fost
anularea Dictatului de la Viena și reintegrarea părții de nord a
Transilvaniei în granițele naționale. În schimb, granița cu URSS rămânea
cea stabilită în 1940, deci Basarabia, Nordul Bucovinei și ținutul Herței
rămâneau în componența URSS. România trebuia să plătească o
despăgubire de 300 de milioane de dolari la valoarea anului 1938
achitate în : produse alimentare, materii prime, nave.Trupe ale Armatei Rosii
rămâneau in tara sub pretextul asigurarii „liniilor de comunicatie cu zona
sovietica de ocupatie din Austria”.Această situaţie s-a prelungit până în 1958
cand s-a retras Armata Rosie sovietică din România.
Intrată în orbita sovietică, România a fost obligată să desfășoare o
politică externă aliată sistemului politic comunist. După încheierea Celui de-
al Doilea Război Mondial, relațiile dintre aliați s-au deteriorat, a început un
conflic ideologic, economic, politic, stategic numit Războiul Rece (1947-
1991).

Miniștrii de externe ai României: Gheorghe Tătărescu -feb-martie

1945 /martie 1945-dec 1947
- Grigore Gafencu-1 feb 1939-3 iulie 1940
- Mihail Manoilescu-4 iulie-4 sept 1940
- Mihail Sturdza-14 sept 1940-26 sept 1941
-Mihai Antonescu-2 ian 1943-23 august 1944
-Ana Pauker---30 dec 1947-iulie 1952
-Corneliu Mănescu---martei 1961-oct 1972

Tripla Alianță(Puterile Centrale)-alianță politico-militară constituită in 1882

14