sCOALA ISTORIC A DREPTULUI

Reprezinta una dintre cele mai importante orientari din istoria gndirii juridice si reprezinta o reactie la scoala dreptului natural. A aparut n secolul al XVIII-lea si se situeaza pe pozitii opuse fata de scoala dreptului natural. Daca scoala dreptului natural se caracterizeaza prin ncrederea n puterea ratiunii si a vointei umane prin caracterul ei deductiv, prin neglijarea faptelor istorice, a particularitatilor nationale si a conditiilor sociale, scoala istorica a dreptului asociaza dreptul cu istoria. scoala istorica a dreptului a opus credintei nelimitate n atotputernicia legiuitorului, a legii n general, traditia si cutuma. Fondatorul scolii istorice a dreptului este germanul Savigny (1778-1861). Alti reprezentanti:Hugo si Puchta. Germenele filosofic al acestei scoli se afla n ideile lui Hegel, n conceptia caruia evolutia reprezinta realizarea progresiva a spiritului uman, iar ndatorirea istoricului este tocmai aceea de a desprinde si de a ntelege spiritul acestei evolutii. Faptul istoric concret care a generat elaborarea tezelor scolii istorice a dreptului a fost problema codificarii dreptului german, problema care s-a pus dupa razboaiele lui Napoleon. Prilejul l-a constituit discutia asupra necesitatii codificarii dreptului. n lume exista deja un precedent, aparuse la 1804 Codul civil francez si, n Germania, se punea aceeasi problema a unificarii numeroaselor legi n vigoare n acea epoca, n diferite parti ale Germaniei. La aceasta problema a codificarii, Savigny a dat un raspuns, n lucrarea sa, Menirea timpului nostru pentru codificare. Principalele teze ale scolii istorice a dreptului Savigny si discipolii sai au sustinut, printre altele:
1. Ca si limba, morala si arta, dreptul se naste n mod spontan, se cristalizeaza

n mod inconstient si se dezvolta n strnsa legatura cu spiritul unui popor. Spiritul poporului (Volksgeist) se manifesta n dreptul unei natiuni; de aceea, este esential sa se cerceteze cum a evoluat el, prin studiul istoriei dreptului.

2. Dezvoltarea dreptului reprezinta un proces organic. Din acest punct de vedere, dreptul este un produs colectiv al desfasurarii istorice a vietii unui popor. 3. Institutiile juridice ale prezentului poarta n ele tot trecutul unui popor. Acestea nu pot fi ntelese dect prin studierea amanuntita a trecutului istoric. ntreaga atentie a cercetatorilor trebuie ndreptata asupra cunoasterii mentalitatilor si a starilor de fapt din trecutul si prezentul unui popor. 4. Nu legea, ci cutuma reprezinta principalul izvor al dreptului si baza acestuia. n raport cu cutuma, legea nu are dect o importanta secundara, legea nu formeaza reglui constiente, ea nu poate face altceva dect sa capteze ceea ce s-a dezvoltat de la tine n viata sociala de-a lungul istoriei unui popor si sa-i asigure formularea. 5. Legiuitorul este doar un organ al constiintei nationale, el nu dispune de o putere creatoare de drept. n acelasi timp, nu exista principii de drept predeterminate. Ca atare, codificarea dreptului nu este necesara, deoarece ea ncearca sa modifice, n mod violent, starea de fapt si sa o constrnga sa intre ntr-un cadru rigid. n conceptia scolii istorice a dreptului, dreptul evolueaza lent, o data cu nevoile practice si cu mentalitatea unui popor. Aceasta concepttie, prin definitie, este ostila reformelor legislative. n conceptia lui Savigny, stiinta juridica valoreaza mai mult dect orice reforma legislativa. 6. Pe masura ce dreptul evolueaza, de la elementele juridice cele mai simple, care pot fi observate n comunitatile primitive, pna la cea mai mare complexitate, care este specifica societatii moderne, constiinta populara nu se mai poate manifesta direct, ci ea trebuie sa fie reprezentata de juristii care formuleaza principiile juridice tehnice. Juristul ramne astfel, un organ al constiintei populare, care da forma materialului pe care l dezvolta. Ca atare, el este un factor mai important dect legiuitorul, deoarece reprezinta si formuleaza constiinta populara. 7. Legile nu au o valabilitate sau o aplicare universala, deoarece fiecare popor si dezvolta propriile obiceiuri juridice, propria Constitutie, dupa cum el are propria sa limba, propriile sale obiceiuri si traditii nejuridice. scoala istorica a dreptului, desi pornea de la premisa ca dreptul are prin excelenta un caracter national, principalii ei reprezentanti Savigny si Puchta s-au inspirat din studiul aprofundat al dreptului roamn si si-au consacrat n cea mai mare parte opera adaptarii dreptului roman la conditiile epocii lor. Pentru Savigny, dezvoltarea dreptului roman a reprezentat modelul unei conduceri juridice ntelepte care a modelat dreptul printr-o adaptare graduala de-a lungul vremii. n legatura cu scoala istorica a dreptului au fost facute mai multe remarci critice:

ea a opus elementul instinctiv, emotiv, mistic, ratiunii; aceasta scoala a fost mpotriva reformelor legislative; anumite elemente ale ideii spiritul poporului au fost preluate si speculate de doctrina national-socialista si au servit la justificarea arbitrariului nazist care nu s-a abtinut nsa, contrar tezelor scolii istorice a dreptului, de la folosirea unui mecanism statal de legiferare, riguros si eficace, dar n sens negativ.

scoala istorica a dreptului a fost cunoscuta si de specialistii romni: Mircea Djuvara. n Teoria generala a dreptului a dat o nalta apreciere scolii istorice a dreptului (SID), considernd ca ea si are germenele n filosofia hegeliana. El arata ca n stiinta juridica putem da uneori o explicatie cauzala ca, de exemplu, cea istorica, pentru a ne da seama din punct de vedere social cum a aparut si s-a dezvoltat o institutie juridica. n acest caz suntem condusi de ideea de determinism, iar o asemenea explicatie este considerata de Djuvara ca o idee ajutatoare. El insista asupra ideii ca institutiile juridice nu se pot explica dect n lumina istoriei si ca este vaga pretentiunea legiuitorilor de a crea asemenea institutii. n realitate ei nu fac altceva dect sa oglindeasca de cele mai multe ori realitati existente. M.D. considera ca marele merit al SID rezida n faptul de a fi aratat ca dreptul este un fenomen relativ, el nu poate exista dect pentru un popor dat si pentru o epoca data. De aceea, dreptul variaza n functie de loc si timp, n decursul istoriei. Dreptul nu poate fi dect un produs al nevoilor de fapt nationale. Poporul este acela care-si creeaza, n ultima analiza, dreptul sau. De aceea, dreptul are un caracter national si evolueaza cu acest caracter, cu nevoile si cu mentalitatea poporului care l-a creat. M.D. arata si unele limite ale SID. Astfel, el reproseaza acestei scoli faptul ca nu a explicat ndeajuns ce trebuie sa se nteleaga prin constiinta colectiva. Acest repros se baza pe aprecierea ca izvorul material al dreptului l constituie constiinta juridica a societatii date, atunci cnd este vorba despre legea scrisa, dar si atunci cnd este vorba despre dreptul cutumiar. M.D. critica SID pentru ca s-a marginit doar la o pura constatare a faptului social care, ca atare, nu este nca un fenomen juridic, eliminnd orice element logic de evaluare care este esential pentru drept. Eugeniu Sperantia (Cluj) porneste de la ideea ca se cunoaste ca SID i s-a reprosat ca a opus elementul instinctiv, emotiv, mistic, ratiunii si ca elemente ale

ideii spiritul poporului au fost preluate si speculate de doctrina nationalsocialista servind ca justificare a arbitrariului regimului nazist. Alexandru Vallimarescu s-a ocupat si el de SID si a imputat acestei scoli ca a nlocuit absolutul dreptului natural cu un alt absolut si anume, constiinta colectiva din care izvoraste dreptul si care nu este ceva schimbator, ci un element fix, o notiune vaga si abstracta.