COMUNICAREA

Comunicarea
 Omul – fiinţă socială

 Comunicarea - unul din atributele sale esenţiale

- una din cele mai importante achiziţii
ale umanităţii

 Nevoia de comunicare este o nevoie umană

fundamentală şi primordială

 Comunicarea - ne leagă de ceilalţi

- ne ajută să ne înţelegem unii pe alţii
- asigura cooperarea socială
 Termenul de comunicare
“Comunicare” – derivă din latinescul
„communis” care înseamnă “comun”
“al tuturor”

 include tot ceea ce avem sau încearcăm să

facem/să avem în comun/
cu alţii
să împărtăşim

 semnifică faptul că atunci când comunicăm,

încercăm să stabilim cu cineva o comunitate,
în (către) care să difuzăm informaţii, idei,
atitudini.
 Termenul de Comunicare
 Este folosit din secolul al XIV-lea în sensul
de:
- “a pune în comun”
- “ a împărtăşi”
- “ a fi în relaţie”

 În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, şi-a

îmbogăţit sensul cu “a transmite”

 Din secolul al XIX-lea, se asociază unor

mijloace fizice clare (presa, radio, TV,
cinema)
 Definiţii ale comunicării
- Transmiterea de fapte, idei şi impresii
- Crearea/schimbul unei înţelegeri între emiţător şi
receptor
- Schimb de informaţiii
- Procesul prin care se schimbă informaţie între
indivizi utilizându-se un sistem comun de simboluri,
semne sau comportamentezi
- Proces prin care un individ transmite stimuli cu
scopul de a schimba comportamentul altor indivi
- Totalitatea proceselor prin care o minte poate să o
influenţeze pe alta
- Punere în comun, împărtăşire şi transmitere,
amestec şi unire
- Interacţiunea socială prin sistemul de simboluri şi
mesaje
 Definiţii ale comunicării
 Proces de transmitere a informaţiilor sub formă
de mesaje simbolice între două sau mai multe
persoane, unele cu statut de emiţător, altele cu
statut de receptor, transmiterea făcându-se prin
intermediul unor canale specifice

 Relaţie între indivizi care realizează un schimb de

informaţii, de semnificaţii, care conduc, voit sau
nu, la anumite reacţii
emoţionle/atitudinale/comportamentale ale celor
angajaţi în procesul de comunicare

 A face cunoscut, a da de ştire, a informa, a

înştiinţa, a spune sau a vorbi
 Obiectivele fundamentale ale
comunicării

 Să fim receptaţi (auziţi sau citiţi)

 Să fim înţeleşi
 Să fim acceptaţi
 Să provocăm o reacţie (o schimbare
de atitudine sau comportament)
 Funcţiile comunicării
 Informare: a da şi a primi informaţii
 Socială: pentru formarea şi menţinerea
relaţiilor
 Persuasivă: a convinge oamenii să
acţioneze într-un anumit fel
 Instrumentală: a realiza un anume obiectiv
 Îndeplinirea rolului: a acţiona într-un mod
predictibil
 A reduce anxietatea: a rezolva probleme şi
a reduce îngrijorarea
 Emoţională: a fi prietenos (counseling)
 Întrebările comunicării

 Ce comunicăm?

 Cui comunicăm?

 Cum comunicăm?

 Cu ce efecte comunicăm?
 Modelul fundamental al
comunicării

emiţător → codare → canal → decodare → receptor → efect


zgomot de fond
 Modelul elementar al comunicării

informaţie informaţie
emiţător canal receptor

informaţie informaţie informaţie

emiţător canal receptor
efect
 Procesul de comunicare şi
elementele sale
Feed-back
Emiţător Receptor

Codificare
Decodificare

Factori
perturbatori Contextul

Mesaj
-semnal-
 Elementele sistemului de comunicare
 Emiţătorul (E) – cel care produce şi transmite mesajul adresat receptorului.
 Receptorul sau destinatarul (R/D) – cel care recepţionează mesajul
produs şi transmis de emiţător.
 Mesajul – conţinutul comunicării. Are cel puţin 2 dimensiuni:
- conţinutul - se referă la informaţii despre “lumea” lui E şi a lui R/D;
- relaţia - care se referă la informaţii despre corelarea dintre aceştia.
Astfel pot apărea diferenţe majore între mesajul trimis şi mesajul primit.
 Canalul – calea/veriga care mijloceşte ajungerea mesajului de la emiţător la
receptor; poate fi vizual faţă în faţă, prin telefon sau alte mijloace tehnice;
transmisia poate fi „bruiată” de „zgomote” (surse perturbatoare, dificultăţi de
înţelegere a mesajului). Poate fi formal sau neformal.
 Semnalul – entitate fizică prin care se obiectivează mesajul: sunete, semne
grafice, lumini.
 Codul – sistemul de semne, simboluri, limbaje; reprezintă legea sau regula
de punere în corespondenţă între semnale şi mesaj.
Comunicarea este condiţionată de utilizarea unui repertoriu comun de coduri:
Re – repertoriul emiţătorului să aibă o zonă comună cu Rr- repertoriul
receptorului – după formula Re  Rr.
 Feed-back-ul – formă specifică de mesaj cu funcţiuni aparte; este mesajul
de răspuns al receptorului, emiterea din partea acestuia a unui nou mesaj
(de exemplu, solicitarea de explicaţii suplimentare, solicitare de explicaţii,
aprobare, dezaprobare); Poate fi o reacţie la mesajul iniţial, poate fi solicitat,
acordat sau utilizat.
 Contextul fizic şi psiho-social - Factori perturbatori
 Influenţa fiecărui element al comunicării
asupra eficienţei procesului de comunicare
Emiţătorul – inspiră încredere dacă:
- este competent – calitate exprimată prin conţinutul mesajului şi modul
în care acesta este transmis
- are abilitatea de a stabili o relaţie pozitivă şi constructivă cu receptorul
(individul sau grupul)
- dovedeşte coerenţă între mesajul verbal şi cel nonverbal
- arată respect şi încredere (nu putere) faţă de receptor
- arată dorinţa de a ajuta
- ocupă o anumită poziţie socială
- are unele caracteristici similare cu ale receptorului (vârstă, cultură,
experienţă)
Mesajul – clar, simplu, atrăgător , relevant pentru receptor
Canalul – relevant pentru receptor
Receptorul – interes pentru subiect, atitudinea faţă de emiţător
Codul – limbaj comun pentru emiţător şi receptor
Feed-backul – depinde de gradul de deschidere şi exprimarea verbală a
receptorului precum şi de măsura în care emiţătorul este atent la
canalul nonverbal folosit de receptor
- e necesar pentru a determina măsura în care mesajul a
fost înţeles, crezut, acceptat
 Comunicarea

Comunicarea este un proces ireversibil, în

sensul că deşi putem reveni asupra a ceea
ce am spus, nu putem „şterge” mesajul din
mintea interlocutorului, sentimentele şi
trăirile acestuia generate de mesajul nostru.
Comunicarea are loc într-un anumit context
situaţional.
Între context şi comunicare există o
interacţiune permanentă care îşi lasă
amprenta asupra procesului de comunicare.
 Comunicarea
După modul de realizare a legăturii dintre
emiţător şi receptor, există:

- comunicare de tip deschis, fără control – când

legătura emiţător-receptor este univocă (fără
feed-back) receptorul procedând doar la
descifrarea mesajului şi la închiderea comunicării

- comunicare de tip închis, cu control – când

legătura emiţător-receptor este bilaterală
(cu feed-back)

Se consideră că despre comunicare propriu-zisă

nu se poate vorbi decât în cel de-al doilea caz.
 Comunicarea
 Emiţător (E)  Canal de comunicare  Destinatar/Primitor
(D/P)

Acesta din urmă ar putea:

- să recepţioneze mesajul - este Primitor
- să nu recepţioneze mesajul – este doar Destinatar

Există numeroase diferenţe între:

- a spune şi a comunica
- a auzi şi a asculta
A spune este un proces într-un singur sens.
A comunica presupune transfer de informaţie în
ambele sensuri.
 Comunicare – limbă – limbaj
 Limba este suportul şi instrumentul de bază al comunicării interumane.
Limba animalelor se bazează pe sunete nearticulate şi patternuri
motorii specifice; limba umană se bazează pe sunete articulate şi
elemente grafice (grafeme), a căror selecţie pentru fixarea mesajului se
face conform anumitor reguli logico-gramaticale.
Limba reprezintă un sistem complex de semne, simboluri şi reguli
logico-gramaticale elaborat socio-istoric, care serveşte ca instrument de
codificare şi transmitere a informaţiei în procesul real al comunicării.
Comunicarea cu ajutorul limbii naturale (limba maternă a fiecărui
individ) se desfăşoară în cadrul limbajului.
 Limbajul reprezintă activitatea de comunicare interumană prin
intermediul limbii.
Limbajul este un ansamblu de elemente cu valoare de designare
(desemnare), care serveşte ca instrument de codificare şi transmitere a
informaţiei.
Spre deosebire de limbă, limbajul se constituie situaţional şi
aplicabilitatea lui este relativ redusă.
În cazul comunicării umane, se disting două forme de limbaj:
- limbajul verbal – care se dezvoltă prin însuşirea şi interiorizarea
individuală, specifică, a limbii: oral, scris
- limbajul nonverbal – prin imagini (limbajul pictural), sunete muzicale
(limbajul muzicii), mişcări şi gesturi (limbajul coregrafic).
 Indicatorii comunicării
Comunicarea se poate analiza şi evalua
după trei indicatori:
o Promptitudine – rapiditatea emiterii şi
transmisiei mesajului
o Fidelitate – corectitudinea transmisiei
mesajului
o Completitudine – raportul dintre
volumul informaţiei emise şi volumul
informaţiei ajunse la destinatar
 Componentele comunicării
 Comunicarea exteriorizată (observabilă) –
cuprinde acţiunile verbale şi nonverbale
observabile de către interlocutori.

 Metacomunicarea – componenta
neobservabilă direct.

 Intracomunicarea – componenta
neobservabilă direct.
 Componentele comunicării
 Comunicarea exteriorizată (observabilă) se
poate manifesta în mediul de comunicare:
- oral - prin vorbire şi ascultare
- scris - prin scriere şi citire

Procesele de:
- input de informaţie: ascultarea şi citirea
- output de informaţie: vorbirea şi scrierea
 Componentele comunicării
 Metacomunicarea
(„meta” – în lb. greacă înseamnă:
„dincolo de”; „în plus faţă de”)
se referă la:
- sensul perceput al mesajului
- „ mesajul despre mesaj”.
Este ceea ce se înţelege dincolo de cuvinte.
 Componentele comunicării
 Intracomunicarea
este procesul de comunicare la nivelul
sinelui prin care „comentăm” un mesaj
primit, ne argumentăm nouă înşine, ne
răspundem la întrebări, ne admonestăm,
„vorbim cu noi înşine”.
 Forme ale comunicării
- criterii de clasificare -
1. Participarea indivizilor la procesul de
comunicare:

- comunicare intrapersonală
(comunicarea cu sinele)
- comunicare interpersonală (cu alţii)
- comunicare de masă (prin instituţii
specializate, cu adresabilitate generală)
 Forme ale comunicării
- criterii de clasificare -

2. Contextul spaţio-temporal al mesajelor:

- comunicare directă (faţă în faţă)

- comunicare indirectă (mediată)
 Forme ale comunicării
- criterii de clasificare -

3. Instrumentele folosite:

- comunicare verbală – limbajul verbal

(cu ajutorul cuvintelor) - oral şi scris
- comunicare nonverbală
- comunicare paraverbală
 Forme ale comunicării
- criterii de clasificare -
4. Obiectivele comunicării:

- comunicare incidentală
(fără scop bine stabilit)
- comunicare consumatorie
(consecinţă a stărilor emoţionale)
- comunicare instrumentală
(când este urmărit un scop precis)
 Forme ale comunicării
- criterii de clasificare -

5. Interacţiunea sistemelor care

comunică:

- comunicare omogenă
(om-om; animal-animal)
- comunicare heterogenă
(om-animal; om-maşină)
 Forme ale comunicării
- criterii de clasificare -

6. Poziţia în cadrul unei organizaţii:

- comunicare ascendentă (cu superiorii)

- comunicare descendentă (cu subalternii)
- comunicare orizontală
(emiţătorul şi receptorul au poziţii egale)

Suportul tehnic: telefonul, calculatorul,

faxul.
 Aptitudini în comunicare
 Observarea – urmărirea comportamentului
interlocutorului
 Atenţia – mesajul verbal + mesajul nonverbal
 Ascultarea activă – încurajarea interlocutorului
 A pune întrebări – deschise, încurajatoare
 A clarifica – verificarea/siguranţa informaţiei
 A reflecta – analizarea informaţiilor, legarea
informaţiilor anterioare de cele prezente
 A discrimina – sesizarea “înţelesului ascuns al
mesajelor”, a conflictelor dintre mesaje
 A particulariza – identificarea aspectelor mai
importante
 Decalogul comunicării
 Nu poţi să nu comunici.
 A comunica înseamnă cunoaştere de sine şi stimă
de sine.
 A comunica presupune conştientizarea nevoilor
celuilalt.
 A comunica presupune a şti să asculţi.
 A comunica presupune a înţelege mesajele.
 A comunica presupune a da feed-backuri.
 A comunica presupune a şti să îţi exprimi
sentimentele.
 A comunica presupune a înţelege procesualitatea
unor relaţii.
 A comunica presupune a accepta conflictele.
 A comunica presupune asumarea rezolvării
conflictelor.
Vă mulţumesc!